7 cărți de copii mari pe care le citim noi

Vremea cărților cu multe poze și puțin text a cam apus pentru familia noastră. Copiii mei au 6 și 4 ani și am trecut la literatura mai serioasă. Sigur, stindardul l-a ridicat Ema, însă acum că a prins și Fip gustul romanelor, nici lui nu-i mai place să aleagă din bibliotecă acele cărți care sunt scurte, cu puțin text, care se termină prea repede.

Cititul a devenit o plăcere și pentru mine, mai mare decât era înainte când citeam la infinit aceleași cărți, pe care le știam toți 3 pe dinafară. Plus că acum pot citi cu alți ochi literatura copilăriei mele și înțeleg substraturi pe care înainte nu le înțelegeam. Ca să nu mai spun că acum descopăr cărți care în copilăria mea nu mi-au plăcut deloc. Am constatat că nici acum nu-mi plac cine știe ce, dar le apreciez diferit. De exemplu, n-am fost niciodată fanul lui Jules Verne și am citit cărțile scrise de el pentru că așa trebuia. Le-am bifat de pe listă și nu mi-am bătut prea mult capul cu el. Nici acum nu mă încântă în mod deosebit scrierile lui, însă acum mi se par interesante. Interesante din punct de vedere al științei, tehnicii și, recunosc, pornim niște discuții fascinante pe marginea cărților lui.

Ne ajută și la buget, pentru că o carte cu mai mult text și mai puține poze e mai ieftină (implică niște costuri de producție mai mici) și e mult mai lungă, așa că nu mai sunt tentată să cumpăr câte o carte în fiecare zi. Durează între 4 și x zile să citim un roman, așa că în perioada aia suntem acoperiți.

Acum aș vrea să vă recomand cărțile pe care le-am citit noi sau pe care le avem în lista de așteptare (dap… nu doar eu am listă de așteptare la categoria cărți, acum au și copiii), poate aveți nevoie de inspirație.

1. Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi

Noua epopee a cititului am pornit-o de la cartea cu Habarnam (Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi), pe care a primit-o Fip de Crăciun sau de ziua lui (nu mai știu exact) de la niște prieteni. Am crezut că n-o să fie receptiv, pentru că e o carte tip roman de adulți, cu foarte puține ilustrații alb-negru pe marginea foilor. Așa că am pornit temătoare la drum și m-am apucat să citesc cu patos și intonație. Cred că am fost tare caraghioasă, pentru că amândoi s-au amuzat copios. Și de-aici lucrurile n-au mai fost la fel.

Nu-mi amintesc despre poveștile cu Habarnam din copilăria mea. Știu că e una din ”cărțile generației noastre”, dar nu mi-e foarte clar ce generație e aia. Dacă vă amintiți de poveștile astea, sunteți amabili să-mi scrieți și mie asta într-un comentariu? Plus vârsta voastră, ca să mă lămuresc eu cu generațiile.

Dar… Am citit cu mare plăcere, pentru că stilul de scris e foarte bogat. Poate eram eu suprasaturată de cărțile de copii mici, așa că am primit cu brațele deschise volumul ăsta, care aduce, mai degrabă, a literatură decât a carte de copii. Dialogurile sunt amuzante, descrierile sunt plastice, problemele copilărești sunt luate în serios.

Nu vreau să vă dau spoilere din carte, vreau doar să vă spun ce discuții am pornit noi de la această carte. Am discutat despre preconcepții, despre diferențele de gen (ce e diferit și ce e, pur și simplu, prejudecată), despre prietenie și despre evoluție. Habarnam evoluează pe parcursul cărții. Se transformă din Habarnam care habar n-are și testează, exersează și încearcă, la Habarnam cel narcisist, la Habarnam care își împărtășește vulnerabilitatea cu ceilalți și devine autentic. Am vorbit despre mecanisme de apărare, despre cum dor cuvintele și despre respect de sine și față de ceilalți. Nu doar stilul e bogat, ci și cartea e în totalitatea ei.

2. Ocolul Pământului în 80 de zile (adaptare de Maxime Rovere)

Mi-a fost teamă să iau cartea Ocolul Pământului în 80 de zile în original, pentru că mi s-a părut lungă (aproape 200 de pagini). Adaptarea are 62 de pagini și e foarte prietenoasă cu copiii. Acum îmi dau seama că n-ar fi fost nicio problemă să le citesc integral cartea.

În fine. Adaptarea e bună, povestea curge, are sens. Stilul de scris e păstrat, dialogurile la fel. Finalul i-a uimit teribil pe copii. Nu se așteptau la așa întorsătură de evenimente și s-au bucurat tare pentru Phileas Fogg.

Și aici am avut ocazia să discutăm despre multe. Mai puțin despre zona emoțională și mai mult despre lucruri mai pragmatice. Tehnică și evoluția ei, geografie, timp (sunt multe referiri la ore și date în carte, așa că am tot calculat cât a durat un drum sau altul), cultură și tradiții. După ce am terminat-o, Ema a vrut să știe dacă a fost o poveste reală sau nu (așa că am introdus în discuție conceptele de ”ficțiune” și ”non-ficțiune”) și am căutat pe google informații despre carte. Le-am citit de-acolo copiilor faptul că nu este o poveste reală, însă că mulți alți oameni au încercat apoi să parcurgă această călătorie în 80 de zile sau mai puțin. Mulți dintre ei au reușit, unii și-au scris propriile romane pe tema asta. Și-am mai aflat, fun fact, că în era noastră poți face ocolul pământului în 80 de minute cu racheta.

3. Micul Prinț

Micul Prinț… O carte pentru copii și nu prea. Cam la fel ca și Alice în Țara Minunilor. Le citești la vârste diferite și înțelegi din ele lucruri diferite. Copiii au fost destul de circumspecți la început, fiindcă și cartea începe ușor circumspect. Li s-a părut ciudată și plictisitoare. Apoi, când am intrat în ritmul ei, a început să le placă mult.

