10 jocuri pentru copii

Știu, nu e deloc vremea să discutăm despre jocuri de societate. E vară, copiii stau mai mult pe afară, cu biciclete, trotinete, role, caută pietre prețioase prin pământul din curte, aleargă liberi și îi mai bagi în casă greu, greu de tot, seara, pe întuneric.

Cu toate astea, mai sunt momente când ceilalți copii sunt plecați și mă trezesc cu Ema, amărâtă prin curte, că mă întreabă ”și acum ce facem?”, sau se mai întâmplă să mergem la picnic unde nu putem lua bicicletele cu noi și am putea face un picnic cu fructe, limonadă și un joc. Sau, cum e cazul copiilor mei, dacă am reușit să-i bag în casă la o oră decentă, după baie e nevoie de încă un timp scurt de citit sau de jucat ceva.

Așa că, dacă mai aveți și voi nevoie de idei de jocuri sau dacă începeți să vă pregătiți pentru iarnă (am o prietenă care vara începea să se pregătească de jocuri și cu materiale pentru iarna ce urma), să vă spun ce am încercat noi și ne-a plăcut (pentru cei ce au deschis blogul mai târziu, copiii mei au 5 ani și jumătate și 3 ani și jumătate)

1. X și 0

Căzut ușor în dizgrație momentan, dar a fost jocul care ne-a umplut multe seri. Parțial și pentru că Fip era prea mic să înțeleagă ce are de făcut, așa că Ema câștiga mereu, atunci când juca cu el. Noi îl avem de la kiddyshop, dar văd că nu mai e pe site. Arată așa:

2.UNO

Uno e un joc de cărți similar macao. Macao încă n-am jucat (pentru că n-avem cărți de joc), dar UNO am jucat de ne-am săturat. Mă rog, eu m-am săturat. Ei nu prea. Lui Fip îi plăcea să fie mereu culoarea albastră, așa că ăsta era scopul lui în joc.

3. Die Lieben Sieben – Farbspiel

Un joc pentru copii ceva mai mici, de asocieri de culori. E un joc parțial non-competitiv (rolul jucătorilor e să constate dacă balonul zboară înainte să ajungă rățușca la el, în funcție de ce pică la zaruri). Emei i-a plăcut foarte mult jocul ăsta când era mică.

4. Shapes Snap

Un joc de cărți similar clasicului ”Război”. E potrivit și pentru copiii mai mici și pentru copiii mai mari, îl puteți pune în poșetă să jucați în tren în drum spre munte sau pe pajiște la picnic. Noi îl avem de la The Book of Edan,

5. Piticot

Clasicul, nemuritorul și veșnicul Piticot. Copiii au primit de la mama o variantă cu niște biluțe în loc de pioni, dar nu știu de unde l-a luat. Fip n-avea la început răbdare să-l joace până la capăt, dar și-a exersat-o încet încet.

6. Shopping list

E un joculeț simpatic, compus din 4 liste de cumpărături, 4 coșuri de cumpărături și produsele aferente. Întoarceți cartonașele cu produsele cu fundul în sus (deci cu fața în jos) și le întoarceți pe rând, încercând să găsiți produsele de pe lista voastră. Scopul e să vă umpleți coșurile de cumpărături. Singurul dezavantaj e că dacă jucați cu un copil mic, trebuie să aveți grijă să nu le arunce de toți pereții când se plictisește, pentru că are multe multe cartonașe mici, de 3x3 cm și dacă pierdeți din ele, nu mai puteți juca jocul.
E o combinație între joc de memorie, de atenție, de răbdare, de cooperare (dacă schimbi regulile). Plus că poate fi un instrument bun pentru a învăța o limbă străină.

7. Monopoly Junior

Similar jocului mare de Monopoly, doar că mai mic. Noi nu îl avem încă, ci e pe lista de achiziții pentru cadoul de 1 iunie. Ema se tot uită la el de ceva vreme și am tot amânat, pentru că m-am gândit că în curând o să fie gata de cel mare. Dar mai durează până atunci. 

8. Oare porcii pot zbura?

E un joc pe care îl știm pe dinafară. E foarte interesant. Conține un set de multe jetoane de carton cu animale desenate pe ele, un set de jetoane cu caracteristici ale animalelor, un set de porci zburători și un set de monede de plastic.

Se așază în cerc jetoanele cu caracteristici și se alege la întâmplare un animal. Fiecare jucător trebuie să așeze câte o monedă pe caracteristicile pe care crede că le are animalul respectiv (de exemplu, dacă e mamifer sau dacă depune ouă, dacă trăiește în păduri sau în apă, dacă are coadă, dacă are cioc, dacă are blană, etc.)

La final fiecare răspuns corect primește câte un porc zburător. Iar pentru fiecare răspuns greșit, jucătorul trebuie să returneze câte un porc zburător.

Mare grijă și la jocul ăsta, pentru că se pot pierde extrem de ușor piesele. Avantajul e că se poate juca și dacă mai dispare câte una.

9. Downfall

Am ezitat când am cumpărat jocul ăsta. Mi s-a părut prea complex pentru un copil de 4 ani jumătate cât avea Ema atunci. Pe cutie scrie 7 ani +, dar am constatat în decursul anilor mei de mămicie că nu prea sunt de luat în seamă recomandările astea.

