Cum alegi medicul ginecolog în sarcină?

Unul din primii pași pe care îi faci atunci când afli sau suspectezi că ești însărcinată e să găsești un medic ginecolog, care să-ți urmărească sarcina și cu care să și naști. Ceea ce este destul de dificil, pentru că nu cauți doar un medic, ci un fel de ghid în noua ta viață, o persoană de încredere, plină de compasiune, căreia să-i poți adresa toate frământările tale și care să te asculte și să te trateze cu seriozitate.

1. De fapt… ai nevoie de un medic obstetrician

Da, e impropriu spus că atunci când ești însărcinată cauți un medic ginecolog, pentru că tu ai nevoie, de fapt, de un medic obstetrician, care să te și poată asista la naștere. Deci, de la asta trebuie să pornești. E posibil ca medicul tău ginecolog să nu fie și obstetrician, așa că nu vei putea naște cu el. Așa a fost situația și la mine. Medicul la care mă duceam în mod normal nu avea și specializare ca obstetrician, așa că a trebuit să caut alte variante.

2. Recomandări

După cum spuneam, e destul de greu să găsești un medic care să te facă să te simți în largul tău, atunci când nu știi de unde să pornești. Cere recomandări. Cere recomandări de la prietenele tale care au născut deja, poți cere recomandări de la medicul tău ginecolog sau de la medicul de familie. Doar că înainte de a cere recomandări, stabilește ce e important pentru tine. Pentru că și medicii sunt oameni, și eu au anumite abordări, care s-ar putea sau s-ar putea să nu ți se potrivească. Dacă tu cauți compasiune și o să primești statistici, n-o să te simți confortabil. Iar dacă tu vrei cifre și date și o să primești doar cuvinte calde, o să ai impresia că medicul e nepriceput.

Eu am știut, după o vizită ratată la un alt medic, că vreau pe cineva deschis, cald, care să-mi dea încredere în mine. O prietenă mi-a recomandat medicul de care aveam nevoie și ne-am înțeles tare bine pe parcursul ambelor sarcini.

3. Competențe

E important ca medicul pe care îl alegi să fie priceput. Acum avem la îndemână sfântul Google. Cu o scurtă căutare s-ar putea să afli lucruri bune sau rele despre medicul pe care îl ai pe listă.

Scurta mea căutare a durat câteva seri :)) Dar m-am lămurit.

4. Compatibilitate

După ce ai primit recomandări și ai văzut, poate, mai mulți medici obstetricieni, vezi cu care ești compatibilă. În funcție de prioritățile și dorințele tale, unii medici se vor potrivi pentru ce cauți tu, iar alții nu. Ascultă de tine. Până la urmă, cu medicul obstetrician stabilești o relație destul de intimă și de lungă durată.

5. Costuri

Perioada sarcinii e oricum o perioadă destul de costisitoare… Calculează-ți bine bugetul și gândește-te cât ai putea plăti pentru consultații. Consultațiile le poți face la stat sau la privat, dar și la privat diferă mult costurile de la clinică la clinică și de la medic la medic. Interesează-te unde lucrează medicul cu care vrei să naști (unii medici lucrează atât la un spital de stat, cât și la o clinică particulară) și vezi ce ți-ai putea permite. Unele mame aleg, de exemplu, să facă toate controalele la clinica particulară unde lucrează medicul lor, dar apoi să nască la stat, pentru că o naștere la spitalele private este mai costisitoare.

6. Localizarea cabinetului

Și asta e destul de important. Da, la începutul sarcinii ești încă fâșneață, dar spre final nu vei mai fi așa. În ultima lună de sarcină am fost săptămânal la medic. Dacă ar fi trebuit să merg din Drumul Taberei în Berceni cu mijloacele de transport în comun, mi-ar fi fost tare greu… Ar fi minunat dacă ai găsi un medic compatibil, competent la o clinică sau la un spital cât de cât aproape de casa ta.

7. Sexul medicului

Pentru că relația dintre pacientă și medicul obstetrician va fi destul de apropiată, e foarte important să te simți în largul tău la controalele de pe parcursul sarcinii. Unele femei nu se simt confortabil dacă medicul este bărbat, pe când altele par să aibă mai multă încredere. Competențele medicului nu țin, în niciun caz, de sexul său, dar dacă tu ai o predilecție pentru un anumit sex, nu ignora asta…

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Viata de femeie insarcinata

Citește tot

Diabetul gestational

Citește tot

Viata de femeie insarcinata (partea a II-a)

Citește tot

Bagajele pentru maternitate

Citește tot

Cum alegi medicul ginecolog în sarcină?

