Îngrijirea tenului în pași simpli, că cine mai are timp de altceva?

După ce nu l-am mai alăptat pe Fip, fața mea a început brusc să arate cum n-a arătat niciodată. În adolescență am fost genul norocos fără coșuri, deși n-aveam în vreun fel grijă de pielea mea și nici dieta mea nu era foarte bine pusă la punct. Aveam noroc de ”față bună”, ceea ce n-am mai putut spune și la 30+ ani, când m-am trezit că oriunde aș fi pus un deget pe fața mea, găseam un coș. Mici, mari, se întindeau peste tot, în special pe maxilare și pe obraji, dar și pe bărbie și câteodată pe frunte.

Analizele îmi erau bune, dar corpul meu cred că tot era dat peste cap. M-am documentat și am încercat fel și fel de combinații de seruri și creme, măști și loțiuni și nimic n-a funcționat. Devenisem la momentul acela, din disperare, o expertă în ceea ce credeam că nu voi fi niciodată: rutine de îngrijit fața. Mă gândeam cu dor la mine, cea din urmă cu câțiva ani, care avea cel mult un apidermin prin dulap, pe care-l arunca la gunoi atunci când expira. Când am plecat cu copiii la mare pentru aproape o lună știu că m-a uimit să văd că trăistuța cu creme și loțiuni pentru ten era mai mare decât bagajul în sine.

Vai, și ce-mi mai displăcea. Trebuia să fiu consecventă, trebuia să fac mulți pași înainte de alți mulți pași. Nu era deloc pentru mine stilul, absolut deloc. Nu doar că îmi era greu pentru că aveam treburi mai importante de făcut (cum ar fi să cresc doi copii mici și ei), dar chiar și dacă n-aș fi avut copii, m-ar fi obosit tare tot procesul. Cu el era greu și oricum aveam fața tot plină de bube și bubițe. Fără el ar fi fost și mai rău.

Când am primit de la dermatolog crema potrivită pentru mine, care m-a scăpat în 10 zile de ce nu scăpasem în 2 ani (și mi-a decolorat pernele și hainele, dar asta e altă poveste care m-a înfricoșat atunci, însă nu suficient să n-o mai folosesc :))), am simțit că a început pământul să se învârtă la loc cum trebuie. Am renunțat treptat la toate soluțiile, loțiunile, serurile, cremele și cremuțele și am mai jonglat câteva luni bune până să-mi găsesc o rutină așa cum îmi place mie: simplă și cu puține produse. Pe cât posibil, cu un singur produs :))

As we speak, nu mai am fața buboasă, o văd mai luminoasă în oglindă și-mi place tare de ea. Atât de tare, că nici nu-mi mai vine s-o acopăr de fond de ten. Și nici nu prea mai am de ce. Nu-i perfectă (ce-i perfect pe lumea asta?) și e a mea și așa defilez cu ea.

Ritualul meu de-acum e extrem de simplu. Apă micelară înainte de duș, în duș mai spăl o dată fața cu un săpun special pentru față iar când ies din duș pun crema de zi sau de noapte, în funcție de momentul zilei în care ne aflăm. Crema de zi are și un pic de spf în ea. Crema de noapte n-are. O dată la 3 zile folosesc o cremă exfoliantă cu acid glicolic (câteodată mai uit și ajung s-o folosesc o dată pe săptămână) și, când se mai întâmplă să am timp de o baie sau un răsfăț sau ceva, pun o mască de hidratare. Ce mai am în dulap e o mască de față din aia neagră, cu care îți epilezi practic fața :)) Îmi place și ea și aș folosi-o mai des, dar nu mă plac copiii așa. Se sperie de mine și m-au rugat să nu mă mai vadă cu ea. OK.

Articolul de astăzi nu e despre fața mea per se, ci se vrea un îndrumător pentru femei care caută o rutină simplă, fie pentru că n-au timp, fie pentru că n-au chef, fie pentru că vor să-și simplifice viața. Și ca o confirmare că dacă găsești produsul sau produsele potrivite pentru tenul tău, ajunge să fie suficient unul sau poate două și să arăți bine când ieși pe stradă. După cum ziceam, în perioada mea cu coșurile aveam dulapul plin de chestii, dar problema mi-am rezolvat-o cu un singur produs, pe care un dermatolog bun poate să vi-l recomande ușor.

