Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp

fricile copiilor

– Maaaami, mi-e flică de monstlu…

…îmi șoptește Fip aseară, în timp ce încercam să ne culcăm. Apoi chicotește:

– Te-am păcălit, hahaha-hihihi.

Da, cu el am ajuns acolo, în punctul în care minte și mă păcălește. S-a făcut mare și băiețelul mic.

Iar fetița mare, e și mai mare. Acum mai bine de o lună, a decis ea, de la ea putere, într-o zi cu soare, că acum e suficient de mare să adoarmă singură. A venit foarte neașteptat. Noi încă nu ne gândeam la asta, pentru că ziceam noi că încă are nevoie să adoarmă cu cineva. Am crezut că glumește, dar când a venit seara, și-a tras pijamaua pe ea, s-a învelit, ne-a zis ”noapte bună” și s-a culcat. Și de atunci mereu, deși eu sunt în patul de jos, cu Fip. De fapt, de-asta nici nu am propus să adoarmă singură. M-am gândit ”oare cum s-ar simți ea să-i propun să doarmă singură, în timp ce Fip doarme cu mine…”

Introducerea asta sper să dea speranțe părinților care cred că vor dormi împreună cu copiii până la adânci bătrâneți. Uite că nu-i așa. Când copilul e pregătit, te trimite la plimbare. Și asta, fix atunci când te aștepți mai puțin, se pare.

În fine. Dar… aseară, după ce l-a auzit pe Fip chicotind despre monstlu, s-a speriat și a început să plângă.

– E întuneric, nu văd nimic. Mi-e frică de monstru. Mă duc să-l chem pe tati. Vreau să doarmă cu mine. 

Apoi a adăugat.

– Știu că nu există, dar tot mi-e frică. Creierul meu își imaginează tot felul de lucruri și eu nu pot să-l opresc. Mă duc după tati.

Și a plecat. Au venit împreună înapoi și a adormit în câteva minute.

Ce-i veni cu monstrul?

Azi dimineață am întrebat-o ce-i veni cu monstrul, aseară. Se uitase la nu știu ce desen animat pe Boomerang zilele astea, cât a stat acasă cu bunicile și a speriat-o. A hotărât că n-o să se mai uite niciodată la postul ăsta de desene. Sau, cel puțin, nu până când n-o fi în clasa a patra. Neapărat a patra. Se pare că atunci devii ”aproape adult”.

Și mi-am amintit de cursul despre fricile copiilor, pe care l-am făcut când mă certificam eu să devin instructor de parenting.

Există niște frici standard, pe care le trăiesc copiii la anumite vârste. E interesant să le cunoști, ca să știi la ce să te aștepți. Sunt cam de bun simț, adică nu e nimic uimitor în lista asta, dar asta, mai degrabă dacă ai trecut deja prin ele. Pentru un părinte nou, mi se pare o listă destul de utilă.

Așadar, fricile copiilor în funcție de vârste sunt:

0-2 ani

Sunete puternice

Până în doi ani, sistemul nervos al copilului e încă în stadiu de lucru. Creierul rațional e în formare. Așa că orice zgomot puternic, orice mișcare bruscă, orice lumină puternică, îi face să reacționeze. De puține ori doar prin curiozitate. De multe ori prin teamă.

Anxietatea de separare

Primul episod de anxietate de separare apare în jurul vârstei de 8 luni, atunci când copiii reușeșc să înțeleagă că dacă un obiect sau o persoană dispar din raza vizuală, ele nu dispar definitiv și irevocabil. Adică, o bilă ascunsă sub un pahar încă mai există acolo. Până în punctul ăsta, copilul credea că bila a dispărut în neant. Așa că acum, bebelușul înțelege că mama dispare din raza vizuală și a plecat. Că ea mai există, dar departe de copil. Tot cu ocazia asta el mai face și o altă descoperire: că el și mama sunt două entități diferite. Că el și mama nu sunt una și aceeași ființă. Așa că îl va speria să afle că această nouă ființă poate să plece oricând.

Străini

Pe același principiu, copilul înțelege la un moment dat și că el și mediul sunt entități diferite. Și, atunci, orice figură necunoscută îi scoate din zona de confort. Și îi sperie. Pe unii străini îi tolerează, de alții se sperie. Cel mai adesea, atunci când un străin va încerca să ia în brațe un copil, acesta va protesta, va plânge și se va zbate.

3-4 ani

Sunete puternice

Și după 3 ani copiii se sperie de sunete puternice, dar, acum motivele sunt diferite. Mă rog, și noi, adulții ne speriem de sunete puternice. La 3-4 ani, sunetele puternice, tunetele, fulgerele, sunt dovada că lucrurile sunt în afara zonei de control a copilului. El nu poate controla lucrurile astea care îl sperie. Ceea ce îl sperie și mai tare.

Lucruri care se întâmplă diferit

Acum o săptămână, într-o dimineață, când era foarte aglomerat pe drum, am hotărât să scurtez puțin timpul de așteptare, tăind un câmp cu mașina. Exista un drum pe câmpul respectiv, nu am luat-o chiar prin bălării. Dar a fost un drum diferit de cel pe care îl facem noi dimineață de dimineață. Nu am avut timp să anunț cu ceva minute înainte, ca să apuc să dau și explicații, așa că, în clipa în care am făcut dreapta undeva unde înainte mergeam drept, Fip a început să protesteze și să plângă. Și mi-a spus că îi e frică pe drumul cel nou. Din aceeași serie, s-a supărat când am făcut schimb de mașini cu domnul V. S-a supărat atunci când am pus jacheta în alt cuier decât cuierul lui. Când nu mi-am dat ochelarii de soare jos, atunci când am intrat în casă. Oricând se întâmplă lucurile diferit (chiar orice nimic), copilul de 3-4 ani se poate speria. Fip are aproape 3, deci începe chiar mai devreme.