Citește tot

Cumparaturi pentru bebe

Citește tot

Sa vorbim despre sarcinile pierdute

Citește tot

Episodul 8: 7 lucruri pe care le aduc acasa copiii mei

De cand au inceput gradinita, copiii mei aduc tot felul de lucruri acasa. Nu stiu daca si ai vostri fac la fel, dar eu trebuie sa ma duc sa ii iau de la gradinita cu o punguta dupa mine. Nu toate lucrurile pe care le aduc le pot baga in punguta si nu toate lucrurile imi sunt pe plac, dar ce sa facem… Daca tot ii cresc cu respect, s-o fac pana la capat, chiar daca asta inseamna ca avem casa/masina/geanta/buzunarele/altele pline de:

1. Pietre

Asta a fost prima pasiune a copiiilor mei. Ema a iubit intotdeauna cititul. Avem o biblioteca impresionanta de carti si nu stiu ce a fost in capul meu cand am ales ca una din cartile din biblioteca sa fie o carte despre un caine care aduna pietre, le duce acasa, le spala, le ingrijeste si le face culcusuri. In momentul prezent [citește mai departe aici]

Și copiii sunt oameni

diferenta intre lauda si sustinere demo
Am în jurul meu multe prietene și cunoștințe cu copii un pic mai mari decât Ema, copii care au început deja școala. Tot felul de școli. Școli de stat, școli private ”de rând” sau școli private ”de top”. Și peste tot văd multă presiune. Incredibil de multă presiune pusă pe copii, pe părinți, pe toată lumea.

Zilele trecute mi-a picat în mână un orar de clasă pregătitoare. Copii de 6 ani, deci. Program de stat în bancă de dimineață până la prânz. Ore, matematică, română și ce se mai face. Apoi urma pauza de prânz. Apoi urmau alte câteva ore de opționale, în principal statice și ”academice”. La final de zi urma partea de recapitulare a zilei. Apoi mai era timp de alte opționale, dacă programul ales era până la ora 18:00.

Între timp vorbesc cu copii de școală. Și văd cam la toți că accentul e pus pe calificative. Și dacă nu pe calificative, atunci pe bulinuțe, care vin în completarea calificativelor. Copiii sunt extrem de mândri de ei atunci când primesc un ”smiley face”, iar dacă primesc o față mai furioasă, instinctul e să-l ascundă cu mânuța.

Ș-apoi văd și la mine, cât de mult contează pentru mine rezultatul final, produsul finit, în absolut orice fac. Și aproape niciodată (sau doar educat) iau în considerare procesul. Cum ajung eu la rezultatul ăla final? De multe ori nici nu am răbdare să fac activități de lungă durată, unde rezultatul se lasă așteptat. Plus că totul trebuie să fie perfect. Am dat ieri un mail cu o greșeală în el. Păi m-am perpelit toată seara că n-a fost totul bine, curat de la cap la coadă. Și asta nu înseamnă că mă perfecționez, pentru că și data viitoare o să simt aceeași presiune și o să fac la fel sau poate încă o greșeală în plus.

Offff… sunt multe de zis pe tema asta, pe tema notelor, calificativelor, laudelor, competiției… Și sunt și mai multe de zis despre încurajare și susținere, despre auto-evaluare, despre cooperare. Despre cum să învățăm copiii ăștia ai noștri să se bucure de o călătorie, nu să se întrebe din 3 în 3 minute când am ajuns (și metaforic, dar și pragmatic). Despre cum să-i învățăm să se țină de mână când au ceva greu de făcut și nu să-și pună piedică pentru a câștiga. Despre cum să-i învățăm să-și vadă adevărata valoare, care nu ține de un produs finit sau de o acțiune anume, ci de valoarea lor, ca oameni. Pentru că dacă se valorizează pe sine, îi vor putea valoriza și pe ceilalți…

Un prim pas ar fi să renunțăm și noi, părinții, dar și profesorii sau educatorii la laude. La recompense. La pus accentul pe note și calificative. Să renunțăm la bulinuțe și ”wall of fame”. La cadre didactice n-am reușit să ajungem, deși am avut un proiect împreună cu Alexandra despre tot ce ține de a educa emoțional și nu doar academic niște copii. Am contactat sute de instituții de învățământ. Nimeni nu a fost interesat. Nimeni nu are nevoie de astfel de cursuri.

Așa că sper să pot ajunge măcar la părinți. Vă atașez mai jos un document inspirat din filosofia de parenting și de viață pe care am studiat-o și pe care o aplic în relație cu copiii mei și pe care o ”laud” peste tot și pe care încerc să o promovez… Disciplină pozitivă.

