În anii trecuți, decembrie era o lună flower-power pentru mine. Recuperam ce nu reușisem să fac până atunci, petreceam timp cu copiii, mă ocupam de cadouri, de petreceri, mă apuca gătitul. Mă apuca jalea la final de lună, când făceam facturile și bilanțul, da’ barem eram relaxată.

Nu știu dacă în anii trecuți luna decembrie era letargică pentru că oamenii nu aveau disponibilitate emoțională să investească atunci în ședințe de terapie sau consiliere, sau să cumpere cursuri pe temele astea. Nu știu dacă anul ăsta oamenii consideră că fix de sărbători au nevoie de mai mult suport în direcția asta, și caută cu mai mult aplomb să lucreze cu ei, cu emoțiile lor, cu greutățile lor. Nu știu de unde schimbarea, ce știu e că în decembrie 2018, abia am apucat să beau o cană de apă între ședințe, iar pe copii i-am luat mereu târziu și pe fugă de la grădiniță, în timp ce mă împrăștiam în o mie de locuri.

Am trăit un dezechilibru total, cu multă fugă între cabinet, home office, ședințe pe Skype, apoi de la capăt. În drum dinspre cabinet spre home office mai aveam câte o întâlnire prin oraș, du-te vino, du-te vino. Ajungeam la grădiniță, luam copiii, ne opream la cumpărături, ajungeam acasă, schimbam trei vorbe, găteam repede, mâncam repede, ne jucam repede, se spălau repede, de multe ori nici nu mai aveam timp de citit cartea de seară, apoi ne culcam repede. Adormeau copiii, ieșeam din dormitor repede, puneam rufele puse de dimineață la spălat în uscător și pe cele puse de dimineață în uscător în dulapuri, strângeam prin living, mâncam 3 prostii, beam un pahar cu vin, citeam 2 pagini și mă culcam. Următoarea zi la fel. Ăăă, cuplu? Ce-i aia?

În toată nebunia asta, am și ratat să fac lucruri pe care voiam neapărat să le fac. De exemplu, joi nu am pus podcastul meu de fiecare joi, nu pentru că nu l-aș fi înregistrat, ci pentru că, de când l-am înregistrat și până joi, nu am reușit să-mi găsesc 30 de minute să-l editez și să-l urc online (încă nu am reușit să-l fac!). Sigur, le puteți asculta pe toate celelalte 8, în așteptarea lui, dar tare mi-aș fi dorit să fiu punctuală cu el. N-a fost să fie.

Nu știu precis de ce povestesc la trecut, pentru că e încă decembrie, pentru că încă mai am 3 zile de lucru din anul ăsta și pentru că încă am același program. Îmi doresc mult ca din ianuarie să schimb puțin placa și să nu mai trag atât de mine. Să-mi găsesc un echilibru, în care să nu mă mai simt atât de hăituită, în care să simt că am vreme să-mi trag sufletul, în care să mă împart mai bine între copii, clientele mele, V. și mine.

Ei, în contextul ăsta, aș vrea să vă povestesc despre o zi. Nu e cu nicio morală, ci încerc eu să-mi modific activ amintirile și să le transform din ceva copleșitor în ceva copleșitor de amuzant. Vă zic la finalul articolului dacă am reușit.

12 decembrie, anul de grație 2018.

O dimineață friguroasă de iarnă. Am prima ședință la ora 9. Ceea ce înseamnă, că între ora 7, când trezesc copiii și până în ora 9, trebuie să îmbrac, hrănesc, duc la grădiniță, las la grădiniță copiii, apoi să mă întorc. Înjur în gând, ca o doamnă, că încă n-au dat ăștia drumul la porțiunea de autostradă care leagă Centura de Pipera, care presimt eu că ar deschide drumul nostru către grădiniță ca Moise apele și încep să mă agit. Cum să fac eu toate astea în 2 ore, în condițiile în care o oră din cele 2 suntem în mașină, pe drum. Mă gândesc cu admirație la părinții care fac asta în fiecare dimineață. Mi se pare imposibil. Apoi, mă gândesc cu admirație și la mine, care acum 2 ani începeam lucrul la 8. Ce zeiță eram atunci. Ce om de rând sunt acum, când, în 4 zile din 5 îmi permit să deschid ziua de lucru la ora 10. Fain, confortabil, frumos.