Vrăjitoare, monștri și alte cele

La vârsta asta, imaginația începe să-și facă treaba. Doar că nu e mereu orientată către lucruri pozitive. Câteodată creează și scenarii de speriat. Cu vrăjitoare, umbre, monștri în întuneric. Și li se face frică de ele.

TV, povești, cărți

Tot după 3 ani copiii încep să înțeleagă mai bine ce văd la televizor sau ce văd prin cărți. Iar lucrurile pe care nu le înțeleg, le completează cu ajutorul imaginației și gândirii magice. Câteodată iese bine. Câteodată iese rău. Având în vedere că la vârsta asta copiii deja încep să aibă acces la media, controlați bine lucrurile pe care le urmăresc. Am văzut cu ochii mei niște desene ciudate rău pe youtube. Cel mai bine ar fi să nu expuneți copiii încă la canalele asta, ci la medii pe care să le puteți controla. Încercați să vizionați voi mereu înainte orice arătați și copilului. Și încercați să vă uitați împreună atunci când este timp pentru media. Stați pe fotoliu și priviți împreună, comentați, discutați. Și închideți, dacă simțiți că e ceva care nu e potrivit vârstei sau copilului.

Separarea de părinți

În continuare, ideea de a fi departe de părinți îi poate speria pe copii. După vârsta de 3 ani ei pot să-și imagineze scenarii în care li se pot întâmpla lucruri rele. Și cine să-i protejeze mai bine, dacâ nu părinții… Departe de părinți nu se simt în siguranță.

Întunericul

Tot pentru că imaginația începe să alerge pe câmpii la vârsta asta, și întunericul poate fi ceva înfricoșător. Imaginația vrea să dea explicații pentru lucrurile pe care le aude, pe care le vede și nu le înțelege și pe care le simte. Și, de multe ori, explicațiile nu sunt prea simpatice.

5-7 ani

Separarea de părinți

Conceptul de separare le dă copiilor, în continuare, de furcă. Acum au ajuns deja la punctul în care își pot imagina că ceva rău li se poate întâmpla părinților, așa că ideea de a fi departe de ei îi sperie. Mai bine să fie mama mereu lângă mine, ca să văd eu cu ochii mei că e în regulă.

Vrăjitoare, monștri, umbre și alte cele

Teama de astfel de lucruri rămâne prezentă în viața copiilor și la vârsta asta. Imaginația poate țese fel și fel de scenarii. Dar, spre deosebire de 3-4 ani, după 5 ani ei încep să-și controleze din ce în ce mai bine temerile astea iraționale. ”Știu că nu există vrăjitoare, mă tem de ele, dar pot lucra cu teama mea și o pot controla”

Întuneric, boli, hoți, etc.

Pentru că deja pot înțelege pericolul destul de aproape de cum îl vor percepe atunci când vor fi adulți, încep să se teamă ce s-ar putea întâmpla dacă ar intra un hoț în casă pe întuneric, ce s-ar putea întâmpla dacă se îmbolnăvesc sau dacă îi lovește o mașină. Frica irațională de ”ce mi s-ar putea întâmpla”, pe care o trăiau acum 1-2-3 ani nu mai este acum irațională. Chiar se pot întâmpla lucrurile respective. Rolul nostru devine acum acela de a ajuta copilul să găsească strategii și soluții pentru situațiile de care se teme. De exemplu, ce poți face ca să nu te îmbolnăvești sau ca să nu te lovească mașina.

Coșmaruri

La vârsta asta, copiii percep foarte real coșmarurile. Dacă noi, adulții, suntem capabili inclusiv să știm în vis că ceea ce trăim nu e real, la copii lucrurile stau diferit. Așa că, ce poate fi mai înfricoșător decât un coșmar despre care nu ești sigur că e coșmar? Brrr

Respingerea

La vârsta asta încep să apară și alte tipuri de frici. Cum ar fi, de exemplu, frica de respingere. Frica de a nu se putea integra. La vârsta asta, copiii încep să se desprindă de părinți și să-și creeze propria rețea socială în care au mare nevoie să se integreze. Dacă la 4 ani copilul intră, pur și simplu, în jocul altor copii, la 7 ani el se poate teme, înainte de a intra în joc, ce s-ar putea întâmpla dacă ceilalți nu-l vor accepta.

După 7 ani temerile devin din ce în ce mai complicate și mai complexe. Iar părintele are din ce în ce mai puține instrumente de a le gestiona și trebuie să lase din ce în ce mai mult copilul să și le gestioneze singur. Dar asta face subiectul unui alt articol.

Sper că v-au fost de folos categoriile de mai sus, ca să apucați să vă pregătiți din timp. Și tot ca să vă pregătiți din timp, găsiți în Shop un pdf de câteva pagini, care conține 10 (bine, sunt 11) instrumente care să vă ajute să gestionați fricile copiilor. Găsiți acolo inclusiv care este și cum puteți combate simptomatologia fricii. Găsiți documentul aici. Costă doar 10 lei până săptămâna viitoare. 

Copiii si fricile lor

De țe?