Practic, el conține niște rotițe și niște cheițe cu ajutorul cărora întorci rotițele, ca să permiți unor monede să coboare. Ce e greu, de fapt, e că pe fiecare parte a jocului stă câte un jucător care întoarce cu cheița. Iar când celălalt jucător întoarce în partea lui, îți strică și ție ploile.

Încă nu l-am jucat așa, deși sunt convinsă că acum am putea. Până acum l-am jucat doar căutând soluții să facem moneda să cadă. Adică am jucat cu un singur jucător.

Nu știu dacă se găsește pe undeva de cumpărat (nu l-am văzut live pe nicăieri și nici online). Noi l-am luat dintr-un magazin SH de jucării din țară. Dar am văzut că e pe Amazon, așa că vă las poza de acolo cu el. 

10. Catan Junior

Încă nu știu multe despre jocul ăsta, dar l-am pus aici pentru că poate mă ajutați voi. Noi am descoperit acum câteva luni Catanul pentru oameni mari și mereu când avem câte o bunică în vizită, plecăm seara la vecinii noștri să jucăm Catan. Ema a întrebat de el, dar e prea complex pentru ea. Așa că, prietena noastră Ramona, a descoperit Catan Junior. Văd că scrie că e potrivit copiilor mai mari de 6 ani. Nu l-am pipăit încă, nu m-am dumirit. Dar ar fi drăguț să fie drăguț. Mie îmi place mult să joc Catan și aș juca cu spor și cu Ema…

6 cărți despre frați

Ok, pentru a fi părinte de un copil, avusesem un model de acasă. Bun, rău, cum era, dar era un punct de pornire. Dar, când mă gândeam la ce știam eu despre frați, mintea mea era ușor în ceață.

Cărți pentru copii care încurajează gândirea critică și perseverența

În afară de viața noastră de zi cu zi, în care îi încurajez să gândească, să încerce, să experimenteze, citim și cărți pe tema asta. Și, dacă acum două săptămâni v-am recomandat 3 cărți despre inteligența emoțională și emoții în general, astăzi vreau să vă recomand 3 cărți care încurajează gândirea critică și perseverența.

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

Cum la noi acasă a venit vremea să facem o renaștere a bibliotecii copiilor, pentru care n-am mai cumpărat cărți de ceva vreme iar ei au crescut, m-am uitat și în direcția asta și vreau să vă recomand și vouă câteva cărți despre dezvoltarea emoțională sau despre emoții, pe care eu le-am găsit potrivite.

Conflictele dintre frați

webinar (online) GRATUIT de parenting
CONFLICTELE DINTRE FRAȚI
Webinar online gratuit pentru părinții de frați/surori, din care o să înveți:

  • care sunt cele mai mari temeri ale părinților și cât de des se împlinesc ele sau nu;
  • cum gestionează copiii conflictele în funcție de vârstă;
  • când se ceartă mai des copiii și de ce;
  • ce învață copiii din conflictele lor;
  • care sunt cele două nevoi care îi fac pe copii să se certe;
  • ce au nevoie să primească de la părinți copiii atunci când se ceartă (s-ar putea să nu fie ce credeți);
  • când și cum trebuie să intervină părinții în certurile copiilor;
  • cum promovăm o relație frumoasă între frați;
VINERI, 25 MAI, 10.30-11.30

ce vei învăța din webinar

w

Gestionarea conflictelor

Cum gestionează copiii conflictele în funcție de vârstă și alte elemente cheie?
t

Motive

Care sunt motivele pentru care se ceartă frații? Care sunt motivele aparente și care sunt motivele reale?
f

Tipurile de conflicte

Care sunt cele trei tipuri de conflicte și ce reprezintă ele?
q

Lecția conflictelor

Învață ceva copiii din conflictele lor? Dacă da, ce învață ei și cum? Și cum îi putem ajuta?

Relația dintre frați

Ce și cum facem pentru a promova o relație frumoasă între frați?

Întrebări și răspunsuri

Scopul principal al acestui webinar este să îți ofer exact răspunsurile de care ai nevoie, așa că, pe lângă informația teoretică, în webinar îți voi răspunde și practic și concret la întrebările pe care le ai.

Nu ești singură!

Deși experiențele noastre sunt diferite, iar noi suntem diferiți, provocările de părinte sunt universale. Iată câteva concluzii ale unui chestionar trimis părinților – CE VOR PĂRINȚII:

%

vor să învețe să-și păstreze calmul

%

VOR SĂ ÎNVEȚE SĂ PUNĂ LIMITE

%

S-AU SĂTURAT DE LUPTE DE PUTERE

%

VOR SĂ ÎNVEȚE SĂ FIE ECHILIBRAȚI

  • Dezvoltare parentală
  • Dezvoltare personală
  • inteligenta emotionala
  • Dezvoltare în cuplu

CINE SUNT EU?

Bună, îmi pare bine de cunoștință. Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez ca psihoterapeut în direcția Analizei Tranzacționale și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute.  De asemenea, am inclus în pregătirea mea și cursul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence, ținut de John Parr, MSc, CTA, Certifying Master Trainer pentru AEI și PCM. În mai puține cuvinte, sunt consilier pentru dezvoltare personală, consilier pentru dezvoltare parentală pozitivă și psihoterapeut în formare, bloggeriță și mă bucur să te cunosc.

