Activități de vară anti-Pinterest

A venit vacanța deja. Bine, nu știu câți copii mai au vacanța mare în anul 2019, dar dacă ai voștri sunt fericiții norocoși ai celor 3 luni de joacă, mă bucur și eu alături de ei. Sincer, nu știu cum vă organizați voi pentru cele 3 luni de vacanță, dar știu cum se organizau ai mei pe vremea mea. Stăteam cu bunicii din București până veneau ai mei de la serviciu, apoi plecam o vreme și la Ploiești, la bunica de la curte. Nu am avut vacanțe la țară (că n-aveam unde), dar la Ploiești aveam un vișin în care mă puteam urca (dar nu mă urcam, pentru că îmi era frică), vecinii aveau găini (noi nu) și erau copii pe stradă, cu care mă puteam juca. Scoteam o pătură la poartă, păpușile, hainele de păpuși, cărucioarele și mașinuțele și tare repede treceau zilele.

Pe lângă joaca liberă, aveam și ”activități organizate”. Bine, nu vorbmin de activități gen Pinterest și nici nu le zicea activități. Le zicea doar ”n-o să stai toată ziua pe stradă, hai că îți ajunge; mai fă și altceva” sau ”toți copiii au treabă și nu pot ieși la joacă”.

Așa că îmi amesteca bunica săpun cu apă, îmi dădea o macaroană cu gaură și făceam baloane.
Trăgeam la țintă cu praștia făcută de bunicul, pe care o foloseam cu muniția făcută din sârmă întoarsă în formă de U.
Trăgeam cu mingea la perete, ca în reclama aia de la radio cu doamna bătrână supărată că-i pică tencuiala.
Spălam pe jos cu furtunul.
Găteam sărățele cu cremă de ciocolată (oribilă combinație).
Culegeam pătrunjel pentru supă (deși nu-mi plăcea pătrunjelul în supă).
Desenam cerculețe cu apă în jurul furnicilor, ca să văd cum găsesc ieșirea din situația fără ieșire (aveam o seringă pentru această activitate).
Pictam pietre. Pictam paie. Pictam foi. Pictam pahare. Pictam bucăți de metal. Pictam… mă rog, v-ați prins. Pictam orice.
Și făceam haine păpușilor cu bucăți de material primite de la fina bunicii, care fusese croitoreasă și un capsator.
Jucam tabinet și macao cu bunica, un joc de-a cumpărăturile, fotbal cu nasturi, ascultam muzică la radio și făceam pâine prăjită cu unt pe reșou (erau mai bune decât cele pe aragaz).
Ah, da. Și mă fandoseam la oglindă, în casa din spatele curții unde era răcoare, dar (mai ales) eram singură.

Acum parcă mi-e și rușine să le pun copiilor în față așa niște activități simple. Dacă nu-mi ia 2 ore să le pregătesc, parcă nici nu merită să-i obosesc. Sigur că glumesc. Nu mai fac asta. Am depășit perioada cu vreo 4 ani. Și chiar dacă ai mei copii n-au vacanță de 3 luni, tot se mai întâmplă ca după amiaza, când suntem acasă, să nu fie prietenele și prietenii lor acasă. Sau să fie, dar să fie prea cald afară pentru zbenguit cu biciclete și trotinete sau prea soare pentru piscină. Deci, cum își petrec ei zilele de vară?

Își iau și ei o pătură, ghiozdanele și penarele, caiete și foi și se așază pe un petic de iarbă de vis a vis de casa noastră, care-i ascuns între niște brazi. Și-au făcut acolo locul secret. Au întins o sfoară, de care au agățat niște inimioare și steluțe tăiate din hârtie colorată și alte câteva nimicuri drăguțe cu care au decorat spațiul. Își iau fructe și clătite, sticluțe de apă sau suc și fac picnic, se uită la nori, se ceartă, se împacă.

Pictăm împreună, așa cum pictam și eu când eram mică. Ne așezăm la masa de afară sau din casă (în funcție de cât e de cald) și pictăm. Eu pictez obsesiv galaxii, valuri și mări. Ei pictează roboți, pisici sau chestii abstracte. Puse în rame foto sunt un cadou foarte frumos pentru prieteni sau bunici, de exemplu.

Ne jucăm cu mingea sau cu un frizbi sau cu un disc cu arici, cu care prinzi o minge (nu știu cum îi zice). Urmează să începem cu badmintonul. Toate astea în fața casei, unde trec destul de puține mașini. Jucăm în 3 sau în 4, depinde câți suntem acasă.

