Educatie pozitiva

Le prinde bine să învețe astfel de lecții când sunt mici și miza nu e mare. Mă refer la miza financiară. Miza emoțională e foarte mare, și aici e și șmecheria. Pentru că ei simt foarte intens acum toate aceste evenimente

Atunci când vă vine greu să ascultați cerința copilului băiat de a purta haine care sunt atribuite fetelor, puteți să vă amintiți de acest articol, în care o să vă prezint 3+1 țări în care bărbații poartă (și) fuste, iar asta e OK.

”Fip, nu poți avea mereu tot ce-ți dorești”

Fraza de mai sus este un laitmotiv al familiei noastre în această perioadă în care lui Fip încă îi e greu să se despartă de hainele lui de copil-centru-al-universului.

Mă uit la copii cum învață enorm de multe din relația cu Doni și știu că am mai scris și vorbit despre asta, dar chiar simt acum nevoia să o reiau.

Învață cum să fie

– La mine la grădiniță e o legendă!
– Nu te cred. Nu are cum să fie o legendă la tine la grădiniță. Cred că minți.
– Nu, nu mint. Chiar e o legendă la mine la grădiniță.
– O s-o întreb pe mama ta, să-mi spună ea. O s-o întreb dacă e adevărat că e o legendă la tine la grădiniță.

Dar, întrebarea de la care am pornit acest articol nu era legată de beneficiile sportului, nici de instrumente de sport, ci a pornit de la una din ședințele mele de ieri, unde am gândit, împreună cu o clientă, un plan de mișcare pentru copil. Nu-s profesoară de sport, nici instructoare de fitnes, însă, scopul nostru comun era să scoatem copilul dintr-o zonă de nemișcare, apărută odată cu izolarea în casă, și să-i redăm energia și relația cu propriul corp.

Eh… m-am luat cu lucruri serioase, când eu voiam să scriu, de fapt, despre cum la noi în familie avem parte de o dinamică atipică: creștem o viitoare femeie care nu vorbește despre emoțiile ei cât te-ai aștepta și un viitor bărbat care le identifică clar și corect, le exprimă și-apoi caută și soluții.

În plină pandemie de Coronavirus, am decis să țin un jurnal de #StămAcasă. Cred că trăim niște vremuri în care invariabil de vom schimba (pe noi sau câte o părticică din noi) și mă bucur că pot documenta asta. Au trecut abia/deja primele 3 zile.

Vă ziceam în articolul anterior că o să revin cu câteva idei despre ședințele de familie, așa cum le văd eu. Nu știu vouă cum vi se pare ideea de a avea săptămânal câte o ședință de familie, la care să participe toată lumea, cu mic cu mare, dar pot să vă spun cum mi s-a părut mie la început. Ciudată. De plastic. Prea modernă.

Că n-a fost mereu atât de simplu și că-s convinsă că n-o să fie mereu atât de simplu. Și mă mai gândesc și că la unii dintre voi nu e aici și acum atât de simplu, așa că vă propun un joc de rol cu copiii, care să vă apropie între voi și de mâncare în sine. 

Acum că a început deja școala sau grădinița de mai bine de o lună și jumătate, e posibil ca deși integrarea copilului să fie ”completă”, să observi totuși ceva dificultăți și să tragi concluzia că ai un copil mai sensibil decât ceilalți și-apoi să te întrebi ce poți face cu informația aceasta.

Se înfășoară artistic în ce i se pare ei mai interesant, apoi apare ca o statuie romană, ține o mână sus și-o mână jos (foarte artistic, e drept) și … guiță. Cred că vrea să imite muzica de operă, dar nu întrerup momentul artistic să o întreb. 

– Bună dimineața. Sunt asistenta de la grădiniță. Fip are o bubiță pe cerul gurii și suspectăm herpangină. Vă rugăm să veniți să-l luați, dacă puteți și să-l vadă medicul.
Primul reflex a fost să mă gândesc: dar copilul e bine sănătos, nu febră, nu dureri, acum 2 ore și un pic l-am lăsat vesel la grădiniță.

Relicvă, ne-relicvă, HC91 a fost primul meu profesor de informatică. De programare. Tastatura butucănoasă, împreună cu casetofonul roz cu microfon pe care îl foloseam și la karaoke, dar și ca să încarc pe el jocuri de pe casetă (OMG, nu?) care se

Ăsta a fost porumbelul pe care l-am fabricat cu mintea mea și l-am scos pe gura mea. Apoi m-am repliat. M-am uitat la ea și la fața ei. Era încruntată, cu colțurile gurii în jos. Părea să mormăie ceva în barbă. Spatele îi era curbat, iar umerii lăsați în jos.

Pe lângă pantaloni și fuste, vom mai avea de cumpărat penar și un birou, în jurul căruia să amenajăm spațiul de studiu. Iar biroul e un element cheie pentru orice viitor nou școlar. E ceva important, ca atunci când îți iei buletinul la 14 ani sau permisul la 18.

Însă astăzi n-o să vorbesc despre gimnastică, ci despre sora mai muzicală a acestui sport: baletul. Baletul și beneficiile lui asupra dezvoltării copilului (nu zic ”Fetiței”, pentru că baletul nu e exclusiv pentru fete).

– Mami, mi-e teamă că o să-mi fie dor de tine (se formau deja niște lacrimi).
– Ema, eu sunt convinsă că o să-ți fie dor de mine. Și mie o să-mi fie dor de tine. Și lui tati îi e dor de noi și îi e dor de noi mereu când e plecat. 
– Dar o să plâng…
– Păi știi ce poți să faci?

– Mami, nu pot să fiu pictoriță cu hârtia asta. Uite cum se face!

Asta era Ema într-o după amiază în care rămăseserăm și fără hârtie din bumbac de 300 g (hârtia aia minunată pentru pictat pe ea cu multă apă; n-o să știți niciodată cât de minunată e pictura până nu vă luați hârtie ca lumea, credeți-mă)

Însă copiii nu vor putea anticipa pericolele la care se expun. Așa cum le explicăm copiilor despre cum să nu primească acadele de la străini, tot așa trebuie să le vorbim și despre siguranța online. Faptul că abuzuri se întâmplă în mediul virtual nu înseamnă că

Așa că ați ghicit (sau așa cred eu). Articolul ăsta n-o să fie despre:

ce jocuri și jucării frumoase să mai cumpărați din magazine (mă simt, oricum, complet ruptă de subiectul ăsta, așa că poate-mi recomandați voi mie una alta),

Adulții din jurul nostru se tem ei înșiși de emoțiile lor, pentru că și adulții din jurul lor se temuseră atunci când erau ei mici și nu știu ce să facă ei pentru și cu plânsul nostru. Pentru și cu furia noastră. Dar haideți să vorbim puțin despre fiecare emoție în parte.

Ce mi-o fi trebuit? Nu mai bine stăteam io fain frumos acasă pe canapea, într-o pătură și citeam ceva? Am atâtea cărți care așteaptă la rând… Ce mi-o fi trebuit să mă bag în așa ceva?

Dacă am fi dezbătut subiectul ăsta acum vreo 5 ani și un pic, pe vremea când Ema avea aproximativ 1 an, aș fi fost convinsă că preferințele către jucării pe un anumit tipar sunt induse de societate. Că un băiețel preferă mașinile, iar fetițele preferă păpușile pentru că așa i-am crescut noi.