Deci, ce anume vă trebuie ca să vă îngrijiți tenul? Scriu cu liniuță de la capăt 🙂

Demachiant

Începeți orice rutină cu demachiantul, ca să vă asigurați că aveți tenul curat curățel. Încercați mai multe tipuri și vedeți ce vi se potrivește. Există multe variante, mai ușoare, mai grăsoase. Testați în magazine, la prietene, cumpărați sticluțe mici și experimentați până vă simțiți bine cu ce ați găsit. Ce a funcționat cel mai bine pentru mine au fost apele micelare din gamele de dermatocosmetice. Am rămas la un moment dat fără și mi-am luat ceva din raftul de la supermarket. În câteva ore îmi apăruseră 3 bubițe pe față. OK, never again. Am constatat că, în cazul meu, tenul de femeie de vârstă mijlocie (omg :))) nu se mai poate întreține cu ce se întreținea când era mai tânăr. Acum 3 ani încă mai foloseam cele mai ieftine creme. Acum nu mai pot. Sunt ok cu asta.

Într-o lungă vreme foloseam un prosopel de microfibră în loc de demachiant. Acum le combin (prosopelul și demachiantul) și puteți citi mai multe despre asta aici: Îngrijirea tenului cu buget minim

Cremă hidratantă

După ce vă asigurați că e curată fața, urmează la rând crema hidratantă. Experimentați și aici ca să aflați ce vi se potrivește. Puteți cere din magazinele cu produse cosmetice mici testere ale cremelor (asta am învățat de la o prietenă, eu habar n-aveam că pot cere așa ceva), iar ele vă vor pune puțină cremă într-o cutiuță și o puteți testa acasă. Mi se pare o idee foarte bună, pentru că n-am cum testa o cremă de față în magazin. Da, la parfumuri e ok. Îmi dau cu un dolce & gabbana pe mână și simt în timp cum se dezvoltă pe piele. Dar o cremă de față nu are același efect pe mână cum are pe față, nu?

Luați în calcul și că poate că aveți nevoie de o cremă diferită iarna de cea de vară, sau poate vă puteți limita la aceeași cremă. Multe game au produsul de zi și produsul de noapte și sunt foarte mari șansele ca ele, folosite împreună, să aibă rezultate mai bune decât două creme diferite, de la doi producători diferiți. Sau poate nu. Testați. Eu am ales o cremă de zi și una de noapte din aceeași gamă, după ce am încercat multe alte variante.

Exfoliere

Exfolierea se poate face în multe feluri, important e să găsiți ce-i mai bun pentru voi și să n-o faceți prea des, ca să nu vă agresați tenul. Când eram mai tânără, făceam un amestec de miere cu griș. Acum folosesc un scrub glicolic de două ori pe săptămână, sau poate o singură dată, pentru că mai uit. Scap de celulele moarte și simt cum îmi reînvie pielea. Îmi place tare senzația de apoi.

Mască de față

O dată la ceva vreme mai folosesc și câte o mască de față. Dacă o să căutați pe site-uri, o să găsiți măști pentru orice problemă ați putea avea cu tenul. Mie îmi plac măștile de hidratare și pe ele le folosesc, mai ales iarna, când simt mai repede tenul uscat. Experimentați și aici și vedeți ce vi se potrivește, ce vă trebuie, ce vă ajută.

Planul săptămânal (și – mai ales – flexibil) de curățenie

Planul săptămânal (și – mai ales – flexibil) de curățenie

Când eram mică, gospodinele familiei aveau planul lor zilnic de îngrijit casa. Nu mai țin minte în detaliu cum se organiza fiecare bunică, știu doar că joia era zi de spălat rufe pentru una dintre ele, iar pentru cealaltă era zi de aspirat. Iar mama gătea vinerea iar sâmbătă dimineața făcea curat în casă și duminica se ocupa de călcat.

Cum îți dezvolți creierul mergând pe bicicletă

Cum îți dezvolți creierul mergând pe bicicletă

Puteam fi mult mai inteligentă decât sunt, dar n-am știut că pot deveni și că e atât de simplu.

La asta m-am gândit zilele trecute, când am dat peste niște studii care legau mersul pe bicicletă de dezvoltarea creierului. Când eram mică,

Poate funcționa relația dintre un bebeluș și un câine?

Sigur că poate funcționa. Multe lucruri pot funcționa, însă se întâmplă adesea că ele, deși pot funcționa, nu funcționează. Multe lucruri pot fi făcute, dar nu sunt. Eu pot mânca o singură înghețată pe săptămână, sau chiar niciuna, niciodată. Dar n-o fac, pentru că intervin mulți factori. Între un bebeluș și un cățel poate exista o relație armonioasă, atâta timp cât părinții iau în calcul mulți factori. E simplu, nu?