Citește tot

Despre CIO

Citește tot

Protected: Cum a aparut Vanda Mica

Citește tot

Copiii și sportul – câteva idei

Citește tot

Copilărie fără țipete

Citește tot

Viata la doi ani a doua oară

Citește tot

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Citește tot

Amintiri din copilaria Emei

Citește tot

E greu

Citește tot

Vara și curtea pentru familiile cu copii

Citește tot

Episodul 14: Creierul meu furios

copil_nervos_se_strambaMai tineti minte emisiunea aia la care erau invitati copii, ca sa spuna lucruri traznite? Am impresia ca si acum mai exista. Cand eram eu mai mica, tin minte ca ma uitam mereu la emisiune impreuna cu mama si ne amuzam tare. E fascinanta iubirea copiilor, naivitatea lor, deschiderea lor si, in acelasi timp, inteligenta lor nativa si intuitia lor.

Acum traiesc emisiunea asta zi de zi in casa cu copiii mei. Nu doar ca e minunat, dar Ema a devenit sursa mea de inspiratie pentru cursurile pe care le fac cu parintii.

Sa va dau un exemplu.

Zilele trecute am inceput o discutie despre o situatie de la gradinita.

Totul incepe pe un ton vesel:

– Mami, intr-o zi, Nadia ne-a facut o surpriza la gustare la gradinita. Ne-a dat nuca de cocos!

– Wow, super. A fost buna? Stiu ca tie iti place mult.

Brusc, bucuria dispare, iar Ema mea se incrunta mai expresiv decat cartonasele cu emotii pe care le folosim cand ne jucam.

– Eu nu am mancat, pentru ca eram la spaniola si nu ne-au pastrat si noua.

Citește mai departe

Episodul 15: Ce bine ca aseara ne-am grabit si am uitat hanoracul!

Nu stiu daca ati vazut filmuletul cu mama urs panda, care a tot circulat saptamanile astea pe retelele de socializare. Daca nu l-ati vazut, vi-l descriu. O mama urs panda sta linistita in fund si mananca niste bambus. In spatele ei, un pui de urs panda isi face de lucru. La un moment dat, mama de urs panda este lovita de simtul responsabilizarii si pare sa-si aminteasca brusc despre existenta puiului. Se intoarce, bulversata, pentru a se asigura ca puiul e inca acolo. Imaginea e foarte amuzanta. Fix asa m-am trezit si eu din reverie.

Citește tot

Episodul 14: Creierul meu furios

Mai tineti minte emisiunea aia la care erau invitati copii, ca sa spuna lucruri traznite? Am impresia ca si acum mai exista. Cand eram eu mai mica, tin minte ca ma uitam mereu la emisiune impreuna cu mama si ne amuzam tare. E fascinanta iubirea copiilor, naivitatea lor, deschiderea lor si, in acelasi timp, inteligenta lor nativa si intuitia lor.

Citește tot

Episodul 13: Diminetile cu doi copii

Citește tot

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Citește tot

Episodul 12: Viata noastra – intre deconectare si reconectare

Ei, iar lipsa asta a mea s-a resimtit la copii. Mai ales la Fip. I s-a golit cupa emotionala, iar eu n-am fost disponibila sa i-o umplu la loc. Timpul pe care l-am petrecut zilnic n-a fost suficient. Am decis ca e momentul sa iau masuri. Ii era greu, se controla greu, se infuria rapid din orice. Era ca o bomba fara ceas.

Citește tot

De ce nu mai vreau să fiu o mamă perfectă

Mult timp am căutat perfecțiunea. Cam în toate ariile din viața mea, dar, în special, în rolul meu de mamă. Să fiu mama perfectă, să fac lucrurile perfect. Ca multe dintre voi, ca multe dintre mamele noastre, ca multe dintre mamele lor.

Și e de înțeles. Mi-am dat seama mai târziu.

Crescute să fim perfecte

Dacă stau să mă uit puțin în spatele meu, în copilăria mea, în adolescența mea și chiar și în perioada mea de maturitate, așteptările de la mine au fost să fiu perfectă.

Citește tot

Copiii mei spun că îi bat, îi culc nemâncați și îi țin nespălați

Atunci când m-am apucat să-mi cresc copiii, mi-am setat și eu, ca orice mamă fost sau actual-corporatistă, niște scopuri. Ce urmăresc eu să fac cu treaba asta, unde vreau să ajungem… Da. Și m-am concentrat mai puțin pe rezultatele care urmau să vină pe termen scurt, mai degrabă concentrându-mă pe cele pe termen mediu și lung.

Citește tot

Episodul 11: Doi parinti scapati de acasa…

Ce facem acum fara copii?
Nu stiu sa spun despre mine daca sunt o persoana organizata sau nu (sincer va spun, ca nu stiu daca sunt cea mai organizata persoana de pe fata pamantului, ori ca poate sunt cea mai haotica… asta e un mister pentru mine), dar, in contextul dat, am considerat ca e absolut necesar sa fac un plan.
Se vor lua cei 5 ani din urma, in care nu am petrecut nicio noapte departe de copii, se va face o lista cu toate lucrurile pe care ne-am fi dorit sa le fi facut in perioada asta si se vor imparti toate aceste activitati pe urmatoarele 2 zile, pe care urma sa le petrecem doar noi doi.

Citește tot

Episodul 10: Senzorii copiilor mei

Copiii mei au niste senzori. Asa s-au nascut, cu ei. Nu stiu unde sunt ascunsi, pentru ca nu i-am vazut niciodata. Poate ca or fi undeva pe sub piele, de nevazut cu ochiul liber.