Facem baloane de săpun, care sunt distractive la orice vârstă (și a mea, și a lor). Culegem mentă pentru limonadă sau pătrunjel pentru porcușoarele de Guineea. Nu chinuim furnici, pentru că am mai multă minte acum. Gătim chestii comestibile, pentru că sunt acolo lângă ei să le spun că sărățelele și crema de ciocolată nu fac casă bună împreună. Praștie n-avem (și nici nu vreau s-avem :)), dar avem pistoale cu apă cu care ne alergăm prin curte (mă rog, curtea noastră e mică. Ei aleargă, eu nu prea am loc :))

Practic, facem împreună lucrurile pe care eu le făceam fie cu bunicii, fie singură. Tot practic, simt că îmi retrăiesc copilăria. Și voi faceți activități simple cu copiii și vă bucurați de ele?

Planuri de weekend pe bicicletă

Articol scris vineri. Doar că atât m-am entuziasmat cu alegerile astea, că nici nu l-am mai publicat. Între timp am făcut ieșirea de weekend în grup mai mare, am fost și la vot pe bicicletă și repetăm și weekendul viitor. Voi pe unde ieșiți cu bicicletele, atunci când nu vreți parcuri?

Alaltăieri dimineață mă întreabă V:

– Voi la ce oră ajungeți mâine acasă?

Uf, asta e o întrebare foarte bună. Mi-o adresez și eu, adesea. Și tot adesea n-am un răspuns la ea.

– Nu știu. De ce?
– Aștept un curier.
– Cu ce?
– Cu ceva.

N-a fost chip să mai scot ceva de la el. Cu ceva. Dar ce-o fi ceva-ul ăla? O nouă pereche de adidași de alergat (experiența ultimelor luni m-a învățat că se întâmplă des să vină curieri la noi cu adidași de alergat :)))? Ceasul cu GPS al lui Fip? Vreun dispozitiv tehnic de existența căruia pe lumea asta abia acum aflu? M-am tot sucit și răsucit, m-am perpelit pe toate părțile. Ce poate să fie?

Aseară ajungem acasă (târziu), parchez în fața curții și-l văd la portiță cu un prieten, meșterind la două biciclete. Mari. Da. Cu asta venise curierul. Cu două biciclete noi, cu roți imense. Mă întreb în mintea mea dacă una o fi pentru mine.

– Aha, deci cu asta trebuia să vină curierul. Cu biciclete.
– Da. Una pentru tine și una pentru mine.

Da. A mea e fix la fel de mare ca a lui. Ca să înțelegeți, bicicleta mea anterioară e ușor hipsterească și are roți de 20. Asta de-acum e de două ori mai mare. Când m-am urcat pe ea, am simțit că încalec un cal. Am dat-o puțin într-o parte ca să mă pot urca. Dar apoi… Când am început să pedalez… Să schimb viteze. Vai de mine! Are suspensii! Are viteze (și cealaltă avea. 3 din care mergeau doar 2)! Are o șa pe care stau, nu alunec de pe ea!

Nici nu mi-am dat seama că aveam nevoie de toate astea până când nu m-am dus pe drumul de pământ, prin câmp, de lângă casă. Pe drumul respectiv mi-am rupt fundul și spatele cu cealaltă bicicletă. Am chiar și un filmuleț în care arăt ca în bancurile alea cu măicuțele care merg pe bicicletă prin gropi (nu e kosher, știu, dar fix așa mă simțeam. ”Dacă vă mai hliziți mult, vă pun șaua înapoi la bicicletă și vă pun să mergeți pe asfalt”).

În fine. Pentru că și Fip a renunțat acum vreo 2 luni la roțile ajutătoare și e foarte abil și agil, plănuim ca duminică, după ce mergem la vot, să ne luăm bicicletele la spinare și să pedalăm cu ele prin pădure. Voi ce vreți să faceți în weekend?

Viața e o aventură

Ei bine, Fip e mult mai usor de impresionat. Practic, nu trebuie să depun eu niciun efort. El e pur si simplu impresionat de viață în sine. Viața e o aventură, atunci când stii din ce unghi s-o privesti.

7 cărți de copii mari pe care le citim noi

Vremea cărților cu multe poze și puțin text a cam apus pentru familia noastră. Copiii mei au 6 și 4 ani și am trecut la literatura mai serioasă. Sigur, stindardul l-a ridicat Ema, însă acum că a prins și Fip gustul romanelor, nici lui nu-i mai place să aleagă din bibliotecă acele cărți care sunt scurte, cu puțin text, care se termină prea repede.