Le îndrum, adesea, pe clientele mele către ideea că e ok să nu facă ele tot. Că e ok să ceară ajutor. Că e ok să nu mai fie atât de puternice. Și eu ce fac? Îmi iau lecția din asta și mă duc la bărbat cu jalba-n proțap. ”Domnule, dacă dorești în continuare o soție moderat deranjată la cap, și nu una complet deranjată la cap, ia acești doi copii, ai tăi și ai mei deopotrivă, aranjează-i în mașină corespunzător pentru siguranța lor și condu-i la grădinița care e în drum spre biroul tău”. Sigur, în discurs n-am fost atât de sigură pe mine, ci am inclus în cerere și multe ”poți?”, ”dacă se poate”, ”dacă nu te încurcă”. Cum îmi spuneam eu mărunțel în barbă că mai bine tăceam și-i duceam eu, că sigur el n-are cum, că programul lui e mult mai fucked up decât al meu, că ce se face el cu responsabilitatea asta în plus, că măcar dimineața, în luuuuuungul drum spre birou (iar am înjurat că n-au dat drumul la autostradă) ar avea și el timp să-și adune două gânduri, căăăăăăăă… Omul zise ”da, sigur”, apoi adăugă ”da’ n-ar fi mai simplu să-i duc eu dimineața, ca să nu mai ieși și tu să facem amândoi același drum, apoi tu să te duci în altă direcție?”, puse copiii în ghete și-n jachete și plecă, lăsându-mă pe mine veșnic recunoscătoare că am găsit omul ăsta minunat, fără să-l caut măcar și bându-mi cafeaua încă fierbinte. Wow, ce zi minunată va fi asta!

Un program perfect

La 9 încep treaba, la 12 și 5 termin ultima ședință pe skype, sar în mașină, fug la o întâlnire la 1 la Promenada, apoi între 2 și 3 am timp o oră să cumpăr o listă de cadouri și gustări pentru copii, la 3.15 trebuie să iau copilul mare de la grădiniță, ca să-l duc la gimnastică. Gimnastica e în Otopeni, începe la 4 și se termină la 5. Între 4 și 5 reușesc să editez, la timp, podcastul, ca să-i pot da drumul joi. La 5 și un pic plecăm înapoi spre grădiniță, îl luăm și pe Fip și mergem la Sala Polivalentă, unde la ora 7 începe Masha și Ursul, la care copiii abia așteaptă să ajungă. La 9 se termină, ajungem acasă la 9.30, copiii adorm deja în mașină, îi mutăm în pat, fac un duș, mă bag în pat și-i gata ziua.

Sau nu? Prima întârziere

Flawless plan, nu? Toate se leagă ca unse. Toate fain frumos, minunat. Doar că… nu. Întâi și-ntâi că întârzii la întâlnirea de la 2 vreo 10 minute, pentru că trafic, pasajul de la Pipera, înjur iar pe duamna Firea și autostrada (nu știu dacă e vina ei, dar preventiv, pe principiul ”Las’ că știe ea de ce”).

Între 2 și ceva și 3, cum mergeam eu așa disperată prin mall să iau tot ce aveam pe listă, simt ceva rece la talpă. ”Cum naiba m-am udat la picioare în interior?”. Sunt atentă la ce simt, în timp ce alerg în continuare disperată să cumpăr 5 cărți de adulți, 3 jocuri de copil, un lego city pentru petrecerea de duminică, un set de creator de cristale tot pentru duminică, 4 cărți de copii, gustări sănătoase pentru toată ziua, două pixuri și trei agende. ”Măi, dar ce ciudat! Când ridic piciorul nu mai simt rece. Doar când îl pun jos”. Sunt cizmele mele preferate, înalte, peste genunchi, care sunt un pic mai mari decât ar trebui să fie. Poate că atunci când ridic piciorul, se dezlipește talpa mea de talpa pantofului și de-aia nu mai simt rece.

Merg mai departe, când aud din spate: ”Doamna, v-ați pierdut talpa”. Huh? Mă opresc, mă uit înapoi, mă uit la picior. Dap. Într-adevăr, îmi pierdusem talpa și mergeam desculță prin mall. Sigur, nu e prima dată când mi se întâmplă. Am pățit-o și cu niște sandale, dar barem la alea am simțit când s-a dezlipit. Mă întorc, îmi iau talpa, intru în primul magazin de pantofi, aleg la repezeală o pereche de cizme, le trag în picioare, nu-s bune. Nici astea. Nici astea. Unele prea mici, unele prea mari. Încă n-am toate cadourile. Timpul se scurge. Nu am timp să trec pe acasă să mă schimb de cizme. Și, desigur, nici desculță nu pot merge. Tic-tac-tic-tac. Găsesc, până la urmă, o pereche bună. Le iau în picioare. Plătesc. Zbor mai departe, bodogănind, ca o zgârcită, că ce le-o fi trebuit cizmelor mele pe care le am de 4 ani să-și piardă talpa? Și că, dacă aș fi văzut din timp, le-aș fi dus la cizmar. Și că, și că… Mama ei de treabă. Zilele trecute mi-am distrus și blugii și-a trebuit să-mi iau alții. Prea multe pentru o zgârcită.

