Cum m-a agitat pe mine o pastilă de calmat nervii

Sunt cu copiii în mașină. E după-amiază. Tocmai i-am luat de la grădiniță și plănuim să mergem să cumpărăm ceva de mâncare, apoi acasă, ca să gătim. Pâna la primul semafor, amândoi mi-au povestit despre ziua lor (Fip mi-a spus că a deschis dulapul cu haine și i-au căzut mânușile de-acolo, iar Ema mi-a povestit secundă-cu secundă ce a făcut fiecare om din grădinița aia, începând cu ora 9 de dimineață și până am plecat de-acolo) și m-au întrebat despre ziua mea. Dar ziua mea (Fip a protestat că nu e, de fapt, ziua mea) cum a fost? Eu ce am făcut? Cu cine am făcut glume? Cu cine m-am jucat?

Ziua mea a fost o zi normală, ca toate zilele normale de lucru, doar că, pentru că activitatea mea e împărțită în mai multe zone, fac chestii mai diferite în timpul zilei. Adică, dacă-l întrebi pe V. cum i-a fost ziua, răspunsul lui e scurt: am mers la birou și am avut ședințe. Pe mine dacă mă întrebi, eu am mers 3 ore la cabinet, apoi am avut o întâlnire în oraș, apoi m-am dus acasă unde am mai lucrat puțin pe laptop, poate am pus și o mașină la spălat și niște legume în multicooker, poate că am șters praful sau poate că m-am dus să le cumpăr copiilor pantaloni, poate că m-am văzut cu cineva la o cafea sau poate că am avut un atelier, poate am fost la curs, poate am ținut un webinar. Sunt multe variante de chestii pe care le pot combina pentru a-mi descrie o zi de muncă.

Primul pas – Reclama care te face să-ți smulgi părul din cap

După ce am terminat de povestit, copiii au cerut radio. Erau reclame. În speță, o reclamă la un medicament de calmat nervii. Poate știți reclama aia în care o doamnă vorbește repede și spune despre zilele încărcate și agitație și lucruri pe care trebuie să le facem și numai ascultând-o simt cum îmi crește pulsul și mi se urcă sângele la cap și nu mai tace și aaaaaarrrrrrggggghhhhh… Poate v-ați prins deja, dar nu-mi place deloc reclama :))

Și ca să-mi fie și mai antipatică (reclama), o aud pe Ema din spate:

– Mami, să-ți iei și tu medicament din ăsta.

… și mi-a picat fața. Deci așa sunt. Așa mă văd copiii… Isterică și nebună, nervoasă și agitată. Cu nevoi de medicamente care să-mi calmeze nervii, pentru că eu nu sunt în stare.

Al doilea pas – Vocea critică și neplăcută care te face să-ți smulgi părul din cap

Și s-a trezit fain frumos părintele meu critic, s-a ridicat în picioare, și-a dres ostentativ glasul și, ridicând amenințător un deget, s-a urcat pe un piedestal și a început să tune și să fulgere. Mi-a spus de toate. Că nu-s în stare, că sunt o mamă oribilă, că ce exemplu le dau eu copiilor ăstora, că degeaba știu chestii pentru că nu-s în stare să aplic nimicuța, că oricum psihologia e o porcărie (pentru că uite, nu-s în stare să am rezultate cu ce aplic), că traumatizez copiii, că sunt o tâmpită, că …

Al treilea pas – Plânsetul copilului care te face să-ți smulgi părul din cap

Lista e lungă și n-aș vrea să vă deprim pentru toată săptămâna. Pe partea ailaltă, copilul speriat din mine începu să și bocească. Și chiar așa, cum să nu bocești, când părintele tău te face cu ou și cu oțet, nu?

În toată nebunia asta din interiorul meu (în momentul ăla chiar îmi venea să caut o farmacie să iau mirifica pilulă), se trezește un mic adult în mine care zice: ”Stați, măi, nițeluș. Hai să aflăm ce vru copilul ăsta să zică. Să întrebăm, propun!”

Așa că am întrebat, încercând să ascund faptul că mă luase plânsul:

– De ce zici că am nevoie de medicamentul ăsta?

Și-aici, pași înapoi

– Păi n-ai auzit că pe doamna aia o ajută să facă multe lucruri? Și tu faci multe lucruri și poate te ajută și pe tine.

Din beznă începu să licărească o lumină. Îmi zic: ”Să mai pun o întrebare. Oare crește lumina aia, sau se stinge?”

Și a crescut. Pentru că am întrebat-o pe Ema cum crede ea că funcționează medicamentul ăla și ea a zis că nu știe, dar că își imaginează că îți dă mai multă energie și te face mai rapid, ca să ai timp să le faci pe toate.

Pfiu. Deci nu-i problema că-s nebună, nici că-s crizată. Chiar așa, copilul n-avea de unde să știe pentru ce anume e medicamentul ăla. Dar așa facem noi, multe dintre mame. Cu prima ocazie, ne punem la pământ și ne cărăm bocanci în stomac. Nu știu cum se poate să te pocnești singur cu bocancul în stomac, dar noi suntem experte. Noi, adică eu și încă alte câteva mame (cred că multe :)))

Când, de fapt, dacă asculți cu-adevărat ce zice celălalt, nu-i despre asta.

Vi s-a întâmplat și vouă să porniți de la idei din astea ale vocii voastre critice și să le luați ca atare, fără să le mai verificați? Doar pentru că păreau cunoscute și ”așa sunt eu”?