Ieri am avut o discuție foarte interesantă cu copiii, apropos de război. Ema a părut ieri toată ziua (sau cât timp din zi am petrecut eu cu ea), iar când o întrebam ce se întâmplă cu ea, îmi spunea că e ok, doar că e obosită. Pentru cei care o cunosc pe Ema personal, această replică ”sunt obosită” e ca un punct mare roșu pe un perete imens alb. Iese în evidență de îți scoate ochii, pentru că Ema nu e niciodată obosită, Ema ne-a declarat în repetate rânduri cu subiect și predicat că ea nu vrea să doarmă, că dacă ar fi decizia ei, nimeni niciodată n-ar mai dormi, că urăște somnul și altele asemenea. Deci, ca să spună Ema că e obosită la ora 16.23, trebuie să se fi întâmplat ceva cu totul ieșit din comun.
În fine, deși eram tare curioasă ce se întâmplă cu ea și îmi doream foarte mult să o ajut, am depus toate eforturile de ”mama anului” ca să nu fiu intruzivă și îngrozitoare și să-i respect spațiul personal al gândurilor și al emoțiilor.
Spre seară, s-a deschis ca o floare. Nu era obosită, ci era tristă. Era foarte tristă pentru toți acei oameni care s-au trezit în război. Care și-au lăsat casele încuiate, bombardate sau pur și simplu fără să se mai gândească la ele, și-au pus viața într-un rucsac și au plecat unde au văzut cu ochii. Și-a adus aminte de Jurnalul Annei Frank și de Persepolis și și-a dat seama că suferința acestor oameni nu e singulară pe planetă. Că mulți au trecut prin asta și că mulți vor mai trece. Și-apoi, vorbind cu mine, mi-a zis că în tristețe e amestecată și un pic de furie. E nedrept ce se întâmplă și e nedrept că nu există cineva care să oprească un război inutil. E nedrept că hoarde de oameni funcționează la cheremul unui personaj ”rău”. Apoi a completat că oricât ar încerca, nu poată să vadă cum ar putea Putin să fie și bun, așa că pentru ea, Putin e omul rău și atât. Și între toate astea e și frică. Frica ei că va ajunge războiul și la noi. Frica ei că și noi vom pleca din casele noastre. Frica ei că tati va fi chemat să se lupte. Frica ei că viața noastră nu va mai arăta niciodată la fel ca acum.
Am încercat să mă recompun și să-i ofer protecția mea. Să-i confirm că e normal tot ce simte. Și eu simt la fel. Și-apoi să-i arăt cum putem noi să avem grijă de noi. Cum avem protecție din partea altora. Cum, așa cum noi oferim sprijin oamenilor care fug de acolo, așa vom primi și noi sprijin de la alții. Și tot așa, confirmări peste confirmări că există protecție și că există speranță și că, într-un fel sau altul, vom fi bine.
Dar nu mă credeam în totalitate, recunosc. Atunci când a venit Covidul peste noi, am simțit o parte din ceea ce simt acum, însă ce era atunci diferit era partea în care știam că îi pot proteja. La început îi puteam proteja stând în case. Se jucau cu prietenii lor pe zoom, cu fetița din vecini peste gard, la distanță. Ieșeam în pădure, unde nu ne întâlneam cu alți oameni și eram acolo, noi, toți 4 (5, dacă îl punem și pe Doni), în siguranță. Seara, când îi puneam în pat și-i pupam pe frunte de noapte bună, știam că mâine dimineață ne vom trezi la fel cum ne-am culcat. Mă rog, mai odihniți. Dar în casele noastre, în paturile noastre, în siguranță. Apoi au apărut testele PCR și știam că virusul e ceva care poate fi văzut măcar pe o foaie de hârtie, care zice ”pozitiv” sau ”negativ”. Așteptam cu speranță testele pe care să ni le putem face acasă, să ne fie la îndemână acest verdict. ”Negativ” și ne vedem în siguranță cu prietenii noștri? Sau ”pozitiv” și stăm fiecare la casele noastre? Au venit și testele de făcut acasă, utile, chiar dacă nu sunt la fel de precise ca cele PCR (diferentele dintre testul RT-PCR si testul antigen le găsiți aici) – La noi au arătat corect pozitiv atunci când a fost cazul.
Apoi a apărut vaccinul, viețile s-au redeschis, lucrurile s-au mai normalizat și am făcut ce am știut noi mai bine în situația în care eram.
Dar războiul e tot timpul la câțiva kilometri de țara noastră. Nu există vreun test care să dea ”negativ” la război. Iar războiul poate veni peste noi în case, oricât ne-am ascunde. Războiul înseamnă, pentru mine, că nu-mi pot proteja copiii. Că nu le pot promite că dacă facem așa și pe dincolo, vom fi în siguranță. Iar ei înțeleg asta foarte bine. Și nu așteaptă de la mine promisiuni ce nu pot fi îndeplinite. Doar eu refuz să înțeleg asta. Eu refuz să înțeleg că nu le pot promite nimic și că acel ”într-un fel sau altul vom fi bine” poate să fie extrem de dureros.
Cam astea sunt gândurile cu care am încheiat ziua de ieri și cu care am început ziua de azi. Că în pandemie aveam control și îi puteam proteja. Ceea ce nu credeam că voi spune vreodată… Dar întotdeauna se poate mai rău.