A doua întârziere

Ajung și la grădiniță cu întârziere. Celor 10 minute inițiale li s-au adăugat încă 20. Iau copilul mare, care mă ceartă că am întârziat și zburăm către Otopeni. Ajunse acolo, copilul se schimbă în costumul de gimnastică, face pipi în mașină într-o pungă (asta e o aventură în sine, merită articol separat), dăm să intrăm în sală. Sala încuiată. Întrebăm de anternoare. Nu. Încă nu a venit. Nu, nu știm la ce oră vine. Fac rost de numărul ei, o sun. ”Da, avem azi oră. Dar de la și 20. N-ați citit pe grup?”. Nu, încă nu sunt pe grup, deși Ema merge la gimnastică de un an. ”Ok, vă trec eu” (nu, încă nu m-a trecut și mâine avem iar oră :))

Așteptăm să vină, timp în care îmi fac calcule în cap. Pun pe waze, fac trasee. Dacă plecăm la 5 și 20 de aici, ajungem la grădiniță la 6 și 10 și la Sala Polivalentă la 7 și 5. Târziu. Trebuie să mă repliez rapid. Aștept să înceapă ora, introduc copilul în sală și fug înapoi la grădiniță, după celălalt copil. Bună ziua-bună ziua, da, da, tot eu. Da, da, am fost tot eu și acum aproape o oră, când am luat un copil. Nu, nu am luat- o razna, am venit după al doilea. Iau al doilea copil, plecăm înapoi spre Otopeni. Între timp, se termină și ora Emei, se îmbracă, o pun în mașină, le dau gustările și smoothie-urile și plecăm. Waze zice că ajungem la 18:45. Mă felicit. Iată, ce bine ies toate.

Yey, ninge

Între timp, începe zăpada. La fiecare 100.000 de fulgi căzuți, Waze adaugă câte 2 minute la timpul estimat inițial. Ce să mai lungim povestea, ajungem, după multe tertipuri (legale, dar mâncătoare de energie și nervi) la 19.15, fac cea mai bună parcare laterală din viața mea (efectiv la 4 degete distanță de mașina din față și de cea din spate). Mă felicit zgomotos că am reușit-o din prima, mă dau jos din mașină, aștept copilul mare să-și pună rapid picioarele desculțe în ghetele ușor ude de pipi (v-am zis, poveste separată), îi iau șosetele în buzunar, iau și copilul mic la subraț și zburăm către sală. Intrăm, ne căutăm locuri și, imediat ce ne-am așezat, începe.

Copiii se distrează tare, luăm popcorn și baloane, Ema primește o păpușă Masha, râd, dansează. Totul e foarte activ, sonorul e foarte tare. Ei se bucură, mie îmi pleznește creierul în cap. Mi se pare că și acolo, deși stăm pe scaun, totul se derulează foarte foarte rapid. Fip mă întreabă dacă fetița de pe scenă are oase (completează apoi, după multe minute în care nu mă prind ce vrea de la mine ”dacă are oase sub rochie” – adică dacă e un om sau o păpușă), ne lămurim că are oase, mai dansează puțin, vine și Moș Crăciun, cântă iar, dansează iar, se termină tot. Plecăm la mașină. Eu vreau balonul, eu pe Masha, ba e a mea, ba e a mea, ba e al meu, ba e al meu. Afară ninge ca-n povești. Parcarea de la Sala Polivalentă e blocată de toate mașinile care vor și ele să iasă de acolo. E 9 și mult. Waze zice că ajungem acasă la 10. Inspir, expir, beau apă, aștept să ieșim din parcare. Reușim, la un moment dat.

Și drumul de întoarcere. Ninge iar. Yey.

În oraș și pe Centură, o ninsoare de nu vezi în față. Pe o porțiune extrem de lungă, toată lumea circulă cu cel mult 40 kmh. Copiii se entuziasmează. ”Zici că suntem într-un balon din ăla cu zăpadă artificială”.

Conduc ca un melc, fără să văd mare lucru prin parbriz, pe Centura încă în construcție (e în construcție de când era Ema bebeluș) și ajungem, într-un final glorios, acasă. Cum intrăm în cartier, zăpada se liniștește. De fapt, pe-aici n-a nins mare lucru. Mă uit în oglinzi, copiii nu dorm. Parchez, intrăm în casă. E 10.30. ”Mami, ne jucăm cu magneții? Și după aia eu vreau să fac baie. Și să citim o carte, bine?”

Vă întrebați dacă am reușit să transform emoția în ceva amuzant în capul meu? Nu. Am obosit scriind. Mă duc să iau o pauză. Ăăăăă… Nu chiar. E decembrie 2018. N-avem pauze. Hai, s-aveți o zi liniștită!