2 sfaturi importante pentru părinții care vor să se relaxeze în concediu

concediu

Vine vara. Mai e atât de puțin, iar eu abia aștept să plec la mare. Am fost la mare în fiecare vară de când avem copii și am încercat de fiecare dată să îmbinăm utilul (adică să fim părinți responsabili) cu plăcutul (adică să fim părinți relaxați). Ideea era să revenim din concediu suficient de liniștiți și încărcați cu energie pozitivă (toți) încât să ne dorim să mai mergem și cu altă ocazie. Zic eu că ne-a reușit de fiecare dată, dar am îndeplinit niște criterii ca să fie tot ok pentru noi, adulții.

Despre ce am făcut ca să le fie copiilor bine (și implicit și nouă), am mai scris aici. Despre cum facem bagajele am scris aici (aș mai adăuga la lista de acolo un termometru de cameră, pentru că sunt control freak și trebuie să știu exact ce temperatură avem în orice secundă din viața noastră; am și o scuză, și anume că dacă se face prea cald, copiii mei nu mai dorm. Despre temperatura din camera copiilor, am scris aici.)

Dar astăzi vreau să vă scriu, ca de weekend așa, cum putem face să ne fie nouă bine. Sunt două sfaturi simple, dar care nouă ne-au bucurat vacanțele și viețile. Asta pe lângă liste de bagaje, luat după noi

  1. Am lăsat așteptările acasă
    Asta am reușit eu să fac mai recent. Adică, am făcut și în trecut, dar mai cu remușcări câteodată. Pe scurt, nu am fost și nu suntem genul de părinți care se cară în concediu cu steamerul și cu blenderul, nici cu oala de mâncare de acasă, nici nu am dat foc la televizorul din camera de hotel și nici nu am luat detergent după mine ca să le spăl scutecele de mână (oh, wait, asta am făcut. Dar nu mai fac :)))
    Da, am pregătit gustări pentru mașină, dar n-a fost un capăt de țară că am mâncat înghețată, că au mâncat covrigi, că la restaurant au cerut cartofi prăjiți, (mai nou) că n-au dormit de prânz.
    N-o fi 100% sănătos, dar pentru noi a fost o grijă în minus.
  2. Am plecat cu prieteni
    Am plecat și fără prieteni, dar nu prea avem când să petrecem timp în 4-5-6 fără să ne îngrijim de copii, ceea ce se traduce prin ”eu stau cu copiii, cât tu interacționezi cu adulții, apoi schimbăm”. Așa că am ales camere de hotel fie aproape de curte, fie aproape de sala de restaurant, și am lăsat în camera copiilor monitorul de bebeluși, ca să-i vedem/auzim când se trezesc. Am preferat să nu plecăm în concediu dacă n-am găsit oportunitatea asta, de a evada seara, după ce se vor fi culcat copiii. Ar fi fost foarte frustrant să rămânem consemnați în cameră după ora lor de somn (foarte devreme în vacanțe). Am avut (și avem) un sistem de monitorizare video de la Philips Avent (văd că nu mai e pe site fix cel pe care îl aveam noi, care e mai vechi), despre utilitatea căruia m-am îndoit serios până la primul concediu. Când am mulțumit divinității că el există, pentru că Ema era în cameră și dormea blocată de protecțiile laterale de pat (altă investiție extraordinară), iar noi eram în curtea vilei unde ne cazaserăm, cu prietenii noștri, la un pahar de vin și o discuție de vreo 4-5 ore. Divin!

Aveți și alte sfaturi?

Cum să alegi geanta potrivită pentru tine și alte frivolități

geanta

 

Am mai scris eu aici, pe blog, despre pasiunea mea pentru genți. Dar pasiune, nu glumă. Zeci și zeci de genți zăceau în debara. De fapt, nu e corect spus ”zăceau”. Pentru că le foloseam cam pe toate. Nu era problemă dacă aveam câte 5 negre, 4 roșii, 5 albastre, nu știu câte verzi, etc. Aveam genți mici, genți mari (gențile nici mici, nici mari nu mi-au plăcut niciodată). Genți mai ieftine și genți mai scumpe, cu bretele lungi sau cu mâner, tot felul de modele, cu fermoar, fără. Era ca un magazin de genți debaraua mea.

Recent am intrat puțin în ele și le-am redus mult numărul. Am rămas cu puține, pe care nici măcar nu le mai schimb între ele cum făceam pe vremuri. De exemplu, de mai bine de o lună folosesc, zi de zi, aceeași geantă. Este una din puținele în care îmi încap laptopul și accesoriile lui, cărți, agenda, portofel, un măr, sticla cu apă, crema de mâini, rujul, ochelarii de soare și celelalte multe lucruri pe care le mai am înghesuite acolo.

Dar am avut întotdeauna câteva criterii după care mi-am ales gențile. Vi le zic și vouă, poate vă ajută să vă alegeți o geantă bună, pe care să o folosiți cu drag mult timp.

  1. Dimensiunea și forma bretelelor

    Gândiți-vă bine în ce contexte o să o folosiți și ce lucruri vreți să băgați în ea. În funcție de dimensiune și greutatea pe care estimați că o va avea, uitați-vă bine la forma bretelelor. Țineți minte că o geantă îndesată cu lucruri, din care pare să explodeze în orice clipă fermoarul arată mult mai puțin bine (:) ) decât o geantă mare, dar în care să aibă loc toate lucrurile pe care le cărăm după noi.
    Eu am acum o geantă mare, în care musai să-mi încapă laptopul. Nici gând să-mi mai cumpăr vreo geantă de zi cu zi în perioada următoare în care să nu-mi încapă laptopul, pentru că îl am în fiecare zi la mine. Din fericire, nu e un laptop foarte mare, drept urmare nu am nevoie de un rucsac special pentru el. Dar, pentru că se adună multe sute de grame odată cu laptopul meu și cu accesoriile lui, am nevoie de niște bretele late și comode. Din fericire, la geanta pe care o am, pot schimba bretelele. Prima dată alesesem niște bretele foarte frumoase… și foarte subțiri. După 15 minute de cărat geanta pe umăr, simțeam că mi s-a oprit circulația către brațe. Am pus bretele mai late și acum nici nu o mai simt pe umăr.

  2. Culoarea

    Chiar dacă e frumoasă, gândiți-vă bine dacă aveți la ce să o potriviți. Da, știu, geanta nu se mai asortează la pantofi (mi-a luat mult timp să accept asta, dar acum sunt ok cu gândul că am pantofi albaștri în picioare și geantă verde pe umăr), dar trebuie să fie din același film cu restul de culori pe care le ai pe tine. Ca idee, în afară de culorile neutre, care merg la aproape orice nebunie ai avea pe tine, cât de cât universal asortabile mai sunt și roșu, albastru, muștar. Rozul, movul, galbenul pal, de exemplu, par aruncate din pom, dacă nu e bine studiată ținuta cu totul.

  3. Cum arată materialul din care e făcută?

    Dacă e din piele, arată binișor, teoretic. Dar dacă nu este o geantă din piele, e important să arate decent. Oricât de frumos ar fi modelul, ar fi culoarea, oricât de potrivită ar fi lungimea bretelelor, tot farmecul se pierde atunci când arată ca o husă pentru un scaun de autobuz. Există genți la prețuri decente, din piele ecologică, dar care arată foarte bine.

  4. Dacă nu mai arată bine, schimb-o

    Știu, ne atașăm de ele. Cum să o arunc? E geanta perfectă, de dimensiunea perfectă, o culoare minunată, îmi încape tot în ea și o pot asorta și la blugi, dar și la sacou. E extraordinară! Dar curg ațe din ea și nu mai are un mâner. Arunc-o! Cu siguranță o să găsești alta, la fel de frumoasă și practică, pe care o să o îndrăgești până la urmă.

Eu visez acum la o geantă roșie mare și la una gri mare și mă tot uit peste tot. Mai caut o carte, mai caut o geantă. Bine că există internetul, pentru că timp de umblat prin magazine nu prea mai am. Cât despre genți, desigur, am și roșie, dar și gri, dar nu suficient de mari. Uffff, iar o să strâng o debara de genți…

Copiii și sportul – câteva idei

bicicleteEu nu am făcut sport când eram mică, pentru că nu m-a lăsat mama. Se temea pentru mine. Se temea că o să transpir și o să răcesc, că o să fac prea mult efort și n-o să suporte inima, că o să-mi stric încheieturile, că o să-mi șubrezesc genunchii sau altele. Drept urmare, n-am avut niciodată cultura asta a sportului. Știu, rațional, că e sănătos să faci sport. Și trag de mine să mă mișc. Dar nu vine deloc natural și imi vine cumva peste mână.

Așa că aș vrea să procedez diferit cu copiii mei. Mi-ar plăcea ca ei să facă sport de plăcere, nu pentru că trebuie și e bine.

Și m-am gândit eu că ar fi bine să începem deja de când sunt micuți.

Bicicleta

Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri cum îi cumpăram Emei prima ei bicicletă de echilibru. Avea un an și jumătate, iar bicicleta nu a prezentat foarte mult interes până a mai crescut… și i-a rămas mică. Mă uit acum la Filip și parcă mi se pare că și lui i-a rămas deja mică și că i-ar trebui alta. Am căutat un pic (de fapt, caut de anul trecut, dar atunci îi căutam Emei) și m-am oprit pe site la biciclop pentru că știu că de la ei le poți și comanda, dar putem merge și în magazinul fizic, ca să putem testa.
Ema are deja o bicicletă normală, cu două roți și cu roți ajutătoare și nu cred că îi mai trebuie alta de echillibru. Tare mă bucur că a venit vremea asta frumoasă și că putem ieși iar în fiecare seară să pedalăm. Desigur, cu căști, da?

Trotineta

E din aceeași categorie cu bicicleta, doar că este mai ușor de transportat. Mai ales pentru mine, pentru că bicicleta mea trebuie demontată ca să o pot băga în mașină dacă ne hotărâm să pedalăm prin parc (din păcate nu putem ajunge cu bicicleta în parc, pentru că trebuie să pedalăm o bună porțiune din drum pe Centura Bucureștiului, unde nu sunt condiții pentru bicicliști, cu atât mai puțin condiții pentru bicicliști mici, cum sunt copiii). Așa că mă bătea gândul să-mi iau și eu o trotinetă pentru adulți. Copiii au una și, probabil, în curând vor mai avea nevoie de una (de fapt, au două, dar una nu le place).

Role

Anul trecut i-am luat Emei role. La capitolul role nu am prea multe de adăugat, pentru că are destul de mult de exersat. I s-a părut greu și i-a venit de multe ori să renunțe. N-a renunțat, dar nici n-a învățat încă să meargă pe ele. Să vedem vara asta cum va fi.

Înot

A trecut deja un an de când Ema merge la înot în fiecare săptămână. Vara suntem zilnic la piscină, câte o jumătate de oră în fiecare seară, când nu mai arde soarele atât de tare. De o lună a început și Filip cursurile de înot și mă bucur tare mult că și el merge cu același entuziasm ca și sora lui. După vreo 3 luni de curs, Ema deja știa să înoate fără ajutor. Dar era cu un an mai mare decât e Filip acum. Sunt curioasă dacă o să știe și el să înoate până face 4 ani.

