Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Scris de Diana Vijulie

Vine un moment în viața oricărei carantine când te oprești din numărat zile, apoi din numărat săptămâni, apoi din numărat luni. Sincer, sper că nu vom ajunge la scenariul în care ne vom opri din numărat luni, dar, în momentul de față, eu una m-am oprit din numărat zile. 

Știu, însă, că am încheiat săptămâna cu numărul 3 de când stăm în casă. 

 

Pentru noi, prima săptămână a fost mai ușoară. Ne-am ocupat timpul ca într-o vacanță. Și vremea a fost bună, copiii au făcut plajă, ne-am făcut planurile pentru următoarele săptămâni de stat acasă (estimam eu atunci vreo 6), am cusut, am gătit, am călcat, ne-am jucat și ne-am căutat echilibrul. În weekend am ieșit în pădure cu bicicletele și plănuiam să facem asta mai des, chiar și în cursul săptămânii. Avem, în zonă, suficiente locuri ”neturistice”, pe care voiam să le descoperim. O să le descoperim noi după ce trece asta.

În a doua săptămână ne-am pierdut echilibrul. Adică, mi l-am pierdut eu și după mine și copiii. Am depus eforturi mai mari ca să rămânem ”on track”. Copiii au văzut mai mult televizor și asta a fost ok pentru că a fost cea mai bună variantă la momentul respectiv, dar n-a fost ok, pentru că am văzut schimbări în comportamentul lor. Au devenit mai puțin cooperanți, mai puțin creativi și mult mai lipicioși față de noi. Ne-am pierdut răbdarea și eu și V pe rând, dar și împreună, în principiu din cauza nevoii copiilor de a sta fiecare minut din viețile lor lipiți de noi și vorbind încontinuu. 

 

I-am zis Emei că nu țin morțiș să-i știu absolut fiecare gând care-i trece prin cap și ea mi-a răspuns că da, dar ea e copil și îi e greu să nu-mi spună tot. Mi-am dat seama atunci că e normal pentru amândouă să ne fie așa. Mie greu să-i aud toate gândurile. Și ei să nu și le spună. Și că e OK așa cum e. Și o să ne găsim noi echilibrul. A fost de acord.

 

Mi-a mai fost greu și cu organizarea de dimineața cu teleșcoala și telegrădinița. Nu au intervale ca să se suprapună, așa că teleeducația începe la 9 și se termină la 3, cu singurul interval începând cu 12.30 și până la 13.00 în care ambii copii sunt liberi și pot mânca de prânz (bine, mai e și 11.30, dar e prea devreme pentru prânz), iar pentru mine a fost foarte foarte greu să mă organizez să mâncăm la timp.  

 

Eram toți deconectați, mai ales seara, când intervenea și oboseala. În weekend ne-am tras concluziile și în a treia săptămână am schimbat puțin macazul. 

 

Ce am făcut diferit? Am revenit la a mai tăia din timpul de televizor și n-am pus nimic în schimb. Adică, a revenit treaba copiilor să se organizeze în timpul în care noi lucrăm și nu-i televizor și nici vreun adult care să le dea/facă chestii. La început a fost o flendureală fără scop prin casă. Îi vedeam că nu le vine să se așeze și să facă nimic, iar mie îmi venea să-i iau și să-i pun la masă cu plastilină, sau acuarele sau să le dau să facă ceva concret. M-am abținut și, încetul cu încetul și-au găsit o grămadă de activități de făcut împreună.

 

 

Au jucat jocuri doar ei doi, s-au jucat cu porcușoarele de Guineea, dar și cu Doni, au desenat, Ema și-a amintit de un site de programare de la cursul de robotică și l-a căutat pe laptop, apoi i l-a explicat și lui Fip și a urmat mult ”left – left – right – up” din acel moment :D. A crescut nivelul de cooperare și de tolerare a plictiselii. Au gândit planuri, au făcut capcane, au prins muște, au săpat în curte, au făcut gimnastică, s-au mai certat, s-au mai împăcat, au făcut prostii, dar per total a fost mai bine.

Din planurile de familie n-am mai făcut multe. Nu știu de unde credeam eu că o să avem atâta timp cât să zugrăvim toată casa. Acum ne întrebăm dacă o să avem suficient timp să le zugrăvim măcar camera copiilor. Dar, aproape au reușit să termine cușca lui Doni (dacă vă întrebați, are izolare termică și prag la intrare). Mai lipsește intrarea (adică ușa) și să-i facem o perdeluță și să-i lipească Ema cuierul pe care l-a tăiat, lipit și vopsit. Un cuier în care să-și agațe Doni lesa. 

În a doua săptămână ne-am pierdut echilibrul. Adică, mi l-am pierdut eu și după mine și copiii. Am depus eforturi mai mari ca să rămânem ”on track”. Copiii au văzut mai mult televizor și asta a fost ok pentru că a fost cea mai bună variantă la momentul respectiv, dar n-a fost ok, pentru că am văzut schimbări în comportamentul lor. Au devenit mai puțin cooperanți, mai puțin creativi și mult mai lipicioși față de noi. Ne-am pierdut răbdarea și eu și V pe rând, dar și împreună, în principiu din cauza nevoii copiilor de a sta fiecare minut din viețile lor lipiți de noi și vorbind încontinuu. 

 

I-am zis Emei că nu țin morțiș să-i știu absolut fiecare gând care-i trece prin cap și ea mi-a răspuns că da, dar ea e copil și îi e greu să nu-mi spună tot. Mi-am dat seama atunci că e normal pentru amândouă să ne fie așa. Mie greu să-i aud toate gândurile. Și ei să nu și le spună. Și că e OK așa cum e. Și o să ne găsim noi echilibrul. A fost de acord.

