No bun, și-atunci am putea să privim cu mai mult respect tot ceea ce fac femeile sau mamele? Despre spațiul lor mental, ocupat mereu cu taskuri peste taskuri, vorbesc în alt articol. Dar măcar să luăm la cunoștință efortul fizic depus zilnic și să le apreciem… Nu să ne ascundem în spatele idee că munca lor e ”de neprețuit”. Ba hai s-o prețuim.

Recunosc că mie îmi place să am grijă de pielea mea. Știu și că dacă n-o fac, mi se declanșează dermatita, rozaceea o ia pe câmpii și cine știe ce mai pățesc, însă nu doar de asta o fac. Ci pentru că e un mod în care mă onorez pe mine și mă apreciez. Seara, când îmi pun serul sau crema pe față, e momentul în care mă văd fizic. Îmi văd ridurile vechi și noi, observ în oglindă cum trece timpul și e un moment de recunoștință al meu cu mine însămi, că fiecare rid pe care îl am pe față a apărut pentru că am trăit. Și e al meu și e dovada faptului că au trecut ani peste mine, prin mine și alături de mine. Și-s recunoscătoare pentru asta. 

Cu ce întrebare te las? Cu una simplă. Dacă-ți iei 5 minute să te analizezi în oglindă, ce vezi? Răspunde-ți cu sinceritate. 

Parcă mă și tem să zic asta, că cine știe cum se întoarce, dar pare că totuși am încheiat-o de tot cu pandemia. Yuhuu… Au fost niște ani grei, ca în filmele despre viitor, pe care le vedeam la tv, dar am supraviețuit (la propriu) și, cel puțin în cazul meu, mi se pare că nu am reluat viața de unde o lăsasem. Ci că am crescut trecând prin experiența asta și, ca un erou care a trecut prin fel și fel de încercări, am dobândit skilluri noi, care să mă ajute mai departe în călătoria mea. 

Discuțiile cu copiii despre boală și moarte sunt niște discuții destul de dificile. Copiii abia acum învață despre aceste concepte, le și înțeleg diferit decât le înțelegem noi (am scris mai multe aici despre cum înțeleg copiii conceptul de moarte în funcție de vârsta...

Și cum eram noi pe autostradă, eu fiind la volan, un alt șofer a început să ne facă șicane. Absolut gratuit, cred că doar împuns de pasiunea lui de a se arăta puternic în fața unor femei. Ne depășea, ne frâna în față. Se punea în fața noastră atunci când aveam pe cineva în paralel și încetinea foarte tare. Dacă îl depășeam, ne fugărea pe autostradă, apoi se punea iar în fața noastră și frâna. Niciuna dintre noi nu i-a dat satisfacția de a-i arăta că ne irita cu bullyingul lui la volan, iar asta cred că îi dădea și mai multă energie să continue. Din fericire sunt un șofer destul de experimentat și un terapeut în contact cu propriile mele emoții, așa că n-am făcut nicio boacănă. Dar era un joc extrem de periculos. La un moment dat m-am gândit să trag pe dreapta într-o parcare și să aștept să se îndepărteze, dar am avut noroc că a ieșit el de pe autostradă la un moment dat.