Acest curs este pentru tine dacă…

… vrei să aplici o metodă consecventă pentru a-ți crește copiii, dacă vrei să vezi rezultate și pe termen lung, nu doar pe termen scurt cu copiii, dacă vrei să crești un viitor adult sănătos din punct de vedere emoțional.
Ce spun alte mame?
”Am aflat lucruri noi, am aflat ca nu ce i se potriveste primului copil, i se potriveste si celui de al doilea, ca pot lasa conflictele usoare sa fie rezolvate si de 2 partasi, sa fiu mai calma si relaxata in a rezolva conflictele celor 2! :)”

”Multumesc pentru webinar! A fost tare folositor si un refresh minunat pentru anumite informatii. Am invatat si lucruri noi, mai trebuie sa investighez exact cum sa le aplicam pe situatiile noastre precise.”

“Multumesc pentru acest webinar. Da, timpul a fost scurt dar a meritat. Eu apreciez foarte mult munca pe care ai depus-o ca sa iasa asa bine si bineinteles ca-l astept cu nerabdare pe urmatorul.”

“Mi-a placut faptul ca Diana a vorbit calm, pe un ton constant, s-a facut inteleasa, a avut cursivitate in exprimare si la raspunsuri, a fost deschisa sa raspunda si la intrebari. Imi place oricum vocea Dianei pentru ca este linistitoare si o poti asculta; nu e stridenta si e vesela. Legat de informatia din webinar, partial o cunosteam, dar mi-a placut ca a fost bine structurata si mi-am reamintit-o.”

vrei să mă întrebi ceva?Scrie-mi!

12 + 2 =

alte cursuri ale mele

Poți găsi la mine în magazinul virtual și alte cursuri de dezvoltare parentală sau personală. De exemplu:

Istoria periuței de dinți

Unii copii nu vor să se spele pe dinți. (Aproape) toți părinții vor ca ai lor copii să se spele pe dinți. De aici rezultă că o parte dintre părinți vor avea copii care nu vor să se spele pe dinți. Drept urmare, o parte din părinți vor trece printr-o serie de emoții legate de acest fapt.

Despre cum să-ți ajuți copilul să se spele pe dinți(ok,ok, să-l convingi), am mai scris aici.

La acele șase puncte din articol aș mai adăuga acum și punctul șapte:

7. Ofera-i copilului o trusă personală, în care să incluzi tot felul de obiecte de igienă personală potrivite vârstei lui, printre care și o periuță și o pastă de dinți pentru copii. E destul de posibil să vezi că e destul de încântat de trusa lui asemănătoare obiectelor părinților ce sa accepte să le folosească pe toate.

 

Spuneam și-n articolul precedent ca metoda care a funcționat la noi și care funcționează mai mereu cu Ema, este metoda explicațiilor. Așa că m-am gândit să vă ofer astăzi un instrument care să vă ajute să explice mai mult copiilor. Și anume să le explice când și cum a apărut periuțe de dinți și de ce. Cu alte cuvinte, care este istoria spălatului pe dinți. Recunosc, multe din lucrurile pe care vi le voi spune, îmi erau necunoscute și mie înainte de a începe documentarea pentru acest articol.

La final și niște tips and tricks despre cum să ne menținem periuțele curate.

Știați că…

– înainte ca periuța de dinți să fie inventată, oamenii de acum 5500 de ani își curățau dinții cu niște bețe franjurate la un capăt?

– prima periuță de dinți a fost inventată în China în jurul anilor 700 și era făcută din păr de porc?

– periuțele de dinți au ajuns în Europa mult mai târziu? Și anume pe la 1500.

– prima periuță creată în Europa a fost și mai târziu? Prin anul 1780 (de William Addis of Clerkenwald)?

– primul patent pentru periuțele de dinți este înregistrat în 1857, în America?

– în 1938 periuțele de dinți încep să nu mai aibă perii din păr de porc sau cal, ci din fire de nylon?

– în 1960 apare prima periuță de dinți electrică (Broxodent)

Imagini pentru broxodent

– trebuie să țineți periuța cât mai departe de toaletă, eventual într-un dulap, pentru a evita contaminarea ei cu diferite particule care ar putea zbura din toaletă atunci când trageți apa? Alte soluții ar fi să vă asigurați că toți cei care folosesc toaleta pun capacul la loc înainte de a trage apa. Sau, puteți ține periuța într-un dulap.

– dacă vreți să aveți o periuță foarte curată, trebuie să o clătiți după fiecare folosire (duuuuh) și apoi să o lăsați să se usuce la aer? Capacul pus peste periuță poate proteja de praf și alte particule, dar reține umezeala și încurajează cultivarea mucegaiului și a altor crocobauri.

 

– o altă metodă de a vă curăța periuța de dinți este să o imersați într-un pahar cu apă de gură?

– ar fi bine să înlocuiți periuța după fiecare răceală, gripă sau alte boli cauzate de virusuri?

– trebuie să vă înlocuiți periuța de dinți (sau capul periuței de dinți) imediat ce observați că perii ei sunt tociți și nu la un interval standard de x luni?

 Urmărește-mă pe facebook

3 motive pentru care să hidroizolezi baia

Am mai scris pe blog despre mutările noastre. Pentru mine, care vin dintr-o familie extrem de legată de casă, serviciu și cu o foarte mare rezistență la schimbare, mi se pare că cele 3 mutări din ultimii 10 ani e ceva enorm. Comparând apoi cu mutările prin...