E o carte pe marginea căreia poți iniția aproape orice fel de discuție. Emoții, natura umană, relația cu sine și cu ceilalți, procesul de creștere, dezvoltare și individuație, paradoxurile omenirii, autocunoaștere, responsabilitate, prietenie, iubire. Blândă, candidă, delicată cu copiii și trăirile lor. Le-a plăcut enorm că pe parcursul cărții tot apare ideea de cât de ciudați sunt adulții, de cât de greu le e să înțeleagă niște lucruri simple, de cum nu văd ce e cu adevărat important în viață. Am simțit că le normalizează experiența și că află că există varianta ca realitatea copiilor să fie aia OK, iar cea a adulților cea non-OK.

Și mi-a amintit și mie de unele lucruri pe care le mai uit în existența mea cotidiană. Mi-a dat de gândit și de reprioritizat câteodată. Mi s-a părut că ne-a adus mai aproape. Și mă bucur să avem împreună experiența asta legată de cărți și de puterea lor.

4. Cărțile lui Torben Kuhlmann

Editura Corint a publicat în 2017 trei cărți foarte frumoase. ”Edison. Misterul comorii dispărute”, ”Armstrong. Călătoria fantastică a unui șoricel pe lună” și ”Lindbergh. Povestea unui șoricel zburător”.

Sunt niște cărți mai scurte decât Habarnam, de exemplu și sunt minunat ilustrate. Subiectul lor se învârte în jurul șoriceilor care au participat activ la invenții ce ne-au schimbat lumea. După cum poate ați ghicit deja, ei sunt companionii lui Edison, Armstrong sau Lidbergh.

Cu ajutorul șoriceilor copiii au aflat multe lucruri interesante. Legate de istorie, de fizică sau de geografie. Le place mult să inventeze lucruri, așa că s-au bucurat mult să vadă cât de pricepuți sunt șoriceii din cărți. Dacă niște șoricei mici pot inventa lucruri, cu siguranță pot inventa și doi copii interesați de asta.

5. Vrăjitorul din Oz

Următoarea carte pe listă e Vrăjitorul din Oz. E foarte potrivită pentru copiii noștri, pentru că Filip e foarte fascinat de vânt și își bagă mereu pietre în buzunare ca să nu-l ia pe sus (cred că ne-a auzit pe noi de câteva ori că ”e un vânt de te ia pe sus” și-acum nu reușim să-l mai convingem că a fost doar o expresie). Poate o poveste în care o să tot rumege ideea asta o să epuizeze subiectul și o să revenim la normal, la jachete fără bolovani prin ele. Iar Emei sigur o să-i placă, pentru că personajul principal e o fetiță care are un Schnauzer negru și care pleacă într-o mare aventură.

Abia aștept să vorbim despre toate subiectele pe care ni le aruncă romanul ăsta la fileu. Vă țin la curent dacă le-a plăcut.

6. Emil și detectivii

Erich Kaestner e autorul copilăriei mele. Împrumutam cărțile lui de la bibliotecă și le citeam pe nerăsuflate. Sincer, nu mai țin minte nimic din Emil și detectivii (nimic altceva decât că mi-a plăcut mult, la fel ca toate cărțile lui), dar asta e cu atât mai bine. O s-o descopăr și eu odată cu copiii.

7. Habarnam pe lună

Când am terminat primul volum cu Habarnam, copiii au întrebat dacă mai sunt și altele. Mai sunt. Așa că le-am căutat pe google și și-au ales Habarnam pe lună. Când a adus-o curierul, am constatat cu uimire că are peste 400 de pagini. Nu i-a speriat deloc. Abia așteaptă să ajungem la ea. Sunt curioasă cât o să ne ia să o terminăm.

Cu ocazia asta am aflat că personajele preferate ale lui Fip din carte sunt Șurubel și Piuliță, pe care i-a căutat pe toate paginile, până i-a găsit. 🙂

Voi ce mai citiți?

Lăsăm sau nu lăsăm copiii repetenți până în clasa a treia?

Nu am avut nervi să ascult ieri discuția despre educație cu vechea-noua ministră a educației, doamna Ecaterina Andronescu, dar azi m-a ros curiozitatea și am căutat frânturi. Sau, poate nu curiozitatea, cât, mai degrabă ”defectul meseriei”. M-am oprit asupra ideii care am văzut apoi că a tot circulat și în spațiul virtual. Ideea legată de posibilitatea repetării clasei în ciclul primar. Vă las mai jos discuția din cadrul emisiunii de ieri, 20 ianuarie 2019

40% dintre școlari sunt analfabeți funcționali

Doamna Ministru spune ceva cu care sunt și eu de acord. Un număr foarte mare de elevi ajunge în clasele terminale (sau chiar termină școala), cu un bagaj de cunoștințe foarte, foarte mic. De altfel, un studiu de anul trecut spune că 40% dintre școlari sunt analfabeți funcționali. Dacă adăugăm analfabetismul funcțional la rata mare a abandonului școlar de 18%, putem înțelege cam cât de performant sistemul educațional din România anului 2019. Așa că, da. Doamna Ecaterina Andronescu are dreptate să privească asupra acestei probleme cu multă îngrijorare și să înceapă să găsească soluții care să scadă aceste procentaje.

Sistemul care întreține analfabetismul

Problema este de abordare. Școala românească s-a schimbat foarte puțin în decursul celor mulți ani, cu câteva excepții. Materia a devenit și mai stufoasă decât era după revoluție, presiunea pe copii a crescut și ea. Avem, în continuare, o abordare centrată pe profesor și manual și, doar cu mici excepții, centrată pe copil. Un mare procent de cadre didactice încă mai crede că responsabilitatea școlii se referă doar la a transmite copilului cunoștințe, nu și să-l susțină în dezvoltarea lui socio-emoțională, în timp ce abordarea holistică a subiectelor pare o glumă, câteodată.

