Mame, calmați-vă! Dar cum?

Știu că multe dintre cititoarele mele sunt mame. Spun ”multe” și nu chiar ”toate”, deși aș putea spune chiar ”aproape toate”.

Și pentru că mă adresez mamelor, mi se pare redundant să explic cum viața de mamă e grea și obositoare. Oricât de mult ți-ai iubi copiii, e greu. E greu să te trezești la 5 dimineața, odată ce copilul face ochi pentru că nu vrea să mai piardă nici măcar o secundă prețioasă de viață și joacă și e și mai greu ca la 6 seara să mai fii calmă și zâmbitoare, după o zi întreagă în care ți-au fost tocați nervi.

Mai ales că generația noastră de mame își dă foarte mult silința. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii altfel decât am fost noi crescute, iar asta e tare greu, pentru că nu știm cum se face efectiv treaba asta. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii cu blândețe și respect. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii fără să-i certăm, fără să-i pedepsim, fără să putem controla lucrurile pe care le fac ei, doar sperând că explicațiile și calmul nostru vor da roade. Suntem mame care acceptăm normalitatea unor crize de furie ale copiilor noștri, mame care îmbrățișăm copii care se trântesc pe jos, mame care împiedicăm cu calm un pumn mic și furios care se îndreaptă către noi.

Ca să nu mai spun de presiunea celor din jur. Citeam undeva că atunci când impui o limită unui copil, iar acesta plânge, înseamnă că nu o faci cu blândețe. Văd în asta extrem de multă presiune asupra mamelor, presiunea perfecțiunii, presiunea de a-și ignora de multe ori orice nevoie și de a pune permanent copiii (plus soțul, jobul, gospodăria) pe primul loc.

Și undeva, între a zecea rugăminte ”te rog să nu mai arunci laptele pe jos” și al 57-lea răspuns ”da, mami, sunt aici”, după ce n-ai ajuns să faci niciodată pipi pe ziua asta, când știi că asta e ceea ce te așteaptă pe termen cel puțin mediu, o iei razna. Ți-ar veni să fugi în lume și să nu te mai întorci niciodată, să arunci pe geam cu vaza cu flori cu apa neschimbată de o săptămână, poate chiar să-i dai copilului două la fund pentru că așa știe creierul tău să reacționeze în momentele astea. Dar te abții. Nu pleci de tot, nu trântești, nu lovești. Dar țipi, sau zici ceva necugetat, sau plângi sau strângi copilul tare de braț, strângând din dinți în momentul ăla.

O să zici ”Wow, ce bine mă cunoști. Ai fost cumva lângă mine când s-a întâmplat asta?”. Nu, nu am fost lângă tine, dar am fost în locul tău. Și mai sunt din când în când. Plus că aud povestea asta aproape zilnic în consiliere. Pentru că nu ești singura care trece prin stări de genul ăsta, când se cumulează oboseala, cu așteptările, cu presiunea și cu nevoile tale simple de om.

Îmi amintesc o seară când am simțit că dau cel mai mare rateu din viața mea. Cred că am mai povestit despre asta, dar nu mă tem să reiau.

Era Fip mic, mic de tot. Somnul lui pe vremea ai (și mult timp după) nu se făcea decât asistat. Așa că, după ce o culcam pe Ema, îl puneam pe Fip în wrap, în spate și mă așezam la birou pe mingea de fitness ca să mai lucrez. Altfel era imposibil. Și într-o seară m-a abordat, îngrijorat, V. Și mi-a sugerat să culc copilul în pat, pentru că n-are cum să doarmă confortabil chircit așa.

Mi-a sărit țandăra în interior, din mai multe motive. În primul rând pentru că eram deja la al doilea copil și el încă nu interiorizase ideea asta că un bebeluș de vârsta lui doarme mai bine în wrap decât în pat. În al doilea rând, pentru că lui îi era simplu să spună asta, stând pe canapea. Adică nu îl atingea în niciun fel faptul că Fip nu dormea singur nici 5 minute, pentru că eu ar fi trebuit să stau cu el. Dar, în același timp, m-am gândit că dacă o avea dreptate? Hai să fac și cum zice el. Și n-am zis nimic, am urcat cu copilul și am încercat să-l culc în pat. Adormea, iar eu nu reușeam nici măcar să ajung până jos și se trezea. O dată. De două ori. De trei ori.

A patra oară am văzut negru în fața ochilor. Eram permanent cu el lipit de mine, permanent în mișcare (pentru că dacă stăteam pe loc se trezea sau plângea) și acum nici măcar așa nu mai reușeam să lucrez. Și am tras un mare bocet. Mare de tot. Și un pumn în zid, de s-a speriat V, a venit de jos, mi-a luat copilul din brațe și m-a trimis să-mi iau 15 minute de liniște.

M-am speriat atunci de mine. Adică da, oboseală, frustrare, nervi. Dar m-am speriat pentru că nu reușeam să mă controlez. Sau nu voiam să mă controlez. Am zis că nu e ok.

Și am ținut morțiș să nu se mai repete. Așa că mi-am făcut mental un kit personal de calmare pentru momentele critice. 

momente dificile

Pe lângă asta, de fiecare dată când simt că o iau pe câmpii, încep câte o cură de magneziu (am permanent în casă) și, am descoperit mai nou, 5-HTP (crește producția de serotonină, deci happy-happy-joy-joy). Pe vremuri le comandam de pe iherb, dar ultima dată am pierdut 2 colete din 3, iar al treilea era extrem de deteriorat, așa că am schimbat providerul de produse naturale și suplimente alimentare. Le iau de la Secom, cum iau și uleiul de pește pentru copii (despre care v-am mai povestit), sau vitamina C pentru ei.

Vă puteți consulta și voi cu medicul ca să vedeți dacă le puteți lua sau dacă v-ar ajuta.

Voi cum vă calmați când simțiți că nu mai puteți?

Din nou despre uleiul de cocos, iubirea vieții mele

CoconutOilBenefitsBackground1-232x224Aveți ulei de cocos în casă? Nu știu voi, dar eu am sigur. Am un borcan în bucătărie, pe care îl folosesc pentru gătit. Mai am un borcan în baie, pe care îl folosesc pentru ce ziceam aici (punctele 1-5) și unul în noptieră, pentru punctul 6 al articolului anterior 🙂

Dar poate o să vă întrebați de ce să folosesc uleiul de cocos în loc de loțiuni, măști, balsamuri, când la supermarket există atât de multe produse frumos mirositoare, care promit marea cu sarea. Asta mă întrebam și eu pe vremuri, înainte să am copiii. Pentru prima dată mi-am pus problema despre ce este în cremele și gelurile și toate produsele pe care le folosesc, atunci când eram însărcinată. Eram în concediu în Grecia și căutam pe la ei produse mai prietenoase cu pielea și cu natura. Atunci a fost prima dată când am văzut astfel lucrurile.

Apoi, când eram și mai însărcinată și aveam foarte mult timp la dispoziție, m-am apucat să învăț despre ce se ascunde prin produsele din magazine. Încercam să găsesc cel mai puțin dăunător gel de duș de pe lume pentru copil. Iar în loc de loțiuni sau altele asemenea, mă hotărâsem deja să folosesc ulei de migdale și ulei de cocos. Ceea ce am și făcut.

Nu vă impacientați, între timp am uitat tot ce învățasem atunci, dar am descoperit un articol foarte interesant despre toate substanțele din produsele cosmetice. Puteți să-l citiți aici. E destul de exhaustiv și vă ajută să vă faceți o idee.

Despre ce aș vrea, însă, să vorbim astăzi, sunt beneficiile uleiului de cocos. Probabil ar fi trebuit să scriu întâi acest articol și abia apoi ce putem face cu untul/uleiul de cocos, dar ”merge și-așa”

Să începem cu asta:

Uleiul de cocos este incredibil de bogat în grăsimi saturate (aproximativ 90% din caloriile din uleiul de cocos sunt grăsimi saturate). De ce e asta bine? Păi pentru că studiile recente spun că grăsimile saturate ajută ficatul să funcționeze mai bine, cresc imunitatea prin stimularea celulelor albe să distrugă virusurile, îmbunătățesc funcțiile creierului, susțin plămânii și multe altele.

Partea a doua legată de proporția asta de grăsimi saturate este legată de prepararea termică a uleiului de cocos. Uleiul de cocos oxidează greu la temperaturi înalte, datorită grăsimilor saturate, deci e mai sigur de folosit pentru gătit.

 

Uleiul de cocos și diabetul

Da, recunosc că mă urmărește subiectul ăsta. Mama are diabet, eu am avut diabet în sarcină. Tot căutând informații și alimente minune, care să mă ajute să mor sănătoasă la 100 de ani, am dat peste niște studii care spuneau, grosso modo, că alimentele cu conținut ridicat de trigliceride de lanț mediu pot îmbunătăți toleranța la glucoză și că pot chiar îmbunătăți sensibilitatea la insulină în cazul bolnavilor de diabet de tip 2. Deci, beau o cafea și pun o linguriță de ulei de cocos în ea și sper să nu fac niciodată diabet.

Uleiul de cocos și dietele

Uleiul de cocos are multe calorii. 117 calorii pe linguriță. 100% grăsime, 0 proteine, 0 carbohidrați (0 zaharuri, 0 fibre), dar 13.6 gr de grăsime (din care 11.8 grăsime saturată, 0.8 grăsime mononesaturată și 0.2 polinesaturată).

Dar… partea bună este că uleiul de cocos conține o cantitate foarte mare de trigliceride de lanț mediu, pe care se pare că organismul nostru le transformă greu în grăsime pe care să o depună pe unde nu trebuie. Drept urmare, înlocuind alte uleiuri cu uleiul de cocos, probabil că vom asimila mai puține calorii.

Dacă vreți să aflați și mai multe informații despre beneficiile uleiului de cocos, puteți citi aici. La final găsiți și niște resurse interesante.

Ce vă rog eu să aveți în vedere atunci când cumpărați ulei de cocos, e să fie ulei virgin. Doar cel virgin are toate calitățile despre care v-am scris mai sus.

 

 

Despre investiții bune

Cel mai hipster frigider de pe lume
Cel mai hipster frigider de pe lume

Zic așa despre mine că nu-s prea norocoasă la nimicuri. Adică, nu câștig la loto (bine, nici nu joc), sunt genul ăla de persoană căreia i se strică prăjitorul de pâine de la prima utilizare, iar dacă îmi iau niște pantofi comozi, sigur mi-i roade câinele în prima seară.

În contextul de față, de fiecare dată când am vrut să cumpărăm câte ceva ieftin sau să facem o combinație cu o reducere, toate au crăpat. Ondulatorul de păr s-a deșurubat din prima, perdelele au ieșit scurte și strâmbe de a trebuit să iau altele și ne-a costat până la urmă aproape dublu, mașinii i-a căzut cutia de servo și tot așa.

Ei, când am cumpărat frigiderul, nu știu ce s-a întâmplat acolo, dar lucrurile au fost diferite.

Îmi amintesc o seară de toamnă rece, cum mă plimbam eu cu V prin Carrefour, ca niște porumbei ce eram. N-aveam copii pe exterior, așa că puteam ieși la promenadă prin supermarket dacă așa ni se cășuna. Și după ce aleseserăm noi 3 roșii, niște castraveți și mult nimic (ca de obicei, când ajungem acasă băgăm toată mâncarea în frigider și constatăm că nu avem nimic de mâncat), vedem un frigider la reducere. Sau, mă rog, cum se zice mai modern, o combină. Mare. Foarte mare. Adică mult mai mare decât frigiderul nostru incorporat în care încăpeau două sticle de lapte și un pachet de unt și cam atât.

Mare, cu display, cu dispenser de apă. Și la reducere. Foarte mare reducere. De fapt, de atunci, de acum 5 ani și până acum, în 2017, nu l-am mai văzut niciodată la prețul pe care îl avea în seara aia la Carrefour.

Cum tocmai ne picase aerul conditionat de la Beko și eram tare supărați pe el, ne uităm lung la frigider (care era tot Beko)… De noi se apropie multe persoane care vor același frigider. Toată lumea știe pe cineva care are frigiderul ăsta de mulți ani și e foarte mulțumit de el. Hai că parcă ne lăsăm convinși. Și-așa voiam un frigider mai mare. Prețul bun. Bani aveam. Hai să-l luăm.

Stați așa, că nu-l mai avem pe stoc. Îl avem doar pe cel expus, dar nu-l putem vinde. Ok. Puteți suna la alte magazine să vedem dacă îl mai găsim undeva? Ne pare rău, nu avem timp.

E adevărat, era aglomerație mare, personal puțin. Ieșim din Carrefour și începem să sunăm peste tot. Nicăieri nu mai era pe stoc. Era ultima seară în care îl puteam găsi la prețul ăsta, dar dacă ceream să ni se aducă pe comandă, ieșea din perioada de reducere și am fi plătit preț întreg.

Când să ne demoralizăm de tot, aflăm că la Carrefourul din Colentina oamenii sunt puțin mai flexibili și dacă îl plătim în seara asta, ei sunt de acord să ni-l livreze din depozit în altă zi. Care va să zică, să facă ceea ce ceilalți nu făceau. Ne suim în mașină și ajungem repede acolo.

La Carrefour Colentina, 3 persoane înaintea noastră cumpărau același frigider. Desigur, cumnatul, unchiul sau vecinul îl aveau și erau tare mulțumiți de el. Ce să mai, frigiderul era o mică vedetă.

Ca să scurtăm puțin povestea, l-am cumpărat în seara aceea răcoroasă de toamnă. A venit câteva zile mai târziu. Asta a fost acum vreo 4 ani și jumătate și e adevărat ce ni se spunea în magazin: e absolut invincibil. A supraviețuit familiei noastre, mutării, copiilor. Și funcționează ca în prima zi.

L-am căutat pe site la Beko, să-l laud până la capăt. Dar nu l-am găsit. Ca să știți ce căutați, e cam ca ultimul din categoria combinelor, doar cu display în partea de sus.

Despre povestea cuptorului cu microunde, tot de la ei, tot fericită, în alt episod.

Siguranța copilului în mașină, proba practică – Am făcut accident

A car has a big dent after an accident
A car has a big dent after an accident

Vineri dimineață, pe la 9 fără ceva, am făcut accident. Nu un accident ușor cu zgâriat aripa de o bordură mai înaltă. Nici nu am dat cu spatele într-un stâlp. Ci, un alt șofer a intrat în noi pe șoseaua de Centură. Probabil rula cu 100 kmh, viteza legală în zonă.

Dar să reluăm firul evenimentelor, pentru că e cu morală. Mare morală. Și vreau neapărat să scriu asta, pentru că multe din lucrurile pe care vi le voi spune mai jos nu le-am știut nici eu de la început. Din fericire, am reușit să le aflu la timp, astfel încât, după ziua de vineri copiii sunt bine, iar eu doar cu dureri de cap și gât.

De dimineață, ca în fiecare dimineață a săptămânii lucrătoare, ne-am urcat în mașină ca să plecăm, fiecare în treaba lui. Dimineață, ca în absolut orice dimineață, înainte de a-i urca pe copii în mașină, i-am dezbrăcat de jachete. Asta e ceva ce nu am știut de când am urcat primul copil prima dată în mașină, dar atunci când au jachete înfoiate pe ei, în caz de accident ele se vor comprima, iar centurile vor rămâne largi pe copil, care poate zbura din scaun cu ocazia asta. E ca și cum ați pune un balon în centuri, apoi l-ați sparge.

Deci, am încălzit mașina, apoi am dezbrăcat copiii în bluze și i-am urcat în mașină. Când e frig îi învelesc cu o pătură sau cu jachetele. Vineri era cald, deci nu mai era cazul.