Cum tratăm varicela?

Mi-am amintit de asta săptămânile trecute, când la două săptămâni de la 3 cazuri confirmate de varicelă în grupa copiilor (la grădiniță), le-au apărut niște bubițe cu lichid în ele, care îi și mâncau.

De ce IOS-esc eu și nu Androidesc

Dau să reinstaleze și mă mir că nu mă anunță pe nicăieri că acest proces va șterge toate datele și că e ireversibil. Ce contează. Next, next, next. O oră mai târziu, instalarea era gata. Bag parola, deschid laptopul și… Surpriză!

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

– Mami, ce-i aia inteligență emoțională?

– Mai ții minte când am vorbit despre creierul cu care citești și creierul cu care lovești?

– Da. Și despre neuronii oglindă.

– Să știi cum și când să-ți folosești creierul cu care citești, ca să-l poți controla și pe ăla cu care lovești e inteligența emoțională.

Eu nu-s mare expertă pe dezvoltarea cognitivă a copiilor. De fapt, știu că atunci când un copil se simte în siguranță, e deschis către a învăța și că e suficient să-l expui, ca să aibă de unde să învețe. Așa că abordarea mea în a învăța copiii a fost, mai degrabă, să lucrăm la dezvoltarea inteligenței emoționale, care să-i ajute să fie siguri pe ei și să se simtă în siguranță. Și de acolo să-și pornească și călătoria în dezvoltarea inteligenței cognitive.

Am început ”exercițiile” de dezvoltare a inteligenței emoționale de când era Ema mică. Unii îmi spuneau că e prea mult, că e copilul prea mic și că nu e bine ce fac. În schimb, copilul era fericit și absorbea informația ca un burete. Iar eu știam că pe baza pe care o formam atunci s-ar fi clădit multe lucruri minunate și fantastice ulterior. Teorie care mi s-a și confirmat. Ema este un copil care are, la cei 5 ani de viață ai ei, mai multă inteligență emoțională decât aveam eu acum 6 ani. Iar Fip îi calcă pe urme.

Am făcut activități structurate, cu poze și cartonașe, am mers pe stradă și am vorbit despre oameni și despre emoțiile lor, am ghicit de ce plângea un copil sau de ce râdea un domn, am numit, am imitat emoții. Am făcut multe cu ele. Am și un newsletter educațional pe tema asta, care a plecat deja în câteva sute de exemplare către părinți. Puteți să vă înscrieți și voi, dacă doriți:

Aici

Un alt lucru pe care l-am făcut a fost să citim cărți pe tema asta. Din fericire, în anul 2018 rafturile reale sau virtuale ale librăriilor sunt pline de cărți despre dezvoltarea emoțională a copiilor, cărți care sunt bune, care îi îndrumă în direcția corectă, care le spun că sunt normale toate emoțiile, că n-avem de ce să le ascundem și că putem să le simțim liniștiți.

Cum la noi acasă a venit vremea să facem o renaștere a bibliotecii copiilor, pentru care n-am mai cumpărat cărți de ceva vreme iar ei au crescut, m-am uitat și în direcția asta și vreau să vă recomand și vouă câteva cărți despre dezvoltarea emoțională sau despre emoții, pe care eu le-am găsit potrivite.

O să scriu recurent astfel de articole, pentru că e păcat de cărți să nu știți de ele. Astăzi despre 3 dintre ele.

1. Ai umplut galetusa azi?

Ai umplut galetusa azi? - Carol McCloud, David MessingAi umplut găletușa azi” e o carte foarte drăguță din care copiii află că toți oamenii au câte o găletușă plină cu bucurie și fapte bune, cu fericire și cu lucruri minunate. Atunci când găletușa oamenilor este plină, ei se simt bine. Iar atunci când ea este goală, ei nu se mai simt bine. Oricine poate umple găletușa altcuiva (iar copiii primesc și câteva sfaturi despre cum ar putea s-o facă) și în timp ce umpli găletușa altcuiva, se umple și a ta. În același sens, atunci când golești găletușa altcuiva prin comportamente dureroase pentru celălalt, se golește și a ta.

2. Ultima stație de pe Strada Pieței

Ultima statie de pe Strada Pietei - Matt de la Pena, Christian Robinson

”Ultima stație de pe Strada Pieței” e o carte pe care o puteți citi după ce ați aflat cum se umple găletușa fiecărui om. Un băiețel pleacă de la biserică împreună cu bunica sa și călătoresc cu autobuzul într-o direcție pe care noi nu o cunoaștem. În autobuz, băiețelul observă oamenii și pune unele întrebări mai incomode bunicii, care reușește cumva să vadă orice lucru într-o lumină pozitivă. La final aflăm că bunica și băiețelul se îndreptau într-o zonă săracă a orașului, în care serveau mâncarea la o cantină pentru cei ce au nevoie. Iată o modalitate de a umple găletușa cuiva 🙂
Cartea e mai mult decât o carte despre emoții. E o carte despre viață și despre cum o poți privi din diferite perspective. Despre cum poți vedea frumosul în orice. Și despre cum să-ți folosești emoțiile și simțurile pentru a călători prin ea. Cu autobuz sau fără…