 

Mi-a mai fost greu și cu organizarea de dimineața cu teleșcoala și telegrădinița. Nu au intervale ca să se suprapună, așa că teleeducația începe la 9 și se termină la 3, cu singurul interval începând cu 12.30 și până la 13.00 în care ambii copii sunt liberi și pot mânca de prânz (bine, mai e și 11.30, dar e prea devreme pentru prânz), iar pentru mine a fost foarte foarte greu să mă organizez să mâncăm la timp.  

 

Eram toți deconectați, mai ales seara, când intervenea și oboseala. În weekend ne-am tras concluziile și în a treia săptămână am schimbat puțin macazul. 

 

Ce am făcut diferit? Am revenit la a mai tăia din timpul de televizor și n-am pus nimic în schimb. Adică, a revenit treaba copiilor să se organizeze în timpul în care noi lucrăm și nu-i televizor și nici vreun adult care să le dea/facă chestii. La început a fost o flendureală fără scop prin casă. Îi vedeam că nu le vine să se așeze și să facă nimic, iar mie îmi venea să-i iau și să-i pun la masă cu plastilină, sau acuarele sau să le dau să facă ceva concret. M-am abținut și, încetul cu încetul și-au găsit o grămadă de activități de făcut împreună.

 

 

Au jucat jocuri doar ei doi, s-au jucat cu porcușoarele de Guineea, dar și cu Doni, au desenat, Ema și-a amintit de un site de programare de la cursul de robotică și l-a căutat pe laptop, apoi i l-a explicat și lui Fip și a urmat mult ”left – left – right – up” din acel moment :D. A crescut nivelul de cooperare și de tolerare a plictiselii. Au gândit planuri, au făcut capcane, au prins muște, au săpat în curte, au făcut gimnastică, s-au mai certat, s-au mai împăcat, au făcut prostii, dar per total a fost mai bine.

Din planurile de familie n-am mai făcut multe. Nu știu de unde credeam eu că o să avem atâta timp cât să zugrăvim toată casa. Acum ne întrebăm dacă o să avem suficient timp să le zugrăvim măcar camera copiilor. Dar, aproape au reușit să termine cușca lui Doni (dacă vă întrebați, are izolare termică și prag la intrare). Mai lipsește intrarea (adică ușa) și să-i facem o perdeluță și să-i lipească Ema cuierul pe care l-a tăiat, lipit și vopsit. Un cuier în care să-și agațe Doni lesa. 

Dacă aveți curte și vreți să le dați copiilor o activitate, noi am descoperit una foarte distractivă duminică. Am spălat cu furtunul cu presiune un covor pufos (adică extrem de hidrofil), iar pe copii i-am rugat să găsească soluții să-l scurgă. Au urmat vreo 40 de minute de: 

– țopăit pe covor
– patinat pe covor
– bătut covorul cu un băț

– trasă apa din covor cu un soi de pistol cu apă sub formă de seringă mare

– rulat covorul și țopăit pe el

– de la capăt.

Într-una din seri, copiii au făcut pe rând baie cu spumă și-așa o poftă mi-au făcut, că abia am așteptat să intre la somn cu V., ca să-mi vină și mie rândul la baie. Am pornit apa înainte ca ei să se culce, iar Ema s-a uitat mirată la ce se întâmpla acolo. ”Faci și tu baie cu spumă?! De când?!” Mi-am dat atunci seama că, de când erau ei mici, mi-am făcut un obicei din a mă ascunde când îmi iau timp pentru mine. Da, când erau mici avea sens, dar acum nu mai sunt mici și nici sens nu mai are.

Săptămâna trecută trăsesem eu concluzia că experiența carantinei e o lecție pentru mine, pentru cum să îmbin rolul de mamă și rolul profesional, dar pare că e o lecție despre a îmbina oricare dintre rolurile mele între ele.

Iar ăsta cred că va fi unul din răspunsurile la întrebarea pe care a pus-o cineva în grupul de suport pentru perioada pandemiei și care mi-a plăcut foarte mult. Și anume ”Cu ce rămânem după perioada de izolare?”

Ei, momentan cu asta. Și cu cușca lui Doni. Ah, da. Și cu pantalonii pentru păpușă, făcuți de Ema 😀

Voi?

Dacă aveți curte și vreți să le dați copiilor o activitate, noi am descoperit una foarte distractivă duminică. Am spălat cu furtunul cu presiune un covor pufos (adică extrem de hidrofil), iar pe copii i-am rugat să găsească soluții să-l scurgă. Au urmat vreo 40 de minute de: 

– țopăit pe covor
– patinat pe covor
– bătut covorul cu un băț

– trasă apa din covor cu un soi de pistol cu apă sub formă de seringă mare

– rulat covorul și țopăit pe el

– de la capăt.

Într-una din seri, copiii au făcut pe rând baie cu spumă și-așa o poftă mi-au făcut, că abia am așteptat să intre la somn cu V., ca să-mi vină și mie rândul la baie. Am pornit apa înainte ca ei să se culce, iar Ema s-a uitat mirată la ce se întâmpla acolo. ”Faci și tu baie cu spumă?! De când?!” Mi-am dat atunci seama că, de când erau ei mici, mi-am făcut un obicei din a mă ascunde când îmi iau timp pentru mine. Da, când erau mici avea sens, dar acum nu mai sunt mici și nici sens nu mai are.

Săptămâna trecută trăsesem eu concluzia că experiența carantinei e o lecție pentru mine, pentru cum să îmbin rolul de mamă și rolul profesional, dar pare că e o lecție despre a îmbina oricare dintre rolurile mele între ele.

Iar ăsta cred că va fi unul din răspunsurile la întrebarea pe care a pus-o cineva în grupul de suport pentru perioada pandemiei și care mi-a plăcut foarte mult. Și anume ”Cu ce rămânem după perioada de izolare?”

Ei, momentan cu asta. Și cu cușca lui Doni. Ah, da. Și cu pantalonii pentru păpușă, făcuți de Ema 😀

Voi?