În timp ce studiile se pare că tot subliniază ideea că un copil are nevoie de mai mult timp liber de joacă decât de școală, în timp ce în țările cu rate mult mai scăzute ale analfabetismului funcțional și abandonului școlar, despre care spuneam mai sus, temele pentru acasă au dispărut (sau durează extrem de puțin), numărul de ore petrecut la școală a scăzut și el, iar copiii sunt încurajați să se joace, la noi lucrurile se întâmplă exact pe dos. Mi se pare foarte greu de înțeles cum de perpetuăm metodele care, în mod evident, nu funcționează, în loc să schimbăm registrul și să vedem ce rezultate avem. Bunica mea avea o vorbă (avea multe vorbe, dar asta se potrivește la fix aici): ”Tai, tai din materialul ăsta, și tot puțin rămâne”. Cam așa.

Auzind despre ideea de a reveni la metoda repetenției în ciclul primar, mi-am adus aminte de toate studiile pe care le-am citit pe tema asta. Apoi am căutat să văd ce mai spune literatura de specialitate, gândindu-mă că doamna Andronescu și echipa ei s-o baza pe ceva revoluționar, ce n-am apucat eu să citesc în ultima vreme. Nu am descoperit nimic revoluționar.

Legătura dintre repetenția în ciclul primar și abandonul școlar

Dacă spuneam mai sus că și rata abandonului școlar e, din punctul meu de vedere, o mare problemă a sistemului educațional din România, aș vrea să vă spun că există o mare legătură între una și alta. Un studiu realizat de 784 de copii, desfășurat pe 14 ani, cu tema efectelor repetenției în clasele 1-5 asupra absolvirii liceului zice că repetenția în clasele mici se corelează cu abandonul școlar de mai târziu.

Repetenția nu ajută elevul în demersul academic

Un alt studiu, efectuat de Ph. D. Jim Squires duce mai departe ideea și trage concluzia că, din punct de vedere academic, pe termen scurt un copil care repetă o clasă nu prezintă îmbunătățiri considerabile și că mulți dintre copiii repetenți se lovesc de aceleași dificultăți academice în continuare.

Pe termen lung, puținele rezultate constatate pe termen scurt se disipă, iar (foarte îngrijorător, din punctul meu de vedere), 20-30% dintre copiii rămași repetenți vor renunța la școală până la finalul liceului. Din păcate, studiul nu a fost efectuat pe România, unde rata abandonului școlar e oricum crescută.

Repetenția în ciclul primar este asociată cu munca în servicii prost plătite. 

Tot pe termen lung, copiii rămași repetenți în ciclul primar întâmpină dificultăți în comunicare, arte, citit, matematică. Un alt studiu confirmă și că elevii rămași repetenți în ciclul primar prezintă niveluri scăzute de cunoaștere a competenței proprii și niveluri scăzute de perseverență (Rierson & Connell, 1992)

Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor lăsați repetenți

Ce mi s-a părut, din nou, că doamna Andronescu și echipa ei nu au luat în seamă, e și partea emoțională a copiilor despre care vorbește cu atâta ușurință. Într-un alt studiu, copiii de școală primară pun repetenția în top cinci cele mai stresante evenimente ale vieților lor, după moartea unui părinte, certuri între părinți, a se pierde și a fi prinși la furat (Anderson, Jimerson & Whipple, 2005).

Adulți care au fost lăsați repetenți au povestit și ei despre cum au perceput ei această experiență. Cei mai mulți au menționat că s-au simțit rușinați pentru că erau cei mai mari din clasă, că s-au simțit ”proști”, că au fost tachinați de către colegi pentru că erau cei mai mari din clasă și cei mai ”proști”, că le-a fost la fel de greu să țină pasul cu colegii lor.

Și soluția?

Soluția pe care eu o găsesc la această problemă se adresează adulților. Învățătorului de la clasă, profesorilor cu care interacționează acest copil și părinților. Niciun copil echilibrat emoțional și dezvoltat cognitiv corespunzător vârstei sale nu are de ce să rămână repetent în ciclul primar, nici măcar luând în calcul materia stufoasă (și pe alocuri inutilă și grăbită inutil) din România.

Dacă se pune problema ca un copil să fie lăsat repetent în clasele 1-3 sau 1-4, situația lui nu este, cu siguranță, roz. Vorbim despre o dezadaptare la mediul școlar care vine dintr-o traumă, dintr-o tulburare, din abuz, din neglijență. Învățătorul, profesorul și părintele au obligația de a afla ce anume împiedică dezvoltarea armonioasă a copilului, conform cu natura lui.

Dacă este un abuz, el trebuie oprit, iar copilul trebuie să primească sprijinul de care are nevoie pentru a-și recăpăta energia vitală. Dacă este o traumă și ea trebuie lucrată pentru a ajuta copilul să se deblocheze. Dacă este o tulburare, ea trebuie diagnosticată și tratată corespunzător. Serviciile sociale trebuie să intervină atunci când este cazul. Oricum ar fi, soluția nu este repetarea clasei, ci schimbarea mediului copilului și susținerea lui pentru a crește.

Ce spune doamna Andronescu e atât de simplist, că parcă îmi vine să și râd (nu-mi vine, îmi vine să plâng, de fapt). Copilul nu-i o șaibă, care dacă n-a ieșit bine din linia de producție, e aruncată la gunoi sau trimisă înapoi la strung, s-o repare careva. Copilul nu-i nici un deux-piece, care trebuie trimis înapoi la croitoreasă, să-i mai pună două pense. Copilul e un miracol, o minune. Copilul e o flacără, iar datoria adulților din viața lui e să se asigure că flacăra nu se stinge. Să-l protejeze, să-l susțină, să-l împuternicească. Să nu-i pună în cârcă datorii care nu sunt ale lui.