Balet

Poate o să spuneți că nu sună a sport, dar este. Duminică dimineața mergem la balet. Mă rog, Ema merge. Baletul e o formă foarte delicată și expresivă de exercițiu fizic, de autocontrol, de echilibru și de ce mai vreți voi.

Alergat liber, cățărat, sărit, țopăit

… și alte chestii naturale, legate de copilărie. Important e doar să aducem copiii în contextul potrivit și să-i lăsăm să se desfășoare liber. Eu nu-i limitez cu nimic altceva decât ”dacă nu poți încă, înseamnă că nu ești pregătit” (ceea ce înseamnă că nu-i urc eu pe cine știe pe unde, ci trebuie mereu să se urce singuri, doar sunt acolo să-i prind dacă e să cadă). Nu ”nu mai alerga că transpiri”, nu ”nu mai alerga că o să cazi”, nu ”nu te mai urca acolo că mor de inimă”. Încerc să-mi depășesc limitările mele, ca să nu le transmit lor mai departe (recunosc, sunt situații în care îmi stă inima în loc și mi-ar fi foarte confortabil să-i opresc și gata). Ne place să ieșim în pădure, pe câmpii mari, dealuri, etc., în tot felul de locuri în care copiii se pot desfășura liberi.

Voi ce sporturi faceți?

 

Copiii și scaunul de mașină

SCAUN MASINAHai că sunt pe val cu subiectul ăsta în perioada asta. Știți cum sunt reprezentanții MLM-urilor care vor sa vă atragă în schemă? Foarte hotărâți, cu toate raspunsurile, foarte insistenți? Cam așa sunt și eu acum în legătură cu transportarea copiilor în scaune de mașină.

Să nu credeți vreo clipă că predic în favoarea utilizării scaunelor de mașină pentru că am avut niște copii care au stat în ele și gata. Nici că sunt genul ăla de mamă relaxată atunci când copilul plânge, pe principiul ”mai bine să plângă decât să moară”. La noi a fost dramatic cu scaunele astea de mașină. Pentru amândoi copiii. Și pentru amândoi părinții.

Ema a acceptat scoica în primele 2 sau 3 luni de viață. O puneam în scoică și adormea instant. N-aveam treabă cu ea. Dacă era drumul mai lung, opream când se trezea, o alăptam, apoi o puneam înapoi și continuam călătoria. Luam scoica din mașină cu ea adormită și nu se trezea. Era minunat.
Dar a trecut perioada asta și a ajuns să o urască profund. Nu reușeam să facem nici un drum de 10 minute, decât dacă era obosită și adormea. Din fericire, adormea ușor în mașină. Așa că toate drumurile noastre se întâmplau la ora de somn a copilului. Dacă nu ne puteam sincroniza cu ora de somn, nu mai plecam. Problema era că la 4-5-6 luni deja nu mai avea decât vreo două somnuri pe zi. Așa că, ori plecam cu ea la somnul de dimineață și ne mai întorceam acasă la somnul de după-amiază, ori nu mai plecam deloc. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, între 4 și 8 luni ajunseserăm să nu prea mai folosim mașina. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă n-am fi locuit la Cuca Măcăii, departe de orice forma flexibilă de transport în comun
Cât despre escapade… În primele ei 10-11 luni de viață am plecat din București de două ori. O dată până la mare (…și a fost îngrozitor. Drumul de la Constanța până în Tunari l-am făcut în 8 ore) și o dată până la munte.

Din păcate, nu conta dacă eram lângă ea sau nu, dacă o țineam de mână sau de picior, dacă avea jucării au ba. Nu. Dacă era în scaun și nu adormea, n-o mai puteai opri din plâns.

Când am făcut al doilea copil, am sperat să nu fie la fel. N-am avut noroc.

Filip a urât scaunul de mașină din prima lui zi de viață. Nu-i plăcea, nu voia, protesta mereu. Și, în cea mai mare parte a timpului, nici nu adormea în mașină. Așa că aveam un sistem. Ne asiguram că plecăm de acasă, cu mașina, la ora de somn. Luam copilul, îl puneam în scoică. Puneam scoica în leagănul legat sub scara din living și îl bălăngăneam. Când adormea, luam scoica și o mutam în mașină. Apoi plecam. Dacă nu eram acasă (implicit nu aveam leagănul la îndemână), se proptea domnul V. cu mâna stângă în perete, iar în mâna dreapta bălăngănea față-spate scoica copilului până când copilul adormea. Dura 3 minute sau 15, mișcarea trebuia să fie constantă. Altfel acolo rămâneam.

Problema era că de data asta nu mai puteam evita mersul cu mașina, cum făcusem la Ema. Nu, pentru că, de data asta, trebuia să mergem în fiecare zi să o luăm pe Ema de la grădiniță. Și nu, nu puteam face asta fără mașină, pentru că locuim în afara Bucureștiului, iar grădinița e în alt oraș (sună dramatic, de fapt sunt 18 km de linie aproape dreaptă între casă și grădiniță). Plecam de acasă cu el adormit, dar la întoarcere era deja odihnit și se trezea. Iar dacă se trezea, plângea. Iaca, deci, cum făceam eu ăștia 18 km în 200 de ore, cu opriri din 10 în 10 minute să-l alăptez ca să-l liniștesc. Îmi imaginez că nici pentru Ema nu era deloc plăcut să petrecem atâta timp în mașină, lângă frati-su care plângea de nu ne mai auzeam gândurile. Mi se rupea sufletul de el, că trebuie să-l chinuim așa… Dar nu puteam altfel. Nu avea cine altcineva să o ia pe Ema (decât dacă o lua la 6, iar asta era foarte târziu pentru mine). Am funcționat în stilul ăsta o vreme.

Până la urmă, nu știu când s-au aliniat planetele pentru fiecare în parte, dar copiii au acceptat scaunele și nu concep să meargă fără. Nu avem probleme că nu acceptă să se așeze, că vor altundeva în mașină sau că nu vor să pună centurile. De când am făcut accidentul, Ema a decis că vrea și ea scaun ca al lui Filip (rear-facing). Și da, la 4 ani și 3 luni, o să-i luăm un scaun rear-facing, deși a mers cu fața către sensul de mers vreo 3 ani deja (sper să nu se răzgândească până îl comandăm).

Dar ce am făcut concret ca să ajutăm copiii să accepte scaunele?

  1. Am fost hotărâți și consecvenți

    Am preferat să opresc de o mie de ori, dar să nu scot copilul din scaun în timpul mersului. (Să nu fiu nasoală, recunosc, cu Filip s-a întâmplat o dată, pentru că plângea atât de tare, încât am crezut că o să pleznească, iar eu nu aveam unde să staționez în clipa aia. Am avut coșmaruri în nopțile de după, pentru că este foarte periculos ce am făcut. Îmi fac mea culpa, mă bucur că n-am pățit nimic atunci și vă rog pe voi să nu faceți ca mine.)
    Dar, ca să văd partea bună a consecvenței mele, în rest am folosit scaunele. De fiecare dată. Pe lângă faptul că ar fi fost ilegal și extrem de periculos să călătoresc cu ei în brațe, mi-am dat seama că dacă îi scot din scaune, vor cere asta și pe viitor și va fi cu atât mai greu să-i conving să le accepte.

  2. Am transformat scaunul într-o poveste frumoasă

    Am stat eu așa și m-am gândit și mi-am dat seama că ei au nevoie să se simtă în siguranță în scaunele alea. Nu doar fizică, ci per total. Cumva să fie un loc primitor și care să le gâdile puțin imaginația. Așa am transformat scaunul într-un avion, într-o rachetă, într-o barcă, într-un tron. În multe lucruri, în funcție de inspirația mea de moment, sau de interesele lor.

  3. Folosim huse de vară

    Am constatat eu că unul din motivele pentru care nu suportă scaunele alea este și faptul că se încing în ele. Noi, adulții, ne mai putem mișca în scaunul nostru, pentru că avem centura flexibilă. Centurile lor sunt fixe și îi obligă să stea cu spatele lipit de spătar. Așa că am investit în huse de vară (desigur produse de producătorul scaunelor, ca să fiu sigură că sunt compatibile din punct de vedere al siguranței). S-a simțit diferența.

  4. Le-am adus păturica preferată

    E cu dublu-sens. În primul rând, aveam nevoie de o pătură, pentru că iarna nu circulăm cu copiii îmbrăcați în jachete în scaune, așa că trebuie înveliți cu ceva. În al doilea rând, păturica preferată din casă le dădea cumva o senzație de siguranță. Fiecare era cu a lui.

  5. ”Până nu te așezi și nu punem centurile, nu putem pleca”

    E un soi de semi-condiționare, dar, până la urmă, ăsta e adevărul. Până nu se așezau și nu prindeam centurile, nu plecam de pe loc. E regulă. Voiam să o scriu în mașină la un moment dat.

  6. S-au jucat în mașină

    Aici e meritul lui V., care a păzit copiii care se jucau în mașină, până s-a plictisit. Mers din față în spate, din spate în față, pus cd-scos cd-pus cd-scos cd-pus cd-scos cd, închis-deschis-închis-deschis-închis-deschis-etc. geamuri și tot așa. I-a ajutat mult să se familiarizeze cu mașina, să vadă ce face ea, de fapt, cât de cât cum funcționează, ce așteptări să aibă de la ea.

  7. Au văzut alți copii în scaune

    Am căutat poze cu copii în diferite scaune, fete, băieți, mici, mari și le-am arătat. Am analizat ce postură au, cum sunt centurile, dacă diferă scaunele copiilor mai mici de cele ale copiilor mai mari și altele. Ideea a fost să-i familiarizăm cu conceptul, să vadă că e ceva normal și natural și că nu sunt singurii oameni de pe planetă care călătoresc așa.

  8. Suzeta

    Nu-s adepta suzetei, dar la Ema ne-a ajutat mult în călătorii, deși n-am folosit-o mult timp (tocmai pentru că ne încurca în alte planuri). La Filip nu am avut deloc suzetă, dar erau momente în mașină în care probabil ne-ar fi ajutat. Până la urmă nu i-am dat deloc și niciodată suzeta, și cred că am făcut bine. Am ales calea grea și pentru mine, dar mai ales pentru copil. Sper ca beneficiile pe termen lung să fi fost mai însemnate…

  9. Am evitat călătoriile lungi

    După cum scriam și mai sus, am evitat, pe cât posibil, călătoriile lungi. Sau orice călătorie, dacă am putut, în perioadele critice.

  10. Am ascultat povești și am încercat să-i antrenez în jocuri

    Dar asta funcționează mai degrabă cu copiii mari, în momentele în care se plictisesc. Cântece, jocuri, ”hai să găsim o mașină roșie”, ”hai să vedem câți copaci înfloriți găsim pe drum”, etc.
    Ca să nu mai spun că avem o colecție impresionantă de CD-uri audio, aproape toate cu povești, pe care le știu pe de rost. Și copiii la fel, dar rutina ascultării aceluiași CD pe aceeași rută sunt convinsă că le transmitea niște senzații legate de siguranță.

La voi cum a fost?