Cititul a devenit o plăcere și pentru mine, mai mare decât era înainte când citeam la infinit aceleași cărți, pe care le știam toți 3 pe dinafară. Plus că acum pot citi cu alți ochi literatura copilăriei mele și înțeleg substraturi pe care înainte nu le înțelegeam. Ca să nu mai spun că acum descopăr cărți care în copilăria mea nu mi-au plăcut deloc. Am constatat că nici acum nu-mi plac cine știe ce, dar le apreciez diferit. De exemplu, n-am fost niciodată fanul lui Jules Verne și am citit cărțile scrise de el pentru că așa trebuia. Le-am bifat de pe listă și nu mi-am bătut prea mult capul cu el. Nici acum nu mă încântă în mod deosebit scrierile lui, însă acum mi se par interesante. Interesante din punct de vedere al științei, tehnicii și, recunosc, pornim niște discuții fascinante pe marginea cărților lui.

Ne ajută și la buget, pentru că o carte cu mai mult text și mai puține poze e mai ieftină (implică niște costuri de producție mai mici) și e mult mai lungă, așa că nu mai sunt tentată să cumpăr câte o carte în fiecare zi. Durează între 4 și x zile să citim un roman, așa că în perioada aia suntem acoperiți.

Acum aș vrea să vă recomand cărțile pe care le-am citit noi sau pe care le avem în lista de așteptare (dap… nu doar eu am listă de așteptare la categoria cărți, acum au și copiii), poate aveți nevoie de inspirație.

1. Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi

Noua epopee a cititului am pornit-o de la cartea cu Habarnam (Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi), pe care a primit-o Fip de Crăciun sau de ziua lui (nu mai știu exact) de la niște prieteni. Am crezut că n-o să fie receptiv, pentru că e o carte tip roman de adulți, cu foarte puține ilustrații alb-negru pe marginea foilor. Așa că am pornit temătoare la drum și m-am apucat să citesc cu patos și intonație. Cred că am fost tare caraghioasă, pentru că amândoi s-au amuzat copios. Și de-aici lucrurile n-au mai fost la fel.

Nu-mi amintesc despre poveștile cu Habarnam din copilăria mea. Știu că e una din ”cărțile generației noastre”, dar nu mi-e foarte clar ce generație e aia. Dacă vă amintiți de poveștile astea, sunteți amabili să-mi scrieți și mie asta într-un comentariu? Plus vârsta voastră, ca să mă lămuresc eu cu generațiile.

Dar… Am citit cu mare plăcere, pentru că stilul de scris e foarte bogat. Poate eram eu suprasaturată de cărțile de copii mici, așa că am primit cu brațele deschise volumul ăsta, care aduce, mai degrabă, a literatură decât a carte de copii. Dialogurile sunt amuzante, descrierile sunt plastice, problemele copilărești sunt luate în serios.

Nu vreau să vă dau spoilere din carte, vreau doar să vă spun ce discuții am pornit noi de la această carte. Am discutat despre preconcepții, despre diferențele de gen (ce e diferit și ce e, pur și simplu, prejudecată), despre prietenie și despre evoluție. Habarnam evoluează pe parcursul cărții. Se transformă din Habarnam care habar n-are și testează, exersează și încearcă, la Habarnam cel narcisist, la Habarnam care își împărtășește vulnerabilitatea cu ceilalți și devine autentic. Am vorbit despre mecanisme de apărare, despre cum dor cuvintele și despre respect de sine și față de ceilalți. Nu doar stilul e bogat, ci și cartea e în totalitatea ei.

2. Ocolul Pământului în 80 de zile (adaptare de Maxime Rovere)

Mi-a fost teamă să iau cartea Ocolul Pământului în 80 de zile în original, pentru că mi s-a părut lungă (aproape 200 de pagini). Adaptarea are 62 de pagini și e foarte prietenoasă cu copiii. Acum îmi dau seama că n-ar fi fost nicio problemă să le citesc integral cartea.

În fine. Adaptarea e bună, povestea curge, are sens. Stilul de scris e păstrat, dialogurile la fel. Finalul i-a uimit teribil pe copii. Nu se așteptau la așa întorsătură de evenimente și s-au bucurat tare pentru Phileas Fogg.

Și aici am avut ocazia să discutăm despre multe. Mai puțin despre zona emoțională și mai mult despre lucruri mai pragmatice. Tehnică și evoluția ei, geografie, timp (sunt multe referiri la ore și date în carte, așa că am tot calculat cât a durat un drum sau altul), cultură și tradiții. După ce am terminat-o, Ema a vrut să știe dacă a fost o poveste reală sau nu (așa că am introdus în discuție conceptele de ”ficțiune” și ”non-ficțiune”) și am căutat pe google informații despre carte. Le-am citit de-acolo copiilor faptul că nu este o poveste reală, însă că mulți alți oameni au încercat apoi să parcurgă această călătorie în 80 de zile sau mai puțin. Mulți dintre ei au reușit, unii și-au scris propriile romane pe tema asta. Și-am mai aflat, fun fact, că în era noastră poți face ocolul pământului în 80 de minute cu racheta.