Citește tot

Episodul 9: Cizmarul fara pantofi si mama fara roluri

Citește tot

Sunt mamă, deci mă simt vinovată. Mereu!

vinaE 7 și jumătate seara. Tocmai ne-am întors de la o petrecere de copii. Fip, copilul mic al familiei, a adormit deja. Ema, copilul mare al familiei, e plecată cu tatăl ei în vecini. Iar eu stau pe canapea și mă macină niște vinovății.

Prima vinovăție de mamă m-a măcinat la 3 minute după ce am văzut a doua liniuță de pe testul de sarcină și am zis “eu nu cred așa ceva”. Vinovăția asta a tot crescut, pe măsură ce acceptam ideea că în mine crește un omuleț, pe măsură ce îi auzeam inimioara cum bate, îi simțeam mișcările și îi vedeam fățuca la ecografie. Și ce vinovății! Că n-am primit suflețelul ăsta cum trebuie pe lume și că în primele 2 săptămâni de sarcină eram îngrozită și nu fericită.

Apoi am trecut la alte vinovății. Că nu crește copilul suficient în burtă, că am mâncat o felie de salam, că nu îi pun muzică să asculte în fiecare seară, că nu număr câte mișcări îi simt pe zi.

Am născut și am trecut la nivelul următor.

Citește mai departe

Episodul 9: Cizmarul fara pantofi si mama fara roluri

Citește tot

Episodul 11: Doi parinti scapati de acasa…

Ce facem acum fara copii?
Nu stiu sa spun despre mine daca sunt o persoana organizata sau nu (sincer va spun, ca nu stiu daca sunt cea mai organizata persoana de pe fata pamantului, ori ca poate sunt cea mai haotica… asta e un mister pentru mine), dar, in contextul dat, am considerat ca e absolut necesar sa fac un plan.
Se vor lua cei 5 ani din urma, in care nu am petrecut nicio noapte departe de copii, se va face o lista cu toate lucrurile pe care ne-am fi dorit sa le fi facut in perioada asta si se vor imparti toate aceste activitati pe urmatoarele 2 zile, pe care urma sa le petrecem doar noi doi.

Citește tot

Vocea Ta: Tu stai aici şi plângi – Joc de conectare

Citește tot

Episodul 10: Senzorii copiilor mei

Copiii mei au niste senzori. Asa s-au nascut, cu ei. Nu stiu unde sunt ascunsi, pentru ca nu i-am vazut niciodata. Poate ca or fi undeva pe sub piele, de nevazut cu ochiul liber.

Citește tot

Albastru pentru fetiţe, roz pentru băieţei

Citește tot

Episodul 13: Diminetile cu doi copii

Citește tot

De-ale copilariei

Citește tot

Vocea ta: Aşteptările maternităţii

Înainte să nasc primul copil, așteptările mele referitoare la ceea ce va urma erau destul de jos
Știu că vorbeam cu mama la telefon și ea îmi spunea că speră să fie un copil vesel și că, dacă am noroc, poate va fi la fel de cuminte cum fusesem eu.
”Un vis de copil”

Citește tot

Episodul 14: Creierul meu furios

Mai tineti minte emisiunea aia la care erau invitati copii, ca sa spuna lucruri traznite? Am impresia ca si acum mai exista. Cand eram eu mai mica, tin minte ca ma uitam mereu la emisiune impreuna cu mama si ne amuzam tare. E fascinanta iubirea copiilor, naivitatea lor, deschiderea lor si, in acelasi timp, inteligenta lor nativa si intuitia lor.

Citește tot

Episodul 8: 7 lucruri pe care le aduc acasa copiii mei

Citește tot

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

carti pentru copii

– Hai s-o mai citim încă o dată!

Cam așa se încheie aproape fiecare carte de copii pe care o avem și pe care o citim împreună. Ema a fost mereu mare amatoare de cărți, așa că am citit sute de cărți cu ea. Avem și acum o bibliotecă plină doar cu cărți pentru copii. Între timp, am mai triat din ele, dar tot multe sunt. Țin minte că stăteam ore întregi pe canapea și nu făceam decât să citim. Scoteam un teanc de cărți din bibliotecă și le puneam pe masă, în partea stângă. După ce le citeam, le mutam în partea dreaptă, până se muta tot teancul. Apoi o cam luam de la capăt.

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Copilul se cultivă. E adevărat că beneficiile s-au arătat repede. Ema a vorbit devreme și foarte corect, știe foarte multe lucruri pentru vârsta ei, are imaginație să dea pe dinafară, și-a exersat răbdarea, atenția și a bifat cam toate beneficiile care vin odată cu cititul. Acum citește singură, deși încă nu are 5 ani împliniți. Nu am avut nimic de-a face cu asta, pentru că știu că vor urma întrebări pe tema asta. Pur și simplu a învățat din mers. Fip, expus și el constant la cărți (ale Emei sau ale mele), ne pune de vreo jumătate de an să-i citim ”ce chie aiți?”

Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

 

Ok, dacă încă n-ați închis fereastra articolului meu, vă mulțumesc și nu vreau să vă mai pun răbdarea la încercare. Să trecem la subiect. Iată cele X lucruri pe care nu vreți să le auziți despre cărțile de povești pentru copii, pentru că ne complică existența. Sau poate ne-o ușurează? Dacă ne-o ușurează, atunci sigur vreți să știți și voi.

Poveștile pentru copii simulează situații reale de viață

Ok, da. Și ce-i cu asta? E foarte bine. Într-o poveste e transpusă o situație de viață, iar a o citi împreună cu copilul, înseamnă să-l transpui în situația aia și să-i arăți cum se întâmplă lucrurile. Nu?
Ba da. De fapt, exact asta se întâmplă. Din povești copiii învață lucruri despre lumea reală, lucruri pe care le vor aplica și ei în anumite situații, conflicte, negocieri de roluri, poziții sau acțiuni.
Simțiți presiunea și nevoii de a alege povești care să-i învețe ceva ce să le fie cu adevărat util, da? Bun. Să trecem mai departe.