Garderoba de primăvară pentru copii

VMpnc1490016880

Wow, vine primăvara. De când o așteptam. Iubesc zilele calde, soarele, iarba verde, lumina naturală din casă. De fapt chiar acum stau la biroul meu lipit de geam, iar fereastra e laaaarg deschisă. E atât de soare, încât a trebuit să mă mut pe un colț de birou, ca să pot vedea în monitorul laptopului. Ca să nu mai spun că la geam am niște suncatchere care aruncă sclipiri colorate în toată camera. Ce să mai, iubesc primăvara. În fine, nu la fel de mult ca vara, dar asta e altă poveste.

Ce iubesc cel mai și cel mai mult la anotimpurile astea calde e faptul că… nu mai durează între 30 de minute și 15 ani să îmbraci doi copii ca să ieși cu ei pe ușă. Astă iarnă țin minte că a ieșit V cu copiii în curte, pentru că eu voiam să mai lucrez ceva din birou. Practic, nu m-am putut dezlipi de ușa de la intrare, pentru că permanent a trebuit să îmbrac sau să dezbrac unul sau alt copil. Ba că vrea afară, ba că vrea la pipi, ba că s-a udat, ba că îi e cald, ba că… Ieșea unul pregătit de zăpadă, intra celălalt cu problema lui. Până îl rezolvam pe al doilea, se întorcea primul cu altă problemă. Și tot așa.

Acum e diferit. Acum arunc un hanorac peste ei și ieșim pe ușă. Ce viață…

Partea care nu-mi place este că trebuie să mă introduc în dulapurile lor și să fac puțină ordine. Să văd ce haine mai au, ce haine le mai trebuie. Ca să pot face asta eficient, mi-am făcut o listă. Și mă gândesc să o împărtășesc și cu voi.

Deci, iată cum arată garderoba de primăvară a unei fetițe de 4 ani și a unui băiețel de 2 ani.

 

Revin la calculul pe care l-am făcut când am compus garderoba de toamnă.

În primul rând m-am gândit câte schimburi de haine i-ar trebui (set complet). O săptămână are 7 zile. Eu plănuiesc să nu mai spăl haine mai des de o dată la 4 zile, deci patru rânduri de haine. Mai adaug unul pentru ziua în care celelalte 4 sunt în mașina de spălat și uscător. Încă două pentru celelalte două zile. Două schimburi de haine sunt blocate permanent la grădiniță. Și am mai vrut un set de rezervă. Pe lângă astea, am mai luat câte un set de haine mai elegante.

În concluzie, 9 rânduri de haine de zi cu zidin cap până în picioare (care toate conțin și pantaloni lungi și scurți, și tricou, dar și bluză cu mânecă lungă) ar fi suficiente în cazul nostru, plus ceva haine mai deosebite.
Pentru asta eu am ales:

Ema, 4 ani si 3 luni

  • 4 rochițe de tricou, stil maieu sau cu mânecă scurtă, pe care le poate purta peste 4 tricouri cu mânecă scurtă sau 4 bluze cu mânecă lungă. Pe sub rochițe poate purta 4 perechi de chiloți sau 4 perechi de colanți
  • 4 perechi de colanți 3/4, la care plănuiesc să asortez 4 tricouri cu mânecă scurtă sau 4 bluze cu mânecă 3/4
  • un trening complet
  • un hanorac
  • două perechi de pantaloni (blugi sau alt tip) cu două cămăși/bluze mai drăguțe
  • două rochițe mai elegante ar fi suficiente, dar ea are mai multe. La rochițe adaug 2 perechi de dresuri și două cardigane subțirele
  • costum complet de noroi și ploaie
  • o jachetă subțire
  • un paltonaș subțire
  • 3 pijamale
  • o șapcă și o pălărie de soare

Filip, 2 ani si 2 luni

  • 9 perechi de pantaloni de trening sau scurți cu 9 bodyuri asortate (mânecă lungă+scurtă)
  • un trening complet
  • o pereche de pantaloni cu o bluză mai elegantă
  • două hanorace
  • 3 pijamale
  • o șapcă
  • costum complet de noroi și ploaie
  • un cardigan cu nasturi
  • o jachetă subțire

De încălțat le trebuie câte o pereche de sandale și câte o pereche de adidași, plus fiecare câte o pereche de papuci Crocs. Cizme de cauciuc au deja.

Oare am uitat ceva? Vreau să mă duc în weekend să fac aprovizionarea, pentru că am văzut că se încălzește și mai tare vremea, așa că să-mi spuneți până atunci ce mai lipsește.
M-am uitat pe site la Miniprix. Din păcate, nu m-am uitat doar la copii, ci am trecut și pe la adulți. Nu știu dacă am scris asta pe blog până acum, dar eu sunt fanul lor declarat. Foarte multe din hainele mele si foarte mulți din cei mai comozi pantofi ai mei sunt luați de la ei din magazin. Cel din Otopeni e chiar aproape de noi și mă mai duc să casc gura câteodată pe acolo. Și plec mereu cu câte o punguță de ceva.

Acum o să mă duc să-mi caut sandale. Și tricouri. Și niște rochițe. Ah, stați, vorbeam despre copii, nu?

Care au fost cele 9 criterii dupa care mi-am decorat bucataria


Au trecut deja doi ani și ceva de când ne-am mutat în casa noastră nouă. Mai degrabă, care era nouă pe vremuri.

De când l-am cunoscut pe V., ne-am mutat de câteva ori. Aș spune că de multe ori, având în vedere trecutul meu în care 21 de ani am locuit în același apartament. În 5 ani ne mutaserăm deja de 3 ori. Deci, mult pentru mine.

Prima dată ne-am mutat într-un apartament micuț și pe care l-am iubit tare mult, pe șoseaua Colentina. Când a făcut V recepția apartamentului, era aproape gol (apartamentul, nu V.!). Venise cu bucătăria mobilată și cu baia utilată. În rest, am amenajat noi după gusturile noastre de atunci. Cred că a ieșit tare frumușel, pentru că, ulterior, când ne-am hotărât să-l vindem, toți potențialii cumpărători care ne treceau pragul ne spuneau cât de cald și de primitor li se pare.

L-am vândut într-un final și ne-am mutat. Ne-am mutat în alt apartament, tot aproape gol, pe care – din nou – l-am amenajat după cum ni s-a părut potrivit. V. mi-a lăsat mână liberă, iar apartamentul arăta complet diferit de cel din șoseaua Colentina. Și de data asta îl cumpăraserăm cu bucătăria complet mobilată și utilată.

Când ne-am hotărât să ne mutăm din nou, eram deja aproape 4. Ema avea aproape 2 ani la momentul mutării, iar Filip urma să se nască în câteva săptămâni. Am făcut atunci pasul mutării de la bloc la casă. La noua casă nu am mai cumpărat cine știe ce mobilă. Doar am luat-o pe cea pe care o aveam deja și i-am găsit loc prin casă. Ca idee, doi ani și ceva mai târziu și abia acum mă declar mulțumită de cum am aranjat-o, după multe mutări și permutări prin camere.

La casa noastră cea nouă bucătăria a venit goală. Goală-goluță, open space cu livingul generos. Practic, parterul era o mare cameră, un hangar, un hău. Inclusiv scara care duce la etaj cobora în hăul de care vă spun, așa zisul ”living spațios”. Nu mi-a plăcut. În plus, eram sătulă de bucătării deschise și de miros de pâine prăjită cu unt până în fundul dulapului de haine, așa că i-am propus lui V să închidem bucătăria cu perete și ușă. Am chemat o echipă și în 2 zile eram mai liniștită.
Doi ani și ceva mai târziu, tocmai am închis cu un perete și scara, ca să n-o mai văd acolo în spatele canapelei, ca o scară care urcă la Ghișeul 6 al secției de administrație financiară. Cine o fi gândit balustrada aia cromată oribilă pentru un living, nu știu…
Dar despre asta în alt episod. Acum să discutăm despre bucătărie.

Ne-a fost greu să ne hotărâm cu cine colaborăm. Eu aveam în cap niște filme și avioane de bucătării, doar că bugetul nostru cam râdea de filmele astea artistice ale mele. Ne-am tot gândit, răsucit, am căutat variante mai ieftine, variante mai pe placul meu, iar până la urmă a trebuit să facem un compromis. Eu am mai scurtat filmele și avioanele, iar bugetul l-am extins puțin, cât să ne întâlnim la jumătatea drumului.

Am găsit o echipă cu care am lucrat și, deși bucătăria a ieșit așa cum mi-am dorit-o, mi-au mâncat sufletul până a fost gata. Drept urmare, mă abțin să-i recomand, dar, pe de altă parte, nici reclamă negativă nu vreau să le fac, pentru că produsul final e ok. Să zicem doar că vorbim despre genul de antreprenori care consideră că cel privilegiat de colaborare este clientul, drept urmare se comportă ca atare.

Ce am avut eu în vedere când am făcut planul bucătăriei? Iaca.

1. Am ales o bucătărie pătrată

Din fericire, am putut alege forma bucătăriei atunci când am hotărât să o facem cameră separată. Nu am mai vrut nici să avem zona de luat masa în sufragerie, așa că am ales să o includem tot în bucătărie. Drept urmare, mi-am dorit mult să nu ne înghesuim pe un culoar îngust, cum sunt bucătăriile lungi. Așa că am făcut o bucătărie pătrată. cu mobilă pe 2 laturi și jumătate și cu masă pe a treia

2. Am ales fronturi deschise la culoare

La primul apartament am avut mobilă venghe. Mi s-au părut foarte greu de întreținut aparențele cum că mobila ar fi curată. Se vedea pe ea orice urmă mică, orice amprentă, absolut orice. Atunci am hotărât că nu îmi voi pune niciodată mobilă închisă la culoare în bucătărie. Nu era potrivită pentru mine.

3. Am ales fronturi mate

La al doilea apartament nu doar că am avut iar fronturi închise la culoare, dar mai erau și lucioase. Țin minte cum se vedea dimineața soarele reflectat în ele… Oricât de bine aș fi zis eu că le șterg, erau pline de amprente. Concluzie: niciodată-niciodată nu voi pune mobilă lucioasă în bucătărie sau baie.

4. Am ales dulapuri suspendate fără geamuri

Și pe geamurile mate am constatat că rămân foarte ușor urme, așa că am zis ”nu-merci”.

5. Aș fi vrut sertare în loc de dulapuri cu uși

Am avut sertare mari în care îmi țineam oalele, dar de data asta ne presa bugetul, iar sertarele sunt foarte scumpe. Le-am simțit mult lipsa. Noroc că am un soț tare priceput, care s-a apucat de meșterit și mi-a înlocuit rafturile din interiorul dulapurilor cu sertare mari.

6. Am evitat chiuvetele de inox

…și am ales o chiuvetă de bucătărie de granixit. Am zis atunci că nu avem nevoie de scurgător la ea, care nu face decât să ocupe spațiu pe blat, așa că am luat-o pătrată. Și am făcut foarte bine. Vasele se scurg pe un suport separat, pe care îl strâng apoi și îl bag în dulap. Așa am mai mult spațiu pe blat.