7 cărți de copii mari pe care le citim noi

Vremea cărților cu multe poze și puțin text a cam apus pentru familia noastră. Copiii mei au 6 și 4 ani și am trecut la literatura mai serioasă. Sigur, stindardul l-a ridicat Ema, însă acum că a prins și Fip gustul romanelor, nici lui nu-i mai place să aleagă din…

Lecții pentru tabla înmulțirii

Hmmm… Stă, se gândește. În mașină e liniște. Fip ronțăie și el mai încet, parcă, din chipsurile de mere, curios să vadă cât face 3 x 3, ca să poată spune și el numărul cu o fracțiune de secundă după Ema, apoi să-i scoată ochii ”Vezi, Ema, ți-am zis eu că atâta face”.

Lecții pentru tabla înmulțirii

Ieri a reînceput grădinița. Copiilor le-a plăcut și vacanța, dar le-a fost și dor de colegi și de materialele de lucru de acolo. Mai ales Emei, care e tocilara familiei (da, m-a depășit de tot și i-am cedat locul, că acuș mă întreabă ceva la care ea știe răspunsul și eu nu. Sper să mă învețe și pe mine, măcar să beneficiem amândouă de pe urma grădiniței ei). În mașină, în drum spre casă, în timp ce fiecare își mânca gustarea de revedere (da, încă prima întrebare când ne vedem e ”ne-ai adus ceva de mâncare?”), Ema se gândește să mă supună la o testare din aia de după vacanță. Să vadă ce mai știu.

– Mami, vreau să te testez.

Hait. Data trecută m-a întrebat când a apărut primul dinozaur. ”Așa, aproximativ, cam acum câți ani crezi că a fost?”. Habar n-am avut. De când a învățat să și înțeleagă ce citește (adică să nu mai citească așa, ca doamna Dăncilă, fără să știe ce citește), îmi dă mereu câte un șah mat. Oare ce m-o întreba acum? Iar n-o să știu să-i zic.

– Ăăă… Biiiineeee… Zi.

– Cât fac 1 x 1?

Pfiu, câta norocul pe mine. Asta chiar e o întrebare simplă. Știu răspunsul. Dar… Oare așa mă vede ea? Că trebuie să mă testeze să vadă dacă știu ceva atât de simplu? Nici așa nu e bine.

– 1.

– Foarte bine, mami. Și 2 x 2 fac 4. La fel ca și 2 + 2. Sunt singurele numere care adunate sau înmulțite dau același rezultat, nu?

– Da. De unde știi?

– Am observat.

– Empiric, nu?

Ha! Cuvântul ăsta sigur nu-l știe. Poate m-o vedea mai deșteaptă după aia. Am avut dreptate. A fost impresionată de noul cuvânt, mai ales după ce a aflat ce înseamnă. Apoi am revenit la aritmetică, raison d’être pentru copilul meu dintâi (da, data viitoare îmi propun s-o dau gata cu expresia asta. Până la urmă, eu nu excelez nici la istorie, nici la geografie, nici la matematică. Dar sunt lingvistă și pot s-o învăț despre creier. Gata, m-am scos.)

– Testează-mă și tu.

– Bine. Cât fac 3 x 3?

Hmmm… Stă, se gândește. În mașină e liniște. Fip ronțăie și el mai încet, parcă, din chipsurile de mere, curios să vadă cât face 3 x 3, ca să poată spune și el numărul cu o fracțiune de secundă după Ema, apoi să-i scoată ochii ”Vezi, Ema, ți-am zis eu că atâta face”.

– Nu mai țin minte. Știi, la grădiniță avem o planșă pe care o folosim la înmulțiri. Așa, din cap, e greu.

Cred că-i greu. Abia a împlinit 6 ani. Dar, na, prietena ei de la școală a ajuns la înmulțire și vrea să țină pasul cu ea.

– Hai să vedem. 3 copii au câte 3 mere. Câte mere au în total?

Pauză scurtă. Gândește. Chipsurile sunt, din nou, ronțăite în liniște. Zice, nesigură:

 

– Șase?

– Șase! repetă Fip. Vezi, Ema, ți-am zis eu că face șase.

– Sunteți siguri?

Nu sunt siguri. Întâi Ema nu e sigură, apoi nici Fip.

– Uite, Ema. Tu, Fip și Larisa plecați la un picnic. Fiecare dintre voi are câte un rucsac în spate și în fiecare rucsac fiecare copil și-a pus câte trei mandarine. Zemoase, parfumate. Din alea care se curăță ușor. Și nici n-au sâmburi. Și sunt duuuuulci. Ajungeți în poieniță, puneți o pătură pe jos. Și scoateți mandarinele și Fip și Larisa ți le dau ție pe toate, pentru că ei preferă bananele. Și tu le cureți repede, le pui cojile într-o punguță, ca să miroasă frumos și după aia și le mănânci. Sunt delicioase. Câte mandarine ai mâncat?

Răspunsul vine pe nerăsuflate:

– 9! 9 mandarine zemoase mănânc!

– Grozav. Și dacă mai vine și Denis cu 3 mandarine? Sunteți patru copii cu câte trei mandarine. Câte mănânci?

– 12! Dar nu cred că pot să mănânc atâtea. Nici chiar dacă sunt mici!

Ce s-a întâmplat? Cum de a găsit răspunsul? Care e diferența dintre cele 3 abordări?

Cât fac 3 x 3?

Atunci când am întrebat-o sec, n-am dat niciun sens întrebării. Două numere sterpe, uscate, degeaba. A încercat să-și amintească despre cum a aflat practic răspunsul, folosind planșa de la grădiniță, dar n-a reușit să revadă exact ce era pe planșă. Cum răspunsul nu l-a învățat automat, n-a știut să-mi răspundă.

3 copii au câte 3 mere, câte mere au în total?

Văzând că încearcă să-și amintească practic, am transformat numerele în ceva concret. Primul 3 s-a transformat în copii, iar al doilea în mere. O imagine pe care s-o poată pune în fața ochilor. Cu toate astea, lipsea povestea, așa că ecranul minții a cam rămas gol. A fost un pic mai bine, pentru că a venit cu un răspuns, dar nu cel corect.

Tu, Fip și Larisa aveți câte trei mandarine dulci și zemoase.

Am dat nume celor 3 copii. Copii cunoscuți de ea, ea printre ei. Unul din copii e fratele ei, iar celălalt prietena ei cea mai bună. Amândoi au ochi și nas și gură, cuvinte pe care le folosesc, mâini și picioare, piele și organe. Apoi am adăugat detalii povestirii, preluate din lucruri care o bucură pe ea acum. De exemplu, de ziua ei a primit un rucsăcel care i-a plăcut tare mult, așa că acum, de fiecare dată când plecăm la plimbare îl ia cu ea. Pune înăuntru două jucării mici, un carnețel cu un pix și un creion, o ascuțitoare, o sticlă de apă, o ștampilă, elastice de păr și alte lucruri mici și utile. Și, de fiecare dată când plecăm, își ia și câte o gustare. Neapărat câteva mandarine mici și zemoase, poate un castravete, poate un morcov. Îi face extrem de multă plăcere să-și curețe mandarinele, să ne servească și pe noi și să le mănânce atunci când i se face foame. Indiferent unde suntem. Ultima dată a curățat și a mâncat mandarine în timp ce vizitam muzeul militar, deci na…

E clar acum că atunci când povestea a primit o formă cunoscută, prietenoasă, care să-i mai și stimuleze simțurile (miros, gust, textură), răspunsul a venit pe nerăsuflate. Copiii învață, încă, și la vârsta asta prin toate simțurile. A știut răspunsul și mi l-a dat imediat, pentru că a văzut pe pătura de picnic cele 9 mandarine, și-a imaginat cum le curăța și cum le mânca.

Și, desigur, răspunsul i-a rămas în minte. Am întrebat-o azi dimineață dacă mai ține minte cât fac 3 x 3 și mi-a răspuns imediat: 9. Și 3 x 4? 12!

Așa că, data viitoare când vreți să învățați copilul ceva, încercați și metoda asta. Poate îi va fi mai ușor.

 Urmărește-mă pe facebook

7 cărți de copii mari pe care le citim noi

Vremea cărților cu multe poze și puțin text a cam apus pentru familia noastră. Copiii mei au 6 și 4 ani și am trecut la literatura mai serioasă. Sigur, stindardul l-a ridicat Ema, însă acum că a prins și Fip gustul romanelor, nici lui nu-i mai place să aleagă din…

Lecții pentru tabla înmulțirii

Hmmm… Stă, se gândește. În mașină e liniște. Fip ronțăie și el mai încet, parcă, din chipsurile de mere, curios să vadă cât face 3 x 3, ca să poată spune și el numărul cu o fracțiune de secundă după Ema, apoi să-i scoată ochii ”Vezi, Ema, ți-am zis eu că atâta face”.

Despre purificatorul de aer și ce face el

Aseară am ieșit în curte să-i servesc cățelului cina, când m-a lovit în față un aer tare și răcoros, ca de munte. Ploua torențial și era frig. Am închis ușa la loc, mi-am luat o jachetă pe mine și abia apoi am ieșit. Gata. Toamna nu mai e doar în gândurile mele. E deja afară.

Pe lângă haine confortabile și ceaiuri calde, nopți pufoase în care pot dormi cu nasul la răcoare și cu corpul la căldurică, toamna (și iarna, care vine și ea imediat) aduce pentru noi ceva foarte neplăcut: bronșiolitele recurente ale lui Fip. Am tot scris pe blog despre ele și despre bronșiolită și despre alergii. Și am scris, în general, toamna și iarna despre ele, pentru că atunci vine bronșiolita mai des peste noi.

Mă tot uit de anul trecut la purificatoare de aer, pentru că am impresia că ne-ar putea ajuta mult. Într-o casă cu doi copii, care își tot mută corcobaurii de la unul la celălalt, e binevenit un dispozitiv care poate curăța aerul eficient, astfel să se plimbe prin aer cât mai puțini dintre ei (de crocobauri vorbesc, nu de copii).

Pe lângă asta, poluarea în care trăim nu e doar afară, imediat ce ai ieșit pe ușă. Ci ea există și în casele noastre și intră odată cu aerul. Unul din primele lucruri pe care le-am făcut atunci când ne-am mutat în casa nouă a fost să montăm filtrul de apă. L-am montat pe țeava care aduce apa în casă și, apoi, suplimentar am mai vrut la bucătărie și dușul cu care spălam copiii, ca să rezulte o apă mai moale pe care s-o folosim cu cât mai puține griji.

La aer, însă, nu m-am gândit. Mă uit urât la mașinile care scot fum negru pe țeava de eșapament și mă gândesc cu groază la câte noxe rezultă din existența noastră, a oamenilor. Apoi, închid ușa la casă, aspir și pun în difuzor un ulei esențial și mi se pare că aerul e curat. Dar nu-i… Am căutat pe google, ca să văd dacă vânez himere sau e chiar o treabă serioasă asta cu purificatoarele și am descoperit destul de multe studii făcute. Care spun că e util. Care spun că e o investiție preventivă în sănătatea noastră. Că, pe lângă evidentele alergii, astm, răceli și alte boli care se transmit prin virus și bacterii, purificatoarele ne mai păzesc și de boli ale inimii, de exemplu. Și e un domeniu în care încă se fac și mai multe cercetări și studii.