Tu cu ce rămâi la final de Covid?

podcasturile mele

ascultă

Alte Articole

citește

Activități de vară anti-Pinterest

Activități de vară anti-Pinterest

Pe lângă joaca liberă, aveam și ”activități organizate”. Bine, nu vorbmin de activități gen Pinterest și nici nu le zicea activități. Le zicea doar ”n-o să stai toată ziua pe stradă, hai că îți ajunge; mai fă și altceva” sau ”toți copiii au treabă și nu pot ieși la joacă”. 

Jurnal de lucrat de-acasă

Da, nu vi se pare. E ”biroul” meu încropit în dulap…

Jurnal de lucrat de-acasă

Scris de Diana Vijulie

 

 E 8.30 dimineața. Ziua copiilor a început la ore inumane. Copiii mei funcționează pe bază de ceas interior, aș spune eu acum în cuvinte frumoase, pentru că se trezesc mereu la fix sau la :30. Dimineața mă exprim interior mai plastic și îmi imaginez că ceasul interior e un ceas în fund, care-i trezește mult prea devreme pentru lumea mea.

Știu, am avut perioade mai rele, când trezirea era pe la 5 dimineața. Din punctul ăsta de vedere, acum e parfum. Dar, ce nu-nțeleg eu, e: ”Cum de atunci când trebuia să plecăm la școală și să ne trezim la 7, trăgeam de ei în fiecare dimineață, iar acum, când școala e în camera de alături,  trag ei de noi?

În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin

Ora 9:

Copilul mare urcă în birou, se conectează pe Zoom și începe ora.
Tatălfamiliei se închide în bucătărie și dă drumul la treabă.
Cum copilul mic își consumă timpul de televizor, iar eu sunt în așteptarea nevoii de suport tehnic pentru copilul mare,  profit și eu și îmi deschid mailul la biroul de lângă Ema.

Ora 9 și 5, după ce m-am așezat:

Copilul mare: Maaaaaaamiiiiii, mi-e friiiiiig. Dă-mi și mie o bluză, ca să nu plec din oră.
Mă ridic, o iau, i-o dau. Mă așez la loc.

Ora 9 și 10:

Copilul mic: Maaaaaaaamiiiiiiii, mi-e foameeeeee. Îmi faci un sendviș (micul dejun cu nr. 2)
Mă ridic, mă duc la bucătărie, fac sendvișul, în timp ce Tatălfamiliei e și el într-un call. Mă străduiesc să nu fac gălăgie multă, deși câteodată mi se mai întâmplă să mă duc cu gândurile pe câmpiile libere doar gândurilor, nu și oamenilor carantinizați, și mă trezesc că dau drumul la robinet sau zdrăngăn niște oale care oricum nu-mi trebuiau atunci. Probabil că în terapie aș afla că e un mod indirect de a-mi exprima furia vis-a-vis de Tatălfamilie :))

Ora 9 și 20:

Nerăbdător, copilul mic intră în bucătărie, lovind cu un polonic într-o tigaie și cântând tare marșuri militărești.
Tatălfamiliei ne aruncă o privire de-aia, își ia laptopul și căștile și se ascunde în baia de jos (la sufragerie nu avem uși).
Termin sendvișul copilului și i-l dau.
Sunt, din nou, strigată.
”Maaaaaamiiiiiii, nu o mai aud pe miss!”
Urc, depanez tehnic, mă așez din nou la birou. Mai rezolv una-alta, cobor să-mi fac o cafea.

 

Ora 9.40

Copilul mic îmi dă de ales. Pot să joc folbal sau putem să ne luptăm cu săbiile. Uh, nici nu mi-am băut cafeaua. Îi cer răgaz să-mi fac și să gust o cafea. Intru în bucătărie, și mă învârt fără scop, așteptând să termine callul, ca să pot face gălăgie cu cafeaua mea. După multe minute și reamintiri ale copilului mic de promisiune, rog Tatălfamiliei să se pună pe mute, ca să dau drumul hardughiei zgomotoase de mașină de cafea.  Fac cafea, jucăm folbal. 

Ora 9.50

Coboară și copilul mare în pauză. Comentează meciul de folbal.

Ora 10

Când ne apropiem de ora 10, urcăm împreună. Ea în biroul ei, eu în biroul meu încropit din dormitor. Copilul mic rămâne jos și-și face de lucru.

Între ora 10 și ora 14.00 oscilez între ședințe și conectat/deconectat copiii de la școală. Ema are 2 ore de teleșcoală, apoi, cât are ea două ore de pauză de la teleșcoală, are Fip câte 2 jumătăți de oră de telegrădiniță, apoi are Ema, iar, alte 2 ore de teleșcoală.

Câteodată, copilul mic nu vrea la telegrădiniță, pentru că nu sunt acolo să-l anunț din timp că urmează să înceapă, ci cobor din dormitor și-l iau ca din oală ”E 11 fără 5, ai sport acum”, câteodată e mai ușor. Câteodată se face 12 și uităm toți să se reconecteze copilul. Sincer, aștept cu sufletul la gură momentul când vor avea amândoi 2 ore simultan și mai puține dileme tehnice. Probabil că vom avea când ajunge acolo în toată carantina asta.

Pe la 14.30 (dacă sunt suficient de bine organizată și avem o ciorbă pe masă, vorba aia), mâncăm împreună.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ora 15.00

Copiii au terminat cu maratonul de teleșcoală și telegrădiniță. ”Și-acum, ce facem?”

Jucăm, ne jucăm, îi mai îndemnăm să se joace și singuri. Sau, vor să vorbească pe messenger video cu prietenii lor. Acum începe distracția.
Ema se duce în birou și o conectez de pe laptop, iar Fip vrea de pe tabletă din sufragerie. Mulțumesc providenței pentru propria-mi procrastinare când a venit vorba să vindem laptopurile vechi. Avem, acum, datorită mecanismului meu de evitare, instrumente de lucru pentru toată lumea.

Urmează maratonul dintre: ”Mami, n-o mai văd pe Larisa” și ”Mami, unde a dispărut aplicația aia cu ochelarii?”, care se repetă la fiecare câteva minute când la unul, când la celălalt.