De exemplu, ce faci atunci când n-ai un bebeluș cum ai văzut prin filme? Un bebeluș care nu adoarme singur în pătuț după ce ai stins lumina și ai ieșit din cameră, un bebeluș care nu mănâncă liniștit un biberon de lapte și-apoi stă frumos în balansoar și se uită la stele, un bebeluș care nu vrea să vadă patul, țarcul, care stă legat de mama și n-o lasă nici măcar să facă pipi. În esență, un bebeluș normal, cu nevoi normale. Cățelul are și el nevoi normale, iar dacă e și el pui, poate că nu doarme noaptea nici el, poate că-ți ronțăie mobila sau papucii, poate că face pipi prin toate locurile pe care bebelușul e foarte dornic să le lingă. Sau, poate câinele nu e un pui, iar mama e relaxată cu nevoile copilului, primește sprijin, și-atunci toată familia e echilibrată.

Un bebeluș și-un pui de cățel?

Din paragraful anterior v-ați dat seama că poate nu-i chiar cea mai bună idee să aveți un pui de om și-un pui de cățel în același timp în grijă, cu excepția situației în care sunt mai mulți adulți odihniți în casă, ce pot prelua din sarcini.

Mai întâi copilul și apoi câinele sau invers?

Grea întrebare. Pe de-o parte, dacă întâi apare câinele în familie și-apoi copilul, câinele are timp să se adapteze la familie și să se echilibreze. Câinii sunt animale prietenoase și tolerante cu copiii și un stăpân echilibrat își poate susține cățelul chiar și în etapele lui naturale de gelozie la adresa bebelușului. Un alt avantaj de a avea întâi câinele e că reușești să-i vezi comportamentul și poți corecta unele comportamente agresive, înainte ca el să ia contact cu bebelușul.

Pe de altă parte, după apariția bebelușului, câinele își poate schimba comportamentul, mai ales dacă se simte dat la o parte, sau dacă simte că nu mai primește la fel de multă iubire și atenție cum primea înainte. Din acest punct de vedere, mă duce cu gândul la ideea de rivalitate dintre frați și multe lucruri pe care le-am făcut, poate, pentru fratele mai mare, le putem face și pentru câine, atunci când îi aducem în familie (căci și el e parte din familie, nu?) un alt membru. Luați în calcul toate variantele, puneți-vă întrebările și vedeți ce vi se potrivește.

Ce boli aduce câinele acasă?

Câinii pot aduce în familie și boli, dacă nu suntem atenți să-i verificăm periodic, să-i tratăm, să acționăm preventiv. Când am avut primii câini, unul din criteriile de selecție a fost ”să nu lase păr prin casă”. Ei bine, asta n-a prea ajutat, pentru că unul dintre ei a avut o boală de piele pe care medicii au tratat-o în fel și chip (cu vitamine, cu antimicotice, cu uleiuri, cu șampoane, cu pastile). Nu i-a trecut cu nimic, încă îi cade părul, în unele locuri mai mult, în altele mai puțin, dar ce-a fost important pentru noi e că toți medicii ne-au spus că ce avea el nu era transmisibil către om.

Nu toate bolile câinilor sunt așa, așa că o relație apropiată cu medicul veterinar e foarte potrivită. Dar sigur v-ați gândit deja la asta.

Copilul nu poate face orice cu câinele (sigur, nici viceversa)

Atunci când vorbim despre bebeluș și un animal de companie (sau despre un copil și un animal de companie), primul gând e ”Cum să protejez copilul de animal?”, însă, de multe ori întrebarea la fel de potrivită (”Cum să protejez animalul de copil?”) se pierde. Nu, copilul nu trebuie să fie un test de anduranță pentru câine, ci copilul trebuie supravegheat și învățat despre respectul față de animale. Sigur, e drăguț tare când trage câinele de coadă, dar pe câine îl doare, așa că indiferent că vorbim despre un copil de 7 luni sau unul de 7 ani, intervenim și oprim acțiunea.

În plus, un câine ”agresat” de un copil, poate agresa la rândul lui, ca să se apere.