Pentru că arată respect copiilor și relației dintre părinte și copil, pentru că dacă avem răbdare și resurse să o aplicăm ne ușurează viața pe termen mediu (nu zic scurt, pentru că nu e o rețetă care promite rezultate de mâine, dar e o rețetă care garantez că are rezultate pe termen mediu, iar Jane Nelson arată chiar rezultatele pe termen lung), pentru că… multe…

Vă invit, deci, să descărcați un tabel care să vă arate care sunt diferențele dintre abordarea asta cu care poate că am crescut și noi, ce fac laudele din copil și cu ce ar trebui să le înlocuim. Cum susținem copilul să gândească pentru el și nu pentru ceilalți și cum îl ajutăm să prindă încredere în el (și acum, dar și când va fi adult). Cum să tratăm copilul cu respect, cum să-l vedem pe aceeași treaptă ca noi, pentru că asemeni nouă, chiar și copiii sunt oameni, iar toți oamenii sunt demni de respect.

Și gata, că mă învâltorai… Apasă pe buton, mai bine 🙂

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

Vrei să primești postările mele pe email?

Drumul către somn cu copiii, în 19 pași simpli

somn cu copiii

Vrei să primești postările mele pe email?

Oricât de mult ne-am iubi copiii, soții, joburile și viețile, avem unele zile în care trăim doar ca să vină noaptea și să ne culcăm. Mai trece cineva prin asta? Ăăă, nu? Doar eu? OK, atunci doar mie mi se întâmplă asta. Șșșșș, vă rog să nu mai șușotiți acolo în spate. Știu și eu că-s anormală. Voi sunteți OK.

Deci, da. Vine seara și wow, abia aștept să fac un duș fierbinte, să mă schimb în pijamale curate (sau, pentru acelea dintre voi care, asemeni mie, nu aveți pijamale, în haine pufoase de casă în care veți și dormi) și să mă pun pe canapea sau în pat cu ceva bun de băut sau mâncat, pe care să le țin în brațe până când adorm cu capul atârnându-mi într-o parte, extrem de sexy și de provocator.

Doar că înainte să ajung acolo, trebuie să culc un popor de oameni mici, oameni mici care, spre deosebire de mine, nu trăiesc ca să doarmă, ci dorm ca să trăiască. Pe mine mă fascinează și m-a fascinat întotdeauna entuziasmul cu care se trezesc de dimineață. Într-o secundă au deschis ochii, pentru ca o milisecundă mai târziu să fie deja în mijlocul camerei, cântând tare și dansând. De mi-aș mai aminti și eu cum se face asta…

Așa că începem procedura.

Pasul 1: Anunță copiii cu 30 de minute înainte că se apropie ora de baie și somn

Cu aproximativ 30 de minute înainte începe anunțul. ”Copiii, în 30 de minute urcăm la baie și la somn, bine?”. Nu e bine. ”Nu vreau, e prea devreme, dar eu am dormit la prânz”. Ascultăm plângerile, suntem de acord cu faptul că viața e nedreaptă și că ”mai bine ar fi dacă n-ar mai fi noapte niciodată”.

Pasul 2: Reamintește copiilor că se apropie ora de baie și somn

Din 5 în 5 minute le mai reamintesc. ”Mai avem 15 minute”, ”Mai avem 10 minute”, ”Mai avem 5 minute”. Știu că pare enervant (și probabil și e), dar dacă nu facem asta, copiii vor fi complet luați prin surprindere că a venit ora de somn și se vor răzvrăti. Concluzionasem mai sus că eu nu vreau decât somn, așa că răzmerițele nu sunt chiar de dorit la ora asta…

Pasul 3: Insistă că trebuie să urcăm la ora de baie și somn

Chiar dacă am anunțat cu 30 de minute înainte, chiar dacă le-am reamintit că se apropie termenul limită, chiar dacă și dacă, la ora X vor începe negocierile. ”Stai că mai am puțin de lucru la masca asta”. ”Stai că vreau să mă mai joc puțin cu mașina de pompieri”. ”Stai că…” Sau clasicul… ”Stai că mi-e foame”.

 

Pasul 4: Împotriva voinței mele, vom merge la bucătărie, să mănânce

Rațional vorbind, ȘTIU că nu le e foame. Că n-are cum, pentru că abia au mâncat. Dar cum să le spun copiilor că nu mergem să mâncăm atunci când ei se plâng de foame? Așa că mergem la bucătărie, facem mâncare rapidă (sendviș, iaurt cu ceva, chestii simple), ei gustă, apoi declară că s-au săturat.

Pasul 5. Urcăm la baie și somn

În sfârșit și-au dat seama că nu mai pot amâna momentul. Urcăm să-i spălăm, pentru ca apoi să-i culcăm. V îi spală, timp în care eu pregătesc lucrurile de somn.

Pasul 6: Magie, aici era camera copiilor!