M-am tot interesat și m-am prins ce ar trebui și ce n-ar trebui să aibă și până la urmă am rămas cu gândul la un purificator de pe site de la AlecoAir.

MeacoClean HEPA 119×5


Purificatorul de aer MeacoClean are următoarele caracteristici, care sunt importante pentru noi:

  • este potrivit pentru încăperi de până la 52mp și are un debit de aer de 595mc/oră (zice cunoscătorul familiei că e bine așa)
  • produce destul de puțin zgomot (29dB pe low)
  • purifică aerul în mai multe etape, adică îl purifică mai bine:
    • întâi elimină particulele mai mari de praf
    • apoi elimină mirosurile prin filtrul de cărbune
    • următorul e filtrul HEPA, care elimină alergenii din aerl
    • la final, lumina UV împreună cu stratul de dioxid de titan fotocatalitic, elimina bacterii, virusuri, mirosuri și particule COV din aer
    • funcția de ionizare îndepărtează praful în exces și, din nou, mirosurile (locuim cu două porcușoare de Guineea și un câine, pe lângă cei doi adulți și cei doi copii. Da…)
  • pe lângă astea, are display și timer (timer-ul mi se pare o funcție extrem de utilă pentru toate aparatele casnice, ca să fiu sinceră. Aș pune și la becuri, dacă ar fi după mine – probabil există, dar nu avem noi
  • consumul maxim e de 70 W (mai mic decât al laptopului de la care scriu articolul ăsta)

Vă las și câteva poze, ca să vă fie mai ușor să înțelegeți ce am pus eu aici în multe cuvinte despre cum funcționează un astfel de purificator. Și sunt curioasă de experiențele voastre. Nimeni din grupul nostru de prieteni nu a folosit până acum purificatoare de aer, așa că vă rog pe voi să-mi scrieți dacă ați avut, cum vi s-a părut, ce ați observat, sau orice se leagă de experiența voastră cu un purificator de aer. Mulțumesc în avans 🙂

Deschide ochii și vezi beculețele colorate din tavan (P)

Nu-mi place iarna. Nu-mi place pentru că e frig, pentru că trebuie să punem multe haine pe noi (ca să nu ne mai fie frig), pentru că e vânt și pentru că ninge, pentru că se adună nămeți peste nămeți, care se transformă, apoi, în ciorofleașcă. Și nu prea-mi place nici toamna, pentru că prevestește iarna. Parcă toamna n-am speranță.

Dar, cum am inițat în perioada asta o provocare – ”21 de zile fără plângeri” – iar fix tema zilei de astăzi este ”Gândurile ne creează realitatea”, o să fac un exercițiu de optimism. Exercițiu inspirat din interacțiunile mele cu copiii (de data asta ai mei, nu ai altora), pentru că sunt de părere că ne e foarte util, nouă, adulților, să ne lăsăm învățați de ei.

Ce înseamnă realitate? Ce înseamnă realitate obiectivă? Există ea? Sau există, mai degrabă, în fiecare dintre noi, câte o percepție subiectivă a realității? Felul în care vedem lumea, felul în care gândim despre ea ne induce anumite emoții, mai plăcute, sau mai puțin plăcute.

Reconstruiește realitatea

Exercițiul despre care vă povestesc a apărut exact după o plimbare cu copiii. Eram în mall în Băneasa, și căutam haine de toamnă pentru ei. Imediat vine frigul peste noi, iar pantalonii lor le ajung până la glezne. E adevărat că e și asta o metodă eficientă de a trece prin bălți, dar mai bine își iau niște pantaloni pe mărimea lor și cizme de cauciuc, îmi zic. Le cumpăr adesea haine din Carrefour, pentru că îmi place mult marca lor, TEX, așa că într-acolo ne îndreptam.

Hainele de la TEX Carrefour le-am descoperit pe vremea când era Ema mică (deci acum vreo 5 ani și ceva) și a primit atunci un set din Spania. Două perechi de colanți și două tricouri cu mânecă lungă. Le-a purtat intens, pentru că erau moi și confortabile și i le tot dădeam. Ceea ce înseamnă că le-am și spălat intens și, deși erau în culori destul de tari, s-au comportat admirabil. Apoi, pe măsură ce a crescut, am reînnoit stocul și n-am fost niciodată dezamăgită, deși hainele au fost terfelite pe jos, pe vremea când mergea de-a bușilea (inclusiv prin parcuri), și apoi și când mai crescuse și cădea cu bicicleta și tot așa.

De atunci, brandul TEX (disponibil exclusiv la Carrefour) a fost unul din locurile de unde le cumpăr hăinuțe copiilor, inițial bebeluși, apoi antepreșcolari, apoi preșcolari. Mâine poimâine le voi cumpăra copiilor școlari (vai, când a trecut timpul?!). Mă rog, acum mulți ani nu aveam opțiunea de a le cumpăra online (între timp a apărut și site-ul de unde aș fi putut cumpăra pentru bebelușa mea pufoasă), dar nici nu făceam educație financiară copiilor, ca să conteze asta (vă explic mai jos cum).

Așa. Și cum treceam noi prin Carrefour-ul de la Băneasa și trăgeam copiii după mine să ajungem repede la destinație, îl simt pe Fip că îmi trage mâna și că se oprește. Apoi îl și aud. ”Woooooooow”. Era cu gura deschisă și privea în tavan. ”Uite, mami, ce de culori flumoase. Îmi plac foarte mult si vleau să ne uităm la ele împleună”. Ridică și soră-sa ochii și e de acord. Îi ridic și eu. Tot tavanul era decorat în culori și lumini. Lumini colorate. Pe care nu le-aș fi văzut niciodată, dacă băiețelul mic din mâna mea nu s-ar fi oprit cu gura căscată și nu mi le-ar fi arătat. Mi-am dat atunci seama câte lucruri frumoase ratăm în viața noastră. Din grabă, din cauza altor priorități, din cauză că ne concentrăm pe ce nu-i bun în viață. Eu eram atât de stresată că n-o să reușim să facem cumpărăturile cât au și ei chef, că n-am mai văzut nimic altceva și am rămas încleștată pe scopul meu.