3. Micul Prinț

Micul Prinț… O carte pentru copii și nu prea. Cam la fel ca și Alice în Țara Minunilor. Le citești la vârste diferite și înțelegi din ele lucruri diferite. Copiii au fost destul de circumspecți la început, fiindcă și cartea începe ușor circumspect. Li s-a părut ciudată și plictisitoare. Apoi, când am intrat în ritmul ei, a început să le placă mult.

E o carte pe marginea căreia poți iniția aproape orice fel de discuție. Emoții, natura umană, relația cu sine și cu ceilalți, procesul de creștere, dezvoltare și individuație, paradoxurile omenirii, autocunoaștere, responsabilitate, prietenie, iubire. Blândă, candidă, delicată cu copiii și trăirile lor. Le-a plăcut enorm că pe parcursul cărții tot apare ideea de cât de ciudați sunt adulții, de cât de greu le e să înțeleagă niște lucruri simple, de cum nu văd ce e cu adevărat important în viață. Am simțit că le normalizează experiența și că află că există varianta ca realitatea copiilor să fie aia OK, iar cea a adulților cea non-OK.

Și mi-a amintit și mie de unele lucruri pe care le mai uit în existența mea cotidiană. Mi-a dat de gândit și de reprioritizat câteodată. Mi s-a părut că ne-a adus mai aproape. Și mă bucur să avem împreună experiența asta legată de cărți și de puterea lor.

4. Cărțile lui Torben Kuhlmann

Editura Corint a publicat în 2017 trei cărți foarte frumoase. ”Edison. Misterul comorii dispărute”, ”Armstrong. Călătoria fantastică a unui șoricel pe lună” și ”Lindbergh. Povestea unui șoricel zburător”.

Sunt niște cărți mai scurte decât Habarnam, de exemplu și sunt minunat ilustrate. Subiectul lor se învârte în jurul șoriceilor care au participat activ la invenții ce ne-au schimbat lumea. După cum poate ați ghicit deja, ei sunt companionii lui Edison, Armstrong sau Lidbergh.

Cu ajutorul șoriceilor copiii au aflat multe lucruri interesante. Legate de istorie, de fizică sau de geografie. Le place mult să inventeze lucruri, așa că s-au bucurat mult să vadă cât de pricepuți sunt șoriceii din cărți. Dacă niște șoricei mici pot inventa lucruri, cu siguranță pot inventa și doi copii interesați de asta.

5. Vrăjitorul din Oz

Următoarea carte pe listă e Vrăjitorul din Oz. E foarte potrivită pentru copiii noștri, pentru că Filip e foarte fascinat de vânt și își bagă mereu pietre în buzunare ca să nu-l ia pe sus (cred că ne-a auzit pe noi de câteva ori că ”e un vânt de te ia pe sus” și-acum nu reușim să-l mai convingem că a fost doar o expresie). Poate o poveste în care o să tot rumege ideea asta o să epuizeze subiectul și o să revenim la normal, la jachete fără bolovani prin ele. Iar Emei sigur o să-i placă, pentru că personajul principal e o fetiță care are un Schnauzer negru și care pleacă într-o mare aventură.

Abia aștept să vorbim despre toate subiectele pe care ni le aruncă romanul ăsta la fileu. Vă țin la curent dacă le-a plăcut.

6. Emil și detectivii

Erich Kaestner e autorul copilăriei mele. Împrumutam cărțile lui de la bibliotecă și le citeam pe nerăsuflate. Sincer, nu mai țin minte nimic din Emil și detectivii (nimic altceva decât că mi-a plăcut mult, la fel ca toate cărțile lui), dar asta e cu atât mai bine. O s-o descopăr și eu odată cu copiii.

7. Habarnam pe lună

Când am terminat primul volum cu Habarnam, copiii au întrebat dacă mai sunt și altele. Mai sunt. Așa că le-am căutat pe google și și-au ales Habarnam pe lună. Când a adus-o curierul, am constatat cu uimire că are peste 400 de pagini. Nu i-a speriat deloc. Abia așteaptă să ajungem la ea. Sunt curioasă cât o să ne ia să o terminăm.

Cu ocazia asta am aflat că personajele preferate ale lui Fip din carte sunt Șurubel și Piuliță, pe care i-a căutat pe toate paginile, până i-a găsit. 🙂

Voi ce mai citiți?

Lăsăm sau nu lăsăm copiii repetenți până în clasa a treia?