Responsabilitate și autonomie sau obediență?

După o perioadă în care basmele vechi pentru copii erau citite tuturor copiilor, a urmat o vreme în care părinții s-au rebelizat și au ajuns la concluzia că e brutal să-i citești copilului despre capete de iezi înfipte în bețe în geam și sânge pe pereți. Așa am descoperit povești din alte culturi, povești mai blânde și parcă mai ”în relație” cu noi înșine și lumea pe care vrem să o creăm cu ajutorul copiilor noștri. După asta, văd că vine o perioadă în care ne reîntoarcem la basme. Copiii au nevoie să fie expuși la conflictele astea, iar ei nu-și imaginează violența pe care ne-o imaginăm noi. Mă rog, punctul ăsta de vedere e subiectul unor cărți întregi, dar, pentru că ăsta e blogul meu, vă anunț că eu nu achiesez la viziunea asta.
Sunt de acord că în povești copiii au nevoie și de personaje negative. În primul rând, că o poveste fără personaje negative nu incită, nu susține conflictul, nu dezvoltă. E ca atunci când ai o viață perfectă cap coadă și n-ai de ce să încerci să crești. Pe de altă parte, să nu uităm în ce perioade au fost spuse/scrise basmele respective și care erau valorile societății în vremurile alea.
Să luăm, de exemplu, Scufița Roșie. Mama ei o trimite prin pădurea plină de pericole și nu-i spune decât să nu intre în discuții cu străinii. Scufița Roșie trebuie să fie obedientă, să asculte de mama. Dacă mama știa că pădurea e atât de periculoasă, de ce a trimis-o singură? De ce nu i-a dat mai multe detalii? De ce nu i-a spus despre lupi?
Eu nu vreau să-i transmit copilului meu mesajul ăsta despre obediență. Că ce zice mama, aia trebuie să faci. Nu, întotdeauna trebuie să pui întrebări, să gândești critic, să vii și să tragi mama la răspundere dacă ți-a pus viața în pericol cu sfaturile ei minimale. Așa că eu prefer să nu ne scufundăm prea tare în basme, care toate încurajează obediența.
Despre prințese salvate de prinți și alte cele nu mai intru în detalii. Și asta ține tot de autonomie. Și de, cum zicea nași-mea atunci când am împlinit 18 ani, ”până acum ai ascultat de mama și tata, dar, în curând o să te măriți, și atunci o să asculți de soț.”

Influența poveștilor asupra vieții adulte

Asta e chiar dureros, dar poveștile pe care le auzim în copilărie, cărțile pe care le citim, mesajele lor, vor avea o influență foarte mare asupra vieții noastre de adult. Ele influențează modul în care vedem noi lumea, modul în care ne vedem pe noi înșine, modul în care învățăm să interacționăm și să ne găsim locul în societate. Pentru că:

Unul din scopurile poveștilor pentru copii este să inițieze copiii în roluri sociale

Învățăm despre cum să interacționăm și care ne este locul în societate, în primul rând, din interacțiunea cu părinții noștri. Relația cu ei pune bazele tuturor relațiilor noastre ulterioare. Dar, pe lângă asta, învățăm mult și văzându-i pe ceilalți cum socializează și cum își negociază rolurile, apoi confruntăm asta cu poveștile care ne sunt citite. Simțiți, din nou, presiunea, da?

 

 Urmărește-mă pe facebook

Cărțile pe care le alegem noi pentru copiii noștri transmit frici și etichete

Poate cel mai important asptect e cel legat de ce anume transmite povestea pe care o alegem noi pentru copilul nostru și modul în care i-o prezentăm și citim. Atunci când alegem o carte pentru copii, o facem în concordanță cu viziunile și valorile noastre și cu ce anume vrem noi să transmitem copilului. Dar, toate astea se leagă și de trecutul nostru, de temerile noastre, de nesiguranțele noastre. Cum eu am avut o problemă legată de autonomie, aleg să-i prezint copilului cărți care să încurajeze asta, și nu obediența, așa cum scriam mai sus. Astfel, implantez gânduri și idei copilului și îi transmit fricile mele. Iar copiii simt asta, doar că nu pot să definească ce se întâmplă. Simt doar intensitatea emoțională cu care noi dăruim povestea. Și aud ceea ce noi transmitem, fără să ne dăm seama: ”uite, asta e despre tine”.
E foarte interesant să fiți atenți asupra căror cărți vă aplecați și cum vă puteți identifica cu ce se găsește în cartea respectivă. Cum ar putea fi acea poveste povestea vieții voastre?

Sper că nu v-am speriat prea tare cu ideile mele și sper că presiunea asta a alegerii unor cărți pentru copii să nu vă facă să dați bir cu fugiții. Nu faceți nimic greșit, doar analizați unele din aspectele de mai sus și vedeți ce puteți afla despre voi și despre copiii voștri. Și creșteți împreună. Din fericire, la alegerea jucăriilor pentru copii lucrurile sunt mai puțin profunde :))

NOU în shop

 

 

 

 

 

 

 

 

Educatie sexuala

Citește tot

Hai sa iesim in oras… NOOOT

Citește tot

Comunicarea eliminarii – nivelul urmator

Citește tot

Idei de cadouri de Crăciun și un concurs – Cărți senzoriale de la Careme Creme

Citește tot

Cum arată copilăria în România

Acum ceva vreme apăruse în atenția social media un studiu făcut de unicef, din care reieșea că 63% dintre copiii din România sunt agresați fizic acasă. Mai clar zis, că mai mult de 6 din 10 copii sunt bătuți acasă. Că-i bătaie cu furtunul, că-i ”doar o pălmuță”, copiii ăia sunt agresați fizic. Apropos de asta, știați că în cazul unui copil mic, amenințarea cu bătaia și bătaia au același efect?