Ei bine, exercițiul pe care l-am gândit pornind de la uimirea copiilor mei, în timp ce eu aveam ochelari de cal, zice că în fiecare zi să observăm în viața noastră câte 3 lucruri noi. Acasă, pe drum, la birou, la o bluză, la o floare, la pietrișul din fața blocului. Și nu doar să le vedem, dar să le și analizăm. Să punem mâna pe ele. Să ni le notăm pe undeva sau să scriem de-a binelea despre ele. Să le pozăm. Să avem o relație cu ele. Să ne împrietenim cu necunoscutul frumos din viața noastră și să-l scoatem la iveală.

Noua perspectivă și educație de shopping

Pornind de la asta și de la întrebarea ”ce lucruri frumoase pot vedea eu în relația-mi cu toamna?” mi-am schimbat și eu perspectiva. Da, toamna poate să fie drăguță și pufoasă, pot să sar și eu în bălți, o să fie mai răcoare, o să beau vin fiert, o să mâncăm turtă dulce, o să punem în vază flori de toamnă, o să-mi caut eșarfele, iar cumpărăturile de haine nu mai trebuie să fie un ”pe repede înainte”, ci le pot transforma într-un experiment drăguț. Vreau să-i învăț pe copii cum e cu cumpărăturile online. Mai ales pe Ema, din mai multe puncte de vedere. Am ales să comandăm online de la brandul TEX (Carrefour), deși știu că cea mai variată gamă de produse pentru puericultură și hăinuțe de bebeluși și copii se găsește tot în magazinele fizice Carrefour.

O să încep cu Ema prin a analiza puțin catalogul TEX (îl găsiți pe site-ul Carrefour)

 

În magazin e lume multă, e muzică, sunt amândoi copiii peste tot și fiecare vrea într-o parte sau în cealaltă, eu încep să mă agit și așa îmi pierd uzul rațiunii, vorba aia, și nu mai reușim să respectăm lista de cumpărături pe care am construit-o. Asta e testată! Și mi-ar plăcea tare mult să o respectăm. Și ca să învățăm copiii lecția cumpătării (care nouă ne lipsește cu aproximativă desăvârșire), dar și ca să nu sărăcim.

Plus că, în agitația de hipermarket, îmi e greu să-i arăt Emei cât mai are din buget dacă-și alege bluza aia sau pantalonii ceilalți. Nu pot pune lumea pe hold cât adunăm noi 32 cu 23 ca să vedem cât ne iese și ce ne mai rămâne.

Acasă suntem mai liniștiți, pot alege cu ei pe rând și putem face și ce calcule matematice vrem.

Tot acasă îmi e mai ușor să o țin concetrată și pe alt aspect: calitatea hainelor pe care le alegem. E adevărat, a cam trecut vremea când voia cele mai plasticoase haine posibile, dar vreau să-i inspir asta: că la fel ca la mâncare, și la haine e important să citim etichetele și să alegem chibzuit. Mâncarea ne îmbracă organismul pe interior, iar hainele o fac pe exterior.

De exemplu, pentru că tot am vorbit despre hăinuțele de la TEX, în cazul lor există o echipă internațională de designeri care desenează colecțiile. Produsele sunt fabricate peste tot în lume, iar apoi trebuie să treacă auditul TEX înainte de a ajunge în magazine și folosesc un bumbac de calitate foarte bună (treaba asta o confirmă și experiența noastră). Prețurile sunt foarte bune în raport cu calitatea oferită, drept urmare, Carrefour a fost votat ca hipermarketul cu raionul de textile care oferă cel mai bun raport calitate-preț din România și a obținut prețul Best Buy.

Apoi, în intimitatea și liniștea casei, ne e mai ușor să vedem ofertele și să comparăm prețuri. Pe 4 septembrie tocmai a început o campania ”Articole până în 20 de lei”  pe site-ul TEX. Ce diferență e între o hăinuță de 20 de lei și una de 35? Din punct de vedere al materialului? Al designului? Al preferințelor personale? Ce diferență ne rămâne? Ce putem face cu diferența?

O să vă las mai jos câteva imagini, ca să vedeți și cum arată. Sunt din colecția pentru bebeluși și copii mici, pentru că încă mai am un copil mic prin casă (la limită, dar încă nu-i domnișor deșirat pe verticală, ca soră-sa, ci încă mai are ceva în el din dopul rotund cu nas ca un cârlig de rufe și fălcuțe care-i tremură când râde înfundat și răspicat în același timp, ce era pe vremuri).

Despre aromaterapie, pe scurt

Subiectul ”Aromaterapie” apare tot mai des în discuțiile dintre mame. Unele sunt convinse că aromaterapia vindecă tot, altele că aromaterapia e o invenție sau o practică inutilă. Pe noi aromaterapia ne-a ajutat de multe ori. De multe ori am reușit să tratăm bolile copiilor cu ea, sinuzita mea veșnică, ne-a calmat sau ne-a bucurat, în funcție de ce aveam nevoie pe moment. Nu ne-a fost utilă de fiecare dată când am folosit-o. Nu am reușit să înlocuim de fiecare dată Ventolinul lui Fip cu uleiurile pe care le folosim. Dar de foarte multe ori da. Am reușit.
Am folosit uleiuri pure, care chiar să aibă efecte terapeutice, am respectat cu strictețe indicațiile aromoterapeutei cu care am lucrat, nu am supus copiii la practici periculoase, nu am refuzat tratamentul medicamentos atunci când n-am făcut față cu uleiurile. Asta e experiența noastră, foarte pe scurt, cu uleiurile esențiale.

Mai multe am rugat-o pe Ada de la Aromateria să ne povestească:

”Aromaterapia s-a răspândit în ultimii ani într-un ritm accelerat. Este luna de miere a uleiurilor esențiale. Le folosim, le vindem, vorbim despre ele, ne tratăm și tratăm și pe alții tot cu ele. Să ai copii și să nu folosești uleiuri esențiale este, mai nou, o catastrofă. Ce se întâmplă, de fapt? 

Despre aromaterapie, pe scurt. 

De ce se îndrăgostește lumea de uleiurile esențiale? 

Avem tendința de a subestima simțul mirosului. Este, însă, calea cea mai rapidă către creier. Aromele pe care le simțim ne pot schimba starea deoarece informația este transmisă direct la sistemul limbic, la creierul reptilian, la zona din creier care este responsabilă cu emoțiile noastre, cu înstinctul, cu tot ceea ce stă la baza noastră din punct de vedere emoțional. După ce le avem în casă, „ceva” ne tot atrage către ele. Da, este vorba despre starea de bine pe care ne-o dau. Și da, una dintre cele mai eficiente forme de manipulare este cu ajutorul aromelor. 

Aromaterapia clinică vs. aromaterapia subtilă. 

După ce intrăm în contact cu uleiurile esențiale aflăm că toate sunt bune pentru orice. Aflăm că au zeci de proprietăți. Că s-au făcut studii. Că ne vindecă. Ne simțim confuzi. Sau poate aflăm aceste informații înainte de a intra în contact cu uleiurile și atunci, în mod firesc, devenim sceptici. Totul pare exagerat. 

Primul pas înspre înțelegere este diferentiarea celor două tipuri de abordări în aromaterapie.  

Aromaterapia clinică presupune o abordare țintită pe simptom. În aromaterapia clinică se înlocuiesc medicamentele de sinteză cu medicamente naturale aka uleiuri esențiale. Se iau în considerare studiile făcute pe compușii chimici care se găsesc în uleiurile esențiale, se fac combinații care au la bază chimia uleiurilor și se folosesc în vederea ameliorării simptomului. Spre exemplu, este demonstrat faptul că un compus care se găsește în mod natural în uleiurile esențiale de arbore de ceai și de măghiran dulce, terpinen-4-ol, are acțiune antihistaminică, iar acest lucru înseamnă, din perspectiva aromaterapiei clinice, că o combinație din cele două uleiuri va avea o acțiune antihistaminică mult mai puternică, deoarece compusul chimic responsabil de această acțiune va fi în cantitate mai mare. 

 

Aromaterapia subtilă, pe de altă parte, presupune o mare doză de subiectivism. Conform acestei abordări orice ulei poate fi bun pentru orice problemă pentru că beneficiarul își alege uleiul cu care rezonează, iar uleiul respectiv ajunge să echilibreze toate planurile, nu doar cel fizic. Revenind la exemplul cu alergiile, din perspectiva aromaterapiei subtile, persoana alergică poate să aibă nevoie de un ulei obținut din frunze precum eucalipt, care să susțină respirația și fondul emoțional înlăturând congestia psihologică („deschidere”, „optimism”, „vitalitate”). Sau poate să aibă nevoie de un ulei precum salvia sclarea (Clary sage), un ulei care îi „deschide pieptul”, o ajută să inspire mai profund, să își acceseze intuiția și îi oferă claritate în simțire („clary”). În aromaterapia subtilă abordarea este una holistică, se iau în considerare toate planurile (fizic, mental, emoțional, energetic).

Neînțelegând diferențele dintre cele două abordări ajungem cu ușurință la confuzie, la exagerări, la scepticism.

Orice formă de terapie presupune și un terapeut. Se poate practica aromaterapia acasă?

Atât timp cât respectăm câteva reguli care să ne asigure baza de siguranță în aromaterapie, da, o putem practica acasă. În aromaterapie, atât timp cât ne ascultăm intuiția, putem fi proprii noștri terapeuți. Traseul este unul simplu: ne asigurăm baza de siguranță păstrând în minte câteva reguli de bun-simț, iar apoi ne ascultăm intuiția. Acest traseu presupune, însă, ca fiecare să își asculte propria intuiție, inclusiv copiii.

Care sunt cele mai importante reguli de siguranță în aromaterapie?

Cele mai sigure metode de aplicare ale uleiurilor esențiale sunt inhalarea și aplicarea topică. Ingestia este specifică aromaterapiei clinice și se folosește doar la indicația unui aromaterapeut sau medic specializat pe ingestia uleiurilor esențiale.

Aplicarea topică (masajul) se face întotdeauna după diluarea în prealabil a uleiurilor esențiale.

Unele uleiuri esențiale au contraindicații, indiferent de metoda de administrare folosita. Cele mai expuse categorii de persoane sunt copiii, femeile însărcinate, vârstnicii, alergicii, epilepticii și persoanele cu imunitate compromisă. Există uleiuri esențiale care nu se folosesc niciodată în preajma acestor categorii de persoane.  Verificați în surse sigure fiecare ulei esențial înainte de folosirea lui. Dacă pe etichetă nu apare nicio contraindicație, nu presupuneți că acestea nu există. Atenție la uleiurile esențiale fototoxice (nu se aplică pe pielea care urmează să fie expusă la raze UV)!

Nu folosiți uleiuri esențiale înainte și după tratamentele pentru cancer.

Ascultați-vă intuiția, verificați orice informație și treceți-o prin filtrul personal!

Aromaterapia este o terapie integrativă și complementară medicinii alopate. Nu este o terapie alternativă. Folosiți-o cu încredere atât în scop preventiv, cât și pentru echilibrare! Păstrați legătura cu un medic deschis, cu care rezonati și în care aveți încredere.

Cu drag de voi,

Ada”