3. Ma simt trist

Ma simt trist - Brian Moses, Mike Gordon

Ne temem atât de tare de tristețe, încât n-am vrea s-o vedem niciodată în viața noastră. Cât despre rolul nostru de părinți, suntem convinși că scopul nostru în viața copiilor noștri e să-i ferim de toate cele rele și să ne asigurăm că ei nu vor fi triști niciodată. Ceea ce nu-i deloc așa și nici n-ar trebui. Tristețea e o emoție naturală pe care o trăiesc toți oamenii. Important pentru copiii noștri nu e să fie păziți de ea, ci să-i învățăm cum să lucreze cu ea atunci când o simt. Ce faci cu tristețea? Ce înseamnă ea? De unde vine?
Cartea asta, ”Mă simt trist” e o ocazie foarte bună să deschideți discuția asta cu copiii. Și e o carte potrivită și pentru părinții speriați de tristețe. Învățăm alături de copiii noștri să ne gestionăm emoțiile, iar asta nu-i deloc un lucru rău.
Ce mi-a plăcut foarte mult în cartea asta este faptul că-i prezintă copilului și o parte pozitivă la final de tristețe. Tristețea trebuie să ne conducă la speranță și nu la resemnare. Iar cartea asta exact asta transmite.

Și gata, ca să nu vă copleșesc. Săptămâna viitoare alte trei cărți.

6 cărți despre frați

Ok, pentru a fi părinte de un copil, avusesem un model de acasă. Bun, rău, cum era, dar era un punct de pornire. Dar, când mă gândeam la ce știam eu despre frați, mintea mea era ușor în ceață.

Cărți pentru copii care încurajează gândirea critică și perseverența

În afară de viața noastră de zi cu zi, în care îi încurajez să gândească, să încerce, să experimenteze, citim și cărți pe tema asta. Și, dacă acum două săptămâni v-am recomandat 3 cărți despre inteligența emoțională și emoții în general, astăzi vreau să vă recomand 3 cărți care încurajează gândirea critică și perseverența.

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

Cum la noi acasă a venit vremea să facem o renaștere a bibliotecii copiilor, pentru care n-am mai cumpărat cărți de ceva vreme iar ei au crescut, m-am uitat și în direcția asta și vreau să vă recomand și vouă câteva cărți despre dezvoltarea emoțională sau despre emoții, pe care eu le-am găsit potrivite.

Nu mai creșteți victime și abuzatori

#numaicrestetivictime

Nu obișnuiesc să scriu în momente de furie, tristețe maximă sau disperare. Deși știu sigur că pe mine m-ar ajuta, sunt convinsă că pe voi, cititorii mei, nu v-ar ajuta deloc.

Așa că am așteptat să-mi revin puțin înainte de a aborda subiectul legat de violența domestică și de abuzurile în relație. Am vrut ca articolul să ofere și informații și ceva soluții. Să nu fie doar o vărsare de frustrare, furie, neputință, cum ar fi fost dacă l-aș fi scris săptămâna trecută.

Duminică seară încă mai era furie și neputință, frustrare și o furtună interioară, dar printre astea apăruse ceva logică legată de subiect, așa că m-am putut organiza cât de cât. Și l-am scris. Articolul despre relațiile toxice și abuzurile din ele. A început rapid să circule, a fost (și încă mai este) viralizat pe facebook. Am primit nenumărate mesaje de la femei care nu reușesc să iasă din astfel de relații, care sunt speriate sau furioase, frustrate sau disperate. Să le ajut. Și o fac.

Pe măsură ce trece timpul, mă tot gândesc ce și cum aș putea face să ajut și mai mult. De unde și de ce începe violența domestică? De unde și de ce apar abuzurile în relație? Știu și de unde și de ce, dar nu știu cum să fac să ajut, să pot, să ajung acolo unde e cea mai mare bubă și să pun un dezinfectant și un plasture pe ea. E drama vieții mele. Tumultul meu interior. Să nu pot face. Să încerc în zadar, dar să nu pot face…  Dar despre asta, într-un episod ulterior. Și în terapie.

Așa că scriu. Măcar atât pot face. Să scriu. Poate deschid un ochi, o ureche, un suflet. Poate ajut un copil, doi, o famile, două, trei. Dacă mă ajutați și voi să ajungă informația cât mai departe, vă mulțumesc.

Unde încep abuzul relațional și violența domestică? În copilărie. În familia din care provenim. În obiceiurile din familia noastră. În cutume. În răspunsurile părinților noștri. În reacțiile lor. În privirile lor. În cerințele lor. De multe ori, nici măcar nu trebuie să fie un abuz la mijloc. Ci niște reacții, cuvinte, comportamente, gânduri, emoții pe care le considerăm normale și naturale, sau inofensive. De acolo învățăm să acceptăm abuzul sau să-l comitem. De acolo începe normalizarea abuzului.

Normalizarea abuzului la nou-născut și în copilăria mică

Maternități și CIO (Cry It Out)

Normalizarea abuzului începe din maternitate. Atunci când mama naște și este separată de bebelușul ei. În cele mai multe maternități din România mama nu poate sta în aceeași cameră cu nou născutul, ci îl vizitează o dată la 3 ore, pentru a-l alăpta. Pare normal, cam toți am crescut așa. N-avem ce să facem.

