Mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc (cui nu-i place?). Însă, de când am rămas însărcinată prima dată, călătoriile s-au redus mult, după cum vă puteți imagina. Pe vremuri eram plecată destul de mult de acasă. Ori prin vacanțe, ori business trip-uri, deja mersul la aeroport, bagajele și imersiunea în diferite culturi veneau ”din standard”.
Am suferit mult din lipsa călătoriilor și nu mi-am dat seama de asta decât târziu. Mai bine că nu mi-am dat seama mai devreme, că oricum n-aș fi putut face nimic. Ei, dar cum copiii au prins gustul vizitelor pe la bunici începând cu vara asta, am regustat și eu aerul altor culturi și societăți și a fost pentru mine ca o gură de aer proaspăt într-o parcare aglomerată din Dubai (dacă nu știți senzația, pot s-o descriu punctual: e ca și cum ai intra într-un cuptor cu ușa închisă, setat pe 55 de grade, în care ai topit niște plastic și cauciuc).
Un alt avantaj, pe lângă dorința copiilor de a pleca la bunici, e și natura jobului meu. Pe blog pot să scriu de oriunde (din fericire, laptopul îmi e mic și ușor și îl ține bateria o zi întreagă dacă-i nevoie), iar ședințele de consiliere le pot face și din camera de hotel, nu-i musai să fiu la birou. Practic, pentru a-mi face treaba, am nevoie de laptop, conexiune la internet și intimitate (în cazul ședințelor).
Luna care tocmai s-a încheiat am lucrat o astfel de săptămână din Bruxelles, un oraș pe care nu-l văzusem până atunci. Zi de lucru normală de dimineață până după amiaza pe la 3-4, apoi țup în autobuz și la plimbare prin oraș. Căști în urechi, o carte în mână pentru drumurile lungi cu autobuzul. În prima zi m-am urcat în primul autobuz care a oprit în fața hotelului și am coborât unde mi s-a părut mie că arată mai frumos orașul. Apoi l-am luat la picior, cu muzică săltăreață în căști și adidași confortabili în picioare. Am mers prin oraș vreo 20 de km, până a venit noaptea peste mine și m-am întors la hotel. În fiecare zi ăsta mi-a fost programul și mi-am plimbat adidașii și picioarele în cartiere centrale sau mai puțin centrale, în Grand Place, la Manneken-Pis, am văzut palate și clădiri incredibile, am văzut Atomium, am văzut NATO și toate clădirile în care s-a făcut de râs tanti Veorica, dar am ajuns și în cartiere normale, de oameni normali, cu căsuțe ca de turtă dulce, sau (câteva) blocuri similare cu blocurile noastre comuniste. Am ajuns în altă zi în orașul Vilvoorde, în comuna Manechen și în alte orășele sau comune din jurul orașului. Am călătorit la Brugge și la Gent și aș mai fi călătorit, dar îmi venea vremea să mă întorc.
Ce am văzut eu în Bruxelles (și împrejurimi)
Ce am observat în plimbările astea ale mele de zeci de km pe zi pe jos și sute cu autobuze și trenuri? Am observat cum arată un oraș european imperfect.
Am văzut:
– multă diversitate culturală; cea mai multă din toate țările europene pe care le-am vizitat;
– oameni care zâmbeau pe stradă;
– autobuze murdare ca ale noastre;
– șoferi de autobuz care vorbeau fluent vreo 4-5 limbi (și mă gândeam la tanti Veorica și la cum nu știe ea nici măcar româna),
– că în automatul de bilete de tren stătea de 2 ore un bilet de tren în valoare de 16 euro, pe care cineva îl pierduse și altcineva îl pusese acolo ca să fie recuperat; emis la 12.30, la 14.30 când mi-am luat eu bilet era încă acolo;
– o rețea feroviară foarte bine pusă la punct, care îți permite, la o adică, să-ți iei cele 3 mese zilnice și 2 gustări în orașe diferite, toate ca din povești, fără să te simți extenuat;
– desigur, biciclete (deși în Bruxelles mai puține decât mă așteptam, însă în celelalte orașe am văzut ”mări” de biciclete parcate;
– părinți care nu intrau în panică atunci când copiii plângeau sau erau supărați;
– doar părinți care vorbeau relaxat copiilor; în niciuna din zile nu am auzit vreodată un părinte să țipe la copilul său, chiar și în momente mai grele pentru copil;
– doamne fără machiaj (sau invizibil), dar cu tenuri perfecte și multă reclamă la gama de ”reparare nocturnă” de la Estee Lauder (de care sigur am mai scris, pentru că mă uit la ele de un an și jumătate și tot nu mă îndur să-mi cumpăr), dar și pentru tot felul de măști de față pentru sezonul rece, așa că eu am făcut o legătură între una și alta :))
– mulți tați singuri pe stradă cu copiii lor (cel puțin 2, în general); tați care știau unde e școala copiilor, cu ce jachetă fuseseră îmbrăcați de dimineață, cum îi cheamă pe copii și câți ani au. Ceva similar în București am văzut în zonele de expați, sâmbătă dimineața, când parcurile sunt pline de tați ieșiți la leagăne cu copiii lor;
– două cupluri formate din persoane de același sex, care se țineau de mână pe stradă; nu era nimeni oripilat, niciun copil nu a fost traumatizat în scenele respective, din ce am observat eu. Aș mai vrea să menționez că persoanele respective erau îmbrăcate ca orice altă persoană heterosexuală și cuplurile aveau aceleași gesturi de tandrețe acceptate pe stradă unui cuplu heterosexual (se țineau de mână, în cazul de față);
– că adolescenții sunt la fel de adolescenți peste tot :))
– că dacă-mi dau foarte mult silința, pot să înțeleg flamanda, atât vorbită cât și scrisă. Pentru mine asta a fost o victorie personală, fiind foarte dezamăgită de mine că după o vizită de o lună în Elveția, eu, vorbitoare de limbă maternă germană, nu reușeam să înțeleg când doamna de la casă mă întreba în germana aia imposibil de elvețianizată dacă vreau pungă la cumpărături;
– multe fulare;
– că e bună berea;
Vă las și niște poze mai jos (apăsați voi dreapta-stânga), poate vreți să ajungeți pe acolo și nu știți la ce să vă așteptați. Biletele de avion nu au fost foarte scumpe, în rest țara nu-i chiar ieftină.