Nu am avut nervi să ascult ieri discuția despre educație cu vechea-noua ministră a educației, doamna Ecaterina Andronescu, dar azi m-a ros curiozitatea și am căutat frânturi. Sau, poate nu curiozitatea, cât, mai degrabă ”defectul meseriei”. M-am oprit asupra ideii care am văzut apoi că a tot circulat și în spațiul virtual. Ideea legată de posibilitatea repetării clasei în ciclul primar. Vă las mai jos discuția din cadrul emisiunii de ieri, 20 ianuarie 2019

40% dintre școlari sunt analfabeți funcționali

Doamna Ministru spune ceva cu care sunt și eu de acord. Un număr foarte mare de elevi ajunge în clasele terminale (sau chiar termină școala), cu un bagaj de cunoștințe foarte, foarte mic. De altfel, un studiu de anul trecut spune că 40% dintre școlari sunt analfabeți funcționali. Dacă adăugăm analfabetismul funcțional la rata mare a abandonului școlar de 18%, putem înțelege cam cât de performant sistemul educațional din România anului 2019. Așa că, da. Doamna Ecaterina Andronescu are dreptate să privească asupra acestei probleme cu multă îngrijorare și să înceapă să găsească soluții care să scadă aceste procentaje.

Sistemul care întreține analfabetismul

Problema este de abordare. Școala românească s-a schimbat foarte puțin în decursul celor mulți ani, cu câteva excepții. Materia a devenit și mai stufoasă decât era după revoluție, presiunea pe copii a crescut și ea. Avem, în continuare, o abordare centrată pe profesor și manual și, doar cu mici excepții, centrată pe copil. Un mare procent de cadre didactice încă mai crede că responsabilitatea școlii se referă doar la a transmite copilului cunoștințe, nu și să-l susțină în dezvoltarea lui socio-emoțională, în timp ce abordarea holistică a subiectelor pare o glumă, câteodată.

În timp ce studiile se pare că tot subliniază ideea că un copil are nevoie de mai mult timp liber de joacă decât de școală, în timp ce în țările cu rate mult mai scăzute ale analfabetismului funcțional și abandonului școlar, despre care spuneam mai sus, temele pentru acasă au dispărut (sau durează extrem de puțin), numărul de ore petrecut la școală a scăzut și el, iar copiii sunt încurajați să se joace, la noi lucrurile se întâmplă exact pe dos. Mi se pare foarte greu de înțeles cum de perpetuăm metodele care, în mod evident, nu funcționează, în loc să schimbăm registrul și să vedem ce rezultate avem. Bunica mea avea o vorbă (avea multe vorbe, dar asta se potrivește la fix aici): ”Tai, tai din materialul ăsta, și tot puțin rămâne”. Cam așa.

Auzind despre ideea de a reveni la metoda repetenției în ciclul primar, mi-am adus aminte de toate studiile pe care le-am citit pe tema asta. Apoi am căutat să văd ce mai spune literatura de specialitate, gândindu-mă că doamna Andronescu și echipa ei s-o baza pe ceva revoluționar, ce n-am apucat eu să citesc în ultima vreme. Nu am descoperit nimic revoluționar.

Legătura dintre repetenția în ciclul primar și abandonul școlar

Dacă spuneam mai sus că și rata abandonului școlar e, din punctul meu de vedere, o mare problemă a sistemului educațional din România, aș vrea să vă spun că există o mare legătură între una și alta. Un studiu realizat de 784 de copii, desfășurat pe 14 ani, cu tema efectelor repetenției în clasele 1-5 asupra absolvirii liceului zice că repetenția în clasele mici se corelează cu abandonul școlar de mai târziu.

Repetenția nu ajută elevul în demersul academic

Un alt studiu, efectuat de Ph. D. Jim Squires duce mai departe ideea și trage concluzia că, din punct de vedere academic, pe termen scurt un copil care repetă o clasă nu prezintă îmbunătățiri considerabile și că mulți dintre copiii repetenți se lovesc de aceleași dificultăți academice în continuare.

Pe termen lung, puținele rezultate constatate pe termen scurt se disipă, iar (foarte îngrijorător, din punctul meu de vedere), 20-30% dintre copiii rămași repetenți vor renunța la școală până la finalul liceului. Din păcate, studiul nu a fost efectuat pe România, unde rata abandonului școlar e oricum crescută.

Repetenția în ciclul primar este asociată cu munca în servicii prost plătite. 

Tot pe termen lung, copiii rămași repetenți în ciclul primar întâmpină dificultăți în comunicare, arte, citit, matematică. Un alt studiu confirmă și că elevii rămași repetenți în ciclul primar prezintă niveluri scăzute de cunoaștere a competenței proprii și niveluri scăzute de perseverență (Rierson & Connell, 1992)

Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor lăsați repetenți

Ce mi s-a părut, din nou, că doamna Andronescu și echipa ei nu au luat în seamă, e și partea emoțională a copiilor despre care vorbește cu atâta ușurință. Într-un alt studiu, copiii de școală primară pun repetenția în top cinci cele mai stresante evenimente ale vieților lor, după moartea unui părinte, certuri între părinți, a se pierde și a fi prinși la furat (Anderson, Jimerson & Whipple, 2005).