7. Am ales un blat alb

Mi-aș fi dorit un blat de lemn, dar trebuia să integrez cumva și masa albă cu scaunele tot albe, pe care le aveam deja. Cum mobila nu am făcut-o albă, ci un fel de culoarea oului de rață, până la urmă am ales, din toată varietatea de blaturi de bucătărie, unul alb.

8. Am preferat polițe în loc de dulapuri suspendate

Am pus două dulapuri suspendate (unul pentru căni și pahare și unul pentru farfurii și castroane), dar, în rest, am pus polițe pe care am ordonat frumos borcane. În borcane îmi țin toate ingredientele pentru gătit. Îmi e mult mai ușor așa să știu exact ce mai am și ce-mi mai lipsește și nu mai pierd făini și orezuri prin colțuri de dulapuri.

9. Am montat cuptorul sus

Nu doar pentru că am doi copii în casă, dar și pentru că am preferat să evit să mă aplec cu tăvi grele și fierbinți, am ales să nu montez cuptorul sub plita de la aragaz, ci la nivelul ochilor mei.

Până la urmă mi-a ieșit așa:

Iar mai jos vă las să vă clătiți ochii cu bucătării din care m-am inspirat și eu atunci când am mobilat. Le-am adunat din google images.


bucatarie2 bucatarie3 bucatarie4 bucatarie5 bucatarie6 bucatarie7

bucatarie1

 

Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine

ANGERAcum câteva luni primesc un email disperat de la o mamă. Băiețelul ei de cinci ani nu are niciodată răbdare cu nimic, iar atunci când nu îi reușește ceva, țipă, aruncă și trântește și nu mai încearcă. Mai mult decât atât, a ajuns să nu mai vrea să iasă din casă, pentru că se teme să dea nas în nas cu amicii lui, care știu să meargă cu bicicleta sau cu trotineta. El nu știe și nici nu mai vrea să învețe. Recent a început sa spună despre el însuși că e “prost”.

I-am răspuns că eu văd aici o problemă legată de stima de sine, dar mai mult decât atât, una legată de nivelul scăzut de toleranță la frustrare pe care îl are băiețelul.

Am început imediat să lucrăm împreună ca să-l ajutăm pe băiețel să iasă din cercul vicios în care intrase. Și, tot vorbind cu mama lui și observându-l și pe el, am remarcat un tipar care îi bloca mereu reușitele.

De la incercare la reusita

Vedeți voi, atunci când încercăm să facem ceva, urmăm câțiva pași. În cazul ideal, lucrurile merg rapid. Încercăm să facem ceva și reușim. Punct.

Dar, în cele mai multe cazuri, mai ales atunci când învățăm ceva nou, procesul e puțin mai lung și conține mai mulți pași. Întâi încercăm, apoi apare eșecul de a nu reuși din prima. Eșecul ne frustrează. Din fericire, frustrarea este la început o emoție pozitivă. Și poate rămâne pozitivă, atâta timp cât știm și putem să o gestionăm. Ea ne împinge înainte să încercăm din nou, ne mobilizează și ne pune combustibil în rezervor. Așa că încercăm din nou. Și reușim. Iată o variantă fericită, în care, în 5 pași ajungem la scopul pe care ni l-am propus

proces reusita

De la incercare la nereusita

Ar fi minunat ca lucrurile să decurgă mereu ca mai sus. Doar că nu se întâmplă mereu așa. Câteodată durează mai mult până reușim. Iar, câteodată, chiar nu reușim deloc. Ce se întâmplă atunci? Se întâmplă că după ce încercăm și vedem că nu merge, nu folosim frustrarea ca un ajutor pentru a avansa și pentru a acționa, ci ne înfuriem.

După cum bine știm de la noi și de la copiii noștri, furia este suficient de greu de stăvilit încât să nu reușim să ne mai folosim eficient creierul rațional, neocortexul. Când ne înfuriem, controlul îl preia hipotalamusul, parte din sistemul limbic, responsabil cu reglarea foamei, setei și a altor procese metabolice, dar și cu răspunsul la durere, cu plăcerea sexuală, furia sau alte comportamente agresive. Ceea ce înseamnă că atunci când intervine furia, ne e mai greu să ne controlăm impulsivitatea și să acționăm rațional. Acțiunea devine, astfel, sortită eșecului. Pentru că nici acum nu am reușit, ne frustrăm și ne înfuriem din nou, iar încercăm, nici acum nu reușim și intrăm astfel într-o buclă din care ne va fi tare greu să mai ieșim.

buclă nereușită

 

Problema este că de fiecare dată când răspundem la frustrare cu furie, învățăm creierul că așa trebuie să reacționeze în astfel de situații.

Exact asta se întâmplase și cu băiețelul clientei mele. Parțial învățase asta prin exemplul părinților (ambii obișnuiau să răspundă la frustrare cu furie, și nu privind frustrarea în mod pozitiv, ca pe un catalizator sau ca pe un ajutor în a reuși), parțial învățase asta experimentând el însuși, de când era mic, acest proces: Încercare – Nereușită – Frustrare – Furie – Acțiune – Nereușită, astfel încât acum renunțase inclusiv să mai încerce, iar, în cel mai bun caz renunța imediat ce simțea furia, când arunca efectiv obiectele din mână și pleca plângând furios.

Odată simplificată problema lui până la nivelul schemei de mai sus, ne-am pus mintea la treabă și am conceput un plan pentru a-l ajuta să iasă din buclă.

Din fericire, mama lui a înțeles importanța consecvenței în abordarea noastră, pentru că am ales să ne folosim atât de motivația intrinsecă, dar și de cea extrinsecă, pentru a schimba puțin (mai mult) paradigma după care funcționa.

Am început prin a-i oferi copilului contexte cu reușite mici și sigure, pe care ne-am asigurat că mama le va augmenta puțin în ochii lui. Atunci când te temi să urci o scară foarte înaltă, e mult mai ușor să-ți faci curaj în fiecare zi să abordezi câte o treaptă în plus, până când vei ajunge în vârf. Asta s-a întâmplat și în cazul nostru. Reușite mici și dese, care să îi redea copilului parte din încrederea pierdută. În paralel, mama îl asigura de susținerea și iubirea ei necondiționate. ”Am încredere în tine că nu vei cădea, dar sunt aici să te prind dacă se va întâmpla ceva”.

Separat, am încercat să întrerupem ciclul buclei de nereușită, acționând efectiv atunci când copilul era depășit de situație și era evident că va răspunde cu furie la frustrare. Jocul sau activitatea erau întrerupte cu blândețe, mama propunând să le reia mai târziu, când spiritele se vor fi calmat.

A fost interesant și lucrul cu adulții, pentru că ei sunt exemplul. Și adulții din familie au început să fie mai conștienți de ei înșiși și să nu mai răspundă la frustrare cu furie. Și-au exersat răbdarea, respirația conștientă, au încercat mai des să fie prezenți aici și acum.

Iar ca măsură preventivă, mama a început să se asigure că nu va mai supraresponsabiliza copilul și că va încerca să nu mai pună copilul în situații în care să se simtă depășit de cerințele activităților pe care trebuia să le întreprindă.

În plus, pentru fratele ce va urma să se nască (în timpul procesului, mama a rămas și însărcinată cu al doilea copil), mama a decis să nu îi mai lase la îndemână materiale care să nu fie corespunzătoare cu vârsta sau nivelul copilului. La primul copil, din dorința de a îi oferi cât mai multă informație, copilul a primit adesea activități și materiale peste nivelul său de abilități și cunoștințe.

Una peste alta, planul a funcționat, dar au fost extrem de importante, după cum spuneam, consecvența în abordare și implicarea tuturor adulților. De când a venit primăvara, băiețelul a învățat inclusiv să meargă pe bicicletă cu două roți, cu care iese aproape zilnic în parc.

Mi-am adus aminte să vă povestesc despre asta, pentru că am recitit recent articolul Nataliei, care a particpat acum câteva luni la unul din webinariile pe care le-am ținut pe tema asta. Ea a scris mai detaliat despre ce am povestit atunci și puteți găsi informațiile aici.

Sper să vă fie de folos.

Cum se încheie povestea alăptării pentru mine

sunsetAm alăptat ambii copii cât s-a putut. Încerc și am încercat mereu să fiu o mamă bună și să le ofer copiilor mei tot ce pot eu mai bun. Am avut întotdeauna (și încă am) cele mai bune intenții, deși poate mai greșesc. Vreau ca ei să știe și să simtă că sunt iubiți și respectați. Asta în primul rând. Încerc să le transmit un stil de viață cât mai echilibrat, valori care mie mi se par importante, încerc să le ofer sprijin în tot ceea ce au nevoie.

Acum, nu o să mă victimizez și nu o să spun că fac toate astea în detrimentul meu, că dacă un copil vrea un pahar cu apă, eu mă ridic instant de pe toaletă ca să-l aduc. Nu. Copiii mei știu că am și eu limitele mele și nevoile mele și că și ele trebuie respectate. Că de multe ori nu-s de acord cu ele, îi înțeleg, le accept nemulțumirea, iar dacă pot schimba ceva, schimb. Dacă nu, trecem împreună peste moment cât putem noi de bine. Pentru că așa funcționez eu mai bine. Și când eu funcționez bine și nu dau pumni în pereți de frustrare, și ei funcționează mai bine și suntem toți fericiți.

Dar, să revenim la alăptare.

Cu Ema n-am fost suficient de informată din prima ei clipă de viață, așa că am plecat și cu biberon din maternitate. Dar acasă, unde presiunea era mai mică, unde responsabilitatea era strict a mea, am reușit să renunțăm repede la el. Am plecat de lângă ea de câteva ori (cât să ajung la medic și o dată la film) și atunci i-am lăsat lapte matern în biberon. De la un anumit moment a refuzat definitiv biberonul și atunci s-a încheiat și cu asta. A fost alăptată la cerere, deși îmi era greu să alăptez în public și încercam mereu să mă ascund și să mă pitesc. Mi-era teamă de reacțiile celor din jurul meu, care consideră că suntem prea moderni ca să facem un lucru natural. Probabil aveam probleme cu stima de sine de mă interesa atât de mult. Cert este că îmi era greu.

Am alăptat-o așa până când s-a autoînțărcat. Eram însărcinată cu Filip, ea avea un an și 8-9 luni și lapte nu mai era de ceva vreme. S-a încheiat așa povestea noastră. Am fost întâi tristă, apoi mi-am dat seama că e o variantă bună pentru noi. Corpul meu a făcut ce i-a trebuit, iar ea s-a lăsat condusă de asta.

La Filip am fost mai informată. El nu a primit picătură de lapte praf, nici biberon nu a știut. Ema a avut și suzetă o lună sau două (sau poate trei?). El deloc. A fost chiar alăptat la cerere, în public, oriunde și oricum. A fost alăptat des, purtat mult, trăit în simbioză aproape completă cu el mai bine de un an și jumătate.

Alăptarea lui a decurs extrem de lin, deși a fost foarte antrenantă. Am știut amândoi ce e de făcut din prima lui secundă de viață și asta a fost. Nu am avut ragade, furia laptelui, canale înfundate. Am fost unul din cazurile fericite, în care lucrurile au mers foarte natural.