Știți cum se traduce asta în termenii micuțului nou născut? Nu sunt în siguranță. Cumva, deși am evoluat și avem boxe care ne răspund la întrebări și pe Sophie care face glume și roboți care ne împachetează rufele și tot felul de chestii SF, în esența noastră suntem tot vânător-culegătorul de acum 70000 de ani. Al cărui nou născut nu era în siguranță decât atunci când era cu mama lui. Pentru că era mic și neajutorat și avea nevoie de protecția ei.

Nou născuții anilor 2000+ nu știu că sunt în siguranță și în maternitate și că nu va apărea brusc un urs care să-i mănânce. Așa că nu se simt în siguranță atunci când sunt separați de mamele lor. Și vor la ele și plâng și se zbat. Iar ele nu pot veni.

Învață că lumea nu e un loc sigur și că orice ar face, nu pot face nimic. Frustrarea crește la cote maxime, dar ei tot nu pot face nimic. Urlă, plâng și se zbat, dar nu pot face nimic. Mama nu vine.

Tot asta învață copiii și din sesiunile de Cry It Out (atunci când părinții încearcă să nu răspundă la plânsul bebelușilor lor). Sigur, după un timp nu vor mai plânge, dar cu ce preț?

Când eram noi mici, părinții noștri nu cunoșteau toate astea… Acum avem acces la informație, acum înțelegem mai multe, acum putem mai mult.

Lecția învățată e că atunci când abuzul se întâmplă, nu poți face nimic. Că așa funcționează lucrurile. Ai experimentat deja treaba asta. Ai încercat deja să faci ceva, dar n-ai reușit. Și nu s-a întâmplat nimic… Creierul tău a învățat că orice ar face, oricât ar plânge, nu e suficient. Și nu va reuși. Că e normal să nu se schimbe nimic, în ciuda eforturilor tale. Și atunci, de ce să le mai faci?

Eu duc asta în terapie și mă lupt cu ea. Și e greu, e sufocant, o retrăiesc periodic la fel ca atunci, când aveam o zi, două, cinșpe. Câteodată simt că nu mai pot. Câteodată simt că mai pot puțin. Câteodată simt că pot s-o duc la capăt. Câteodată nu mai știu nici eu.

Dar ce-ar fi dacă am avea niște copii care să n-aibă nevoie să treacă prin durerea asta. Nici inițial, nici ulterior? Ce-ar fi dacă am avea niște copii care să știe că atunci când ceri ce ai nevoie, poți primi? Că atunci când nu primești ce ai nevoie pentru a trăi, ceva nu e normal. Că atunci când nu te simți în siguranță, nu e normal! 

Nu înseamnă Nu

Am fost crescuți într-o vreme în care ce spunea sau gândea copilul era mai puțin important. Părinții noștri, familiile noastre, modelele noastre aveau nevoie să se alinieze societății în care trăiau. Pentru că aia era norma. Toată lumea e la fel. Ăla era comunismul. Nimeni să nu fie altfel, ci toată lumea să fie egală și identică. Aceleași haine, aceleași oale, aceleași sacoși. Citeam în cartea ”Țara cu un singur gras” inclusiv despre uniforma poporului…

În condițiile astea, și copiii ar fi trebuit să fie la fel. Să accepte norme și reguli, fără să pună întrebări, la fel ca și părinții lor. Era periculos să pui întrebări. Era periculos să te opui. Era periculos să spui NU.

Scriam o lucrare la un moment dat și dezbăteam acolo formarea societăților umane. De ce trăim noi în grupuri? Când s-au format grupurile astea și ce a generat nevoia. Practic, mamele aveau nevoie de sprijin în creșterea copiilor. Așa că primele comunități s-au format în jurul mamelor, care nasc pui prematuri (toți ne naștem prematuri, înainte să putem sta în picioare, înainte de a putea mânca sau bea singuri)  și au nevoie de susținerea comunității pentru a putea supraviețui. Așa că mi-am pus întrebarea: de ce mai degrabă s-au așezat în comunități și nu a crescut timpul de gestație al femeilor? Sau de ce nu s-a dezvoltat fătul mai repede, pentru a se naște mai puternic? Inițial răspunsul era că motivul era dat de dimensiunea pelvisului femeilor și a faptului că se ridicaseră în două picioare. Dar, pare-se, asta nu mai e valabil. Sau nu în totalitate. O altă teorie zice că bebelușul se naște atât de devreme, pentru a absorbi cultura în care va crește. Sigur, învățarea legată de mediu începe din perioada in utero. Dar adevărata asimilare și absorbție se întâmplă după ce se naște puiul de om.

Așa că fiecare părinte încearcă să-și pregătească progenitura pentru societatea în care va crește. Asta au încercat și părinții noștri și părinții lor și părinții părinților lor. Pe noi ne-au crescut pentru un mediu în care abuzurile existau by default și în care îți era mai bine să taci decât să faci. Să zici DA în loc să zici NU. Asta trebuia să faci pentru a supraviețui. Pentru a supraviețui abuzurilor.