Adulți care au fost lăsați repetenți au povestit și ei despre cum au perceput ei această experiență. Cei mai mulți au menționat că s-au simțit rușinați pentru că erau cei mai mari din clasă, că s-au simțit ”proști”, că au fost tachinați de către colegi pentru că erau cei mai mari din clasă și cei mai ”proști”, că le-a fost la fel de greu să țină pasul cu colegii lor.

Și soluția?

Soluția pe care eu o găsesc la această problemă se adresează adulților. Învățătorului de la clasă, profesorilor cu care interacționează acest copil și părinților. Niciun copil echilibrat emoțional și dezvoltat cognitiv corespunzător vârstei sale nu are de ce să rămână repetent în ciclul primar, nici măcar luând în calcul materia stufoasă (și pe alocuri inutilă și grăbită inutil) din România.

Dacă se pune problema ca un copil să fie lăsat repetent în clasele 1-3 sau 1-4, situația lui nu este, cu siguranță, roz. Vorbim despre o dezadaptare la mediul școlar care vine dintr-o traumă, dintr-o tulburare, din abuz, din neglijență. Învățătorul, profesorul și părintele au obligația de a afla ce anume împiedică dezvoltarea armonioasă a copilului, conform cu natura lui.

Dacă este un abuz, el trebuie oprit, iar copilul trebuie să primească sprijinul de care are nevoie pentru a-și recăpăta energia vitală. Dacă este o traumă și ea trebuie lucrată pentru a ajuta copilul să se deblocheze. Dacă este o tulburare, ea trebuie diagnosticată și tratată corespunzător. Serviciile sociale trebuie să intervină atunci când este cazul. Oricum ar fi, soluția nu este repetarea clasei, ci schimbarea mediului copilului și susținerea lui pentru a crește.

Ce spune doamna Andronescu e atât de simplist, că parcă îmi vine să și râd (nu-mi vine, îmi vine să plâng, de fapt). Copilul nu-i o șaibă, care dacă n-a ieșit bine din linia de producție, e aruncată la gunoi sau trimisă înapoi la strung, s-o repare careva. Copilul nu-i nici un deux-piece, care trebuie trimis înapoi la croitoreasă, să-i mai pună două pense. Copilul e un miracol, o minune. Copilul e o flacără, iar datoria adulților din viața lui e să se asigure că flacăra nu se stinge. Să-l protejeze, să-l susțină, să-l împuternicească. Să nu-i pună în cârcă datorii care nu sunt ale lui.

Activități de vară anti-Pinterest

Pe lângă joaca liberă, aveam și ”activități organizate”. Bine, nu vorbmin de activități gen Pinterest și nici nu le zicea activități. Le zicea doar ”n-o să stai toată ziua pe stradă, hai că îți ajunge; mai fă și altceva” sau ”toți copiii au treabă și nu pot ieși la joacă”. 

7 cărți de copii mari pe care le citim noi

Vremea cărților cu multe poze și puțin text a cam apus pentru familia noastră. Copiii mei au 6 și 4 ani și am trecut la literatura mai serioasă. Sigur, stindardul l-a ridicat Ema, însă acum că a prins și Fip gustul romanelor, nici lui nu-i mai place să aleagă din…

Lecții pentru tabla înmulțirii

Ieri a reînceput grădinița. Copiilor le-a plăcut și vacanța, dar le-a fost și dor de colegi și de materialele de lucru de acolo. Mai ales Emei, care e tocilara familiei (da, m-a depășit de tot și i-am cedat locul, că acuș mă întreabă ceva la care ea știe răspunsul și eu nu. Sper să mă învețe și pe mine, măcar să beneficiem amândouă de pe urma grădiniței ei). În mașină, în drum spre casă, în timp ce fiecare își mânca gustarea de revedere (da, încă prima întrebare când ne vedem e ”ne-ai adus ceva de mâncare?”), Ema se gândește să mă supună la o testare din aia de după vacanță. Să vadă ce mai știu.

– Mami, vreau să te testez.

Hait. Data trecută m-a întrebat când a apărut primul dinozaur. ”Așa, aproximativ, cam acum câți ani crezi că a fost?”. Habar n-am avut. De când a învățat să și înțeleagă ce citește (adică să nu mai citească așa, ca doamna Dăncilă, fără să știe ce citește), îmi dă mereu câte un șah mat. Oare ce m-o întreba acum? Iar n-o să știu să-i zic.

– Ăăă… Biiiineeee… Zi.

– Cât fac 1 x 1?