Dar, la un moment dat, când Filip urma să împlinească doi ani, am simțit că nu mai pot duce. Experiența m-a învățat (și o să vă povestesc mai jos) că nu-i oportun să împărtășești astfel de subiecte cu cei din jurul tău, așa că n-o să vă descriu procesul înțărcării lui Filip. O să vă spun doar că pe un fond de oboseală extremă, la care a contribuit alăptatul lui noapte de noapte din jumătate în jumătate de oră, am decis că nu mai pot. Limita mea fusese atinsă, nevoia mea de bază, de odihnă, era complet neîmplinită. Așa că am făcut pasul înainte și ne-am înțărcat pe amândoi. Decizia a fost luată într-o anumită noapte, și a continuat pe un fond de înțărcare blândă începută accidental în urmă cu mai multe luni. A decurs la fel de lin cum decursese tot până atunci, astfel încât nici eu și nici copilul nu am rămas cu frustrări în urma procesului. Și da, pot spune asta și despre Filip, pentru că îl cunosc poate mai bine decât pe mine.

Și pentru că eram atât de încântată de dansul ăsta pe care îl dansasem împreună cu fiul meu, de tango-ul ăsta în care îl cam băgasem cu forța, dar pe care îl duseserăm la bun sfârșit împreună, ca o echipă ce suntem, am simțit să împărtășesc asta cu lumea largă. Eram incredibil de bucuroasă pentru noi, pentru relația noastră, inclusiv pentru faptul că reușisem să pun o limită înainte ca altă limită a mea să fie călcată și să transformăm ceva atât de pur și de frumos în clipe de frustrare și resentimente.

Iar aici ceva s-a întâmplat. Scriam mai devreme că pe Ema mi-a fost greu să o alăptez în public. Mă temeam de privirile încruntate pe care urma să le primesc, de comentariile dezgustate pe care urma să le aud, de degetele cu care urma să fiu arătată. Credeam că ”tabăra cealaltă” e tabăra de care trebuie să mă feresc, pentru că tabăra cealaltă nu vede normalitatea în ceea ce fac eu. Din păcate, lucrurile nu stau așa. Adică, rămâne adevărat că ”tabăra cealaltă” într-adevăr combate normalitatea, dar nici cu ”tabăra noastră” nu îmi e rușine.

Când am anunțat că s-a încheiat procesul nostru de alăptare, am făcut-o pentru că, după cum ziceam mai sus, eram într-o stare de beatitudine completă. Nici în visele mele cele mai frumoase nu-mi imaginam că lucrurile vor decurge așa. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, eram ferm convinsă că procesul de înțărcare va fi îngrozitor pentru amândoi.

Ei bine, lucrurile nu au fost primite așa cum mi-am închipuit eu. Știu că sunt idealistă, dar mă așteptam la un ”mă bucur pentru tine/voi”. În schimb, pe lângă asta, am primit mustrări, comentarii, judecăți (și prejudecăți). În spațiul virtual, public, în privat, pe grupuri ascunse, unde eu nu eram prezentă, prin mesaje, prin email (recunosc, cele două emailuri pe care le-am primit pe tema asta nici măcar nu le-am citit, ci le-am șters imediat ce am văzut despre ce este vorba). Atât de tare m-au rănit judecățile celor din jurul meu, încât chiar stăteam într-o seară cu fruntea lipită de geam și mă întrebam dacă sunt, într-adevăr, persoana aia îngrozitoare și ipocrită pe care o văd cei din jurul meu. S-a iscat o mare furtună.

Pe lângă mesajele care mă acuzau fie că am decis să înțarc copilul de 2 ani, fie că am decis să fac publică povestea înțărcării (de parcă ar fi ceva tabu, ceva ce nu trebuie împărtășit, ceva anormal), fie că prin experiența mea voi încuraja alte mame să înțarce, fie că mint și că lucrurile nu au decurs așa (e mai simplu să proiectezi că cel din fața ta minte în loc să înțelegi că suntem oameni diferiți, și să îți asumi că asta înseamnă inclusiv că eu pot face ceva ce tu n-ai reușit, dar și că tu poți face ceva ce eu nu voi reuși în veci), am mai primit și multe mesaje de susținere. Care, deși m-au bucurat, nu au reușit să umple de flori muntele de gunoaie pe care îl primisem în prealabil.

Și atunci mi-am dat seama, că mai mult decât comentariile dezgustate și degetele arătate ale ”taberei celeilalte”, mă întristează reacțiile ”taberei noastre”. Și că, prin astfel de reacții și de comportamente, de judecăți și de pus oameni nevinovați la zid, alăptarea va rămâne în același cerc vicios în care este acum. Pentru că eu și oameni ca mine, cu experiențe similare, vor evita să mai abordeze subiectul. Și pentru că se vor teme de ”tabăra cealaltă”, dar mai ales pentru că se vor teme de tabăra noastră.

Pentru mine, dezbaterea subiectului alăptării se încheie aici. Deși știu că am ajutat mult, deși știu că experiențele mele din cei 4 ani de alăptat ar fi putut ajuta mai multe mame, îmi asum că limita mea a fost atinsă atunci. Și că nu mai pot duce un oprobriu public pe tema asta și că simt nevoia să mă protejez.

Dar, pe lângă gustul amar, am și o morală cu articolul de față. Și că dacă n-a fost evidentă printre rânduri, e ok să o pun și în cuvinte concrete. Și anume: de oricare parte a baricadei vă aflați, cântăriți bine atunci când decideți că cineva merită să fie ucis cu pietre. Cântăriți bine dacă acțiunile voastre vor duce lucrurile către ”normalitate”, dacă vor susține ”normalitatea” asta, dacă aduc ceva bun.

Sunt conștientă că decizia mea de a evita de acum înainte pe deplin acest subiect nu susține ”normalitatea”. Dar atât pot eu acum. La fel ca și în alăptat, mă opresc atunci când nu pot mai mult.

8 Martie – o altă perspectivă

Acum că a trecut 8 martie (Ziua Mamei sau a Femeii), pot să vă spun și eu de ce nu am urat nimic nici pe blog, nici pe wallul meu de facebook nici măcar unei mame sau femei.

Departe de mine gândul de a fi feministă (nici nu știu prea bine ce implică asta), ăștia 30 și ceva de ani care au trecut peste/prin/pe lângă mine m-au învățat ceva. Și anume că oamenii sunt egali în esența lor, indiferent ce ne zice societatea. Faptul că suntem egali, nu înseamnă că suntem la fel, ci că avem toți dreptul la același respect, demnitate, empatie, compasiune și orice altceva vă trece prin minte.

Asta e ceva minunat. Înseamnă că nu respect mai mult o persoană de pe un anumit continent decât o persoană de pe un alt continent, înseamnă că vorbesc cu aceeași considerație cu orice persoană, indiferent de statutul social, că nu stimez un bărbat mai mult decât o femeie, sau invers. Că sunt consecventă în tiparul ăsta cu copiii, cu adolescenții, cu tinerii, cu persoanele de vârsta mea sau cu cele mai în vârstă decât mine, că nu fac discriminări în funcție de religie (deși mă simt discriminată de multe ori pe subiectul ăsta), de orientarea sexuală, încerc să respect preferințele muzicale, politice sau de orice alt gen.  Și mă bucur că sunt așa.

Faptul că nu discriminez înseamnă pentru mine că pun toți oamenii la un loc și îi privesc la fel. Nu văd albi și negri, nu văd tineri și bătrâni, nu văd femei și bărbați. Văd OAMENI.

Știu că mulți dintre cititorii mei nu îmi tolerează prea ușor orientarea religioasă, nici suportul pe care îl declar mereu, fără rezerve, în orice context, așa ziselor minorități sexuale și probabil că și articolul de față o să-mi atragă ceva antipatii. Dar mi le asum și mă dezbrac de orice mască în fața voastră, ca să mă știți exact așa cum sunt.

Și să revenim la 1 și 8 martie și la percepția pe care o am acum (și pe care nu am avut-o întotdeauna) asupra subiectului. 8 martie mi se pare denigrant pentru femei. Și bărbați. O să ziceți că sunt absurdă, doar e o sărbătoare a femeilor, prin care le mulțumim că există și că fac atâtea. Sau că le mulțumim mamelor noastre pentru tot efortul depus și ne arătăm dragostea și respectul și prețuirea șamd. Da, așa e. Și astea sunt niște lucruri minunate, care fac fericiți foarte mulți oameni.

Însă substratul pe care îl simt eu… ei bine, substratul ăla nu mai e la fel de minunat. Există o zi în an în care sărbătorim, de fapt, cu mare fast, discriminarea între sexe. Nu promovăm egalitatea între ele, nu încercăm să aducem în normalitate ideea de parteneriat între femei și bărbați. Nu. Mulțumim femeilor pentru că spală și calcă, pentru că fac și cresc copii, pentru că muncesc și produc, pentru că sunt speciale și puternice. Nu. Uite că eu nu mă consider o persoană specială și puternică, ci un OM normal. Adică doar faptul că sunt femeie nu mă face nici specială și nici puternică. Aș putea să fiu, la fel de bine, un bărbat special și puternic.

8 Martie, pentru mine, este o ofensă adusă, deopotrivă, femeilor și bărbaților. De 8 Martie femeile nu au nevoie de o floare și o cină romantică. Nu au nevoie nici ca în ziua aia să primească dimineața cafeaua în pat. Nici ca doar în ziua aia bărbatul să-și spele cana de cafea și să-și calce pantalonii. Femeile au nevoie să nu li se mai atribuie, din standard, activitățile astea ”gospodărești” lor.

Să privim puțin, în ansamblu, bucuriile de a fi femeie. Apoi și pe cele de a fi bărbat.

Ești mică, ai 2-3-4-5 ani și primești de ziua ta, de Paște, de Crăciun bucătării de jucărie, păpuși și cărucioare, ți se transmite mesajul că ”o fetiță nu se murdărește/nu țipă/nu aleargă”. Băieților li se scuză ca te trag de rochiță, pentru că ”așa sunt băieții”, dar tu ești penalizată mereu pentru că ”o domnișoară e delicată”. Mai crești și afli că ”te tachinează pentru că îi place de tine”, că rolul tău este să fii sedusă și că ”o cetate cucerită nu mai prezintă interes”, că sexul este un privilegiu pe care alegi să îl oferi tinerilor sau bărbaților din viața ta în funcție de diferiți factori, că dragostea unui bărbat trece prin stomac. Mai auzi și la un post de radio (cred că București FM) un spot idiot care te învață cum să-ți ții bărbatul lângă tine (de parcă bărbatul ar fi un cățel), fierbând într-o oală o poțiune magică, denumită ”ciorbă”. Pe de altă parte, ți se transmite că bărbații preferă blondele/brunetele/roșcatele, slabe, cu sâni mari, fund bombat. Naști și intri în concediu de maternitate. Poate mai naști o dată sau de două ori și îți pui în așteptare toate visele de carieră. Casa trebuie să o ții curată, copiii călcați și spălați, soțul fericit.
Auzi din când în când și că trebuie să îi oferi și soțului din atenția ta, că trebuie să planifici timp special cu el, vrei, nu vrei, sex de x ori pe săptămână ca să fie cuplul fericit. Dacă le faci pe toate astea, ești o femeie de succes, cu o familie fericită.

Pe de altă parte, și a fi bărbat este interesant.

Când ești mic șablonul în care ai voie să te învârți e clar. Nu se poate să-ți placă lucrurile de fete, nu se poate să te joci cu păpuși sau cu cărucioare, ”băieții nu plâng”, nu simt, nu vorbesc. Crești și ți se introduce în sistem rolul de macho. Ești lăudat și apreciat pentru virilitate și potență. Ți se induce că, de multe ori, la o femeie ”nu” înseamnă ”da” și că ți se scuză multe doar pentru că ești băiat. Crești, trebuie să produci mulți bani, să ai mașini scumpe, ca să atragi femei frumoase. În continuare nu ai voie să plângi, să exprimi emoții, sentimente, pentru că devii ”pămpălău”. Alegi să te însori. Se face mult mișto pe tema asta, căsnicia fiind locul în care îți pierzi libertatea. Muncești mult, vii acasă, nu ți se acordă prezumția că ai putea ști cum se ține un mop în mână sau că ești în stare să pui niște șosete și niște chiloți în mașina de spălat. Soția devine o a doua mamă, care are grijă de tine în toate aspectele. Mâncarea ți se face, curățenia o găsești, rufele apar, ca prin magie, curate în dulap, sexul ți se oferă pentru că e nevasta de treabă, se consideră că nu ești în stare să decizi ce pereche de adidași să-ți cumperi, cum să asortezi hainele de pe tine sau dacă ai nevoie de căciulă pe cap la -3 grade sau nu (am rămas siderată când cineva m-a întrebat de ce nu i-am dat lui V o căciulă pe cap, pentru că e treaba mea să am grijă de el să nu răcească). Apoi ea rămâne însărcinată, naște, iar tu trebuie să muncești și mai mult, pentru ca ea să poată rămâne acasă cu copilul. Ești vitregit de implicarea în viața copilului, pe care nu-l vezi de dimineața până seara. Simți presiunea susținerii întregii familii, pentru că ăsta e mesajul ce ți-a fost transmis peste tot: bărbatul e potentul care trebuie să ofere femeii siguranță și stabilitate. Da, antropologic vorbind așa este, dar siguranța și stabilitatea asta nu țin doar de aspectul financiar.

Deși 8 Martie a pornit fix de la lupta împotriva discriminării femeii, ceea ce se sărbătorește acum mi se pare fundamental greșit.

Așa că subjugarea  femeii și transformarea bărbatului într-un păcălici sunt, după părerea mea, exact ce propovăduiește 8 Martie ăsta. Accept roșiile acum și mi le asum.

Proiectul ”Cetatea Râșnov” și dinozaurii

IMG_0803
Acum câteva weekenduri am fost la munte. M-am mai plâns eu și cu alte ocazii, așa că mă plâng și acum, că ieșim tare rar din București. La munte nu ajunseserăm iarna asta și era tare păcat.

Așa că am profitat de ziua de naștere a unei prietene și am acceptat invitația ei să ne vedem la Predeal, la cabana 3 Brazi. A fost super, am luat apartamentul de la ultimul etaj, ca să ne putem desfășura toți 4. Apartamentul mare, curat, cu o priveliște minunată pe geamuri. Atât de tare ne-a plăcut, că am zis că vrem să revenim chiar weekendul următor, dar apartamentul pe care îl voiam noi era rezervat multe săptămâni la rând. Așa că n-am mai ajuns.

Sâmbătă am stat mult în zăpadă cu copiii. Ne-am îmbrăcat bine toți 4, am luat și săniuța și am ieșit la zăpadă. Am stat acolo până ne-au înghețat și sufletele în noi și abia atunci am intrat în cabană. Am mâncat, copiii s-au mai jucat puțin împreună, apoi a venit ora somnului pentru copii și ora de cocktailuri pentru adulți. A fost frumos și relaxant.

A doua zi am hotărât să mergem la Dino Park. A fost o idee extraordinară, pentru că Ema trece acum printr-o perioadă în care e fascinată de dinozauri, de cât de mari erau ei, de ce și cât mâncau și o intrigă o întrebare: cum au evoluat alte animale din dinozauri dacă ei au murit toți? Și aici intervin alte întrebări, asemănări pe care le observă ea între dinozauri și animale din zilele noastre și dezbaterea ”oare cum au dispărut dinozaurii?”

Dacă n-ați ajuns până acum la Dino Park, puteți să vă mobilizați să mergeți. E un loc foarte prietenos cu copiii. Pe lângă dinozaurii în mărime naturală, ascunși printre copaci, mai sunt acolo tot felul de locuri de joacă, căsuțe în care se organizează ateliere și câte și mai câte. Am mâncat apoi la Papazaur niște junk food (n-ar fi fost prima mea alegere, dar na… aia e), apoi am plecat mai departe.

Și am decis să mergem la cetate la Râșnov. Am urcat cu copiii un miliard de trepte, ne-am plimbat pe străduțe, am văzut casele, am văzut orașul de sus. Mă uitam la Ema și era atât de uimită de ce vede. În vârf, din locul în care se vedea tot orașul, cred că ar fi vrut să stăm câteva ore. Adevărul e că era, într-adevăr, minunată priveliștea. Am decis atunci, împreună, să facem poze peste tot unde vedem locuri și lucruri interesante. Am pozat priveliștea asta frumoasă, o băncuță, o fereastră, două mături, un turn, pe ei doi mâncând zăpadă, pe Ema sub un geam, o bicicletă cu lemne pe ea și altele. Apoi am plecat spr
e București.

Din fericire, entuziasmul mini-vacanței nu s-a evaporat la București. Zile în șir după aia discutam tot despre dinozauri și tot despre cetatea de la Râșnov. Așa că am ieșit în oraș și am scos pozele pe hârtie. Acum lucrăm la proiectul Râșnov, pe care vrem să-l expunem deasupra patului Emei, ca să poată vedea în fiecare seară. Includem acolo, printre poza cu măturile și cu ștrumfii mâncători de zăpadă, puțină istorie, niște arhitectură, găsim portițe pentru a deschide tot felul de discuții. O să vă arăt la final ce a ieșit.

IMG_1019
Iar despre dinozauri învățăm încă. Am cumpărat de la magazinul din Dino Park un set de dinozauri de toate felurile. Ajunși la București n-a fost chip să nu ajungem la Cărturești ca să cumpărăm o carte despre dinozauri. Mai avem dinozauri care eclozează și un dinozaur care trebuie ”arheologizat” din piatră. Iar joi, în timp ce îmi căutam mie cărți pe site la Elefant (există niște cărți foarte interesante din seria TED, pe care vi le recomand cu mare căldură), am ajuns – nu știu cum, paaaarol – în categoria jucăriilor educative. Unde am găsit mai multe jucării cu și despre dinozauri (lanterne, proiectoare de perete, etc.). Le-am luat copiilor un p
oiector, pentru că mi s-a părut interesant și pentru Fip.

Separat de discuția cu dinozaurii și cetatea, am văzut acolo și un sistem solar foarte interesant, pe care mă gândesc să i-l cumpăr Emei de Paște, pentru că văd că o interesează.

Acestea fiind spuse, excursia a fost un succes, timp de calitate petrecut în patru, o sursa de distracție și de informare, un motiv să învățăm cu toții câte ceva nou, să ne punem întrebări, să ne interesăm despre lucruri din jurul nostru… Un fel de home schooling cu copii ”instituționalizați”

Mame, calmați-vă! Dar cum?

Știu că multe dintre cititoarele mele sunt mame. Spun ”multe” și nu chiar ”toate”, deși aș putea spune chiar ”aproape toate”.

Și pentru că mă adresez mamelor, mi se pare redundant să explic cum viața de mamă e grea și obositoare. Oricât de mult ți-ai iubi copiii, e greu. E greu să te trezești la 5 dimineața, odată ce copilul face ochi pentru că nu vrea să mai piardă nici măcar o secundă prețioasă de viață și joacă și e și mai greu ca la 6 seara să mai fii calmă și zâmbitoare, după o zi întreagă în care ți-au fost tocați nervi.

Mai ales că generația noastră de mame își dă foarte mult silința. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii altfel decât am fost noi crescute, iar asta e tare greu, pentru că nu știm cum se face efectiv treaba asta. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii cu blândețe și respect. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii fără să-i certăm, fără să-i pedepsim, fără să putem controla lucrurile pe care le fac ei, doar sperând că explicațiile și calmul nostru vor da roade. Suntem mame care acceptăm normalitatea unor crize de furie ale copiilor noștri, mame care îmbrățișăm copii care se trântesc pe jos, mame care împiedicăm cu calm un pumn mic și furios care se îndreaptă către noi.

Ca să nu mai spun de presiunea celor din jur. Citeam undeva că atunci când impui o limită unui copil, iar acesta plânge, înseamnă că nu o faci cu blândețe. Văd în asta extrem de multă presiune asupra mamelor, presiunea perfecțiunii, presiunea de a-și ignora de multe ori orice nevoie și de a pune permanent copiii (plus soțul, jobul, gospodăria) pe primul loc.

Și undeva, între a zecea rugăminte ”te rog să nu mai arunci laptele pe jos” și al 57-lea răspuns ”da, mami, sunt aici”, după ce n-ai ajuns să faci niciodată pipi pe ziua asta, când știi că asta e ceea ce te așteaptă pe termen cel puțin mediu, o iei razna. Ți-ar veni să fugi în lume și să nu te mai întorci niciodată, să arunci pe geam cu vaza cu flori cu apa neschimbată de o săptămână, poate chiar să-i dai copilului două la fund pentru că așa știe creierul tău să reacționeze în momentele astea. Dar te abții. Nu pleci de tot, nu trântești, nu lovești. Dar țipi, sau zici ceva necugetat, sau plângi sau strângi copilul tare de braț, strângând din dinți în momentul ăla.

O să zici ”Wow, ce bine mă cunoști. Ai fost cumva lângă mine când s-a întâmplat asta?”. Nu, nu am fost lângă tine, dar am fost în locul tău. Și mai sunt din când în când. Plus că aud povestea asta aproape zilnic în consiliere. Pentru că nu ești singura care trece prin stări de genul ăsta, când se cumulează oboseala, cu așteptările, cu presiunea și cu nevoile tale simple de om.

Îmi amintesc o seară când am simțit că dau cel mai mare rateu din viața mea. Cred că am mai povestit despre asta, dar nu mă tem să reiau.

Era Fip mic, mic de tot. Somnul lui pe vremea ai (și mult timp după) nu se făcea decât asistat. Așa că, după ce o culcam pe Ema, îl puneam pe Fip în wrap, în spate și mă așezam la birou pe mingea de fitness ca să mai lucrez. Altfel era imposibil. Și într-o seară m-a abordat, îngrijorat, V. Și mi-a sugerat să culc copilul în pat, pentru că n-are cum să doarmă confortabil chircit așa.

Mi-a sărit țandăra în interior, din mai multe motive. În primul rând pentru că eram deja la al doilea copil și el încă nu interiorizase ideea asta că un bebeluș de vârsta lui doarme mai bine în wrap decât în pat. În al doilea rând, pentru că lui îi era simplu să spună asta, stând pe canapea. Adică nu îl atingea în niciun fel faptul că Fip nu dormea singur nici 5 minute, pentru că eu ar fi trebuit să stau cu el. Dar, în același timp, m-am gândit că dacă o avea dreptate? Hai să fac și cum zice el. Și n-am zis nimic, am urcat cu copilul și am încercat să-l culc în pat. Adormea, iar eu nu reușeam nici măcar să ajung până jos și se trezea. O dată. De două ori. De trei ori.

A patra oară am văzut negru în fața ochilor. Eram permanent cu el lipit de mine, permanent în mișcare (pentru că dacă stăteam pe loc se trezea sau plângea) și acum nici măcar așa nu mai reușeam să lucrez. Și am tras un mare bocet. Mare de tot. Și un pumn în zid, de s-a speriat V, a venit de jos, mi-a luat copilul din brațe și m-a trimis să-mi iau 15 minute de liniște.

M-am speriat atunci de mine. Adică da, oboseală, frustrare, nervi. Dar m-am speriat pentru că nu reușeam să mă controlez. Sau nu voiam să mă controlez. Am zis că nu e ok.

Și am ținut morțiș să nu se mai repete. Așa că mi-am făcut mental un kit personal de calmare pentru momentele critice. 

momente dificile

Pe lângă asta, de fiecare dată când simt că o iau pe câmpii, încep câte o cură de magneziu (am permanent în casă) și, am descoperit mai nou, 5-HTP (crește producția de serotonină, deci happy-happy-joy-joy). Pe vremuri le comandam de pe iherb, dar ultima dată am pierdut 2 colete din 3, iar al treilea era extrem de deteriorat, așa că am schimbat providerul de produse naturale și suplimente alimentare. Le iau de la Secom, cum iau și uleiul de pește pentru copii (despre care v-am mai povestit), sau vitamina C pentru ei.

Vă puteți consulta și voi cu medicul ca să vedeți dacă le puteți lua sau dacă v-ar ajuta.

Voi cum vă calmați când simțiți că nu mai puteți?

Din nou despre uleiul de cocos, iubirea vieții mele

CoconutOilBenefitsBackground1-232x224Aveți ulei de cocos în casă? Nu știu voi, dar eu am sigur. Am un borcan în bucătărie, pe care îl folosesc pentru gătit. Mai am un borcan în baie, pe care îl folosesc pentru ce ziceam aici (punctele 1-5) și unul în noptieră, pentru punctul 6 al articolului anterior 🙂

Dar poate o să vă întrebați de ce să folosesc uleiul de cocos în loc de loțiuni, măști, balsamuri, când la supermarket există atât de multe produse frumos mirositoare, care promit marea cu sarea. Asta mă întrebam și eu pe vremuri, înainte să am copiii. Pentru prima dată mi-am pus problema despre ce este în cremele și gelurile și toate produsele pe care le folosesc, atunci când eram însărcinată. Eram în concediu în Grecia și căutam pe la ei produse mai prietenoase cu pielea și cu natura. Atunci a fost prima dată când am văzut astfel lucrurile.

Apoi, când eram și mai însărcinată și aveam foarte mult timp la dispoziție, m-am apucat să învăț despre ce se ascunde prin produsele din magazine. Încercam să găsesc cel mai puțin dăunător gel de duș de pe lume pentru copil. Iar în loc de loțiuni sau altele asemenea, mă hotărâsem deja să folosesc ulei de migdale și ulei de cocos. Ceea ce am și făcut.

Nu vă impacientați, între timp am uitat tot ce învățasem atunci, dar am descoperit un articol foarte interesant despre toate substanțele din produsele cosmetice. Puteți să-l citiți aici. E destul de exhaustiv și vă ajută să vă faceți o idee.

Despre ce aș vrea, însă, să vorbim astăzi, sunt beneficiile uleiului de cocos. Probabil ar fi trebuit să scriu întâi acest articol și abia apoi ce putem face cu untul/uleiul de cocos, dar ”merge și-așa”

Să începem cu asta:

Uleiul de cocos este incredibil de bogat în grăsimi saturate (aproximativ 90% din caloriile din uleiul de cocos sunt grăsimi saturate). De ce e asta bine? Păi pentru că studiile recente spun că grăsimile saturate ajută ficatul să funcționeze mai bine, cresc imunitatea prin stimularea celulelor albe să distrugă virusurile, îmbunătățesc funcțiile creierului, susțin plămânii și multe altele.

Partea a doua legată de proporția asta de grăsimi saturate este legată de prepararea termică a uleiului de cocos. Uleiul de cocos oxidează greu la temperaturi înalte, datorită grăsimilor saturate, deci e mai sigur de folosit pentru gătit.

 

Uleiul de cocos și diabetul

Da, recunosc că mă urmărește subiectul ăsta. Mama are diabet, eu am avut diabet în sarcină. Tot căutând informații și alimente minune, care să mă ajute să mor sănătoasă la 100 de ani, am dat peste niște studii care spuneau, grosso modo, că alimentele cu conținut ridicat de trigliceride de lanț mediu pot îmbunătăți toleranța la glucoză și că pot chiar îmbunătăți sensibilitatea la insulină în cazul bolnavilor de diabet de tip 2. Deci, beau o cafea și pun o linguriță de ulei de cocos în ea și sper să nu fac niciodată diabet.

Uleiul de cocos și dietele

Uleiul de cocos are multe calorii. 117 calorii pe linguriță. 100% grăsime, 0 proteine, 0 carbohidrați (0 zaharuri, 0 fibre), dar 13.6 gr de grăsime (din care 11.8 grăsime saturată, 0.8 grăsime mononesaturată și 0.2 polinesaturată).

Dar… partea bună este că uleiul de cocos conține o cantitate foarte mare de trigliceride de lanț mediu, pe care se pare că organismul nostru le transformă greu în grăsime pe care să o depună pe unde nu trebuie. Drept urmare, înlocuind alte uleiuri cu uleiul de cocos, probabil că vom asimila mai puține calorii.

Dacă vreți să aflați și mai multe informații despre beneficiile uleiului de cocos, puteți citi aici. La final găsiți și niște resurse interesante.

Ce vă rog eu să aveți în vedere atunci când cumpărați ulei de cocos, e să fie ulei virgin. Doar cel virgin are toate calitățile despre care v-am scris mai sus.

 

 

Despre investiții bune

Cel mai hipster frigider de pe lume
Cel mai hipster frigider de pe lume

Zic așa despre mine că nu-s prea norocoasă la nimicuri. Adică, nu câștig la loto (bine, nici nu joc), sunt genul ăla de persoană căreia i se strică prăjitorul de pâine de la prima utilizare, iar dacă îmi iau niște pantofi comozi, sigur mi-i roade câinele în prima seară.

În contextul de față, de fiecare dată când am vrut să cumpărăm câte ceva ieftin sau să facem o combinație cu o reducere, toate au crăpat. Ondulatorul de păr s-a deșurubat din prima, perdelele au ieșit scurte și strâmbe de a trebuit să iau altele și ne-a costat până la urmă aproape dublu, mașinii i-a căzut cutia de servo și tot așa.

Ei, când am cumpărat frigiderul, nu știu ce s-a întâmplat acolo, dar lucrurile au fost diferite.

Îmi amintesc o seară de toamnă rece, cum mă plimbam eu cu V prin Carrefour, ca niște porumbei ce eram. N-aveam copii pe exterior, așa că puteam ieși la promenadă prin supermarket dacă așa ni se cășuna. Și după ce aleseserăm noi 3 roșii, niște castraveți și mult nimic (ca de obicei, când ajungem acasă băgăm toată mâncarea în frigider și constatăm că nu avem nimic de mâncat), vedem un frigider la reducere. Sau, mă rog, cum se zice mai modern, o combină. Mare. Foarte mare. Adică mult mai mare decât frigiderul nostru incorporat în care încăpeau două sticle de lapte și un pachet de unt și cam atât.

Mare, cu display, cu dispenser de apă. Și la reducere. Foarte mare reducere. De fapt, de atunci, de acum 5 ani și până acum, în 2017, nu l-am mai văzut niciodată la prețul pe care îl avea în seara aia la Carrefour.

Cum tocmai ne picase aerul conditionat de la Beko și eram tare supărați pe el, ne uităm lung la frigider (care era tot Beko)… De noi se apropie multe persoane care vor același frigider. Toată lumea știe pe cineva care are frigiderul ăsta de mulți ani și e foarte mulțumit de el. Hai că parcă ne lăsăm convinși. Și-așa voiam un frigider mai mare. Prețul bun. Bani aveam. Hai să-l luăm.

Stați așa, că nu-l mai avem pe stoc. Îl avem doar pe cel expus, dar nu-l putem vinde. Ok. Puteți suna la alte magazine să vedem dacă îl mai găsim undeva? Ne pare rău, nu avem timp.

E adevărat, era aglomerație mare, personal puțin. Ieșim din Carrefour și începem să sunăm peste tot. Nicăieri nu mai era pe stoc. Era ultima seară în care îl puteam găsi la prețul ăsta, dar dacă ceream să ni se aducă pe comandă, ieșea din perioada de reducere și am fi plătit preț întreg.

Când să ne demoralizăm de tot, aflăm că la Carrefourul din Colentina oamenii sunt puțin mai flexibili și dacă îl plătim în seara asta, ei sunt de acord să ni-l livreze din depozit în altă zi. Care va să zică, să facă ceea ce ceilalți nu făceau. Ne suim în mașină și ajungem repede acolo.

La Carrefour Colentina, 3 persoane înaintea noastră cumpărau același frigider. Desigur, cumnatul, unchiul sau vecinul îl aveau și erau tare mulțumiți de el. Ce să mai, frigiderul era o mică vedetă.

Ca să scurtăm puțin povestea, l-am cumpărat în seara aceea răcoroasă de toamnă. A venit câteva zile mai târziu. Asta a fost acum vreo 4 ani și jumătate și e adevărat ce ni se spunea în magazin: e absolut invincibil. A supraviețuit familiei noastre, mutării, copiilor. Și funcționează ca în prima zi.

L-am căutat pe site la Beko, să-l laud până la capăt. Dar nu l-am găsit. Ca să știți ce căutați, e cam ca ultimul din categoria combinelor, doar cu display în partea de sus.

Despre povestea cuptorului cu microunde, tot de la ei, tot fericită, în alt episod.

Siguranța copilului în mașină, proba practică – Am făcut accident

A car has a big dent after an accident
A car has a big dent after an accident

Vineri dimineață, pe la 9 fără ceva, am făcut accident. Nu un accident ușor cu zgâriat aripa de o bordură mai înaltă. Nici nu am dat cu spatele într-un stâlp. Ci, un alt șofer a intrat în noi pe șoseaua de Centură. Probabil rula cu 100 kmh, viteza legală în zonă.

Dar să reluăm firul evenimentelor, pentru că e cu morală. Mare morală. Și vreau neapărat să scriu asta, pentru că multe din lucrurile pe care vi le voi spune mai jos nu le-am știut nici eu de la început. Din fericire, am reușit să le aflu la timp, astfel încât, după ziua de vineri copiii sunt bine, iar eu doar cu dureri de cap și gât.

De dimineață, ca în fiecare dimineață a săptămânii lucrătoare, ne-am urcat în mașină ca să plecăm, fiecare în treaba lui. Dimineață, ca în absolut orice dimineață, înainte de a-i urca pe copii în mașină, i-am dezbrăcat de jachete. Asta e ceva ce nu am știut de când am urcat primul copil prima dată în mașină, dar atunci când au jachete înfoiate pe ei, în caz de accident ele se vor comprima, iar centurile vor rămâne largi pe copil, care poate zbura din scaun cu ocazia asta. E ca și cum ați pune un balon în centuri, apoi l-ați sparge.

Deci, am încălzit mașina, apoi am dezbrăcat copiii în bluze și i-am urcat în mașină. Când e frig îi învelesc cu o pătură sau cu jachetele. Vineri era cald, deci nu mai era cazul.

Am pus-o pe Ema în scaunul ei cu fața către sensul de mers, iar pe Fip în scaunul lui cu spatele către sensul de mers. Le-am pus centurile și le-am strâns bine. M-am asigurat că nu rămân largi nici măcar între picioare. M-am pus și eu în scaunul de la volan, mi-am pus centura. Mă asigur, în general, că nu am nimic în spatele banchetei, pe suportul ăla de la portbagaj. Nu aveam nici acum.

Și am pornit. Muzică în boxe, râdeam și vorbeam. Rulam cu viteza legală și țineam distanță față de mașina din fața mea, pentru că se circula în coloană. Cum m-a învățat tatăl meu, șofer tare bun la viața lui, întotdeauna mă uit ce se întâmplă cu o mașină în fața mașinii din fața mea.

Așa am observat la un moment dat că mașina respectivă frânează brusc. Frânez și eu și îmi dau seama că mașina mea s-a oprit la câțiva centimetri de cel din fața mea. Instinctiv mă uit în oglinda retrovizoare, ca să văd ce face cel din spatele meu. Iar acum timpul parcă a început să se dilate.

Am văzut, cu încetinitorul parcă, mașina din spatele meu cum intră în banda 1 și se duce, ocolindu-mă prin dreapta. Iar pe mașina din spate cum vine cu viteză maximă către noi. Spun copiilor, pe ton calm, dar tare, ”o să facem accident”, aștept impactul ca să ridic puțin piciorul de pe frână, ca să nu intre în noi ca în zid, apoi apăs din nou frâna ca să nu intru în cel din față. Mă uit prin mașină cum zboară lucruri. Îmi zboară casetofonul din bord, îmi zboară mâinile pe lângă volan și mă zgârie, zboară o carte de vizită de nu știu de unde și o bucata de plastic negru. Dau cu capul de tetieră și aud copiii plângând.

Mă dau jos la ei, o scot pe Ema, îl scot și pe Filip. Pe Filip nu îl doare nimic, nu s-a lovit, e doar speriat. Ema a dat puțin cu capul de scaun, la fel ca și mine. E speriată și ea. Îi verific să fie întregi peste tot. Pot mișca mâini, picioare, nu-i niciun cucui, nu curge sânge. Par bine.

Lângă mine este celălalt șofer. Tată și el, după cum îmi spune. E destul de speriat, mai ales că îi vede pe copii cât sunt de mici. Mă concentrez pe clipa prezentă, pe inspirație, pe expirație, pe copii. Lumea din jurul meu e panicată, iar eu îmi spun că sunt singură cu doi copii mici și speriați. Drept urmare e musai să mă păstrez calmă. Mai oprește o mașină cu un domn amabil care îmi mută mașina în benzinărie cât eu sunt cu copiii, vorbește cu ei calm. Deja suntem doi adulți calmi, iar copiii s-au calmat și ei.

Ema e tristă că s-a stricat mașina. Îi explic că nu-i mare lucru, că o băgăm în service și o reparăm. Că avem asigurări, deci n-o să dăm prea mulți bani și că cel mai și cel mai important e că suntem sănătoși și că n-am pățit noi nimic. E de acord. Fip e nemulțumit că nu poate băga un băț în portbagajul nostru șifonat.

Urmează constatarea amiabilă și alte detalii tehnice, neimportante în cazul de față.

Ce aș vrea să rețineți:

  1. Importanța așezării corecte a copiilor în scaunele lor. Cu centuri puse, fără haine voluminoase pe ei. Iar scaunele montate corect în mașină. 
  2. Să nu țineți nimic pe suportul de portbagaj din spatele banchetei din spate. La cum au zburat obiectele prin mașină după impact nu vreau să-mi imaginez ce ar fi fost să am acolo ceva greu..
  3. Să purtați și voi centura! Mereu, chiar și până la colțul străzii.
  4. Să mențineți distanța față de mașina din față și să încercați să anticipați ce se va întâmpla în trafic.
  5. Să circulați pe banda 1. Nu pe banda 2, decât atunci când depășiți.
  6. Că după orice fel de accident, chiar dacă scaunele copiilor nu prezintă daune vizibile, ele nu mai pot fi folosite. Vor fi plătite de asigurator și trebuie schimbate. O să scriu separat despre asta. 
  7. Să vă aranjați corect tetiera. A mea era prea pe spate, așa că acum mă doare gâtul și simt cum coboară durerea pe spate, în jos. 

Despre siguranța în mașină am mai scris aici și aici.

Călătorii fără incidente vă urez! Și share, ca să afle și alți părinți, din experiența noastră practică, despre siguranța în mașină și cum ne putem proteja copiii cât de cât în trafic.

Perseverența, laptopul și domnița nepricepută

apple

 

Eu mi-s fan Apple. Nu de snobism, nu pentru că sunt chiabură, ci pentru că bunica mea m-a învățat ceva foarte util când eram mică. Și, tocmai pentru că nu i-am urmat sfatul foarte mult timp, m-am convins că avea dreptate. Sunt prea sărac să-mi iau un lucru ieftin. Așa zicea ea.

Acestea fiind spuse, tableta pe care am primit-o cadou de la jumătatea mea mai bună acum mai bine de 5 ani încă merge perfect. De la iPhone 3G am cam trecut prin toate până când m-am oprit, acum 2 ani, la un iPhone 6 Plus. Acum ceva vreme am investit (a se citi ”am primit cadou de ziua mea”) și un MacBook, iar la final m-am dotat și cu un iWatch. Și gata.

Deci, toate deviceurile mele, mai noi sau mai vechi, sunt de la Apple. Am mai încercat la un moment dat să mă întorc la un Android dar am renunțat. Eram prea obișnuită cu sistemele stabile ale Apple, chiar așa restrictive cum sunt ele. Și, ca să nu mai bat câmpii cu grație, concluzia primelor 3 paragrafe pe care le-am scris până acum ar fi că am ceva experiență cu iOS-ul. Să zicem.

Acum două săptămâni, lucram cu Alexandra de la o cafenea și pe măsură ce stabileam niște lucruri, ea și le trecea în calendar. Eu le treceam în calendarul meu mental, in ideea că oricum le uit și o mai întreb apoi pe ea ce avem de făcut. Și Alexandra îmi pune o întrebare de bun simț:

– De ce nu-ți treci și tu astea în calendar?

Chiar… De ce nu o făceam? Pentru că eu rămăsesem legată emoțional de Outlook, ca de un fost iubit de care te-ai despărțit dar de la care nu ai reușit să-ți iei cu adevărat la revedere. Și pentru că, în urma experiențelor mele cu iTunes, cu care nu m-am înțeles niciodată cum trebuie, mă speria ideea de a profita cu adevărat de tehnologia care venea odată cu produsele Apple și iOS.

Dar zic, hai! Hai să ies din zona de confort și să depun un efort mic, mare, cum o fi el, care sigur o să mă ajute pe viitor să fiu ceva mai organizată și cu mai multă ținere de minte. Sub susținerea morală a Alexandrei, deschid aplicația de calendar de pe laptop și încep să fac curățenie acolo. Calendarul se sincronizase cu multe alte conturi ale mele. Aveam acolo zile de naștere, eventuri din diferite părți, oferte, ce mai vreți, ce nu mai vreți, dar mai ales, ce nu voiam eu.  Deselectez toate calendarele, le șterg și mă apuc să îmi pun eu întâlnirile, ședințele, webinariile, ce mai aveam. Unele recurente, altele one time only, fiecare după cum era nevoie.

După multă bibileală, cu adăugat adrese ca să conectez calendarul și la aplicația de GPS și să mă anunțe când e nevoie să plec, cu schimbat de culori, începe încet încet să prindă contur. Wow… deci așa arată 2017? E super, nu mai trebuie să-mi folosesc deloc creierul. Mă anunță telefonul când trebuie să plec, pe unde să o iau, unde să parchez, ce e important în viața mea și ce nu. Minunat!

Sau nu… pentru că orice aș fi făcut, toate datele astea de pe laptop nu apăreau și pe telefon. Iau telefonul la butonat. De ce nu apar? De ce nu-mi vede calendarul? Verific cât de des și cum se conectează una la cealaltă, cât de des și cum își ia informațiile și de unde. Toate bune și frumoase, doar că nu voia și nu voia să se sincronizeze. Mă enervez și le las baltă.

A doua zi îmi amintesc despre cum luna asta mi-am propus să-mi antrenez perseverența. Așa că îmi derulez prin cap un ”nu renunța”, ”hai că poți”, ”#rezist” șamd. Și reiau.

Butonez din nou telefonul și laptopul și ajung la concluzia că motivul pentru care nu reușea să se sincronizeze era faptul că nu mai aveam spațiu pe iCloud. Acum, știu că pare simplist ce v-am zis, dar pentru ca eu să ajung la concluzia asta, a trebuit să fac o mie de pași care au inclus introducerea parolei de 10 ori (pe număratelea) pe laptop și de 3 ori pe telefon. Procesul a durat cam o jumătate de oră, dacă nu mai bine.

În fineeeeee. Reușesc până la urmă să-mi upgradez contul (am rămas foarte surprinsă să aflu că nu e deloc scump să-ți iei niște zeci de giga pe iCloud). Suuuuuuper. Închid și plec.

A doua zi, intru să reiau sincronizaea. Deschid calendarul de pe telefon. Acolo nimic. Deschid și calendarul de pe laptop… Stai așa că nu-i așa. Îmi dispăruseră și de acolo toate intrările. Toată organizarea aia a mea de care vă ziceam la început. Cu nume și ore și adrese. Am simțit că îmi explodează capul. Am închis tot și am plecat pe câmpii.

După vreo două zile mi-am amintit de perseverența aia. ”Nu renunța”, ”mai încearcă”, ”hai că poți”. Bineeeeee, mai bag o fisă. Dacă nici acum nu reușesc, mă duc în munți și mă fac sihastră.

Când, ce să vedeți… Calendarele sincronizate. Apăruse calendarul meu bibilit înapoi pe laptop și acum îl aveam și pe telefon. Ceasul mă anunță când e cazul să plec către vreo întâlnire. Vorbesc cu Siri și o rog să-mi adauge ceva în calendar. Dacă ar putea să-mi facă și cafeaua de dimineața, ar fi minunat. Ah, stați, pentru asta am Starbucks 😀 Despre ei chiar am o poveste frumoasă. Dar pentru altă ocazie.