În timp ce V spală copiii, eu mă duc să strâng în zona aia din casa noastră, în care nu mai ai pe unde să calci. Nu pot să-i spun cameră. Câteodată strâng și ei, câteodată strângem împreună de mai multe ori pe timpul zilei. Dar dacă le vin prieteni în vizită, lucrurile sunt dramatice. Așa că intervin. Îmi amintesc mereu cum strânge Alexa piesele de lego cu lopata și mereu îmi spun că aș avea și eu nevoie de așa ceva ca să termin mai repede strânsul jucăriilor, ca să se vadă mai repede podeaua de sub mașinuțe, patul de sub haine, masa de sub elastice de păr și covorul de sub piesele minuscule de la Playmobil.

Pasul 7: Pregătesc pijamalele

După ce am dat o față camerei copiilor și avem pe unde călca și unde ne așeza, pregătesc copiilor pijamalele. Adică, le caut prin toată casa, până le găsesc prin bucătărie sau prin birou, în funcție de locul în care s-au dezbrăcat de dimineață. Câteodată sunt sub canapeaua din sufragerie. Nu mă întrebați de ce. Nici eu nu pun întrebări. Le pun la spălat și iau altele, curate, din dulap.

Pasul 8. Încerc să îmbrac un copil

Între timp, un copil e gata. Este adus, sub formă de sărmăluță, și amplasat așa pe patul din dormitorul matrimonial, așa zisul ”pat pufos”. Copilul se va târî ca o râmă prin patul pufos până când se va fi eliberat de sub prosop. Atunci va începe Marea Săritură În Patul Pufos, activitate care mie îmi face să-mi stea inima în loc. În tot timpul ăsta, în care copilul sare în pat, se urcă pe grilajul patului ca să sară pe perne, sare iar în pat și tot așa, eu îl rog să stea la îmbrăcat.

Pasul 9. Reușesc să îmbrac un copil

Prind copilul cu mâna și încerc să-i pun hainele pe el. Desigur, e împotriva voinței lui, pentru că ce poate fi mai fantastic decât să sari într-un pat în costumul în care te-ai născut, fără elastice care să te strângă și fără nasturi care să te împungă. Mă rog, mă uit disperată la ceas. Dușul ăla fierbinte al meu pare extrem de departe, intangibil. Devin mai fermă în mișcări și îmbrac copilul, până la urmă. Pfiu!

 

Pasul 10. Încerc să îmbrac și celălalt copil

Primesc a doua sărmăluță la îmbrăcat. Știu deja de la primul copil care este procesul și îi las să sară amândoi în pat. Privesc a pagubă în zare și mă visez în dușul ăla fierbinte. Ce departe e…

Pasul 11. Reușesc să mai îmbrac un copil

Până la urmă, aplic aceeași strategie și îmbrac și al doilea copil. Mă simt bine cu mine…

Pasul 12. Aducem băuturile

Ritualic, avem întotdeauna la somn un pahar cu apă cu bule. Chiar dacă se bea sau nu din el, paharul există, e acolo, martor al strofocărilor noastre recurente, de fiecare seară.

Pasul 13. Să mai citim o pagină

Pentru că amândoi știu că deja au tras mult de timp și au întins nu o coardă, ci o infinitate de corzi (sau coarde?), se cere o singură pagină. Copilul mare va alege din bibliotecă din nou una din aceleași 5 cărți pe care le știm cu toții pe dinafară. V le citește în timp ce eu aștept momentul în care stingem lumina, ochii și ziua. Nici nu mai vreau duș.

Pasul 14. Stingem lumina!

Gata, cartea e închisă, pe dulapul de lângă pat. Se dă stingerea. Dacă n-aveți copii, sigur o să vă imaginați că acum ne culcăm. Ăăă… Nu.

Pasul 15. Vreau apă. Vreau și eu apă. Mai vreau apă.

Copilul mare bea o gură de apă și se bagă înapoi în pat. Copilul mic pare să fie foarte deshiratat, pentru că îl văd că bea 2942 de guri de apă. După fiecare dintre aeste 2942 de guri de apă se bagă înapoi în pat, dându-ne speranța că ne culcăm. După cea de-a 2939 gură de apă:

Pasul 16. Vreau la mami

Copilul mic se dă jos din patul copilului mare (care mormăie că e deranjat/trezit/călcat) și se urcă în patul propriu unde îl așteaptă subsemnata. Închidem ochii și ne culcăm, da? Naivilor!