Pfiu, câta norocul pe mine. Asta chiar e o întrebare simplă. Știu răspunsul. Dar… Oare așa mă vede ea? Că trebuie să mă testeze să vadă dacă știu ceva atât de simplu? Nici așa nu e bine.

– 1.

– Foarte bine, mami. Și 2 x 2 fac 4. La fel ca și 2 + 2. Sunt singurele numere care adunate sau înmulțite dau același rezultat, nu?

– Da. De unde știi?

– Am observat.

– Empiric, nu?

Ha! Cuvântul ăsta sigur nu-l știe. Poate m-o vedea mai deșteaptă după aia. Am avut dreptate. A fost impresionată de noul cuvânt, mai ales după ce a aflat ce înseamnă. Apoi am revenit la aritmetică, raison d’être pentru copilul meu dintâi (da, data viitoare îmi propun s-o dau gata cu expresia asta. Până la urmă, eu nu excelez nici la istorie, nici la geografie, nici la matematică. Dar sunt lingvistă și pot s-o învăț despre creier. Gata, m-am scos.)

– Testează-mă și tu.

– Bine. Cât fac 3 x 3?

Hmmm… Stă, se gândește. În mașină e liniște. Fip ronțăie și el mai încet, parcă, din chipsurile de mere, curios să vadă cât face 3 x 3, ca să poată spune și el numărul cu o fracțiune de secundă după Ema, apoi să-i scoată ochii ”Vezi, Ema, ți-am zis eu că atâta face”.

– Nu mai țin minte. Știi, la grădiniță avem o planșă pe care o folosim la înmulțiri. Așa, din cap, e greu.

Cred că-i greu. Abia a împlinit 6 ani. Dar, na, prietena ei de la școală a ajuns la înmulțire și vrea să țină pasul cu ea.

– Hai să vedem. 3 copii au câte 3 mere. Câte mere au în total?

Pauză scurtă. Gândește. Chipsurile sunt, din nou, ronțăite în liniște. Zice, nesigură:

 

– Șase?

– Șase! repetă Fip. Vezi, Ema, ți-am zis eu că face șase.

– Sunteți siguri?

Nu sunt siguri. Întâi Ema nu e sigură, apoi nici Fip.

– Uite, Ema. Tu, Fip și Larisa plecați la un picnic. Fiecare dintre voi are câte un rucsac în spate și în fiecare rucsac fiecare copil și-a pus câte trei mandarine. Zemoase, parfumate. Din alea care se curăță ușor. Și nici n-au sâmburi. Și sunt duuuuulci. Ajungeți în poieniță, puneți o pătură pe jos. Și scoateți mandarinele și Fip și Larisa ți le dau ție pe toate, pentru că ei preferă bananele. Și tu le cureți repede, le pui cojile într-o punguță, ca să miroasă frumos și după aia și le mănânci. Sunt delicioase. Câte mandarine ai mâncat?

Răspunsul vine pe nerăsuflate:

– 9! 9 mandarine zemoase mănânc!

– Grozav. Și dacă mai vine și Denis cu 3 mandarine? Sunteți patru copii cu câte trei mandarine. Câte mănânci?

– 12! Dar nu cred că pot să mănânc atâtea. Nici chiar dacă sunt mici!

Ce s-a întâmplat? Cum de a găsit răspunsul? Care e diferența dintre cele 3 abordări?

Cât fac 3 x 3?

Atunci când am întrebat-o sec, n-am dat niciun sens întrebării. Două numere sterpe, uscate, degeaba. A încercat să-și amintească despre cum a aflat practic răspunsul, folosind planșa de la grădiniță, dar n-a reușit să revadă exact ce era pe planșă. Cum răspunsul nu l-a învățat automat, n-a știut să-mi răspundă.

3 copii au câte 3 mere, câte mere au în total?

Văzând că încearcă să-și amintească practic, am transformat numerele în ceva concret. Primul 3 s-a transformat în copii, iar al doilea în mere. O imagine pe care s-o poată pune în fața ochilor. Cu toate astea, lipsea povestea, așa că ecranul minții a cam rămas gol. A fost un pic mai bine, pentru că a venit cu un răspuns, dar nu cel corect.

Tu, Fip și Larisa aveți câte trei mandarine dulci și zemoase.