Atunci când accepți NU-ul copilului, protestul lui, atunci când negociezi cu el, îl înveți că vocea lui contează. Părerea lui contează. Nevoile lui contează. Atunci când accepți NU-ul copilului, îl înveți că așa e normal. Că NU înseamnă NU, indiferent cine îl spune și cine îl ascultă. Că dacă atunci când cineva îl pune să facă ceva ce nu vrea, nu e normal ca el să spună NU, iar celălalt să îl forțeze. Că atunci când el va spune NU drogurilor, ceilalți vor accepta răspunsul lui. Că atunci când el va spune NU unor atingeri nepotrivite, nu e normal ca celălalt să continue. Că atunci când ea va spune NU presiunilor soțului, el va trebui să se oprească.

Și încă ceva. Atunci când accepți NU-ul copilului, și el va învăța să accepte NU-ul celorlalți. Și nu va deveni un abuzator.

Iar dacă celălalt nu se oprește, pentru că nu înțelege însemnătatea lui NU, asta nu e normal. Și că trebuie să caute ajutor și să se lupte cu asta.

Lăsați copiii să vă spună vouă NU. Cândva, NU-ul ăla poate face diferența între libertate și abuz.

Jigniri și bătaie

Pentru copil, părintele e un fel de zeu. Un zeu cu care se înțelege bine câteodată și un zeu care îl scoate din sărite câteodată. Dar, un zeu pe care îl iubește necondiționat. Indiferent ce ar face părintele și indiferent cât de tare s-ar supăra copilul, iubirea aia nu dispare. Pentru că iubirea aia îl ajută pe el să supraviețuiască. Un copil fără un părinte este foarte vulnerabil, nu se poate descurca singur, așa că are nevoie de el. Pentru un copil și pentru psihicul său, orice părinte e mai bun decât niciun părinte.

Așa că îl iubește. Și, pentru a putea funcționa pe lumea asta ok din punct de vedere psihic, copilul nu poate să creadă altceva decât că și părintele lui îl iubește. Dar ce faci atunci când părintele ăsta pe care îl iubește copilul și despre care e convins că îl iubește pe el, îi vorbește urât, îl lovește, îl face să se simtă rău? Ce conflict se naște acolo, în copil? Și ce trebuie să facă el pentru a putea supraviețui în continuare în iluzia ”eu o iubesc pe mama și mama mă iubește pe mine”?

Exact! Să considere că e normal. Că e normal ca cel sau cea care te iubește și pe care îl/o iubești să te facă nesimțit/ă, prost/proastă, să te lovească (mai ușor sau mai violent), să te umilească (”o să-i zic doamnei că ai făcut pipi în pat azi noapte, ca să-ți fie rușine”).

Poate ți se pare foarte natural să-i dai fetiței tale două palme la fund atunci când nu ”te ascultă”. Dar, imaginează-ți că are 23 de ani și că cel care îi dă două palme nu mai ești tu, ci iubitul. Și că cele 2 palme la fund se transformă în 2 peste față, și tot așa, până când o vezi că mai are puțin și se evaporă de pe lumea asta.

Violența și abuzurile duc la depresie, la anxietate, la gânduri suicidale… Sunt convinsă că părinții care mai scapă câte o pălmuță nu s-au gândit niciodată atât de departe. Dar aici duce normalizarea ”pălmuței”. Normalizarea jignirilor, rușinărilor și umilințelor la care ne supunem câteodată copiii. 

Alte lucruri pe care poți să le faci pentru a încerca să transmiți copilului tău, viitor adult, că abuzul nu e normal, că nu e normal nici din perspectiva abuzatorului și nici din cea a victimei:

Nu-ți obliga copiii să ofere îmbrățișări, pupici sau zâmbete atunci când nu vor. Cum ziceam mai sus, NU înseamnă NU, iar dacă băiețelul tău nu vrea să ofere un pupic bunicii lui, ascultă-i nu-ul. Copilul trebuie să știe că există limite personale legate de corpul lor și de al celorlalți. O să scriu mai în detaliu pe tema asta, pentru că intră la capitolul ”educație sexuală”.

Băieții sunt băieți, dar asta nu înseamnă că trebuie să le trecem cu vederea comportamentele agresive. Și nu, nici să nu le spunem fetelor că xulescu o trage de codițe pentru că îi place de ea. Asta setează foarte bine baza pentru abuz: te bate, pentru că te iubește. Ce-ar fi să nu facem asta?

Învață-ți copiii să ceară permisiunea înainte de a îmbrățișa pe cineva. Noi încă mai lucrăm la asta (și cred că mai avem mult de lucrat), dar e foarte important ca ei să știe de spațiul personal și intim al celorlalți, pentru a putea cere același lucru și pentru ei înșiși.

Pe tema asta am mai scris eu aici pe blog. Vă las să lecturați mai departe aici:

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

Victime devenite agresori, sau de ce să nu ne lovim copiii

Copiii și discuțiile despre moarte

De la o vreme, moartea e foarte prezentă în viața mea. Nu fizic. Din fericire, nu mi-a murit nimeni drag în ultima vreme. Dar e acolo, prezentă în gânduri, în vise, în jurul meu, în fanteziile mele.
Înainte să-mi dau seama cât mă gândesc la ea, a apărut ca subiect ce tot apărea în grupul de formare de psihoterapie. Colegele mele aduseseră în supervizare cazuri de pacienți în stadiu terminal sau pacienți cărora le murise de curând cineva drag, bunica uneia dintre colege murise și ea în noaptea dinaintea cursului, apoi subiectul s-a tot insinuat în ambele zile de curs.