Pasul 17. Vreau Leulu’

Nu mai stau acum să explic de ce are un tigru pe care îl cheamă Leulu’, dar îl vrea la somn. Se dă jos din pat să-l caute. Adaugă la colecția de somn și un cal și autobuzul. Ar mai lua ceva, dar are mâinile mici, iar Leulu’ e mare. Se urcă înapoi în pat, ne îmbrățișăm toți (el, eu, Leulu’, autobuzul și calul) și ne culcăm? Naivi în continuare.

Pasul 18. Vreau apă

Urmează celelalte 3 guri de apă, intercalate cu momente în care aș putea crede, dacă aș fi naivă, că ne culcăm.

Pasul 19. Ne culcăm

… doar că mie mi-a sărit somnul. Și cheful de duș…

Iar dimineața… Dimineața ne trezim ca în poza articolului, doar că noi n-avem pisică și câinele încă își mai petrece nopțile pe afară. Când s-o face frig și o dormi în casă, o să fim ca în poză, cu un câine în lod de pisică… (îmi place că mama din poză chiar pare să doarmă. Și eu cred că aș adormi dacă ar fi să facem așa o sesiune foto :)))

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

Noapte în 4

Read More

Cum pregătești copilul pentru venirea unui frate

Read More

Aducerea acasă a fratelui mai mic

Read More

Mușcatul

Read More

Ghid de interactiune cu fratele/sora mai mare

Read More

Weekenduri in familia noastra

Read More

Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi

Read More

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

Read More

7 jocuri între frați (și activități pentru bebeluși)

Read More

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

Read More

10 întrebări pe care mi le pun de când sunt mamă

Dacă stai să citești cărți, articole, oameni (chiar și pe mine) care vorbesc despre cum e să fii mamă, o să ajungi la concluzia că e ceva înălțător. Că există un motiv superior nouă pentru care fix copilul ăsta (sau copiii ăștia) au ajuns să crească în noi, să le fim mame/tați/părinți, să îi creștem noi pe ei și ei pe noi. Că au venit pentru că ei au ales familia asta ca să-și învețe o lecție de viață sau că au venit pentru că ne-au ales pe noi, să ne vindecăm răni adânci. Oricum ar fi, să fii mamă (sau chiar și tată, dar parcă nu la fel) e ceva fantastic, magic, indescriptibil.

Și e ȘI așa. Adică nu mi-aș fi imaginat la 20 de ani că o să ajung să am 30, să nu mai fi dormit de câteva secole, dar să aleg ca după ce am culcat copiii, să stau să le miros părul (între noi fie vorba, spălatul pe cap nu e chiar activitatea lor favorită) și să zâmbesc tâmp, în loc să mă bag în pat și să sforăi. E un motiv pentru care fac(em) asta. Și e, probabil, tocmai acel motiv înălțător și fantastic de care auzim peste tot.

Când devii mamă, pe lângă faptul că devii o ființă de poveste, de basm, că simți de multe ori că nu mai ești reală (poate fiindcă experiența asta e atât de fantastică sau poate pentru că nu-ți mai simți creierul de atâta oboseala… Nu vom cunoaște niciodată adevărul…), începi și să-ți pui întrebări. Citeam articolul ăsta, intitulat ”Cele 10 întrebări pe care să ți le pui în fiecare seară” și mi-am dat seama că nu-s întrebări pentru mame. Că întrebările pentru mame sunt mult mai punctuale, că cine are timp de altceva? Și-s multe și repetitive și oricât ți s-ar părea că ai găsit răspunsul la întrebarea ta, ea va reveni, într-o formă sau alta, la un moment dat înapoi în viața ta. Iar întrebările astea pot fi la fel de înălțătoare ca menirea de mamă, sau pot fi de aici, de pe pământ, pentru acelea dintre noi care sunt mai puțin spirituale.

De exemplu, dacă e să mă iau după întrebările din articol,

1. În loc de ”Cum mă simt?”, mă întreb ”Unde e focuța?”

Focuța este jucăria de suflet a Emei. Nu știu de unde a apărut în viața noastră, dar e partenerul ei de somn, de masă și de joacă. Focuța are și ea un pătuț, deși doarme cu mama ei adoptivă (hei, la fel ca Ema, care are și ea un pătuț, dar doarme cu mama ei adevărată :)), are ustensile pe dimensiunea ei, are cărți și șezlonguri (tot pe dimensiunea ei), are mult mai multe decât și-ar dori o focuță. Și dacă tot am discutat despre dimensiunea ei, să vă spun și cât este de mare. Are vreo 5-6 cm lungime. Casa noastră are 100 mp.
Așa că vă puteți imagina că răspunsul la întrebarea ”unde este focuța?” nu este întotdeauna simplu. Iar dacă focuța nu e, nu mă simt bine. De fapt, dacă focuța nu e, nu se simte nimeni bine. E simplu…

2. În loc de ”Ce am învățat astăzi de la mine și de la alții?”, mă întreb ”Ce-am învățat eu copiii ăștia azi?”