Creierit de urletele copilului mic, care se joacă pe video de-a intergalacticii cu prietenii lui și scoate sunete de luptă, Tatălfamiliei se mută în dormitorul nostru, unde-mi ia locul. Eu oricum gravitez în jurul copiilor, făcând o muncă de helpdesk (ce bine era dacă familiarizam copiii cu tehnologia de când aveau câteva luni… :))

Sigur că intru și peste el, ca să-mi recuperez laptopul și instrumentele, în naiva-mi așteptare că s-or potoli și-oi putea și eu să mai leg 2 gânduri. Nope.

Toate astea se petrec până pe la ora 17.00, când, după ce-au vorbit cu toți prietenii, copiii decid să gătească gustarea-desert.

 

Urmează ouă și făină prin bucătărie, miere lipicioasă și ce se mai poate pune într-o prăjitură făcută de copii. Din fericire, sunt bucătari suficient de buni să n-aibă nevoie de ajutor, așa că înghit în sec și îi las în voia lor. În apărarea talentelor lor de bucătari, pregătesc mai mereu o prăjitură combinație între clafoutis și pandișpan, căre e decent de bună, mai ales dacă îi pun fructe și nu exagerează cu făina.

Ora 18.00

La ora 18.00, când oficial Tatălfamiliei termină ziua de lucru, și eu tocmai mi-o reîncep (practic, ziua lui de lucru se termină înainte să se termine ziua calendaristică, dar na… aia e), respir, caut piesa de teatru de la Țăndărică și mă retrag în birou. Recunosc, mă retrag pe la fără un sfert, cu explicația că am nevoie de timp să mă pregătesc. De fapt, îmi aud gândurile pentru prima dată în multe ore și stau așa, privind în gol, minute în șir.

 

Ora 19.00

Copiii și Tatălfamiliei petrec timp de calitate împreună, în timp ce eu încă lucrez și n-am ieșit din cameră nici în pauză (mi-e frică, recunosc :))
Și aud chirăieli de bucurie de jos. Copiii ăștia, deși știu pe limba lor ce se întâmplă în lume, se bucură de viața asta închisă în casă, de parcă nici n-ar ști alta. Ce faini sunt. Nu se plâng, nu vor cu rolele afară, nu se supără că îi pasăm de la unul la celălalt, sunt plini de energie și de bucurie. Cândva în ora asta mănâncă și cina.

Ăsta e, adesea, și momentul în care mă felicit că am făcut 2 copii cu diferență mică de vârstă. Ne-a fost greu de tot o perioadă lungă, dar parcă merită 3-4 ani de haos pentru 3-4 luni de carantină :)) We did good, sunt mândră.

Ora 19.50

Cobor și alerg copiii la duș, pijamale, spălat pe dinți. Mai împachetez niște rufe curate, mai pun niște alte rufe la spălat. Dacă n-am apucat la prânz să strângem pe la bucătărie (și nu apucăm, de obicei), mă uit lung la bucătărie și îmi promit că o rezolv a doua zi.

După ce adorm copiii, după ora 21.00, respir, pun un The Crown pe Netflix și vegetez. Ce bine că am lucrat și mâncat și astăzi (da, mă urmărește întrebarea ”Ce o să mai gătim noi de x ori pe zi în următoarele x săptămâni/luni?!)

Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?

cărți despre creșterea copilului:

citește

Alte Articole

citește

7 idei de activități cu prosoape pentru copii

7 idei de activități cu prosoape pentru copii

Scris de Diana Vijulie

martie 25, 2020

#StămAcasă.

 

2 săptămâni de autoizolare deja și tocmai am avut o discuție cu Fip, despre jucării:
”Când o să se termine carantina și se vor deschide magazinele, vreau să mergem să-mi cumpăr o dronă și niște alte jucării”.

 

Mă uit, așa în jurul meu, în camera lor, plină de suficiente jucării și apoi mă uit la ei doi, care lucrează cu un fierăstrău, două bucăți de lemn, una de fier și o plasă de sârmă (vor să construiască o casă pentru porcușoarele de Guineea).

 

”Nu, Fip, nu o să mergem să cumpărăm alte jucării pe care doar să le expui la tine în cameră, ca apoi să te joci fotbal cu o țeavă de plastic adunată de prin curte, sau popice cu deodorantul, sticla de șampon, sticla de apă de gură și ce alte lucruri interesante mai găsești prin baie. Dar, putem fi inventivi, așa cum ești și tu și putem descoperi împreună tot felul de jocuri interesante cu obiecte pe care deja le avem. Cu ce propui să începem?

 

Cum lângă el zăcea pe jos prosopul pe care stătuseră mai devreme porcușoarele de Guineea, în așteptarea casei din două bucăți de lemne, una de fier și  o plasă de sârmă, hotărârăm să găsim idei distractive pentru prosoapele din casă.

Hai să vă povestesc la ce ne-am gândit. 

 

Idei de activități cu prosopul de baie 🙂

1. Rochii din prosoape 

Desigur, prima idee a Emei a fost să creăm rochii de seară din prosoapele subțiri de microfibră. Ne-am amintit și cum făceam când erau mai mici, ”peruci” din prosoape, așa că am transformat ambii copii în prințese cu rochii lungi și păr lung din prosop (puneți prosopul subțire de microfibră pe capul copilului, apoi, la spate, îl prindeți cu un elastic de păr, astfel încât să arate ca o coadă lungă). Apoi au defilat.

2. Trasee cu prosoape

Trasee prin toată casa. Prosoape rulate și puse pe jos, iar ei sunt invitați să meargă pe aceste prosoape în echilibru, ca pe o bară. Le puteți alterna grosimea, înălțimea, lungimea. E distractiv și după ce prind șmecheria, își pot face apoi singuri traseele.