Spațiul copilului și spațiul câinelui

La fel ca în orice altă relație interpersonală, fiecare participant la relație are nevoie de spațiul său, în care să se retragă, atunci când are nevoie să fie cu sine. Copilul are nevoie de un spațiu în care câinele știe că nu are voie, pentru a-i permite copilului să se simtă în siguranță (nu neapărat pentru că e periculos câinele, ci și pentru că, de multe ori, câinele poate fi mai dornic de joacă decât poate oferi copilul). Dacă puteți dresa câinele că în locul X nu are voie, e minunat. Dacă nu puteți face asta, puteți delimita cu gard o zonă din casă, în care copilul se poate retrage (poate un dormitor, poate o zonă din sufragerie sau unde vi se pare vouă mai potrivit)

În același timp, și câinele are nevoie de un spațiu doar al lui, în care să se retragă atunci când e copleșit. ”Locul lui”. Un coș departe de copil, o cușcă, sau o zonă din casă. Când vorbim despre copii mici, care nu acceptă limitele câinelui, e nevoie de intervenția părintelui, care să protejeze ”intimitatea” câinelui. ”Uite, cățelul vreau acum să se odihnească. Hai să-l lăsăm”.

Curățenie?

Despre curățenia care trebuie făcută într-o casă cu câine, nu vreau să scriu, pentru că ideea de curățenie în sine produce în fiecare dintre noi un proces diferit. Pare că relația pe care o avem cu curățenia e mai mult decât atât, e un proces psihologic în sine, așa că n-aș avea ce să spun și să fie relevant la nivelul tuturor.

Sunt curioasă să știu, cu ce întrebări ați rămas citind articolul meu, mai ales dacă aveți în plan fie un copil într-o familie cu câini, fie un câine într-o familie cu un copil.

Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence

Verde la educație pentru circulație – o campanie utilă pentru copii, dar și părinți

Acum jumătate de an am rămas fără permis. Era o zi de sâmbătă și conduceam către unul din grupurile de dezvoltare personală pe care le țin. Mai era și prima întâlnire. Am ajuns târziu și despletită, complet neprofesional. A fost rău de tot. În fine, boacăna făcută fusese că, zice polițistul, am trecut pe roșu. Și eu, dar și domnul din fața mea, care părea la fel de surprins. Nu l-am contrazis, pentru că nu sunt sigură că n-avea dreptate. Nu m-am uitat la semafor în milisecunda în care am trecut. Mă uitasem înainte, când era, într-adevăr, verde. M-am gândit că n-avea de ce să mă oprească dacă eu aș fi trecut regulamentar, așa că mi-am asumat greșeala și aia a fost. O lună am fost pieton și nici măcar nu mi-a prins așa rău.

Desigur, mesajul a ajuns și la copii, pe care i-am informat docil ce greșeală făcusem și care fusese consecința. Aia e, am greșit, plătesc. Bine că n-a pățit nimeni nimic (asta mi-a spus și polițistul prietenos care m-a oprit: ”stați, doamnă, liniștită; bine că n-a pățit nimeni nimic”) și siguuuur de-acum înainte o să mă uit de o mie de ori înainte să trec pe la semafor. Ceea ce e foarte adevărat, chiar verific de o mie de ori să fie verde ca să fiu sigură că trec în siguranță acum. Sigur, luni, când i-am luat de la grădiniță, toți colegii de clasă și educatorii știau că mi-a luat poliția permisul. Priviri compătimitoare, zâmbete șugubețe, arătat cu degetul și râs (de la copii, nu de la adulți :))) , le-am primit pe toate cu deschidere și-am făcut haz de necaz.

De-atunci discutăm mult despre regulile de circulație. Despre semne, despre marcajele de pe jos (chiar în fața școlii Emei e linie dublă continuă, dar mulți fac stânga peste ea, ca să ajungă mai repede la școală), despre prioritate, despre de ce ne face polițistul semn să trecem, deși e roșu? E un test? Ce se întâmplă dacă nu traversăm pe la trecere? Dar dacă mergem pe stradă, pentru că nu există trotuar, sau e ocupat de mașini? Sau multe alte întrebări.

La unele dintre întrebări au răspunsuri. Din ce au învățat de la noi, din ce au învățat la grădiniță. Dar la unele nu au. Mai ales la întrebarea: ”De ce se fac cursuri de conducere doar pentru șoferi. Pietonii nu trebuie să știe și ei regulile?” (Asta m-a întrebat Ema). Nu prea am știut ce să-i zic. Dar acum știu, pentru că am auzit la radio despre o campanie organizată de Lidl și mi-am amintit că am mai văzut-o și am mai auzit de ea și în anii trecuți. Anul acesta e a șaptea ediție a evenimentului național pentru siguranța în trafic a copiilor ”Verde la educație pentru circulație”, organizat de Lidl și Poliția Română.