Copiii, neuronii și perioadele senzitive

Copiii se nasc cu aproximativ 100 de milioane de neuroni, fiecare dintre ei cu capacitatea de a forma numeroase sinapse. Practic, orice experiență pe care copilul o trăiește, formează o sinapsă în creierul lui, ceea ce devine un potențial de dezvoltare pe termen lung.

Minte și Filip

Inainte să vă povestesc despre a doua lui minciună din seara asta (prima a fost banală și plictisitoare; a venit să-mi povestească despre cum a pus el toate jucăriile la locul lor, deși nu le pusese, dar probabil că și-ar fi dorit), trebuie să vă mai spun câte ceva despre el.

Câinele-ninja

N-am avut niciodată animale grav bolnave. De fapt, când eram mică n-am avut animale. Câinele husky pe care l-am chinuit 3 săptămâni într-un apartament de bloc fără aer condiționat și pe care l-am trimis înapoi la stăpânii lui precedenți, care îi puteau oferi o viață confortabilă și mai decentă decât a-l marina în 40 de grade, nu se pune. Și nici peștii pe care mi i-au luat ai mei când le-am zis că vreau un animal de companie.

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

De fapt, primul animăluț pe care l-am adus acasă și care a și rămas, a fost un iepure alb de angora. Micuț, cu părul alb și pufos și ochii albaștri. Cam antisocial el în comportament, dar tare simpatic. A rămas acasă, la ai mei, atunci când eu m-am mutat. Acum are vreo 9 ani și e deja bătrân. Apoi, la casa mea, au urmat câini. 3 la număr, dintre care doi și-au schimbat, între timp, domiciliul și unul care a rămas cu noi.

În afară de câinele care locuiește acum cu noi, cu care n-am avut nicio problemă de sănătate până acum (a văzut veterinarul doar la vaccin și când a fugit la un moment dat de acasă și l-a prins veterinarul, iar pastile nu a luat decât pe cele de antiparazitare), ceilalți au avut probleme minore.

Iepurașul a avut cândva o micoză, tratabilă ușor și o diaree de care a scăpat tot relativ repede, pe unul din câini l-am operat de hernie ombilicală (am aflat ulterior că nu era absolut necesar), iar celălalt a primit o anestezie generală când i-a intrat un spic în labă și s-a infectat. Și cam atât… Am suferit lângă Pimpi când era proaspăt operat, pentru că îl durea (ar fi fost super să mă fi gândit pe moment că există antiinflamatoare și pentru animale, dar nici prin gând nu mi-a trecut) și mi-a părut rău și de Mao, să-l văd ca un preș de picioare pe masa de operație. Dar au fost chestii care au trecut rapid și ușor.

Am făcut introducerea asta, pentru că o ascultam astăzi pe Miruna când povestea despre pisica ei bolnavă, despre temerile că poate nu va supraviețui, despre greutățile și implicarea unei familii, atunci când unul din animale este bolnav. Pisica ei sigur o să se facă bine, iar noi sper să nu trecem prin așa ceva, pentru că e tare dureros (și cum eu suspectez că am ceva probleme legate de abandon, mi-aș dori ca Doni să trăiască vreo 70 de ani de acum înainte).

În fine, din una în alta, mi-am dat seama că nu v-am povestit despre ultima pățanie cu el, zis și câinele-umbră, câinele-ninja sau câinele-care-te-scoate-din-minți. Și, de fapt, la asta voiam să ajung.

 

În weekend au fost bunicile pe la noi. A fost ziua mamei mele, iar soacră-mea nu ne mai văzuse de ceva vreme, așa că s-a nimerit să fie amândouă la noi în același timp. Mie îmi place când vin amândouă, mai ales că acum aveam de învățat pentru ceva examene și mi-a prins bine niște ajutor. În fine, ideea e că a fost mare hărmălaie, copiii bucuroși (deci și zgomotoși), bunicile cu ei, Doni și el zălud, în stilul lui caracteristic.

La un moment dat, în timp ce Ema dansa cu soacră-mea în sufragerie, iar eu eram pe canapea și învățam, și Doni se învârtea frenetic în jurul lor, aud în timpul dansului un sunet ca un susur de izvor cristalin de munte. Mă gândesc ”Cine-o fi lăsat apa deschisă la baie?”

Până să mă dau eu jos și să fug la baie, ca să închid apa, o aud pe soacră-mea că începe să râdă și să spună cea mai des auzită propoziție la noi în casă în ultimul an și ceva: ”Doni, nu!”. Copiii încep să râdă, Doni fuge pe hol și eu mă ridic. Ce se întâmplase? .

Păi, cățelul-ninja se gândise cu mintea lui creață de sub părul lui creț și negru că soacră-mea ar fi un individ bun pe care să… facă pipi. Da. Ați înțeles bine. Nu. Nu e nevoie să recitiți. Da. Doni a ridicat grațios piciorul și a făcut pipi, vorba aceea, pe piciorul care l-a hrănit în weekendul ăsta. Adică, soacră-mea îi încălzea mâncarea la microunde, îi tăia friptura în bucățele mici, ca s-o mestece mai ușor, ba parcă îmi amintesc și că i-a făcut special sos, ca să nu-i stea mâncarea în gât, iar el… El a făcut pipi pe piciorul ei.

Atât. Vă las să râdeți. Și noi am râs toți. Sfârșit.