Unul din cele mai grele lucruri pe care trebuie să le faci atunci când ești părinte e să fii un model în viață. Pentru că toți vrem să avem copii perfecți, deși niciunul dintre noi nu este perfect. Așa că mă întreb ce au învățat de la mine în ziua aia… Știu bine că ei învață mai mult din ce văd la noi decât din ce le spunem noi să facă, așa că presiunea e imensă. Au învățat ce trebuie? Au învățat să fie politicoși și decenți și respectuoși cu ei și cu ceilalți? Sau au învățat să fie egocentrici, să fie nepăsători și obraznici? Greu tare câteodată să fii o zână pentru ei. Greu tare să nu-l înjuri pe nenea ăla care ți-a tăiat fața, ci să le explici copiilor că probabil se grăbea undeva pentru că avea o urgență. Greu de tot să nu bodogăni pe cineva care te împinge pe scări la metrou. Sau să rămâi politicoasă cu doamna de la casă, deși știi bine că nu-ți răspunde niciodată la salut și la ”mulțumesc”.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

3. În loc de ”Ce s-a schimbat azi înauntrul sau în exteriorul meu?”, mă întreb ”Oare pot să plec la grădiniță după copii în pijama, sau trebuie să mă schimb?”

OK, atunci când lucrezi de acasă, sunt zile când chiar lucrezi de acasă și sunt zile în care petreci mult timp pe drum, zile în care te vezi cu oameni, zile în care trebuie să arăți într-un anumit fel. Dar dacă într-o zi în care lucrez de acasă n-am contact fizic (sau virtual) cu nicio altă ființă umană, evident că voi petrece ziua în pijamale.
Nu știu dacă și voi lucrați de acasă, dar dacă o faceți, știți foarte bine ce înseamnă asta. Un mail, o tură de rufe la spălat, un articol, strânse jucăriile de pe jos, un contract, șters un geam. Și tot așa, munca se dublează. La final de zi de lucru, când ar trebui să fiu super-fresh pentru copii, bag repede o cafea și întrebarea de mai sus. Reușesc să mă reculeg până la urmă, să mă schimb și să arăt uman. Dar sunt zile în care e aproape imposibil.

4. În loc de ”Cum am reusit să îmi gestionez conflictele?”, mă întreb ”Să mă mai bag sau să îi las să-și scoată ochii?”

Când ai mai mult de un copil, s-ar putea să treci des prin situații în care te transformi în arbitru și/sau mediator. Unele teorii spun că-i bine să intervii, altele spun că-i bine să-i lași în pace, să-și gestioneze treburile. Eu mă implicam până de curând în scandalurile lor. În principal pentru că sunt mici și pentru că se pot lovi tare unul pe celălalt. Dar, când am fost la mare cu ei, singură vreo două săptămâni, mi-a cam ajuns. Am declarat atunci că nu mă mai bag. Pot să facă ce vor. N-a fost chiar așa, dar i-am mai lăsat în pace.
Doar că mereu mă întreb dacă fac bine sau nu. Dacă sunt și conflictele mele, sau doar ale lor? Cred că nu voi afla niciodată răspunsul la întrebarea asta, deși ea apare și o să tot apară în viața mea. Frustrant, știu…

5. În loc de ”Care este emoția predominantă pe care am încercat-o astăzi?”, mă întreb ”Unde aș fi ajuns eu astăzi, dacă aș fi avut măcar la 24 de ani echilibrul emoțional pe care fie-mea îl are la 4?”

Știu că e o întrebare egoistă, pentru că bate și în regretul ”Da’ io de ce n-am avut asta?”, dar nu pot să nu mă întreb cât de departe ar fi ajuns generația noastră să fi avut și noi acces la informațiile pe care le au copiii noștri. Mi se pare incredibil cât de conștienți sunt de viețile lor emoționale, cât de bine decodează ei emoții și trăiri, înțeleg contexte și situații mult mai bine decât noi, de multe ori. Asta e una din părțile care mă bucură în toată viața asta a mea de părinte. Că văd la ei evoluție, prezență, conștiență și sper să-i ajute mult în viață.

6. În loc de ”Am fost bună cu mine astăzi?”, mă întreb ”Astăzi a fost o zi bună pentru noi?”