Ediția de anul acesta are loc sâmbătă, 28 septembrie, începând cu ora 11:00, în parcările a 180 de magazine Lidl din țară. Lista magazinelor în care va avea loc evenimentul este disponibilă pe site-ul lidl.ro , iar la eveniment sunt așteptați toți copiii cu vârste cuprinse între 4 și 10 ani

Noutatea evenimentului „Verde la educație pentru circulație” de anul acesta constă în jocul „Surprize sau amenzi?”, care îi va ajuta pe cei mici să asimileze, prin joc și premii, regulile de circulație explicate de reprezentanții Poliției Române.

Copiii vor învăța cum să fie pietoni responsabili, căci proiectul are ca scop, totodată, formarea unui comportament responsabil în trafic al copiilor, pentru ca, pe termen lung, numărul de accidente în care sunt implicați, cu vină, cei mici, să se reducă. Astfel, an de an, copiii învață de la polițiști regulile de circulație necesare pentru a fi în siguranță ca pietoni în trafic.

Lecția interactivă de sâmbătă va cuprinde două sesiuni: prima parte va fi informativă, iar cea de-a doua practică, astfel încât cei mici să aplice noțiunile învățate. Așadar, în cadrul sesiunii informative, copiii vor afla de la polițiști cât de important este să fie atenți la trafic și vor primi toate informațiile despre cele mai importante reguli de circulație pentru ei.

Cea de-a doua parte, dedicată educației prin joc, vine anul acesta cu o nouă componentă practică: jocul Surprize sau amenzi?. Astfel, după ce polițistul le va explica copiilor și părinților regulile de circulație, le va adresa participanților întrebări. Acesta va aprecia răspunsurile printr-o pancartă cu „Surpriză” pentru cei care oferă informațiile corecte și cu „Amendă” pentru cei care trebuie să mai recapituleze regulile, încurajându-i pe cei mici să revină cu răspunsul bun. La finalul lecției, toți copiii vor primi premii și vor fi declarați „absolvenți” ai cursului.

Nu știu dacă prin subiectele acoperite se numără și obligația de a transporta copiii în mașină în scaune potrivite vârstei lor, dar o să aflu sâmbătă. Iar dacă nu e, vreau să le propun organizatorilor să se gândească să includă acest subiect pe viitor în demersuri.

Așadar, sâmbătă, Lidl, învățăm să fim pietoni responsabili. Și după aia noi mergem în magazin să-mi cumpăr un buchet de trandafiri mici. E viciul meu, recunosc.

Cum am ales noi complexul rezidențial în care locuim

Cum am ales noi complexul rezidențial în care locuim

Locuim într-un complex rezidențial de aproximativ 8 ani. Înainte de asta am locuit în alt complex rezidențial. Țin minte primul Crăciun petrecut acolo și cum am rămas absolut fascinată de faptul că în holul blocului era un brad de crăciun, decorat și tot tacâmul și nu-l fura nimeni

Cum să avem grijă de noi toamna

Cum să avem grijă de noi toamna

Mai e puțin și putem spune că a trecut și vara asta. Poate o să vă întrebați la fel ca și mine: când? A trecut repede, cum trecea pe vremuri vacanța de vară. Parcă ieri căutam costumele de baie prin fundul dulapului, iar acum stau și mă întreb dacă am suficiente umbrele în casă.

Ce faci dacă îți scapi telefonul în WC, ca mine

Ce faci dacă îți scapi telefonul în WC, ca mine

Acum un an, cam pe vremea asta, trântisem portbagajul peste telefon și îi mai schimbasem apoi ecranul de încă vreo trei ori (o dată îl scăpasem din patul supraetajat al copiilor, o dată îl scăpase un copil pe jos la grădiniță și o dată îmi crăpase pur și simplu în mână, în timp ce mă uitam la el)

Cum să-ți albești dinții sau placebo – una din două

Am crescut cu multe stresuri legate de aspectul meu fizic. Toate induse. Mi-a fost rușine de degetele mele de la picioare, de sânii prea mari (habar n-aveam cât de mici erau până când n-am rămas însărcinată prima dată și-așa am rămas – nu însărcinată, ci cu două numere în plus la sutien), de ochii prea migdalați, de părul prea nu știu cum. Și de dinții prea galbeni. Căci da, lăsând și presiunea și toate cele într-un colț de cameră, la sfârșitul zilei, când mă uit în oglindă, îi văd.

I-a văzut și dentista la care m-a dus mama să ne spună ce să facem. ”Ce să facem, doamnă, n-avem ce să facem. Smalțul dinților e subțire (confirm, chiar e… îl simt la fiecare ceai cald și înghețată rece), drept urmare mult prea translucid”. Acum X ani, când nu știu ce fel de tratamente existau față de ce-o exista azi, a refuzat să-mi facă tratamente de albire, pe motivul că ar sensibiliza și mai mult dinții și nu mi-a rămas decât să mă spăl bine și să mă accept așa cum sunt. Greu, nene. Greu.