3. Cazemate

Nu cred că e nevoie să vă mai scriu despre asta. Cred că aproape toți copiii care acum sunt țintuiți în casă și-au făcut măcar o cazemată în perioada asta. Sub masă, între două scaune, sub canapea, sub masa de călcat sau uscătorul de rufe, fiecare cum poate.

4. Baschet cu prosopul

Am văzut zilele trecute un filmuleț pe instagram cu un tip care transformase un umeraș în coș de baschet. Mă refer la umerașe de sârmă, cum vin puse cămășile pe ele când le luăm de la curățătorie. Un astfel de umeraș se transformă ușor într-un cerc, pe care puteți prinde o sacoșică, iar umerașul să-l fixați cumva de ceva (noi am ales o ușă de dulap de 90 de cm). Puteți arunca mingiuțe în el, dacă vreți, sau, puteți transforma prosoape în mingi. Un prosop mic de mâini făcut bilă și prins cu multe elastice de cauciuc le dă copiilor o ocupație în procesul fabricării și-apoi o altă ocupație cât joacă basket.

5. Exerciții gospodărești

Când eram mică m-am folosit mult de prosoapele și batistele bunicii ca să exersez călcatul. M-am gândit să introduc asta și în viața copiilor și i-am invitat să-și exerseze călcatul cu ajutorul prosoapelor.

6. Animale din prosoape

Acum mulți ani, pe vremea când puteam circula liberi nu doar pe strada din fața casei (cu declarație), ci chiar și prin lume, ne-am cazat la un hotel unde ne așteptau pe pat niște prosoape împăturite în formă de lebede care se pupă cioc în cioc. Există pe lungul și largul internet tot felul de filmulețe care să ne învețe cum putem împături prosoape în diferite forme (la fel și șervete pentru mese festive)

7. Activitate pe care nu v-o recomand, dar vă povestesc de ea

Fip mai are o activitate preferată, pe care nu neapărat v-aș recomanda-o, dar musai să vă zic de ea. Își ia un prosop mare și gros pe care și-l pune sub fund. Îl ține bine strâns cu mâna între picioare și se dă pe scări ca și cum ar fi cu o sanie. În primul an când a făcut asta mi-a stat inima în loc de fiecare dată. Acum am depășit momentul :)) Câteodată înlocuiește prosopul cu câte un animal imens de pluș.

 

Ascultă Podcast cu Diana:

Alte articole

Activități de vară anti-Pinterest

Activități de vară anti-Pinterest

Pe lângă joaca liberă, aveam și ”activități organizate”. Bine, nu vorbmin de activități gen Pinterest și nici nu le zicea activități. Le zicea doar ”n-o să stai toată ziua pe stradă, hai că îți ajunge; mai fă și altceva” sau ”toți copiii au treabă și nu pot ieși la joacă”. 

Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra

Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra

La momentul în care vă scriu articolul, ce știu eu este că sunt 8 simțuri prin care experimentăm lumea. Și nu știu dacă pe undeva e în dezbatere, dar mie și experiența de viață mi se pare un simț bun de luat în calcul, care modifică felul în care percepem și trăim realitatea.

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 2

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 2

Scris de Diana Vijulie

Tocmai s-a mai încheiat o săptămână de autoizolare asumată în familia noastră. Ne-am mutat toți în casă și-n online și încercăm să ne deranjăm viața cât mai puțin cu acest aranjament. Am drămuit tehnica din casă și fiecare a primit câte un dispozitiv și încercăm să fim fluizi în munca noastră. Recunosc, mie nu prea îmi iese din cauză de multe întreruperi. 

Mai știți ce ziceam săptămâna trecută că o să folosim această ocazie să învățăm copiii să lucreze pe laptopuri? Ei, oricum n-avem de ales pentru că a început teleșcoala. Și a început și telegrădinița. Teleprietenia. Teleanul 2020. Pentru fiecare dintre noi.

Îmi e greu, în continuare, să lucrez cu copiii acasă și cred că și lor le e greu să stea acasă cu noi lucrând. Suntem încă într-o etapă de adaptare, însă cred eu că e ceva de care aveam nevoie (eu personal): și anume să amestec în mod natural (și nu fragmentat) rolurile mele principale din viață. 

Și aici vorbesc, în special, de rolul de mamă și rolul de antreprenoare. Cu celelalte roluri am mai multă experiență, de mai mult timp și mă descurc mai ușor. 🙂

Ce am făcut nou săptămâna trecută, pe lângă televiață? 

– Am învățat copiii să coasă la mașină (între timp s-a rupt și un ac de la ea și m-am bucurat că am avut provizii de ace de rezervă, de pe vremea când nu trăiam minimalist :)). Am pornit de la a ne fabrica măști pentru față (nu neapărat să le și folosim, ci, mai degrabă, ca să-i împrietenim cu ideea și să nu se sperie când or vedea oameni cu măști pe față mergând pe stradă. Până acum nu prea au văzut, pentru că nu e cine știe ce trafic de oameni pe strada noastră, unde ar fi putut să-i vadă pe geam. Și am continuat prin a fabrica haine pentru păpuși, pelerine de supereroi și cine ce a mai putut. 
Ce noroc că acum 5 ani am cumpărat multe materiale și le-am păstrat, în ciuda tuturor încercărilor de a trăi minimalist… 

– Am făcut campionate de X și 0 (pare un joc bun pe care să-l joci înainte să fii bun la șah, de exemplu. Mai ales că avem un joc cu piese de lemn, așa că e asemănător).

– Mi-am organizat podcasturile și o să vă las mai jos linkurile unde le puteți asculta.

– Am spălat toată casa la mașina de spălat, am spălat și câinele (dar nu la mașina de spălat), iar copiii plănuiau să spele și mașinile, dar ni s-a stricat vremea. 

– Am descoperit teleteatrul și ne-am bucurat că sunt multe piese care rulează pe facebook în perioada asta. Dacă mi-ar fi zis cineva acum o lună că cei doi copii vor petrece atâta timp pe zi cu ochii în ecrane, aș fi zis că-i prea puțin probabil. Dar, a venit televiața peste noi și ne adaptăm.

– Ne-au evadat animalele din casă (na, animalele nu înțeleg importanța autoizolării acum) și le-am recuperat cu mare efort fizic și psihic:

Ziua 9 de #StămAcasă – Prison BreakAstăzi au evadat 2 din cele 3 animale de companie din casa. Întâi a evadat…

Publicată de Diana Vijulie pe Joi, 19 martie 2020

– Mi-a fost greu să citesc, așa că m-am apucat de Netflix binging după ce se culcă copiii. Not great, not terrible, but not great…

– Încerc, în continuare, să găsesc un echilibru între toate piesele astea noi de puzzle. Și o rutină. Și voi, nu?

Și m-am gândit mult. Sau, atât cât am putut cu toate întreruperile din jurul meu :))

Pentru luna aprilie aveam o listă destul de lungă de lucruri pe care doream să le cumpărăm. Brusc, mi-am dat seama că eu una nu mai vreau nimic să cumpăr nimic de pe acea listă. 

M-am regăsit că în loc să pun muzică la boxa din sufragerie, prefer să ies în curte și să aud zgomotul din jurul meu. Copiii din casele din vecini, păsări, liniște. 

Am analizat comportamentele mele și ale celorlalți în miezul acestui început de criză. Am văzut negare, am văzut critică (la adresă proprie sau aruncată în alții), am văzut ascunsul după monitoare, cuvinte sau credințe. Am văzut cum se desfășoară scenarii de viață pe pilot automat în mine și în jurul meu.

Am auzit din gura (sau am citit din tastele) multor oameni din jurul meu că nici pentru ei nu mai sunt atât de importante bunurile materiale (mașini scumpe, bmw-uri, opel insignia, haine scumpe, prada, gucci, ori alte obiecte din viețile noastre care pot fi înlocuite de unele mai simple, mai mici, care vin cu mai puține sacrificii).

Am văzut o nouă manifestare a autonomiei Montessori la Fip, care mi-a cerut ca atunci când o să înceapă telegrădinița, să-i deschid laptopul și zoom-ul și să plec din cameră, că el se descurcă :)) 

Mi-am reamintit ceva ce știam încă din CIC, dar pare că uitasem: că statul acasă nu-i nici pe departe o vacanță, așa că nu știu când și dacă o să reușim să facem toate cele pe care ni le-am propus la început. Să schimbăm acoperișul terasei, să zugrăvim, etc. Și e mișto tare că n-avem timp, de fapt. 

 

Învățarea mea continuă, munca mea continuă și caut modalități noi de a-i susține pe cei din jurul meu, acum, când ne e greu tuturor.

Și aici vorbesc, în special, de rolul de mamă și rolul de antreprenoare. Cu celelalte roluri am mai multă experiență, de mai mult timp și mă descurc mai ușor. 🙂

Ce am făcut nou săptămâna trecută, pe lângă televiață?

– Am învățat copiii să coasă la mașină (între timp s-a rupt și un ac de la ea și m-am bucurat că am avut provizii de ace de rezervă, de pe vremea când nu trăiam minimalist :)). Am pornit de la a ne fabrica măști pentru față (nu neapărat să le și folosim, ci, mai degrabă, ca să-i împrietenim cu ideea și să nu se sperie când or vedea oameni cu măști pe față mergând pe stradă. Până acum nu prea au văzut, pentru că nu e cine știe ce trafic de oameni pe strada noastră, unde ar fi putut să-i vadă pe geam. Și am continuat prin a fabrica haine pentru păpuși, pelerine de supereroi și cine ce a mai putut.
Ce noroc că acum 5 ani am cumpărat multe materiale și le-am păstrat, în ciuda tuturor încercărilor de a trăi minimalist…

– Am făcut campionate de X și 0 (pare un joc bun pe care să-l joci înainte să fii bun la șah, de exemplu. Mai ales că avem un joc cu piese de lemn, așa că e asemănător).

– Mi-am organizat podcasturile și o să vă las mai jos linkurile unde le puteți asculta.

– Am spălat toată casa la mașina de spălat, am spălat și câinele (dar nu la mașina de spălat), iar copiii plănuiau să spele și mașinile, dar ni s-a stricat vremea.

– Am descoperit teleteatrul și ne-am bucurat că sunt multe piese care rulează pe facebook în perioada asta. Dacă mi-ar fi zis cineva acum o lună că cei doi copii vor petrece atâta timp pe zi cu ochii în ecrane, aș fi zis că-i prea puțin probabil. Dar, a venit televiața peste noi și ne adaptăm.

– Ne-au evadat animalele din casă (na, animalele nu înțeleg importanța autoizolării acum) și le-am recuperat cu mare efort fizic și psihic:

 

– Mi-a fost greu să citesc, așa că m-am apucat de Netflix binging după ce se culcă copiii. Not great, not terrible, but not great…

– Încerc, în continuare, să găsesc un echilibru între toate piesele astea noi de puzzle. Și o rutină. Și voi, nu?

Și m-am gândit mult. Sau, atât cât am putut cu toate întreruperile din jurul meu :))

Pentru luna aprilie aveam o listă destul de lungă de lucruri pe care doream să le cumpărăm. Brusc, mi-am dat seama că eu una nu mai vreau nimic să cumpăr nimic de pe acea listă. 

M-am regăsit că în loc să pun muzică la boxa din sufragerie, prefer să ies în curte și să aud zgomotul din jurul meu. Copiii din casele din vecini, păsări, liniște.

Am analizat comportamentele mele și ale celorlalți în miezul acestui început de criză. Am văzut negare, am văzut critică (la adresă proprie sau aruncată în alții), am văzut ascunsul după monitoare, cuvinte sau credințe. Am văzut cum se desfășoară scenarii de viață pe pilot automat în mine și în jurul meu.