Citește tot

Cum crestem femei puternice

Citește tot

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:
– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Citește tot

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

Citește tot

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Citește tot

De țe?

Citește tot

Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

recunoștință

– Uite, mami, e o doamnă care strânge gunoaiele de pe marginea drumului. Unii oameni nu sunt prea civilizați și le aruncă pe unde le vine. Nu respectă deloc natura.
– Da, al tlebui să aluncăm si noi gunoaiele la gunoi.
– Da, Fip. Să le aruncăm la gunoi, nu pe jos. 

Așa ne-am început noi călătoria către grădiniță în dimineața asta. Și mă gândeam: Ce bine că am niște copii care înțeleg cât de important e să fim oameni responsabili, să ne respectăm natura și pe noi înșine! De la dialogul de mai sus a început o discuție mai amplă. M-am gândit să plusez nițel și m-am băgat și eu în vorbă.

– Ce păcat că am trecut așa repede pe lângă ea. Ar fi fost frumos să-i mulțumim pentru că are grijă de natură și de orașul nostru și că strânge după noi…

Copiii m-au aprobat. Așa că am mers și mai departe.

– Și cui am putea să-i mai mulțumim? Suntem înconjurați de oameni care fac lucruri pentru ca nouă să ne fie viața mai ușoară și mai frumoasă.

Au stat ei și s-au gândit. Fip și-a trecut atenția către un excavator care turna niște pământ într-o remorcă. Dar Ema a rămas concentrată.

– Ar trebui să-i mulțumim Adrianei [educatoarea ei], pentru că are grijă mereu de noi. Și Simonei, pentru că mă învață spaniolă. Și Laviniei, pentru că are grijă de Fip. Ar mai trebui să-i mulțumim lui Gabi, pentru că ne trimite mereu miere, must și lucruri bune de mâncare. Și lui tataie, pentru că are grijă de stupi și de roșii. Și lui Buni, pentru că ne ajută când avem nevoie. Să-i mulțumim și Tiei, pentru că ne-a croșetat niște căciuli călduroase, ca să nu ne fie frig la iarnă. 

Și lista a mai continuat puțin.

– Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?
– Păi cum am făcut noi acum, ne-am gândit cui putem să mulțumim și pentru ce. Atunci când punem creierul să se gândească la motive pentru care să fim recunoscători, el se simte foarte bine. E ca și cum l-am trimite într-o vacanță frumoasă.
– La mare? Pe plajă? Cu nisip și valuri?
– Da, cam așa e pentru el. Și atunci el produce niște substanțe care ne fac și pe noi să ne simțim bine, mai relaxați și mai veseli. 
– Aha, deci de-aia sunt eu așa veselă acum. Ar trebui să facem asta în fiecare dimineață… 
– Ai dreptate. Ne-am începe ziua mult mai frumos. 
– Diseară vreau să fac niște felicitări de mulțumire. 

Încă 4 activități prin care să exersați recunoștința cu copiii:

  1. Felicitări de mulțumire

    Ema a intuit foarte bine ce mă gândeam să-i propun să facem diseară. Niște felicitări prin care să transmitem celorlalți că le suntem recunoscători pentru toate lucrurile bune pe care le fac pentru noi. Apoi, să le și înmânăm personal, eventual împreună cu o îmbrățișare. Creștem încrederea copilului în forțele proprii, încurajăm interacțiunile sociale semnificative (sună mai bine în engleză ”meaningful”…), inducem o stare de bine, zâmbete și râsete.

  2. Borcanul cu mulțumiri

    Eu am ținut așa ceva într-un an, în care simțeam că îmi e greu să mă văd bună și frumoasă. Așa că am luat toate mesajele pozitive pe care le-am primit de la oameni cu care am interacționat (familie, prieteni, voi – comunitatea mea) și le-am scris pe hârtiuțe pe care le țineam într-un borcan de pe birou. Când mă simțeam jos de tot, le luam la citit. După 5 bilețele deja simțeam cum mă ridic de pe jos.
    Cu copiii vreau să fac ceva diferit. Și anume, de fiecare dată când avem de mulțumit cuiva, scriem pe un bilețel și punem în borcan. Apoi vom vedea, fizic, concret, cum se umple un borcan de fapte bune pe care le fac ceilalți pentru noi. Pentru că suntem minunați și contăm și suntem iubiți și suntem importanți.

  3. Copacul recunoștinței

    Anul trecut am făcut, împreună cu copiii de la grădiniță, un copac al iubirii. Fiecare copil a scris (cu intermediari :D) pe câte o piatră sau două oameni, lucruri sau activități pe care le iubesc. Le-am lipit apoi pe trunchiul unui copac.
    Vreau să fac ceva similar și cu copiii mei, doar că nu despre iubire, ci despre recunoștință. Pe fiecare piatră vom scrie lucruri pentru care suntem recunoscători. Apoi le vom lipi. Vă arăt poze când e gata.