Am pus-o pe Ema în scaunul ei cu fața către sensul de mers, iar pe Fip în scaunul lui cu spatele către sensul de mers. Le-am pus centurile și le-am strâns bine. M-am asigurat că nu rămân largi nici măcar între picioare. M-am pus și eu în scaunul de la volan, mi-am pus centura. Mă asigur, în general, că nu am nimic în spatele banchetei, pe suportul ăla de la portbagaj. Nu aveam nici acum.

Și am pornit. Muzică în boxe, râdeam și vorbeam. Rulam cu viteza legală și țineam distanță față de mașina din fața mea, pentru că se circula în coloană. Cum m-a învățat tatăl meu, șofer tare bun la viața lui, întotdeauna mă uit ce se întâmplă cu o mașină în fața mașinii din fața mea.

Așa am observat la un moment dat că mașina respectivă frânează brusc. Frânez și eu și îmi dau seama că mașina mea s-a oprit la câțiva centimetri de cel din fața mea. Instinctiv mă uit în oglinda retrovizoare, ca să văd ce face cel din spatele meu. Iar acum timpul parcă a început să se dilate.

Am văzut, cu încetinitorul parcă, mașina din spatele meu cum intră în banda 1 și se duce, ocolindu-mă prin dreapta. Iar pe mașina din spate cum vine cu viteză maximă către noi. Spun copiilor, pe ton calm, dar tare, ”o să facem accident”, aștept impactul ca să ridic puțin piciorul de pe frână, ca să nu intre în noi ca în zid, apoi apăs din nou frâna ca să nu intru în cel din față. Mă uit prin mașină cum zboară lucruri. Îmi zboară casetofonul din bord, îmi zboară mâinile pe lângă volan și mă zgârie, zboară o carte de vizită de nu știu de unde și o bucata de plastic negru. Dau cu capul de tetieră și aud copiii plângând.

Mă dau jos la ei, o scot pe Ema, îl scot și pe Filip. Pe Filip nu îl doare nimic, nu s-a lovit, e doar speriat. Ema a dat puțin cu capul de scaun, la fel ca și mine. E speriată și ea. Îi verific să fie întregi peste tot. Pot mișca mâini, picioare, nu-i niciun cucui, nu curge sânge. Par bine.

Lângă mine este celălalt șofer. Tată și el, după cum îmi spune. E destul de speriat, mai ales că îi vede pe copii cât sunt de mici. Mă concentrez pe clipa prezentă, pe inspirație, pe expirație, pe copii. Lumea din jurul meu e panicată, iar eu îmi spun că sunt singură cu doi copii mici și speriați. Drept urmare e musai să mă păstrez calmă. Mai oprește o mașină cu un domn amabil care îmi mută mașina în benzinărie cât eu sunt cu copiii, vorbește cu ei calm. Deja suntem doi adulți calmi, iar copiii s-au calmat și ei.

Ema e tristă că s-a stricat mașina. Îi explic că nu-i mare lucru, că o băgăm în service și o reparăm. Că avem asigurări, deci n-o să dăm prea mulți bani și că cel mai și cel mai important e că suntem sănătoși și că n-am pățit noi nimic. E de acord. Fip e nemulțumit că nu poate băga un băț în portbagajul nostru șifonat.

Urmează constatarea amiabilă și alte detalii tehnice, neimportante în cazul de față.

Ce aș vrea să rețineți:

  1. Importanța așezării corecte a copiilor în scaunele lor. Cu centuri puse, fără haine voluminoase pe ei. Iar scaunele montate corect în mașină. 
  2. Să nu țineți nimic pe suportul de portbagaj din spatele banchetei din spate. La cum au zburat obiectele prin mașină după impact nu vreau să-mi imaginez ce ar fi fost să am acolo ceva greu..
  3. Să purtați și voi centura! Mereu, chiar și până la colțul străzii.
  4. Să mențineți distanța față de mașina din față și să încercați să anticipați ce se va întâmpla în trafic.
  5. Să circulați pe banda 1. Nu pe banda 2, decât atunci când depășiți.
  6. Că după orice fel de accident, chiar dacă scaunele copiilor nu prezintă daune vizibile, ele nu mai pot fi folosite. Vor fi plătite de asigurator și trebuie schimbate. O să scriu separat despre asta. 
  7. Să vă aranjați corect tetiera. A mea era prea pe spate, așa că acum mă doare gâtul și simt cum coboară durerea pe spate, în jos. 

Despre siguranța în mașină am mai scris aici și aici.

Călătorii fără incidente vă urez! Și share, ca să afle și alți părinți, din experiența noastră practică, despre siguranța în mașină și cum ne putem proteja copiii cât de cât în trafic.

Perseverența, laptopul și domnița nepricepută

apple

 

Eu mi-s fan Apple. Nu de snobism, nu pentru că sunt chiabură, ci pentru că bunica mea m-a învățat ceva foarte util când eram mică. Și, tocmai pentru că nu i-am urmat sfatul foarte mult timp, m-am convins că avea dreptate. Sunt prea sărac să-mi iau un lucru ieftin. Așa zicea ea.

Acestea fiind spuse, tableta pe care am primit-o cadou de la jumătatea mea mai bună acum mai bine de 5 ani încă merge perfect. De la iPhone 3G am cam trecut prin toate până când m-am oprit, acum 2 ani, la un iPhone 6 Plus. Acum ceva vreme am investit (a se citi ”am primit cadou de ziua mea”) și un MacBook, iar la final m-am dotat și cu un iWatch. Și gata.

Deci, toate deviceurile mele, mai noi sau mai vechi, sunt de la Apple. Am mai încercat la un moment dat să mă întorc la un Android dar am renunțat. Eram prea obișnuită cu sistemele stabile ale Apple, chiar așa restrictive cum sunt ele. Și, ca să nu mai bat câmpii cu grație, concluzia primelor 3 paragrafe pe care le-am scris până acum ar fi că am ceva experiență cu iOS-ul. Să zicem.

Acum două săptămâni, lucram cu Alexandra de la o cafenea și pe măsură ce stabileam niște lucruri, ea și le trecea în calendar. Eu le treceam în calendarul meu mental, in ideea că oricum le uit și o mai întreb apoi pe ea ce avem de făcut. Și Alexandra îmi pune o întrebare de bun simț:

– De ce nu-ți treci și tu astea în calendar?

Chiar… De ce nu o făceam? Pentru că eu rămăsesem legată emoțional de Outlook, ca de un fost iubit de care te-ai despărțit dar de la care nu ai reușit să-ți iei cu adevărat la revedere. Și pentru că, în urma experiențelor mele cu iTunes, cu care nu m-am înțeles niciodată cum trebuie, mă speria ideea de a profita cu adevărat de tehnologia care venea odată cu produsele Apple și iOS.

Dar zic, hai! Hai să ies din zona de confort și să depun un efort mic, mare, cum o fi el, care sigur o să mă ajute pe viitor să fiu ceva mai organizată și cu mai multă ținere de minte. Sub susținerea morală a Alexandrei, deschid aplicația de calendar de pe laptop și încep să fac curățenie acolo. Calendarul se sincronizase cu multe alte conturi ale mele. Aveam acolo zile de naștere, eventuri din diferite părți, oferte, ce mai vreți, ce nu mai vreți, dar mai ales, ce nu voiam eu.  Deselectez toate calendarele, le șterg și mă apuc să îmi pun eu întâlnirile, ședințele, webinariile, ce mai aveam. Unele recurente, altele one time only, fiecare după cum era nevoie.

După multă bibileală, cu adăugat adrese ca să conectez calendarul și la aplicația de GPS și să mă anunțe când e nevoie să plec, cu schimbat de culori, începe încet încet să prindă contur. Wow… deci așa arată 2017? E super, nu mai trebuie să-mi folosesc deloc creierul. Mă anunță telefonul când trebuie să plec, pe unde să o iau, unde să parchez, ce e important în viața mea și ce nu. Minunat!

Sau nu… pentru că orice aș fi făcut, toate datele astea de pe laptop nu apăreau și pe telefon. Iau telefonul la butonat. De ce nu apar? De ce nu-mi vede calendarul? Verific cât de des și cum se conectează una la cealaltă, cât de des și cum își ia informațiile și de unde. Toate bune și frumoase, doar că nu voia și nu voia să se sincronizeze. Mă enervez și le las baltă.

A doua zi îmi amintesc despre cum luna asta mi-am propus să-mi antrenez perseverența. Așa că îmi derulez prin cap un ”nu renunța”, ”hai că poți”, ”#rezist” șamd. Și reiau.

Butonez din nou telefonul și laptopul și ajung la concluzia că motivul pentru care nu reușea să se sincronizeze era faptul că nu mai aveam spațiu pe iCloud. Acum, știu că pare simplist ce v-am zis, dar pentru ca eu să ajung la concluzia asta, a trebuit să fac o mie de pași care au inclus introducerea parolei de 10 ori (pe număratelea) pe laptop și de 3 ori pe telefon. Procesul a durat cam o jumătate de oră, dacă nu mai bine.

În fineeeeee. Reușesc până la urmă să-mi upgradez contul (am rămas foarte surprinsă să aflu că nu e deloc scump să-ți iei niște zeci de giga pe iCloud). Suuuuuuper. Închid și plec.

A doua zi, intru să reiau sincronizaea. Deschid calendarul de pe telefon. Acolo nimic. Deschid și calendarul de pe laptop… Stai așa că nu-i așa. Îmi dispăruseră și de acolo toate intrările. Toată organizarea aia a mea de care vă ziceam la început. Cu nume și ore și adrese. Am simțit că îmi explodează capul. Am închis tot și am plecat pe câmpii.

După vreo două zile mi-am amintit de perseverența aia. ”Nu renunța”, ”mai încearcă”, ”hai că poți”. Bineeeeee, mai bag o fisă. Dacă nici acum nu reușesc, mă duc în munți și mă fac sihastră.

Când, ce să vedeți… Calendarele sincronizate. Apăruse calendarul meu bibilit înapoi pe laptop și acum îl aveam și pe telefon. Ceasul mă anunță când e cazul să plec către vreo întâlnire. Vorbesc cu Siri și o rog să-mi adauge ceva în calendar. Dacă ar putea să-mi facă și cafeaua de dimineața, ar fi minunat. Ah, stați, pentru asta am Starbucks 😀 Despre ei chiar am o poveste frumoasă. Dar pentru altă ocazie.

 

8 beneficii pe care le are cafeaua noastra de toate zilele

espressor cafeaNu-s o mare băutoare de cafea. De fapt, și aici sunt ușor în extreme. Au fost vremuri în care beam multă cafea, apoi vremuri când nu beam deloc. Apoi o luam de la capăt. Acum trec printr-o perioadă în care, în mod total excepțional, sunt cât de cât echilibrată.

De fapt, perioada mea de cafea a început din nou după ce a comandat V. de Black Friday un espressor de la Philips. Știu că mi-a zis atunci că l-a luat pentru noi, iar pe mine m-a umflat râsul, pentru că eu nu beam deloc cafea în perioada aia. Aveam și cafetieră cu filtru (și timer ca să te trezești cu cafeaua deja făcută), aveam și aparat din ăla cu capsule. La ce ne mai trebuia hardughia de espressor?

Ei, uite că ne trebuia. Pentru că, după ce am strâmbat din nas la început că nu ne trebuie, am ajuns să îl folosesc mai des decât V. Face espresso și cappucino. Mmmm, un cappucino cu lapte cu vanilie și praf de scorțișoară și nucșoară… Și ne-am dat seama că e mai eficient din punct de vedere al prețului, decât era aparatul cu capsule… care erau destul de foarte scumpe.

Gata introducerea, iubesc Saeco-ul nostru, am terminat oda, acum să trecem la lucruri serioase.

Ce beneficii avem când bem cafea? Hai să vedem.

  1. Este o sursa buna de antioxidanti

    Na, că pe asta nu o știam. Se pare că noi, cu dieta noastră de oameni moderni, ne luăm cea mai mare parte din antioxidanți din cafea. Și nu din alimente. Deci nu din fructe sau legume, ci din cafea.

  2. Conține minerale

    Cafeaua nu e doar o băutură goală cu cafeină. Cafeaua conține magneziu, potasiu, fosfor, calciu.

  3. Ne creste nivelul de energie si concentrare

    Se pare că atunci când bem cafea, cafeina blochează un neurotransmițător inhibitor. Drept urmare, avem mai multă energie, claritate și chef de viață.

  4. Protejeaza impotriva diabetului

    Am citit mai multe studii care ajung la aceeași concluzie. Că un număr crescut de cafele pe zi (până la 6 cafele) scad considerabil riscul de a face diabet de tip 2. Aș face bine să beau.

  5. Ne pazeste si de Parkinson

    La fel ca în cazul diabetului, cei care consumă cafeină au șanse mai mici să facă Parkinson. Și nu doar atât, dar înțeleg că băutul cafelei îi poate ajuta pe cei care suferă deja de această boală să-și controleze mișcările.

  6. Protejeaza ficatul

    … și pe noi de ciroză, mai ales în cazul celor ce consumă cantități mai mari de alcool. Deci, dregem cocktailul de azi noapte cu o cafea tare de dimineață. Împușcăm doi iepuri dintr-un foc.

  7. Ajuta la slabire

    Crescând ritmul metabolic cu până la 12%, cafeaua ajută la arderea grăsimilor, implicit la slăbire. Desigur, discutăm aici despre cafeaua simplă, nu despre Butterscotch Brulee Latte, cu extra sirop de caramel și mai știu eu ce.

  8. Ne mai protejeaza si de depresie

    Din nou, studiile au arătat că în rândul persoanelor consumatoare de cafea, riscul de depresie este mult mai scăzut.

Așa că vă invit la o cafea virtuală. Voi cum o beți?

Fericire, o, tu… Fericirea mea

fericireaCe înseamnă fericirea pentru mine. M-am tot gândit la asta. Mi-am tot pus întrebarea asta. De multe ori venea la pachet cu întrebarea mai concretă ”Oare sunt eu fericită?”

Na, fericirea înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Pentru unii fericirea se traduce într-o familie numeroasă, pentru alții în a călători, într-un job bun, în bani mulți, mașini scumpe, prietenii sincere, copii sănătoși, relații bune cu ceilalți.

Suntem oameni diferiți, cu nevoi diferite, cu trecuturi diferite. Ceea ce mă face fericită pe mine, poate pe alții îi face să se simtă nefericiți. Eu aș fi în culmea fericirii ca sâmbătă dimineață să dorm la ora 11. Alții poate plănuiseră ca la ora aia să fie direct pe pârtie, iar faptul că sunt acasă în pat și dorm e o sursă de nemulțumire pentru ei.

Eram nefericită când aveam așteptări. De la viață sau de la alții. Chiar și de la mine. Lucrurile ar fi trebuit să fie așa și pe dincolo, ceilalți ar fi trebuit să reacționeze așa și nu așa, eu ar fi trebuit să fiu mereu perfectă, în tot și toate.

Dacă eu te respect pe tine, și tu ar trebui să mă respecți pe mine, iar dacă eu te ajut, să știi că o fac necondiționat. Și să nu pui niciodată în dubiu intențiile mele bune. La fel nu o voi face nici eu, pentru că toți oamenii sunt bine intenționați.

E greu să aștepți mereu de la alții, ba e greu și să aștepți mereu de la tine. E multă presiune să vezi mereu binele în ceilalți și să le arăți mereu doar bunul din tine. Devii tare ușor de dezamăgit, ușor de pus la pământ, ușor de demotivat.

Într-o zi cu soare am decis să schimb macazul. De ce să stau mereu în așteptare? De ce să nu cer atunci când vreau? De ce să nu-i accept pe ceilalți așa cum sunt? De ce să nu iau situațiile de viață ca atare? Cu ce mă ajută că mă frustrez că V. nu-mi observă o nevoie bine ascunsă în mine, pe care mă lupt să nu i-o arăt, dar pe care aș vrea să o cunoască? De ce să nu accept că omul X e în Y fel și că scopul meu în viață nu e să-l schimb pe el. Să-mi asum că nici măcar nu am eu răspunsurile și că poate omul X e foarte bine așa cum este el. Că universul nu se învârte (și nici nu ar trebui) în jurul meu. Că lucrurile vin și pleacă și că e OK așa. Că sunt bune planurile, dar și mai bună e flexibilitatea. Că dacă nu-mi mai place un om sau un loc, pot să-mi iau elegant tălpășița și să plec. În esență, că nu depind de alții, de bani, de carieră pentru a fi fericită. Că pot fi fericită și în absența lor, dacă reușesc să le iau ca atare și să mă regrupez rapid. Că dezamăgirea care vine după așteptări e aia care mă pune la pământ mai ușor decât orice altceva.

Am aflat, cu ocazia asta, că ajută să-i asculți pe cei din jur, să le auzi durerile și să le oferi o vorbă bună. Că e ușor tare să judeci (și o făceam tare mult într-o vreme când aveam nevoie să mă validez eu pe mine, în comparație cu alții care erau ”imperfecți”, nu ”perfecți” cum eram eu). Că mai greu e să te pui în cizmele găurite de cauciuc ale celui de lângă tine și să umbli prin noroi alături de el. Că și mai greu e să-i dai cizmele tale, mai puțin găurite decât ale lui și să pleci desculț acasă.

Am trecut dintr-o extremă în alta, și presupun că e normal. E un drum greu, care duce către echilibru. Cred că trebuie să poți călca pe alții în picioare, apoi să te lași călcat de ceilalți, ca să ajungi la momentul în care decizi, conștient sau nu, că nu e bine nici așa și nici așa.

Să ajungi în momentul ăla în care să privești cu indulgență către tine, să te înțelegi, să te accepți și să te iubești. Asta e fericirea pentru mine.

Asta și o după amiază caldă de primăvară, cu un ceai bun și un zâmbet pe buze, copiii jucându-se în jurul meu, iar eu contemplând nemurirea. Sau o mare caldă. Stai, iar am așteptări…

 

Strania poveste a soricelului cu morcov roz

E ora 5 și un pic și sunt în picioare în fața clasei Emei. Mă uit prin geamul de sticlă, o caut cu privirea. E sub o masă, plânge în hohote. Mă vede și vine la mine.

– Hei, ce-ai pățit, tu, rază de soare?
– Sunt supăratăăăăăă (șiroaie de lacrimi).
– Dar ce s-a întâmplat, o, tu, minune a lumii?
– Mi-a stricat Cristi desenuuuuuul (mai curg vreo două fluvii)
– Offf, îmi pare tare rău. Îmi arăți și mie?

Desface din pumn o foaie mototolită, în timp ce plânge în continuare cu lacrimi de crocodil

– Uite, eu desenasem un șoricel, și Cristi a venit și a stricat desenul (vine și al treilea fluviu)

Mă uit pe foaie și în loc să întreb copilul care e șoricelul din desen, mă apuc eu să-mi dau cu presupusul. Presupun că pata mare roz de pe foaie e un șoricel. Văd că îi iese o linie buclată din el. Mă aud vorbind:

– A, văd… Cred că lui Cristi i s-ar fi părut amuzant un șoricel căruia să-i iasă un cablu din fund. Vezi? Cred ca l-a desenat aici.

În apărarea mea, trecem prin perioada în care nu există pe lumea asta nimic mai amuzant decât un fund. Gluma supremă. Așa că am băgat gluma supremă la înaintare, în speranța că va evapora două-trei-cinci lacrimi.

– Nimic nu înțelegi!!! Cum să zici că ăla e șoricelul??? Ăla e MORCOVUL! Nu vezi că e ROZ???

Ah, da… Lucurile sunt mult mai clare acum, cum de nu mi-am dat seama că e un morcov, și nu un șoricel. Doar e roz.

– Offf. Trebuia să te întreb. Uite, eu mi-am imaginat că ăsta e un șoricel roz.

– Nu e! Acum ești fericită că m-ai supărat și tu?!

– Nu, nu sunt, o tu, sclipire din ochii mei. Vrei să-mi arăți șoricelul?

– Da! E ăsta!

Mă uit nelămurită la foaie. E o aglomerație de linii și culori acolo, dar recunosc șoricelul după ce mi-l arată ea. Ca să vă faceți o idee, Ema are 4 ani și un simț artistic propriu. Am evitat întotdeauna să-i desenez eu diverse, pentru că am vrut să o las mereu să le deseneze așa cum și-ar imagina ea, nu să copieze ce îmi imaginez eu. Iar imaginația ei e foarte bogată. Lucru de care mă bucur nespus, dar e greu când trebuie să recunoști un desen al ei. Vorba cuiva, viziunea artistului de cerc pătrat.

– O, da. Acum îl văd, bătaia inimii mele!

– Și vezi că mi l-a stricat? Vezi? I-a desenat păr la puță!

Da, pe foaie se vede cum șoricelului îi este atașat un cactus mic. Ok, ăla e un penis cu păr. Bineeeee

– Da. Înseamnă că e un șoricel adult.

Dacă s-ar fi putut auzi pe fundal sunetul ăla de ”eronat”, ar fi asurzit pe toată lumea din grădiniță.

– Nu înțelegi nimic!!! Tu nu vezi sau ce???

– Ce să văd, o, tu, ploaie răcoritoare în deșertul fierbinte?

– Era fetiță!!!

A mai plâns puțin, apoi mi-a zis să ne grăbim. Să mergem să-l luăm și pe Fip, ca să-i arate și lui ce i-a făcut ei Cristi!

 

Am discutat apoi cu Alexandra despre cum a distrus Cristi inocența șoricicii desenate de Ema, dar Alexandra n-a părut la fel de impresionată ca Ema de drama existențială a șoricioaicei cu păr la penis. Mi-a sugerat însă că ar fi o bună oportunitate pentru a deschide discuția transsexualității. Probabil la oameni. Dacă nu, atunci la șoareci.

Despre empatie

Ce este empatia?

Empatia este conștientizarea emoțiilor celorlalți, componentă esențială a inteligenței emoționale. Asta spus pe scurt.

Pe lung, empatia înseamnă mai multe, doar că dacă citești 3 cărți diferite, vei găsi 3 perspective diferite.

Poate vă aduceți aminte vreun episod din viața voastră când o pur și simplu ați izbucnit în plâns auzind durerea celui de lângă voi. Sau când un prieten v-a înțeles emoțiile atât de bine încât parcă nu vă venea să credeți că știe să vă citească gândurile. Poate ați trecut printr-un moment în care ați primit înțelegere și o îmbrățișare strânsă și cinci cuvinte care v-au făcut să simțiți căldura celuilalt: ”Simt că îți e greu”…

Toate acestea sunt exemple de empatie.

Empatie

Tipuri de empatie

Empatia este, grosso modo, de două feluri. Citește mai departe

Despre preventie, sanatate si analize

analizeIntru abrupt în subiect, dar sper că vă faceți câte un set de analize cel puțin o dată pe an. Știați, de exemplu, că 70% din decesuri sunt cauzate de boli cronice? Boli cronice multe dintre ele nedepistate la timp, deci netratate. Și știați și că tratamentul lor nu doar că prelungește durata de viață a bolnavilor, dar crește și calitatea vieții acestora? Ok, știți acum. Așa că amintiți-vă ultima dată când v-ați făcut analizele de rutină.

Ce trebuie sa aveti in vedere atunci cand mergeti sa va faceti analizele?

Păi, în primul rând ar trebui să mergeți la un medic și să primiți de la el o trimitere pentru analizele de care aveți nevoie. Spuneți-i medicului despre orice disconfort aveți, boli în familie, etc. Cu siguranță veți fi întrebați, dar în caz că nu, povestiți voi oricum.
Apoi, va trebui să vă decideți la ce laborator puteți merge cu trimiterea, vedeti dacă sunt toate decontate sau nu. Mie îmi place să știu exact cât o să am de plată, așa că obișnuiesc să caut prețurile pe site-urile laboratoarelor care îmi sunt pe lista scurtă. Cel mai mult mi-a plăcut lista de la CMMB, pentru că e foarte ușor de folosit. Selectați din listă și vă face automat calculul final. Ca să nu mai spun că aici fac niște analize pe care prin alte părți nu le pot face, așa că analizați lista lor, e destul de consistentă.

Cum facem cand mergem sa ni se recolteze sange pentru analize?

În primul rând, interesați-vă dacă sângele trebuie recoltat a jeun, adică pe stomacul gol. Cele mai multe analize așa se fac, dar unele permit să mănânci. Sunați înainte ca să vă asigurați că procedați corect.

Nu uitați acasă documentele. Cartea de identitate, cardul de sănătate, cardul de asigurat (dacă aveți).

Foarte important este să beți multă apă înainte. Pentru că venele mele se ascund mișelește de fiecare dată când trebuie să le folosim, doamnele care îmi recoltează mă întreabă mereu câtă apă beau. Beau multă, ajută și să nu mă deshidratez ulterior.

Apoi, e important să aveți la voi un sendviș sau o sticluță cu suc de portocale, pe care să le consumați după ce v-a fost recoltat sângele. Dacă donați sânge, musai musai să mâncați imediat după. Nu faceți ca mine, care am fugit de pe patul de donat direct în ședințe, de am leșinat (la propriu) în lift. Mâncați și hidratați-vă!

Faceți mișcare înainte de recoltare. Așa sunt mai mari șansele să vi se vadă venele și asistentele să vă poată recolta mai ușor cantitatea necesară.

Stați relaxați în momentul recoltării. Dacă știți că suportați greu, anunțați asistentele că vi se poate face rău. Priviți în altă parte. Apoi mai stați puțin sub supraveghere

De multe ori, în pachetul de analize uzuale de sânge, se adaugă și analizele de urină. Uitați-vă bine pe trimitere dacă trebuie să le faceți și pe acestea și cereți la recepție recipientele de care aveți nevoie și instrucțiuni de recoltare. Dacă nu, riscați să mai faceți un drum către clinică în dimineața următoare, ca să aduceți și mostrele de urină.

Nu părăsiți incinta clinicii imediat ce vi s-a recoltat sângele. Mai stați 10-15 minute pe un scaun în sala de așteptare, până sunteți siguri că puteți pleca în siguranță pe picioarele proprii.

Metode de preventie

Bun. În afară de analize, care nu neapărat previn, dar ne atenționează la timp când ceva nu e în regulă și poate corpul nostru încă nu ne-a transmis ca să putem corecta din timp ce funcționează greșit, mai sunt câteva metode chiar de prevenție.
Și anume

  • spălați-vă des și riguros pe mâini
  • aveți grijă ce fel de apă beți
  • aveți grijă ce și unde mâncați
  • în plus, aveți grijă și cum preparați mâncarea
  • evitați să vă atingeți zona ochilor, nasului și a gurii
  • mergeți la doctor de fiecare dată când simțiți că ceva nu este în regulă cu voi
  • evitați zonele foarte aglomerate
  • faceți mișcare
  • dormiți suficient
  • aveți grijă când intrați în contact cu animale pe care nu le cunoașteți
  • nu faceți sex neprotejat

Despre somnul copiilor (din nou)

SOMNPresupun că sunteți părinți (sau viitori părinți) dacă îmi citiți blogul. Nu prea mai scriu lucruri interesante și pentru alte categorii de oameni, deci voi presupune că aveți sau veți avea un copil în viitorul apropiat.

Ei, dacă sunteți așa, știți foarte bine că absolut nimic din ce e legat de copii nu e simplu. OK, poate doar să-i concepi. În rest, lucrurile sunt destul de complicate.

Pentru mine tare complicată a fost treaba asta cu somnul. Ema adormea greu, cu un miliard de treziri, cu supărări că ea nu vrea să doarmă niciodată, iar Fip nu dormea decât asistat. Adormea ușor, dormea mult, dar asistat. Iar noaptea, la fel ca soră-sa, avea treziri nenumărate. La aproape doi ani încă se mai trezea din oră în oră.

Așa că am avut nevoie să încerc multe variante să văd ce funcționează. Am încercat următoarele:

  • să schimb ora de somn în mai devreme sau mai târziu
  • să schimb temperatura în cameră (amândoi au dormit mai bine când am făcut mai frig)
  • să cresc umiditatea
  • să fac mai întuneric sau mai lumină
  • să-i culc în diferite camere/paturi
  • etc.

Am avut grijă până și la ce fel de pijamale le dau pe ei. Îmi doream ca pijamalele să îndeplinească următoarele criterii:

  1. Să fie de bumbac
  2. Să fie moi
  3. Să nu aibă cusături sau etichete care să îi deranjeze (am tras într-o noapte cu Ema care a plâns îngrozitor de la o vestă care o zgâria pe gât, iar eu tot nu mă prindeam ce are)
  4. Să nu aibă culori țipătoare sau imprimeuri prea viu colorate. Am ales culori blânde, pastelate, care invită la somn.
  5. Să nu fie scumpe (asta nu ținea de somnul lor, dar sunt eu zgârcită și mi se par extrem de scumpe pijamalele de copii. Mai mult de 20, hai 25 de lei, zic eu că nu merită și nu-s dispusă să plătesc. Așa, ca fapt divers, la Liloo am găsit cele mai ok pijamale la cele mai ok prețuri. I-am descoperit la un târg de bebeluși, acum vreo 4 ani și de atunci mă aprovizionez mereu de la ei. Inițial îi așteptam la târg, apoi m-a dus mintea să îi caut și pe net. Și ce să vezi, au magazin online. Aici au pijamalele pe care le cumpărăm noi. Tot ca fapt divers, Fip poartă acum niște pantaloni de casă pe care i-a purtat și Ema între 1 și 2 ani și încă arată foarte bine. Probabil vor ajunge și la un al treilea copil)

Mai departe, am schimbat detergentul cu care spălam așternuturile, am aerisit mai mult, i-am culcat în mai multă sau mai puțină gălăgie.

Am avut grijă să fie cu energia consumată (asta a funcționat foarte bine, chiar dacă asta însemna să sărim în pat 20 de minute înainte de culcare), ziua i-am alergat mai mult.

Am încercat cine mai sățioase sau mai ușoare.

Doar că soluția la problema mea complicată era chiar simplă: amândoi au dormit mai bine, mai mult, cu mai puține întreruperi, când au mai crescut și au aflat că pot readormi singuri.

La Ema trezirile multe de noapte s-au terminat pe la un an și jumătate, dar nu au coincis cu autoînțărcarea ei de noapte (mult timp după ce nu mai voia să sugă noaptea tot așa des se trezea, dar trebuia să o adorm tot eu, plimbată și cântată, de eram zombie dimineața). A început să doarmă mai bine, cu mai puține treziri când a fost ea pregătită. Acum are 4 ani și încă are cel puțin o trezire pe noapte
La Filip trezirile nocturne s-au încheiat după înțărcare, când a văzut el că poate adormi foarte bine și frumos dacă închide ochii și stă liniștit. Asta pentru că peste noapte, când se întâmpla să se mai trezească (așa cum facem toți, inclusiv noi, adulții), închidea ochii și se culca la loc. Are 2 ani și o săptămână acum și doarme fără nicio trezire până pe la 7 dimineața.

Deci, ce-mi trebuia, de fapt? Multă răbdare (și cafea). Și un mic imbold atunci când copiii erau cât de cât pregătiți.

La voi ce a funcționat?

 

Cu sania in siguranta

sanieMi s-a spus de multe ori că sunt exagerată cu siguranța copiilor. Aud adesea că și noi am circulat fără căști pe bicicletă și fără să stăm în scaune de mașini și uite că n-am mai murit. Da, așa e. Noi, ăștia care suntem pe aici, n-am mai murit. Dar alții da. Sau dacă n-au murit, poate au trecut prin niște momente grele, pe care le-ar fi putut evita dacă ar fi călătorit diferit.

Așa că prefer să mi se spună că sunt deplasată că încă mai transport în 80% din timp copilul mic în scaun rear-facing (l-aș transporta așa 100% din timp, dar în cealaltă mașină nu avem încă un scaun rear-facing). Să se uite lumea lung la mine că nu pun copilul mic pe motocicleta de 50 de lei de plastic decât cu casca pe cap, cască de câteva ori mai scumpă decât motocicleta în sine. Că în scaunul bicicletei mele nu se circulă decât tot cu cască. La fel și pe role, bicicletă cu pedale, bicicletă de echilibru, trotinetă sau orice alt dispozitiv de deplasare.

Deci pe astea mai ”de vară” le-am rezolvat. Dar cum o să facem iarna? Acum încă sunt mici și nu merg cu sania decât trași de noi.

Apropos de asta, părinți de doi copii, voi cum vă organizați? Aveți câte o sanie pentru fiecare copil, cu care să faceți trenulețul? Sau aveți o sanie cu două locuri, pe care stau amândoi copiii? Eu nu mă pot hotărî cum e mai bine. Am căutat sănii prin magazine, dar peste tot, modelele decente nu erau în stoc. Așa că am căutat și sanii online, dar nici până acum nu am decis cum vom face… Toată iarna am tras copiii pe rând, cu singura sanie pe care o avem :))
Acum doi ani lucrurile erau simple. Ema în sanie, Fip în wrap. Anul trecut încă mai încăpeau împreună pe sanie. Dar anul ăsta e mai complicat. Că trebuie să transportăm cei doi copii, plus cai, mașinuțe, plușuri (că tot veni vorba de plușuri, la noi a revenit Peppa în mare avânt. Știu că mulți dintre voi căutați plușuri cu Peppa. Le-am găsit căutând saniile, pe același site, la categoria ”jucării de pluș”. Suita Disney o avem completă, păcat că nu se mai joacă decât Doni cu ele. E momentul să ne umplem casa și de Peppa, pentru ca în cel mult două luni să aibă și Doni jucării noi, pe lângă Mickey și Donald și Daisy și care mai sunt. Copiii mei nu apreciază deloc trăitul în mod minimalist…)

Așa, să revenim. Deci, cum o să facem iarna, când copiii își vor lua sania/saniile în spinare și se vor duce în capătul străzii, ca să se dea pe derdeluș? (strada noastră e în pantă). Nu am văzut niciodată până acum prin parcurile din București copii în vârf de derdeluș cu sanie și cu cască, dar o să-i văd probabil pe ai mei. Cum mă gândesc eu să-i protejez?

  1. Niciodata fara casca la derdelus

    Nu cred că sunt suficiente căciulile în caz că se vor înfige cu capul în primul copac. Da, sigur, să le acordăm copiilor încrederea noastră, să-i susținem și să nu punem răul înainte. Copiii pot fi precauți dacă au ocazia să încerce să fie astfel. Cu toate astea, accidente se pot întâmpla oricând, așa că musai să poarte cască. Așa mi se pare mie responsabil și vă rog și pe voi să le dați alor voștri căști. Dacă nu pentru siguranța lor, măcar să nu fie ai mei ostracizați că-s singurii cu mamă nebună și cască. Mulțumesc.

  2. Saniuta inalta e mai sigura

    Momentan avem o săniuță de plastic, joasă, fără picioare. Poate sunt eu paranoică, dar când mă uit la ea nu văd decât Final Destination și cum e străpunsă și ruptă în două cu tot cu copii de cine știe ce ciot de pe derdeluș. Pentru mamele mai puțin panicate, sau panicate în altă direcție, genul ăsta de săniuță mai are un dezavantaj: practic, circuli cu fundul aproape fix pe zăpadă. Ai mei se congelează în săniuța asta, oricât i-aș înfofoli în pătură. Are și un avantaj, totuși: are centuri de prindere, așa că nu rămâi fără copil în sanie când îl plimbi.

  3. Nu orice panta e un derdelus

    Vă ziceam că strada noastră e în pantă. Ei, aș vrea ca ai mei copii să fie suficient de responsabili cât să-și dea seama că e extrem de periculos să te dai cu sania pe o stradă, oricât de puțin circulată ar fi ea. Dacă nu, e ok să transformăm asta într-o regulă, pe care să o scriem/desenăm direct pe sanie, ca să nu uite.

  4. Niciodata pe sanie cu capul inainte

    Toată copilăria mi-a fost frică de poziția asta pe sanie. Că tot ziceam mai sus de Final Destination, și asta mi se pare că invită la un scenariu foarte potrivit în direcția asta. Văd numai capete înfipte în copaci, bolovani, stâlpi, alte cele. Nu, ne vom da (se vor da) cu sania doar stând în fund. Știu, le stric toată distracția. Aia e, câteodată cineva trebuie să mai fie și party pooper, altfel prea ne-am distra tot timpul.

    Ce mai adăugăm pe listă? Părinți cu copii mai mari sau părinți cu copii mai mici, dar cu idei. Ce lipsește?

Eu și tantrumurile copilului meu

TantrumPe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.

Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.

Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).

Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.

  1. Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui

    Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
    Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
    Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
    Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
    Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
    Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
    ”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.

  2. Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi

    Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
    Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
    Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
    Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
    Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
    Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.

  3. Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel

    Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
    Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
    Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).

Voi cum vedeți lucrurile astea?

Cum sa folosesti epilatorul fara sa te doara (prea tare)

legsDe când mă știu mă epilez cu epilatorul. Da, e mai rapid cu ceara, dar am două mâini stângi și nu mă descurc deloc. Și da, e și mai rapid să te duci și să te faci la salon, dar timpul nu a fost niciodată prietenul meu. Abia reușesc să mai ajung la câte o programare la medic, atunci când chiar nu se poate și nu se mai poate. Saloanele sunt un lux.

Bun. Și îmi amintesc la început că era destul de dureros procesul. Încă mai am zone unde mi se pare dureros. Dar am reușit să abordez niște tactici de gherilă, care să mă ajute să reduc durerea aproximativ la jumătate.

Să vă zic…

  1. Folositi un epilator care funcționează pe piele umedă…și epilați-vă în cadă. În timpul dușului, porii se deschid și părul iese mai ușor. Am constatat pe pielea mea că e cu atât mai puțin dureros dacă îl folosesc nu doar pe pielea umedă, ci chiar pe pielea bine înspumată cu gel de duș, după ce m-am înmuiat bine, vreo 10-15 minute în cadă. Încercați.
    Dacă tot nu mi-am luat epilatorul IPL de la Philips (asupra căruia mă hotărâsem), am zis să încerc epilatoarele ”umed și uscat” de la ei. A fost una din cele mai bune decizii pe care le-am luat în ultima vreme. Aveam un epilator (tot Philips) de când era bunica fată. Ce diferență e între el și cele noi… Nu mă așteptam.
  2. Nu va epilati în perioada aia a lunii

    Asta era o greșeală pe care o făceam lună de lună. Era momentul perfect pentru epilat, când oricum eram „închisă pentru revizie”, dar procesul e mult mai dureros în perioada aia, pentru că e pielea mult mai sensibilă. M-am reorganizat, iar acum e mult mai puțin dureros.

  3. Incercati un calmant cu jumatate de ora inainte de procesDacă știți că vă doare mult prea mult și mult prea tare (cum am pățit eu după nașteri), luați un ibuprofen cu jumătate de oră înainte să vă apucați de treabă. Recunosc, nu e o treabă pe care să o fac prea des, dar a fost o vreme când am încercat-o și pe asta.
    Acum am înlocuit Nurofenul cu un pahar de vin. E mult mai plăcut așa.
  4. Parul sa fie cat mai scurtAm observat eu că dacă e părul e mai scurt, epilarea e mai puțin dureroasă. Cât de scurt? Experimentați până găsiți cea mai bună variantă. La mine cel mai ok e pe la 2-3 mm
  5.  La final aplicati gel cu aloe (rece, de la frigider)E fenomenal gelul cu aloe. Am mai scris eu despre el. Îl găsiți la plafar, gel cu aloe 100% natural, care nu mai conține altceva. Eu îl țin la frigider și îl aplic pe piele, acolo unde e nevoie, când trebuie să calmez câte o iritație, am vreun coș, sau vreo zonă pe care vreau s-o cicatrizez rapid. Cu atât mai mult după epilat e genial. Dacă mai e și rece, din frigider, e perfect.

Despre exfoliatul obligatoriu cu o zi înainte de epilat nu vă mai zic, pentru că sunt convinsă că știți cât e de important. Nu neapărat pentru durere, dar ca să evitați firele de păr prinse pe sub piele, crescute aiurea.

Voi ce sfaturi aveți pentru mine?

Viata la doi ani a doua oară

fipParcă ieri eram cu un copil de 2 ani după mine și cu o burtă maaaaaare, cât un cimpoi, locuită de un cetățean rotofei care nu se mai lăsa scos de acolo. Pe vremea asta, eram deja ”la termen” și-l așteptam să iasă cum aștepți să scoți de Crăciun un cozonăcel pufos și călduț din cuptor. Nerăbdarea aia, oare cum o fi ieșit? Mă rog, pe cozonăcelul real, ăla cu nucă și cacao, îl mai vezi prin ușa de la cuptor și poți intui când e gata, vezi dacă a crescut suficient, îi simți mirosul dulce și vanilinat.

Pe cozonăcelul meu nu-l vedeam. Nu știam în ce stadiu e. Medicii ziceau că e măricel. Simțeam și eu că e măricel. Simțeam și mă resimțeam. Ca fapt divers, în exteriorul burții nedetașabile mai aveam oricum încă un cozonăcel, pe care îl purtam după mine cu multă iubire… și dureri de spate câteodată.

Despre cozonăcelul din exterior… păi și cozonăcelul ăsta trecuse prin niște vremuri grele înainte de doi ani. Fu o perioadă dificilă și asta îmi amintesc cu siguranță și în mare detaliu. Cu pregătirile noastre pentru mutare, cu plecările frecvente ale lui V. din vremea aia, cu mine însărcinată și, poate, de multe ori cu mai puțină răbdare și flexibilitate, copilul se transformase nițel.

În iarnă, în așteptarea fratelui, după mutare, lucrurile se mai liniștiseră puțin. Dar doar puțin. Ce știam eu? Greul abia începuse…

A urmat nașterea fratelui, adaptarea la noua formulă, viața în patru, dependența ei totală de mine. Am cliente atât de speriate de faptul că odată ce au născut, copilul ”mare” se lipește de ele ca un timbru de scrisoare și le ascult cu drag și mă văd pe mine în ele. Pe mine în primele luni de viață ale lui Fip, când nimic nu se făcea decât cu mami. Într-o cameră plină de oameni, nimeni nu-i putea ridica guma de șters de pe jos, decât mami, care era oricum cu celălalt copil în brațe. Doar cu mami se făcea pipi, doar cu mami se mânca, doar cu mami se dormea.

Apoi, pe măsură ce a văzut că mami nici nu dispare, nici nu se transformă, s-a mai orientat și către tati (care în clipa de față este preferat).

Una peste alta, trecu ea perioada, dar fu grea. Iar când l-am născut pe Filip mă gândeam cu groază că va ajunge și el să aibă doi ani cândva.

Și îi are. Acum. Zilele astea o să-i și împlinească. Sunt convinsă că o să mă întrebați cum e Filip la doi ani. Și stați așa, că vă răspund.

Cine ne știe de când existăm (adică de când există Filip) poate își mai amintește de bebelușul Zen. Bebelușul care te calma el pe tine în alea 5 minute cât era treaz într-o zi întreagă. Există persoane în viața noastră care în primele multe luni de viață ale lui Fip nu-l văzuseră niciodată treaz. În 99% din pozele pe care le am cu el, dormea. Vai, mă gândeam eu atunci, cum o fi să ai un copil liniștit?

Dar sorțile nu au fost în favoarea noastră, vorba aia. Nu împlinise 10 luni și deja mergea singur și nesusținut în picioare. Temerar, cățărător, căzător la greu… Și lucrurile s-au precipitat o grămadă începând de atunci.

Căci dispăruse bebelușul Zen. Nu știu, l-oi fi rătăcit pe undeva, l-oi fi uitat printr-un cărucior de Carrefour? Exclus oricum, pentru că până de curând, domnișorul nu a călătorit decât lipit de piele de om. Era ca și cum mi-aș fi rătăcit sau pierdut chiloții pe undeva. Deci nu, nu pierdusem bebelușul Zen, el doar se transformase.

Da, bebelușul mic și brunet, pufos ca un cozonăcel, se transformase într-un copilaș blond și adorabil. Este și acum la fel de blond și de adorabil, cu obrajii rotunzi ca și cum ar ascunde în spatele lor două castane bine coapte. Contemplativ câteodată, zâmbăreț câteodată, Filip e copilul care vorbește mult, dar care nu articulează decât primul și ultimul cuvânt dintr-o propoziție (de exemplu: Mami, cade bâcabâcabâcabâca calu’), care se bucură zgomotos, care face botic de rață, care doarme în continuare mult (dar complicat), care e … fiți pe fază … extrem de hotărât și încăpățânat (desigur că asta e o calitate pe termen lung, dar pe termen scurt m-a făcut să mă vopsesc alb în cap, ca măcar să nu mai văd firele albe pe care mi le scoate pe bandă rulantă).

Știți voi copiii ăia care spun că nu mai vor să mănânce și voi le ziceți ”hai că mai e o bucățică, ia-o și pe aia” și ei o iau? Ei bine, ai mei nu-s așa. Nici el, nici ea. Pentru că, pe cât de diferiți sunt, pe atât de mult seamănă. Păi dacă vrea afară la -45 de grade, o să se transforme din copil în picătură chinezească și o să auzi ”viau afală” de atât de multe ori, că până la urmă o să ieși și în costum de baie. Tot ce ”viau”, pai VIAU! Și dacă nu se poate, sau nu percutezi, vine imediat pumnul în scaun și ”Am zis că viau banană ACUM!”
De ”viau bațe” nici nu mai pomenesc. Sau de ”viau-orice-via-sora-mea-de-la-un-palat-de-cristal-pana-la-un-rahat-de-caine”…

Dar pe lângă asta, mai e și un copil foarte simpatic. Pasionat de cai, de apă și de avioane. Nepasionat de cărți, decât dacă sunt cu cai, apă sau avioane. Care își găsește singur de lucru, de experimentat, de jucat. Care face deja joc de rol cu figurinele de la playmobil, care nu desenează, nu colorează, dar mănânca plastilina de parcă ar fi cea mai tare delicatesă. Un copil senin, de multe ori provocator, care încearcă să înțeleagă cum funcționează lumea și e mereu uimit de ea.

Și un copil care nu-și caută motive de plâns, care atunci când se supără, duce supărarea până la capăt, apoi pune punct și încheie capitolul. Un copil pe care nu îl simt ca pe o bombă cu ceas, fără broken cookies, conștient de el și de trăirile lui.

Un copil care funcționează (la fel ca și celălalt copil al meu) pe bază de explicații, care înțelege mai multe decât am eu impresia câteodată și care nu încetează să mă surprindă. Zilnic.

Încă un copil pe care îl iubesc cu toată ființa mea, pe care abia aștept să-l țin din nou în brațe, să-l pup și să-l strâng ca pe un balon mic și roz de catifea. Ah da, și încă un copil care iubește ”i-țeța-ta” (înghețata). Ce surpriză!