Îmi doresc foarte mult să clădim niște amintiri frumoase împreună. Și știu că nu se poate să avem în fiecare zi câte una, așa că măcar neutre să fie, dacă nu frumoase. La final de zi mă întreb mereu prin ce fel de zi am trecut și, mai ales, ce fel de amintire a lăsat ea.
Acum un an și ceva, când eu eram convinsă că nu o cert niciodată pe Ema, am rămas foarte uimită să o aud că spune că, de fapt, o cert. Am fost foarte amărâtă să aud asta și mi-am dat un reset. Am încercat să fac lucrurile diferit și să pricep că s-ar putea ca lucrurile să se vadă diferit din perspectiva ei. Ieri seară, după un an, am cules roadele întrebării ăsteia, pe care mi-am tot pus-o seară de seară. A venit cu o prietenă acasă și se jucau în birou, lângă mine și V. Chiar îi spuneam lui V. ce nasol e să fii un părinte de treabă. Că eu când veneam cu prietene acasă (rar) nu știam unde să ne mai ascundem mai departe de mama și tata, iar ele ne căutau prezența și veneau mereu după noi prin casă :))
În fine. Și le aud vorbind despre mame, mame supărate, pedepse, ceartă.

– Pe tine mama ta te ceartă? Pe mine nu mă ceartă niciodată și nici nu mă pedepsește. Doar discutăm mereu.
– Nu te ceartă niciodată? De ce?
– Nu știu. Cred că pentru că mă iubește.
– Și pe mine mă iubește mama mea, chiar dacă mă ceartă și mă pedepsește.
– Așa e. Mamele noastre ne iubesc orice s-ar întâmpla.

Dacă vă întrebați: da, am bocit când am auzit asta.

 

7. În loc de ”Pot să-mi ofer puțină înțelegere acum?”, mă întreb ”Pot să-mi ofer puțin vin acum?”

Nu-s mare băutoare de alcool, dar câteodată asta e întrebarea pe care mi-o pun la final de zi. Pentru că asta se cere… Și nu vreau să zic mai multe pe tema asta :))

8. În loc de ”Am încercat ceva nou?”, mă întreb ”Cum conving copilul ăsta să mai mănânce și altceva (poate nou) în afară de paste?”

Unii copii sunt tare reticenți la schimbări. De la rutine, la mâncare, haine, prieteni, activități. Eu am astfel de copii. Una dintre ei refuză sau acceptă cu greutate orice o scoate din rutină și zona de confort, oricât de mult și-ar dori să facă lucrul respectiv, iar celălalt nu mănâncă dacă n-a mai mâncat vreodată lucrul ăla. Sau dacă nu-s paste…

9. În loc de ”Ce poate merge mai bine mâine?”, mă întreb ”Cum reușim noi mâine să ne trezim la timp?”

Ziua bună se cunoaște de dimineață. De exemplu, dacă ne trezim devreme, avem timp să facem multe înainte să plecăm. Inclusiv să ne jucăm împreună, să petrecem timp frumos, care să ne țină bateriile încărcate peste zi. Dacă ne trezim la timp, plecăm bucuroși către grădiniță, ajungem la timp acolo, iar copiii își iau la revedere de la mine cu zâmbetul pe buze și toată lumea va avea o zi frumoasă.
În schimb, dacă ne trezim prea târziu, totul se va face în grabă. Nu vom avea timp de joacă, de conectare, vom întârzia, despărțirea va fi grea și pentru ei și pentru mine și nu ne vom putea bucura de zi.

10. În loc de ”Ce angajament pot să-mi iau ca ziua de mâine să fie mai bună?”, mă întreb ”De ce nu mă culc acum?”

Mă întreb asta pentru că știu sigur că dacă nu mă culc ACUM, mâine o să fie o zi ratată. Chiar am făcut experimentul ăsta (involuntar), când multe nopți la rând m-am culcat extrem de târziu și multe dimineți la rând m-am trezit extrem de devreme. Am constatat despre mine că eram foarte nervoasă și irascibilă, că eram neplăcută cu copiii, cu soțul, cu mine, cu doamna de la magazin… Pe scurt, că eram neplăcută în general.
Imediat ce am dat un stop și m-am culcat într-o seară de la ora 9 și jumătate, a doua zi am fost alt om (mai bun, să ne înțelegem :)))

Acum că v-am povestit despre mine, întrebările voastre repetitive care sunt?

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

urme in zapada

Plec într-o zi cu copiii de la grădinița. Mă rog… de fapt, plec în fiecare zi de luni până vineri cu copiii de la gradință. Nu asta e ieșit din comun.

Ce era ieșit din comun în ziua asta despre care vă povestesc, era că eu eram liniștită în mașină. De obicei, nu-s. Nici eu și nici copiii. Cântăm, râdem, povestim. E o mare hărmălaie. Dar în ziua asta, mintea mea era puțin plecată, pentru că mă gândeam ce o să spun la un eveniment la care urma să vorbesc. Nu că n-aș fi avut ce să zic, pentru că de vorbit îmi place să vorbesc. Doar că îmi era greu să mă hotărăsc ce parte mică din toată partea mare să aleg.