  4. Albumul recunoștinței

    Emei îi place mult să facă poze și mă gândeam că am putea face un album al recunoștinței. Copiii să pozeze, împreună, oameni, activități, lucruri pentru care sunt recunoscători, apoi să le adăugăm în albumul recunoștinței, împreună cu un mesaj, care să ne amintească mai multe despre poză. Zilele astea o să mă duc să cumpăr un album și scoatem de la naftalină aparatul foto pe care l-a primit Ema anul trecut de ziua ei.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

 

Dacă v-au fost de folos ideile, dați și mai departe 🙂

,

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?
Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent.

Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp

Există niște frici standard, pe care le trăiesc copiii la anumite vârste. E interesant să le cunoști, ca să știi la ce să te aștepți. Sunt cam de bun simț, adică nu e nimic uimitor în lista asta, dar asta, mai degrabă dacă ai trecut deja prin ele. Pentru un părinte nou, mi se pare o listă destul de utilă. 

Așadar, fricile copiilor în funcție de vârste sunt:

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

cum controlam copiii?

În vremurile în care am crescut noi, aproape toți părinții erau de părere că toți copiii trebuie controlați. Că dacă nu-i controlezi, îi scapi din mână și devin niște golani și niște delincvenți. Că dacă îi scapi din mână, dacă nu-i controlezi, ți se urcă în cap.

Și nu doar în vremurile în care am crescut noi, dar și în vremurile în care ne cresc copiii. Zilele trecute urmăream și eram parțial intrată într-o cruciadă pe facebook, cu o mamă care nu aprecia metodele ”moderne” de a crește copiii (am pus între ghilimele, pentru că nu-i nimic modern în a-ți crește copiii cu respect pentru nevoile lor reale). La un moment dat, a dat decisiva. ”Dacă acum nu-i stăpânești, când o s-o faci?”

Chiar trebuie să ne stăpânim copiii?

Când am auzit de stăpânit, am stat și m-am gândit la perspective. Normal că ai așteptarea de la copil să existe după chipul și asemănarea ta, atunci când cauți să-i fii stăpân. Să-l stăpânești. Să-l controlezi. Și apare des întrebarea asta, inclusiv în mintea mea… Cum faci un copil să facă ce-i bine, fără să îl forțezi, fără să încerci să-l stăpânești și să-l controlezi? E posibil așa ceva?

OK, noi am crescut fiind controlați. Și OK, nu vrem să facem și noi asta pentru copiii noștri, pentru că am văzut și efectele negative ale controlului ăstuia. Dar cum să facem? Cu ce să înlocuim controlul? Și, oare, ne ajută cu adevărat să-l înlocuim?

Ce nu poți controla

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Nu-ți poți controla viața

Știu, sună rău de tot, dar nu poți controla nimic în viață. Ascultam un speech al unui coach azi dimineață în mașină și povestea despre un client al lui, care a reușit să-și piardă toți banii, afacerea și casa într-o singură zi, când a căzut bursa. Azi poți fi pe culmile universului, iar mâine în cea mai adâncă groapă. Sau, ca să fim mai optimiști, viceversa. Azi pe fundul prăpastiei, iar mâine cu niște aripi în zbor. Poți lucra pentru a ți se întâmpla lucruri bune în viață. Poți munci, poți învăța, poți acționa, dar nu poți controla.

Nu poți controla viața copilului tău

La fel cum nu-ți poți controla viața ta, n-o poți controla nici pe cea a copilului tău. Iar asta e tare frustrant și înfricoșător. Pentru că ei sunt mici și fragili, au nevoie constantă de protecție și de siguranță. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre copii și despre pericolele la care sunt supuși aproape în fiecare clipă din viața lor. Iar tu, ca părinte, nu poți controla nimic. Poți încerca să ai grijă, poți fi proactiv, le poți fi umbră. Dar, de controlat nu poți controla nimicuța.

Nu poți controla ce simt ceilalți

Știu că mulți dintre noi am crescut învățând alte lucruri. Am crescut învățând că noi suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Că noi îi înfuriem, că noi îi bucurăm, că noi îi întristăm. Dar nu e adevărat. Nimeni nu poate fi responsabil de trăirile proprii. Eu simt ceea ce simt, ceva din mine declanșează ceea ce simt. Nu ceilalți. Dar nu știm asta, pentru că nu nu s-a spus asta. Cu alte cuvinte, nu… nu putem controla bucuria sau tristețea celorlalți. Nici măcar pe cele ale copilului tău. Dacă e furios, e furia lui și trebuie să și-o trăiască. Dacă e trist, e tristețea lui. Fiecare își trăiește emoțiile.

Nu poți controla comportamentele celorlalți

Da, știu. O să mă contraziceți. Există mai multe școli de psihologie care să mă contrazică. E adevărat. De fapt, POȚI controla comportamente. Doar că orice comportament e generat de o trăire, de o emoție, de ceva din interior. Să controlezi comportamentul, e ca și cum ai lua algocalmin atunci când ai o infecție la măsea. O să-ți treacă, dar doar pe moment.
Când eram eu corporatistă, țin minte că trebuia să notez într-un excel greșelile pe care le făceau cei din echipa mea. Eroarea și apoi, cea mai problematică parte, cei 5 ”de ce?”. Din ”de ce?” în ”de ce?”, până la cauza principală și reală. Volum prea mare de muncă, demotivare din alte cauze, sau cine știe ce mai descopeream acolo. Corporația știa. E ineficient să încerci să schimbi doar un comportament, fără să vezi de unde vine el.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Ce poți controla?

Există și lucruri pe care le putem controla. Doar că la noi, și nu la ceilalți.