Așa că, în loc să mă accept, am încercat tot felul de soluții. Pastele de dinți pentru albire sau diferite ”tratamente naturiste”. Vă zic ce am încercat și cum a mers. N-am încercat aparate pentru albit dinții sau alte lucruri tehnologizate (dacă ați folosit voi, ziceți cum vi s-au părut).

1. Frecat dinții cu sare

Mama insista ca de două ori pe săptămână să-mi frec dinții cu sare grunjoasă. Udam periuța și o băgam în cutia albă cu capac, de lângă aragaz. Acum că mă gândesc înapoi, îmi dau seama cât de neigienic procedam (toată lumea mânca ciorbă cu saliva mea de pe periuță, bleahs), dar atunci nu mă gândeam așa de departe. Sarea e abrazivă și curăță dinții, așa că ar trebui să-i curețe, iar pe termen lung să-i și albească. Nu-mi dau seama dacă e placebo sau nu, dar chiar păreau mai albi. Și, adevărat, se simțeau foarte curați după un astfel de periaj.

2. Frecat dinții cu bicarbonat

Asta am urât cu pasiune. Tot mama mi-a propus, dar n-am suportat niciodată gustul ăla oribil de bicarbonat. Câteodată mi-l amesteca în sare, ca să nu-l mai simt, dar tot îl simțeam. Nu știu să vă zic efectele pe termen lung, pentru că mă fofilam cât puteam de la practica asta, de a-mi băga în gură periuța cu bicarbonat. Oribil. Daaaaar, dacă n-aveți grețuri din astea, chiar sunt curioasă dacă la voi se vede ceva.

3. Periuță de dinți electrică cu program de albire

Noi suntem toți fani periuțe electrice. E chiuveta noastră plină de periuțe electrice pentru adulți (eu am două, pentru că cea veche nu dorește să-și dea duhul, după mulți mulți ani de utilizare, V are una, iar copiii au și ei două periuțe electrice pentru copii) Am încercat, dar era prea agresivă pentru dinții mei sensibili, așa că am revenit la programul pentru dinți sensibili. Dar, până să ajungă să mă doară dinții, simțeam că mi-i curăță până la rădăcină :))

4. Periat cu turmeric

Ei, pe-asta n-o mai știu de la mama, care gătea românește și nu chinezește sau indian. Pe-asta am descoperit-o, desigur, pe facebook, așa că am și încercat-o, de ce nu? Și am încercat cele două variante: în ulei de cocos sau simplu. Cu ulei de cocos mi s-a părut grețos și scârbos și n-am putut. Dar simplu, pe periuță, a mers bine. Mi-a curățat dinții și, poate că a fost doar o iluzie optică pe care o ai după ce îți clătești bine dinții complet galbeni, dar apoi au părut mai albi (mai ales după mai multe utilizări).

Voi ce-ați încercat?

Cu bicicleta la plimbare toamna

Cu bicicleta la plimbare toamna

Eu m-aș băga în casă când începe vremea asta și-aș mai ieși la aer primăvara, când a înflorit Forsythia. Sigur, nu se poate. Sigur, într-o zi cu multe bălți copiii vor vrea cu bicicletele. Sigur, într-o zi cu vânt slab, dar rece, vom ieși la drumeții. Sigur, de ce nu?

Săptămâna internațională a vaccinării

Săptămâna internațională a vaccinării

Nu știu dacă știați, dar săptămâna asta e săptămâna internațională a vaccinării. Între 24 și 30 aprilie sărbătorim faptul că vaccinurile administrate responsabil funcționează și că și datorită lor speranța noastră de viață a crescut foarte mult.

Cu bicicleta la plimbare toamna

Azi dimineață mi-am luat botinele în picioare. La 6 și jumătate, când m-am trezit complet morocănoasă, cu o moacă de parcă peste noaptea întreruptă de nu spun ce copil mic al familiei (care nici măcar nu mai e așa mic) mi se înecaseră toate comorile cu oxitocină, dopamină și serotonină, era frig. Am scos nasul pe geam și l-am băgat repede înapoi. Copilul mic, care dormise mult mai bine decât mine, în ciuda celor un miliard și jumătate de treziri (dacă ați deschis blogul mai târziu și nu știți, are 4 ani și 8 luni, damn it!), a plecat în goană către debara, să-și caute mânușile de polar și gulerul de munte. Erau vreo 10 grade. Între timp, s-au făcut mai multe. Pe la prânz chiar vreo 20, vreme încă bună de sandale…

În fine. Dar, cu toate cele 20 de grade de la prânz, a venit toamna. Încet, să nu ne dăm seama, dar nu mai e mult până când o să-mi trag niște șosete mai groase pe sub botine și un paltonaș subțire peste vesta care-mi acoperă șalele și până când o să fie extrem de important să nu-mi mai uit umbrela acasă (deși știu că o s-o uit și o să plec iar de la cabinet înfășurată în saci (curați) de gunoi – been there, done that, nu-i așa rău cum sună.