Am auzit din gura (sau am citit din tastele) multor oameni din jurul meu că nici pentru ei nu mai sunt atât de importante bunurile materiale (mașini scumpe, bmw-uri, opel insignia, haine scumpe, prada, gucci, ori alte obiecte din viețile noastre care pot fi înlocuite de unele mai simple, mai mici, care vin cu mai puține sacrificii).

Am văzut o nouă manifestare a autonomiei Montessori la Fip, care mi-a cerut ca atunci când o să înceapă telegrădinița, să-i deschid laptopul și zoom-ul și să plec din cameră, că el se descurcă :))

Mi-am reamintit ceva ce știam încă din CIC, dar pare că uitasem: că statul acasă nu-i nici pe departe o vacanță, așa că nu știu când și dacă o să reușim să facem toate cele pe care ni le-am propus la început. Să schimbăm acoperișul terasei, să zugrăvim, etc. Și e mișto tare că n-avem timp, de fapt.

 

Învățarea mea continuă, munca mea continuă și caut modalități noi de a-i susține pe cei din jurul meu, acum, când ne e greu tuturor.

Trăiesc cu speranța că la final de Covid, n-o să ne întoarcem tot la viețile noastre alergate și o să ne schimbăm toți. Trăiesc și cu gândul că sunt șanse foarte mari ca peste un an să fim unde eram acum 6 luni

și închei articolul cu o rugăminte: stai acasă, te rog. 

podcasturile mele

ascultă

Alte Articole

citește

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Am încheiat deja a treia săptămână de izolare și lucurile sunt așa cum sunt. Învățăm mereu câte ceva nou despre noi și despre cum să funcționăm la un loc. E bine, e și greu, ne certăm, ne împăcăm, ca în viață. Și ne cunoaștem mai bine. Și pe noi înșine, și reciproc

Jurnal de lucrat de-acasă

Jurnal de lucrat de-acasă

În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin.
Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?

Ce faci când copilul îți solicită atenția permanent

Ce faci când copilul îți solicită atenția permanent

Scris de Diana Vijulie

Aseară, cât așteptam să adoarmă copiii, îmi făceam o recenzie a propriului corp și a senzațiilor pe care le simt. Eram epuizată. Vorbeam (vorba vine, scriam) cu prietenele mele, iar una dintre ele îmi spunea că așa se simțise și ea cu o zi înainte. 
”Îmi venea să bat pe cineva!”
Mie nu-mi venea. Eram atât de sleită de puteri, încât parcă nici energie de duș nu mai aveam. Nici gând să pot să mai bat pe cineva.  M-am ridicat, până la urmă, din pătuțul copilului mic (care a devenit și el mare între timp) și m-am programat ca și cum aș fi fost un robot să mă duc să mă spăl, să mă pun în pijamale și-apoi să văd eu ce mai fac.
Dar… de ce eram atât de obosită? Nu muncisem mai mult decât muncesc într-o zi normală de marți. Ba chiar nu mai pierdusem timpul pe drum, iar la ora 18, când închisesem laptopul, eram deja acasă. 

Ce făcusem, de fapt diferit, fusese că mă împărțisem toată ziua între a lucra și a fi mamă. E mult mai ușor să împletești cele două roluri atunci când pe unul îl faci de la distanță și când le poți separa.  Sau, e mult mai ușor să porți simultan și haina de mamă și haina de angajat/antreprenor/whatever ești, atunci când știi că o faci pentru o perioadă anume de timp. 

Ce mă bucură e faptul că ne-a prins pandemia cu copiii mari. Nu știu, zău, cum ar fi fost acum 2 ani. Sau în perioadele în care erau amândoi plângăcioși și mârâiți și nemulțumiți de orice. 

Îmi dau seama, însă, că e foarte ușor să ajungem iar acolo și că starea asta bună în care suntem acum e extrem de vulnerabilă la perioada în care trăim. Preconizez încă multe săptămâni de stat în casă, iar laptele și mierea de acum, se vor duce sufletului pe scurgere. Acum noi, adulții, încă suntem sus cu resursele și putem să ne împărțim în așa fel, încât să petrecem mult timp cu copiii și să ne facem și treburile. Iar copiii sunt încă bucuroși că stau acasă, că se pot juca toată ziua, că plantăm flori, că pictăm tablouri, că se pot uita pe televizor mai mult ca înainte, că pot lucra pe laptop, că pot urmări online piese de teatru, ateliere, cursuri și tot așa. 

Și e foarte posibil că va veni și momentul când toți ne vom pierde răbdarea. Și știu foarte clar cum va arăta asta în casa noastră: doi copii care vor solicita atenția adulților permanent, prin tot felul de metode. De la a cere încontinuu lucruri, la a se certa și lovi, la miorlăială și ”mami-mami-mami” de 50 de ori mai mult decât acum.  Ei, asta eu vreau să evit, pentru că odată ce o să ajungem acolo, o să fie greu de reparat. 

O să vă povestesc mai departe despre instrumentele educației pozitive pentru a gestiona astfel de situații, când copilul solicită atenția adultului permanent. Partea bună e că metodele preventive și metodele corective sunt aceleași, doar că e mult mai ușor să previi decât să corectezi. 

 

Comportamente prin care copilul cere atenția adultului permanent – Ce le provoacă?

În primul rând, dacă vorbim despre un copil mic, până în 1 an și jumătate, astfel de comportamente sunt parte din dezvoltarea lor. În procesul de dezvoltare a atașamentului, copilul oscilează între a fi independent și a cere să fie lipit de mama (sau alt adult care îl are în grijă), iar ceea ce trebuie să facă aceasta e să-i stea la dispoziție. 

Atunci când un bebeluș de, să zicem 9 luni, ridică mereu mânuțele că vrea la mama în brațe, ce vrea el să învețe este să cum se desprindă. ”E mama o persoană de încredere, care va fi aici de fiecare dată când am nevoie de ea?” 

Pe măsură ce se convinge că adulții sunt de încredere, îi va fi mai ușor să se dezlipească, însă vorbim despre un dans de lungă durată. 

Ce facem cu copiii mai mari (3 ani+)?

 

Sunt multe motive care pot provoca un astfel de comportament la copilul mai mare. 

Anxietate (proprie sau preluată din mediu)

Nesiguranță (proprie și în ceilalți).

Prea puțină atenție primită.

Prea multă atenție primită. 

Practic, sunt niște mecanisme prin care copiii încearcă să se reconecteze cu adulții, pentru a se echilibra emoțional, însă metoda prin care o fac provoacă în părinți întărirea comportamentului inițial, care a contribuit la ruperea relației. 

La ce mă refer? Dacă un părinte este anxios și asta provoacă în copil acest comportament, părintele va deveni și mai anxios, pentru că n-o să știe cum să-l oprească pe copil. Sau, dacă un părinte oferă copilului prea puțină atenție, atunci când copilul îl va ”agasa” cerându-i atenție, părintele se va distanța și mai mult. 

 

Metodele preventive și metodele corective sunt aceleași, doar că e mult mai ușor să previi decât să corectezi. 

Ce să faci cu un copil care îți solicită atenția permanent?

 

1. Observă ce simți tu

Poate că o să observi că te simți enervat/ă sau iritat/ă (adică furie în diferite grade). Sau îngrijorat/ă (care este frica). Sau vinovat/ă.

2. Observă ce faci tu

Tendința părinților care au copii care solicită atenția părintelui permanent este să:

– îi reamintească mereu ce are de făcut

– îl convingă să facă ce are de făcut

– facă lucruri în locul copilului (mă refer la lucruri pe care copilul le poate face și singur)

3. Observă ce face copilul

Probabil copilul va se va opri pe moment din comportamentul lui ”agasant”, dar va reveni la el puțin mai târziu.

4. Află care e convingerea din spatele comportamentului

Care e convingerea copilului despre sine și ceilalți, care stă la baza acestui comportament? E o lecție de viață pe care copilul a învățat-o și se conformează ei, deși n-o face într-un mod conștient.

Convingerea ar putea să fie:

Eu contez doar atunci când sunt remarcat sau atunci când primesc atenția tuturor.
Eu sunt important/în siguranță doar atunci când te țin ocupat pentru mine.

5. Descoperă mesajul codat al comportamentului

Dacă ai copii, sigur știi foarte bine că nu e (aproape) niciodată vorba despre culoarea cănii sau despre cine a apăsat butonul liftului. În cazul copilului care solicită atenția părintelui permanent, mesajul codat este:

Remarcă-mă!
Include-mă!

Odată ce ai observat toate aceste lucruri, sunt convinsă că vei găsi metodele proprii pentru a îndeplini nevoia copilului într-un mod sănătos. Și, pe măsură ce exersezi să le observi, o să ajungi să-ți dai seama de locul în care vă aflați încă de când o să simți emoțiile tale inițiale. Adică, o să recunoști comportamentul copilului când e încă la început, doar fiind atent/ă la ce simți tu.

De aici, poți schimba tiparul reacțiilor tale (adică cele de la punctul 2, care va schimba de la sine dinamica relației. O vreme, o să tot reveniți la punctul 1, dar pe termen lung și cu consecvență, lucrurile se vor schimba.

6. Inspirație

Alte lucruri pe care le poți face proactiv, și ți le las mai jos, ca să-ți servească drept inspirație. Vorbesc despre lucruri pe care să le includeți în viața de zi cu zi, nu neapărat să le aplicați în momentul în care apare comportamentul și copilul se leagă cu cordonul de la halat de piciorul tău, în timp ce ești într-o conferință.

– Include copilul în activități importante ale familiei (de exemplu, ședințele de familie)

– Ai încredere în copil că poate face față emoțiilor sale.

– Include copilul în rezolvarea problemelor în familie (puteți face asta tot în timpul ședințelor de familie)

– Setează rutine și respectați-le, pentru că oferă copilului (dar și adulților) ancore care contribuie la starea de siguranță.

 

cărți despre creșterea copilului:

citește

Alte Articole

citește

Ce le spunem copiilor despre Covid-19?

Ce le spunem copiilor despre Covid-19?

Cum le explicăm copiilor despre Covid-19? Cum facem să protejăm copiii de nocivitatea obsesiei, fără a-i detașa de responsabilitatea pentru propriul corp și pentru comunitate? Vă las mai jos câteva idei, care merg mai departe de a-i explica unui copil ce e un virus și cum funcționează el în corpurile noastre.

Podcast cu Diana (Episodul 11) – Cum ne putem gestiona anxietatea în timp ce #StămAcasă

Despre episodul de astăzi

Știu, poate părea ciudat că am trecut de la episodul 9 la episodul 11. Episodul 10 și-a tot așteptat rândul să fie publicat, doar că nu m-am organizat deloc bine și n-am apucat. Între timp, am intrat îmn #StămAcasă și mi s-a părut mai potrivit să discutăm despre asta acum. O să-i vină vremea și episodului cu numărul 10 să fie postat. 

Până una alta, astăzi am hotărât să vă povestesc puțin despre anxietatea pe care mulți dintre noi o resimt în această perioadă și ce putem face pentru a-i reduce puterea. Câteva (destul de multe, nu le-am numărat) abordări sănătoase, care să reducă anxietatea la frică.

Frica e bună. Ne ajută să avem grijă de noi. 

Aveți și aveți grijă de voi. #StămAcasă, facem curat, ascultăm podcasturi. 
Sharing is caring de data asta… 

 

PS: Da, am grafică nouă și jingle nou. Mie îmi plac. Sper că și vouă. 

 

Podcast cu Diana (episodul 9) – Driverele

Podcast cu Diana (episodul 9) – Driverele

Știu că în acest episod al podcastului spun cu mare aplomb că am ajuns la episodul cu numărul 8. Știu și că, de fapt, am ajuns la episodul cu numărul 9. Dar numerele sunt doar numere, iar discuția de astăzi e mult mai importantă decât atât....