Viata noastra

În fine, deși eram tare curioasă ce se întâmplă cu ea și îmi doream foarte mult să o ajut, am depus toate eforturile de ”mama anului” ca să nu fiu intruzivă și îngrozitoare și să-i respect spațiul personal al gândurilor și al emoțiilor. 

Spre seară, s-a deschis ca o floare. Nu era obosită, ci era tristă.

Anul acesta am încercat mult sa ne concentram (noi, ca familie) pe a fi cât mai prietenoși cu mediul și cu natura. Procesul a început de când avem copii, într-o încercare de a face ceva pentru viitorul lor

Acum mulți ani, mult prea mulți ani (dar frumoși ani) aș fi fost în a treia zi de școală (da, băiețelul îmbrăcat în trening din poza în care toate fetițele erau în fustă și bluză cu volane, eram eu, pe la 7 ani și câteva luni, în prima mea zi...

Ei bine, Fip e mult mai usor de impresionat. Practic, nu trebuie să depun eu niciun efort. El e pur si simplu impresionat de viață în sine. Viața e o aventură, atunci când stii din ce unghi s-o privesti.

În fiecare seară am acasă doi copii, doi porcușori de Guineea și un câine de care trebuie să am grijă. Mai am și un soț, dar el e suficient de responsabil să se descurce dacă eu mă încurc. 

Însă, avem câteva reguli importante pentru siguranța ei, iar dacă se întâmplă să nu le respecte, nu mai pot avea încredere. I-am spus asta și a înțeles, așa că le repetăm adesea. Și înainte să plece pe ușă și (mai ales) în restul timpului, când nu e grăbită și fuge ca din pușcă. 

Când ne-am mutat la casă, a fost un lucru anume care m-a entuziasmat peste margini: copiii ar putea să-și facă în curte jocurile cu făină, nisip, acuarele pe bază de ulei și alte jocuri care la bloc erau un chin.

Să ai copii sau animale de companie e atât de diferit, încât nici nu-mi pot da seama cum de mi-a trecut de multe ori prin gând faptul că e, până la urmă, extrem de asemănător. Și-apoi mi-am dat seama. Depinde de cum îți tratezi animalele și copiii. 

Cu prima ocazie, ne punem la pământ și ne cărăm bocanci în stomac. Nu știu cum se poate să te pocnești singur cu bocancul în stomac, dar noi suntem experte. Noi, adică eu și încă alte câteva mame (cred că multe :)))

Soțul meu e foarte inteligent și intuitiv. Când a împlinit Ema un an, m-a întrebat foarte clar:
– Ce faci când se termină concediul de creștere a copilului? Te mai întorci la birou sau nu?

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre pozele și filmulețele pe care le avem cu copiii. Care sunt niște comori fără de preț, amintiri ce nu pot fi înlocuite cu nimic. Vorba reclamei, pentru orice altceva există nu știu ce card de credit.

– Filip, Filiiiiip, unde ești? Filiiiiiiip?

Stop. Rewind (sunet de casetă care se derulează). Unde suntem și de ce-l căutăm pe Fip?

E 16 decembrie, undeva pe la ora prânzului. Suntem toți 4 la

Ei, în contextul ăsta, aș vrea să vă povestesc despre o zi. Nu e cu nicio morală, ci încerc eu să-mi modific activ amintirile și să le transform din ceva copleșitor în ceva copleșitor de amuzant. Vă zic la finalul articolului dacă am reușit. 

Luna care tocmai s-a încheiat am lucrat o astfel de săptămână din Bruxelles, un oraș pe care nu-l văzusem până atunci. Zi de lucru normală de dimineață până după amiaza pe la 3-4, apoi țup în autobuz și la plimbare prin oraș.

Ema și prietena ei cea mai bună au, de ceva vreme, un plan mirific. Deși locuim la aproximativ 15 km de grădiniță (iar google maps zice că un adult cu picioare mari, neinteresat de furnici, frunze căzute, avioane de pe cer va parcurge acest drum în 3 ore și 2 minute), planul fetelor este următorul:

Un nou an, un nou septembrie. În feed-ul meu de facebook a fost plin de copii care mergeau pentru prima dată la școală. Apoi, plin de copii care intrau în clasa a doua sau a treia. Multe flori, multe emoții, părinți cu lacrimi în barbă și copii bucuroși de noutate

Și am înțeles și că somatizarea e departe de a fi ceva mistic, e ceva foarte concret și științific, așa cum îmi place mie să înțeleg lumea. Pe scurt, emoțiile se manifestă fizic în corpul nostru. Poate sunteți de acord cu mine,

Și, în iulie, planetele s-au aliniat toate frumos, în linie dreaptă sau în semicerc sau cum se aliniază ele când se aliniază și s-a întâmplat să merg la Berlin cu V.

Bună dimineața, domnișoară blondă! Nu știți cumva pe unde e bebelușa mea împănată? Parcă ieri alerga pe aici prin casă pocind cuvintele. N-am mai văzut-o pe bebelușa asta de ceva vreme.

Vă scriam săptămâna trecută despre Balul Britanic și cum l-am văzut eu, prin ochi de mamă și de invitată și de participantă din exterior. Am primit, între timp, și câteva date și poze oficiale de la organizatori și m-am gândit să le împărtășesc cu voi.

Am văzut domnișoare mai mici și mai mari în rochii de bal, cu multe straturi, groase și grele, în care alergau ca niște gazele printre părinții și profesorii de acolo. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, n-am văzut prea multe fete mergând, ci doar alergând.