Eu m-aș băga în casă când începe vremea asta și-aș mai ieși la aer primăvara, când a înflorit Forsythia. Sigur, nu se poate. Sigur, într-o zi cu multe bălți copiii vor vrea cu bicicletele. Sigur, într-o zi cu vânt slab, dar rece, vom ieși la drumeții. Sigur, de ce nu?

Și-atunci, cum facem să nu ne punem viața on hold de toamna până primăvara? Ne echipăm corespunzător, sigur că da!

1. Haine de ploaie

Să-i dea universul sănătate cui a inventat hainele de ploaie și noroi pentru copii. Pantalonii/salopetele subțirele, pe care poți să le tragi peste hainele normale și jachetele care acopera trunchiuri, brațe și capete de copii. Cizme în picioare și dacă nu e furtună, putem ieși în liniște (sau în țipete, cântece, râsete și ce-o mai fi, doar liniște nu) la plimbare cu bicicletele.

2. Haine în straturi

Exact cum ziceam, azi dimineață erau 8 grade, acum sunt 20. Din fericire, m-am îmbrăcat în straturi de haine pe care le pot pune și da jos de pe mine în funcție de cum crește și/sau scade temperatura de afară. Așa și cu copiii și de-asta mă bucur că am descoperit hainele de ploaie foarte subțiri, pe sub care pot pune straturi mai multe sau mai puține de haine. Atunci când pedalezi, e nevoie să ai opțiuni, pentru că te încălzești mai repede, dar dacă te oprești, ți se face răcoare, la fel și dacă începe o ploaie sau un vânt. Deci, pe biciclete cu haine multe și ușoare.

3. Suporturi impermeabile

Ei, schimburile și toate lucrurile astea trebuie să stea și ele undeva la loc sigur, departe de ploaie. Fie că le pui într-un rucsac pe sub protecția ta de ploaie, fie că ai o geantă a bicicletei, ambele soluții sunt bune. Atenție doar ca geanta bicicletei să fie și ea impermeabilă.

4. Atenție la alunecat

Totul pare simplu, atenție doar să nu alunecați. Asta nu se controlează din haine și nici nu există protecții impermeabile pentru asfalt, ci din multă atenție, mai ales la curbe, unde mai fuge o roată. O zic din proprie experiență, nu din altceva. Mi-am făcut genunchiul pilaf în primăvară, cu noua mea bicicletă înaltă cât o casă cu 2 etaje (nu e așa înaltă, e normală, doar eu mă simt ca la circ pe ea, după ce multă vreme am mers pe o bicicletă cu roți de 16).

5. Atenție și la frâne

În vara asa am fost la un curs defensiv de conducere și am experimentat cum e cu frâna pe apă la 50 kmh și la 55 kmh. Dacă sunteți curioși, la spațiul de frânare s-au adăugat câțiva zeci de metri doar de la 5 kmh în plus. La fel, și bicicletele frânează mai greu pe apă, așa că exersați înainte să vă aventurați. Și voi, dar învățați și copiii cum să frâneze pe apă, lăsați-i să exerseze până plecați și insistați să-și coreleze viteza de deplasare cu starea carosabilului (știu, sună bine, nu? :D)

6. Cască și când e frig

Nu, casca nu poate fi înlocuită de căciulă. Există soluții de căciuli care pot fi purtate sub cască, căutați cea mai bună variantă pentru voi 🙂

În afară de toate aceste puncte, aveți grijă să curățați temeinic bicicletele de noroi când ajungeți acasă, ca să le țineți în formă bună. Și-atât. Da, mi-ar plăcea mie să stau în casă până la primăvară, dar asta probabil pentru că o fi fost vreo perioadă în viața mea când exact asta se întâmpla, dar copiii sunt modelați diferit. Bicicletele, locul de joacă, plimbările și drumețiile sunt acolo în toate anotimpurile. Trebuie doar noi să ne adaptăm la vreme, nu vremea să se adapteze la noi 🙂

Poate funcționa relația dintre un bebeluș și un câine?

Poate funcționa relația dintre un bebeluș și un câine?

Sigur că poate funcționa. Multe lucruri pot funcționa, însă se întâmplă adesea că ele, deși pot funcționa, nu funcționează. Multe lucruri pot fi făcute, dar nu sunt. Eu pot mânca o singură înghețată pe săptămână, sau chiar niciuna, niciodată. Dar n-o fac, pentru că

Experiența noastră cu detectorul de gaz – nu foarte fericită

De când am copiii sunt (mult) mai atentă la siguranța noastră. Lucruri pe care înainte nu le observam, acum nu doar că îmi trec prin minte, dar le și gândesc până la cel mai mic detaliu. V. a fost întotdeauna mai precaut, dar eu am învățat asta pe parcurs. Încercăm, pe cât posibil, să avem grijă de noi. Plătim lunar asigurări medicale, de viață, pensii private, circulăm cu centura iar copiii în scaunele lor, încercăm să mâncăm sănătos, fără să facem o obsesie din asta (degeaba mănânc sănătos, dacă produc mult cortizol în timp ce-o fac :))), și-așa mai departe.

Siguranța casei e un alt aspect la care ne gândim. Avem extinctor, facem reviziile la timp, în principiu toate lucrurile sunt ținute sub observație. Doar că, la un moment dat când eram însărcinată (și aveam mirosul extrem de fin), am simțit miros de gaze în bucătărie. Am chemat toată lumea să-și dea cu părerea. Nimeni n-a simțit nimic. Detectorul de gaze n-a zis nici el pâs. Dar am insistat. Și cum eram gravidă, oamenii mi-au făcut hatârul, deși erau convinși că exagerez. Nimeni altcineva nu simțea niciun miros de gaz.

După ce-au verificat bine bine de tot, au găsit ceea ce căutau. Pe la plita de la aragaz erau pierderi printr-un mic furtunel care se deplasase. Și-atunci m-am gândit că nu-i suficient să-ți pui detector de gaze, pentru că așa-ți cere legea. Ci trebuie să fii foarte atent ce anume alegi.

Există două feluri de detectoare de gaze: portabil și fix (cu electrovalvă, care opresc alimentarea cu gaz atunci când detectează o problemă). Cel portabil e util atunci când ai impresia că există vreo scurgere pe undeva. Îl iei și măsori cu el. Iar celălalt pentru siguranța generală a casei.

Atunci când îl alegeți, trebuie să aveți următoarele în vedere:

– că se montează la 1-3 metri distanță de sursa de gaz și că e posibil să aveți nevoie de mai multe, dacă aveți mai multe surse de gaz
– că nu se montează în spații închise mici (de exemplu în dulapul centralei)
– că există diferențe între ele în funcție de sensibilitatea senzorului (sensibilitate între 5% și 25%). Cu cât procentul e mai mic, cu atât e mai eficient aparatul, pentru că identifică o cantitate mai mică de gaz în aer. Probabil că al nostru avea un procent de sensibilitate mai ridicat și era nevoie de mai mult gaz în aer până să reacționeze și el. Unele aparate au senzori reglabili
– că e important și numărul de decibeli ai alarmei, mai ales dacă aveți o distanță mai mare (sau multe uși) între locul unde e montat și dormitorul, de exemplu. Unele dispozitive pot trimite notificări și pe telefon. Bun venit în viitor.
– că nu-l puteți monta voi, ci că e nevoie de o persoană specializată care s-o facă
– că o dată pe an trebuie să chemați o firmă specializată care să-l verifice

Mi-a venit ideea să vă povestesc despre pățania noastră ajungând pe un site cu schimbătoare de căldură, vane de gaz și alte cele. Acum mă apuc să caut informații despre dosarul tehnic al instalației de gaze. Dacă vă întrebați de ce, vă răspund imediat: ca să pot avea apă caldă la cabinet :)) Așa că cine știe cu ce idee de articol mai vin după ce mă lămuresc ce trebuie să fac. De fapt, știu: 3 lucruri pe care aș fi vrut să le știu înainte să încep psihoterapia. Merge mână în mână cu instalația de gaze, nu credeți?

Poate funcționa relația dintre un bebeluș și un câine?

Poate funcționa relația dintre un bebeluș și un câine?

Sigur că poate funcționa. Multe lucruri pot funcționa, însă se întâmplă adesea că ele, deși pot funcționa, nu funcționează. Multe lucruri pot fi făcute, dar nu sunt. Eu pot mânca o singură înghețată pe săptămână, sau chiar niciuna, niciodată. Dar n-o fac, pentru că