Nu i-a fost greu Emei să observe că ceva e diferit. Așa că m-a întrebat:

– Mami, de ce ești așa?

Nu știam că sunt cumva. Nu-mi dădeam seama.

– Așa cum?

– Așa, ca și cum ai fi supărată… Ești supărată?

– Nu, nu-s supărată. Mă gândesc.

– Și-așa supărată arăți tu când gândești?

Hait, oare copilul ăsta nu m-o mai fi văzut niciodată gândind? Adică… face 5 ani în decembrie. În 5 ani n-am mai gândit niciodată de față cu ea? Am început să-mi pun întrebări :))

Vrei să primești postările mele pe email?

Desigur, următoarea întrebare a fost ”la ce te gândești?”, întrebare la care i-am răspuns cu lux de amănunte. După ce am terminat eu ce aveam de povestit, de lămurit și de explicat, m-am gândit că poate am uitat ceva. Și cum Ema e o fetiță cu multe păreri, i-am cerut una dintre ele.

– Cum ți se pare? Oare aș putea să mai spun ceva? E ceva foarte important ce am uitat? Ai vrea să transmit ceva în mod special oamenilor de acolo?

A stat ea așa, o perioadă, în contemplare. Cu ochii mijiți, cu mâna la bărbie, privind în zare ca un mare înțelept, care caută în străfundurile creierului său, printre autostrăzi de mielină, sensul vieții… Timp de câteva secunde a fost liniște în mașină. Iar mamele de copii vorbăreți știu ce mare binecuvântare e asta. De exemplu, nu știu cum sunt copiii voștri, dar ai mei (mai ales Ema) vorbesc încontinuu. Și dacă nu mă credeți, aș vrea să vă spun că până și atunci când își epuizează cuvintele și ideile (extrem de rar, poate de trei ori în viață, și nu mai mult), începe să numere de la 1 la 4 fără oprire. ”Unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru” și tot așa până la următoarea idee.

Dar, să revenim. Deci, pauză de câteva secunde, apoi vine cu ideea salvatoare:

– Poți să le zici că ai o fetiță, dar neapărat să le spui că are 4 ani și 9 luni și că e la grupa mare, da?

– Da.

– Și să le spui că, într-o zi, când fetița ta care are 4 ani și 9 luni și e la grupa mare, dar atunci era la grupa mijlocie și avea tot colegii ăia și pe aceeași profesoară, că știi, că tot pe Adriana o aveam. Și eram prietenă tot cu fetele, dar nu eram așa prietenă cu băieții. Acum sunt foarte prietenă cu băieții și vreau să-ți spun că pe Alex îl iubesc mult și am adormit săptămâna trecută, știi tu, când eram la grădiniță, că eu acum dorm la grădiniță, deși înainte, când eram la grupa mijlocie, sau chiar mică, știi că nu prea dormeam… Deranjam colegii și după aia mă duceam să mă joc și seara adormeam devreme și n-aveam timp să fac tot ce facem acum. Uite, mâine putem să mergem chiar și la Q Dani în vizită și să stăm până târziu, pentru că și eu dorm la prânz și doarme chiar și Fip. Mereu mă trezesc ultima, când deja ceilalți copii se schimbă și câteodată chiar… Dar voiam să-ți spun că am adormit cu Alex de mână și…

Știu că e greu să urmăriți tot ce am scris mai sus, deși am mai scos din detaliile pe care le-am primit de la Ema. Dar dacă și voi sunteți părinți, probabil că știți cu ce se mănâncă vorbăraia asta și cât de important e pentru copil tot ce vă explică, așa că ce să faceți… ascultați în liniște, sperați să ajungă totuși să termine povestirea, ca să puteți răsufla ușurați că ați ajuns la final. Nu știu cum e la voi, dar la noi se mai întâmplă să uite de la ce a pornit. Și să uit și eu. Atunci e dramă…

– … așa… da… Și, într-o zi, când eram eu cu colegii mei și cu profesoara mea în pădure și era zăpadă pe jos, am văzut o urmă în zăpadă. De vulpe sau de câine. Mai știi?

– Da, mai știu… Dar nu mi-e clar cum aș putea lega asta de discursul meu… (urma să vorbesc despre relația dintre mame și copii).

– Păi e simplu, măi mami… E chiar simplu. Eu ți-am povestit și tu m-ai crezut. Nici n-a fost nevoie să vezi poze, m-ai crezut din prima.

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Până la urmă e tare bine să ai un copil cu care să lucrezi pe partea asta. Uite cum ți se întoarce investiția 😀 Și ce devreme…

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești