Educatie pozitiva

Astăzi sunt plină de energie și vreau să vă împărtășesc o poveste palpitantă despre întâlniri neașteptate cu gelul de unghii. Înainte de a crede că acest articol este despre manichiură, vă asigur că este vorba despre partea comică a vieții de părinte. Da, nu pot să glumesc pe seama manichiurii mele prost făcute – de când cu pandemia, împinsă de la spate de o prietenă care a scos pe gură cuvintele magice ”Cât de greu poate să fie să ne facem acasă unghiile cu semipermanentă?!” n-am mai trăit mai mult de 2 zile cu unghii ca nescoase din cutie. Dar pot să mă amuz pe seama neîndemănării mele la momente nepotrivite, așa că pregătiți-vă să vă îmbarcați amuzați într-o călătorie plină de degete lipicioase, jocuri imaginative și, desigur, gel de unghii!

Indiferent de vârsta lor, copiii beneficiază în mod semnificativ de practicarea sportului și de implicarea în activități fizice regulate. Să-i încurajăm pe copii să facă sport poate fi o provocare, dar beneficiile sunt numeroase și cred că merită efortul. De fapt, și studiile ne spun că merită efortul. Mișcarea fizică are multe beneficii asupra corpului uman, de la dezvoltarea inteligenței cognitive, până la starea de bine de zi cu zi. 

Alegerile alimentare sănătoase sunt o abilitate importantă pentru copii, deoarece îi va ajuta să aibă o viață sănătoasă și fericită pe termen lung. Dar cum putem să îi învățăm pe copii să aleagă alimente sănătoase, păstrând un echilibru între ceea ce credem noi că este sănătos și ceea ce își doresc ei sau văd la alți copii?

Drept urmare, weekendul trecut am decorat. Și ca să fie treaba treabă, pe lângă faptul că am curățat casa, am decorat-o și am gătit prăjitură cu mere, ne-am mai uitat și la un film. Nu de groază, nu înspăimântător, ci … Mary Poppins. Pentru că eu sunt un suflet bătrân și nostalgic, ne-am uitat la varianta din 1967, cea cu Julie Andrews.

Nu cred că era reuniune de familie unde o mătușă parfumată, care pupă copilul cu lichid de multă salivă pe obraji, să nu scoată prin buzele rujate așa o întrebare. Dacă nu era o mătușă, sigur era un unchi, sau o vecină, sau o prietenă de familie, sau domnul care venea să repare țevile. Iar înainte de acești oameni, întrebarea era pusă de mama și tata, de bunica și bunicu’. Ce să mai, o întrebare pe buzele tuturor celor care aveau un copil în față.

Unul dintre rolurile noastre principale ca părinți este să ne pregătim copiii pentru viitor. Nu doar despre relații, încredere în sine, un job potrivit și echilibrare emoțională, ci și pentru mediul în care vor trăi. Care nu știm exact cum va arăta, însă știm că nu va arăta așa cum arată acum. Educându-ne copiii despre problemele actuale legate de mediu (încălzire globală, poluare, etc.) le oferim instrumentele pentru a-și proteja viitorul. Și e important să o facem și noi, aici și acum. Pentru viitorul lor și pentru viitorul copiilor lor. 

Cum ajung mesajele media la bebeluși și copiii mici?

Chiar dacă bebelușii și copiii mici nu înțeleg neapărat că la televizor se vorbește despre politică sau că pe rețeaua de socializare trei mame se ceartă dacă e mai bine să-ți alăptezi copilul sau să-i dai lapte praf, ei simt emoții atunci când sunt expuși la aceste medii.

”Hei, vorbim foarte mult despre impactul tehnologiei asupra psihicului copiilor, asupra calității relațiilor lor, despre dezvoltarea cognitivă și emoțională și vorbim mult prea puțin despre efectele asupra întregului corp”.

Știați că există și ceva ce se numește ”Smartphone pinky”? Reprezintă deformarea degetelor mici de la mână, deformare care provine din susținerea telefonului mobil pe ele. Căutați pe google și o să vedeți cum arată…

”Care ar fi superputerea ta?” e una din întrebările mele preferate. Atunci când copiii (ai mei sau ai altora) îmi răspund la întrebarea asta, aflu incredibil de multe detalii despre universul lor interior. Aflu despre dorințele lor, despre fricile lor, despre speranțele lor, despre felul în care se văd și felul în care vor să devină. 

”Care ar fi superputerea ta” e o întrebare care întreabă, de fapt:

Suntem aproape în octombrie, așa că majoritatea copiilor au început deja să meargă la grădiniță sau la școală. Iar ieșirea pe ușă poate să fie foarte complicată câteodată, mai ales cu copiii mai mici.

Taskul meu specific pentru vârsta la care sunt ei (deși e doar 2 ani diferență între ei, sunt la vârste foarte diferite) e să le pun limite, în timp ce le dau și libertate. Sau iluzia libertății. Mă întreb mereu ”Cum să le pun limitele astea, fără să simtă că sunt constrânși? Cum să punem limitele astea împreună, ca să fie și responsabilitatea lor, nu doar a mea? Cum să scoatem tot ce-i mai bun din relația cu tehnologia și să nu ne lovim de ce e nociv?”.

Le prinde bine să învețe astfel de lecții când sunt mici și miza nu e mare. Mă refer la miza financiară. Miza emoțională e foarte mare, și aici e și șmecheria. Pentru că ei simt foarte intens acum toate aceste evenimente

Atunci când vă vine greu să ascultați cerința copilului băiat de a purta haine care sunt atribuite fetelor, puteți să vă amintiți de acest articol, în care o să vă prezint 3+1 țări în care bărbații poartă (și) fuste, iar asta e OK.

”Fip, nu poți avea mereu tot ce-ți dorești”

Fraza de mai sus este un laitmotiv al familiei noastre în această perioadă în care lui Fip încă îi e greu să se despartă de hainele lui de copil-centru-al-universului.

Mă uit la copii cum învață enorm de multe din relația cu Doni și știu că am mai scris și vorbit despre asta, dar chiar simt acum nevoia să o reiau.

Învață cum să fie

– La mine la grădiniță e o legendă!
– Nu te cred. Nu are cum să fie o legendă la tine la grădiniță. Cred că minți.
– Nu, nu mint. Chiar e o legendă la mine la grădiniță.
– O s-o întreb pe mama ta, să-mi spună ea. O s-o întreb dacă e adevărat că e o legendă la tine la grădiniță.

Dar, întrebarea de la care am pornit acest articol nu era legată de beneficiile sportului, nici de instrumente de sport, ci a pornit de la una din ședințele mele de ieri, unde am gândit, împreună cu o clientă, un plan de mișcare pentru copil. Nu-s profesoară de sport, nici instructoare de fitnes, însă, scopul nostru comun era să scoatem copilul dintr-o zonă de nemișcare, apărută odată cu izolarea în casă, și să-i redăm energia și relația cu propriul corp.

Eh… m-am luat cu lucruri serioase, când eu voiam să scriu, de fapt, despre cum la noi în familie avem parte de o dinamică atipică: creștem o viitoare femeie care nu vorbește despre emoțiile ei cât te-ai aștepta și un viitor bărbat care le identifică clar și corect, le exprimă și-apoi caută și soluții.

În plină pandemie de Coronavirus, am decis să țin un jurnal de #StămAcasă. Cred că trăim niște vremuri în care invariabil de vom schimba (pe noi sau câte o părticică din noi) și mă bucur că pot documenta asta. Au trecut abia/deja primele 3 zile.

Vă ziceam în articolul anterior că o să revin cu câteva idei despre ședințele de familie, așa cum le văd eu. Nu știu vouă cum vi se pare ideea de a avea săptămânal câte o ședință de familie, la care să participe toată lumea, cu mic cu mare, dar pot să vă spun cum mi s-a părut mie la început. Ciudată. De plastic. Prea modernă.

Că n-a fost mereu atât de simplu și că-s convinsă că n-o să fie mereu atât de simplu. Și mă mai gândesc și că la unii dintre voi nu e aici și acum atât de simplu, așa că vă propun un joc de rol cu copiii, care să vă apropie între voi și de mâncare în sine. 

Acum că a început deja școala sau grădinița de mai bine de o lună și jumătate, e posibil ca deși integrarea copilului să fie ”completă”, să observi totuși ceva dificultăți și să tragi concluzia că ai un copil mai sensibil decât ceilalți și-apoi să te întrebi ce poți face cu informația aceasta.