Putem controla ce simțim NOI

Da, nu putem controla ce simt ceilalți, pentru că fiecare e responsabil pentru propriile trăiri. Asta înseamnă că și noi suntem responsabili pentru trăirile noastre. Nu copilul ne-a înfuriat, ci NOI ne-am înfuriat atunci când copilul a făcut ceva. E extrem de important să ne asumăm responsabilitatea emoțiilor noastre. A zice ”X mi-a provocat asta” implică faptul că nimic nu se poate schimba, pentru că eu nu-l pot controla pe X. A zice ”eu am provocat asta” implică faptul că eu pot interveni și schimba lucrurile. Inclusiv că:

Putem controla comportamentele noastre

Atunci când îmi asum o emoție, o asum cu totul. Da, eu m-am înfuriat. Deci, tot eu pot controla și ce fac cu furia mea. Pot țipa, pot jigni, pot da cu pumnul în masă. Sau, o pot folosi pentru a comunica asertiv cu cel din fața mea, inclusiv când cel din fața mea este copilul meu. A-mi asuma emoțiile și comportamentele, înseamnă că îi dau copilului un exemplu bun și că îl influențez spre bine. Și aici ajungem, cu adevărat, la subiectul stringent

Nu poți controla, dar poți influența

Am concluzionat mai sus că nu prea poți controla mare lucru și că dacă o faci, vine cu greutăți tot pentru tine. Cu frustrări sau cu stres. Atunci ce facem cu copiii ăștia? Dacă să-i controlăm nu putem și să-i lăsăm de capul lor nu e bine, ce facem noi cu ei?
Încercăm să-i influențăm.
Nu știu despre voi, dar copiii mei sunt niște copii foarte … încăpățânați. Termenul românesc nu-mi sună prea bine. Pare, cumva, peiorativ. Americanii au un termen care îi descrie mai bine. Ei spun despre astfel de copii că sunt ”strong willed”. Că au o voință foarte puternică, adică. Ei bine, să încerci să controlezi un copil din ăsta, strong willed, e ca și cum ai sufla în valuri, sperând să le trimiți înapoi în mare. Tu încerci să-i controlezi, iar ei reușesc să-ți arate că n-o poți face.

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

Părinții sunt cele mai importante modele de viață ale copilului

Ceea ce fac, ce spun, ce arată părinții, acolo e adevărata influență. Și totul este autentic. Părinții îi arată copilului de când acesta este mic, cum e să fii perseverent, cum e să fii blând, cum e să fii hotărât, cum e să fii amabil, cum e să fii decent, ce înseamnă să ai bun simț. Copiii învață de la părinți să salute, să mulțumească, să ajute, să zâmbească, să-și ceară scuze, să reconstruiască după relații stricate, să aibă încredere în ei înșiși, să creadă în visele lor, în puterea lor și să devină, la rândul lor, niște modele pentru alții. Nu e suficient să le spunem copiilor ”Zi, mă, și tu mulțumesc”, dacă noi uităm să mulțumim. Nu putem să-i explicăm copilului că nu e bine să lovești, dacă noi îi lovim. Nu aduce niciun beneficiu să le facem capul calendar să mănânce sănătos, când pe noi ne văd mereu cu sucul și chipsurile în față.

Cum influențăm copilul?

Pentru a putea influența copilul, trebuie să fim… ați ghicit! Conectați cu el. Să încerci să influențezi copilul fără să fiți conectați, înseamnă să-l manipulezi.
De ce trebuie să fii conectat cu copilul?
Pentru că prin conectare afli niște lucruri esențiale despre el:

  • care îi sunt nevoile neîmplinite la momentul respectiv
  • ce dorințe are
  • cum arată lumea lui
  • cum se vede pe sine

Află mai multe despre cum să te conectezi cu copilul tau

Atunci când îi acorzi atâta atenție și interes copilului, invariabil se va deschide și va absorbi ceea ce-i transmiți. Va fi deschis către colaborarea cu tine și se va simți influențat. Se va simți și puternic și important, ceea ce îl va ajuta să și reușească ceea ce își propune. Spre deosebire de momentele în care încerci să-l controlezi, când totul devine o luptă ”care pe care”, atunci când e vorba de influență, e decizia copilului. El se lasă influențat sau nu. Iar dacă sunteți conectați și se simte iubit și important, se va lăsa influențat de tine.

La final, veau să vă mai las un vizual, ca să vedeți și mai clar diferențele dintre control și influență

Momentul când trebuie să devii părinte

Citește tot

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Citește tot

Maria și apele roz de mătase

Maria avea 2 luni și locuia împreună cu mama, cu tatăl și cu fratele ei. Pentru că Maria era atât de mică, ea nu știa încă să vorbească și să le spună părinților ei atunci când îi e frig sau cald, când îi e foame, când e lumina prea puternică sau scutecul prea strâmt. Așa că Maria plângea oricând se întâmpla ceva care o făcea să nu se mai simtă bine, să nu mai fie în echilibru.

Citește tot

Limite și reguli

Citește tot

Cum să îți convingi partenerul să devină un părinte blând

Am observat în decursul timpului că, în general, mamele adoptă un stil mai blând de a-și crește copiii. Parțial probabil pentru că le vine mai la îndemână, parțial și pentru că au mai mult timp decât tații să se informeze și, stând acasă în concediul de maternitate (care e departe de a fi un ”concediu” în adevăratul sens al cuvântului) se simt mai responsabile să afle mai multe despre această temă.

Citește tot

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:
– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Citește tot

Cum ne ajutam copiii sa gestioneze emotiile

Citește tot

Eu și tantrumurile copilului meu

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Citește tot

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil

Citește tot

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.
Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).

Citește tot