Am dat nume celor 3 copii. Copii cunoscuți de ea, ea printre ei. Unul din copii e fratele ei, iar celălalt prietena ei cea mai bună. Amândoi au ochi și nas și gură, cuvinte pe care le folosesc, mâini și picioare, piele și organe. Apoi am adăugat detalii povestirii, preluate din lucruri care o bucură pe ea acum. De exemplu, de ziua ei a primit un rucsăcel care i-a plăcut tare mult, așa că acum, de fiecare dată când plecăm la plimbare îl ia cu ea. Pune înăuntru două jucării mici, un carnețel cu un pix și un creion, o ascuțitoare, o sticlă de apă, o ștampilă, elastice de păr și alte lucruri mici și utile. Și, de fiecare dată când plecăm, își ia și câte o gustare. Neapărat câteva mandarine mici și zemoase, poate un castravete, poate un morcov. Îi face extrem de multă plăcere să-și curețe mandarinele, să ne servească și pe noi și să le mănânce atunci când i se face foame. Indiferent unde suntem. Ultima dată a curățat și a mâncat mandarine în timp ce vizitam muzeul militar, deci na…

E clar acum că atunci când povestea a primit o formă cunoscută, prietenoasă, care să-i mai și stimuleze simțurile (miros, gust, textură), răspunsul a venit pe nerăsuflate. Copiii învață, încă, și la vârsta asta prin toate simțurile. A știut răspunsul și mi l-a dat imediat, pentru că a văzut pe pătura de picnic cele 9 mandarine, și-a imaginat cum le curăța și cum le mânca.

Și, desigur, răspunsul i-a rămas în minte. Am întrebat-o azi dimineață dacă mai ține minte cât fac 3 x 3 și mi-a răspuns imediat: 9. Și 3 x 4? 12!

Așa că, data viitoare când vreți să învățați copilul ceva, încercați și metoda asta. Poate îi va fi mai ușor.

 Urmărește-mă pe facebook

Activități de vară anti-Pinterest

Pe lângă joaca liberă, aveam și ”activități organizate”. Bine, nu vorbmin de activități gen Pinterest și nici nu le zicea activități. Le zicea doar ”n-o să stai toată ziua pe stradă, hai că îți ajunge; mai fă și altceva” sau ”toți copiii au treabă și nu pot ieși la joacă”. 

7 cărți de copii mari pe care le citim noi

Vremea cărților cu multe poze și puțin text a cam apus pentru familia noastră. Copiii mei au 6 și 4 ani și am trecut la literatura mai serioasă. Sigur, stindardul l-a ridicat Ema, însă acum că a prins și Fip gustul romanelor, nici lui nu-i mai place să aleagă din…

Despre purificatorul de aer și ce face el

Aseară am ieșit în curte să-i servesc cățelului cina, când m-a lovit în față un aer tare și răcoros, ca de munte. Ploua torențial și era frig. Am închis ușa la loc, mi-am luat o jachetă pe mine și abia apoi am ieșit. Gata. Toamna nu mai e doar în gândurile mele. E deja afară.

Pe lângă haine confortabile și ceaiuri calde, nopți pufoase în care pot dormi cu nasul la răcoare și cu corpul la căldurică, toamna (și iarna, care vine și ea imediat) aduce pentru noi ceva foarte neplăcut: bronșiolitele recurente ale lui Fip. Am tot scris pe blog despre ele și despre bronșiolită și despre alergii. Și am scris, în general, toamna și iarna despre ele, pentru că atunci vine bronșiolita mai des peste noi.

Mă tot uit de anul trecut la purificatoare de aer, pentru că am impresia că ne-ar putea ajuta mult. Într-o casă cu doi copii, care își tot mută corcobaurii de la unul la celălalt, e binevenit un dispozitiv care poate curăța aerul eficient, astfel să se plimbe prin aer cât mai puțini dintre ei (de crocobauri vorbesc, nu de copii).

Pe lângă asta, poluarea în care trăim nu e doar afară, imediat ce ai ieșit pe ușă. Ci ea există și în casele noastre și intră odată cu aerul. Unul din primele lucruri pe care le-am făcut atunci când ne-am mutat în casa nouă a fost să montăm filtrul de apă. L-am montat pe țeava care aduce apa în casă și, apoi, suplimentar am mai vrut la bucătărie și dușul cu care spălam copiii, ca să rezulte o apă mai moale pe care s-o folosim cu cât mai puține griji.

La aer, însă, nu m-am gândit. Mă uit urât la mașinile care scot fum negru pe țeava de eșapament și mă gândesc cu groază la câte noxe rezultă din existența noastră, a oamenilor. Apoi, închid ușa la casă, aspir și pun în difuzor un ulei esențial și mi se pare că aerul e curat. Dar nu-i… Am căutat pe google, ca să văd dacă vânez himere sau e chiar o treabă serioasă asta cu purificatoarele și am descoperit destul de multe studii făcute. Care spun că e util. Care spun că e o investiție preventivă în sănătatea noastră. Că, pe lângă evidentele alergii, astm, răceli și alte boli care se transmit prin virus și bacterii, purificatoarele ne mai păzesc și de boli ale inimii, de exemplu. Și e un domeniu în care încă se fac și mai multe cercetări și studii.

M-am tot interesat și m-am prins ce ar trebui și ce n-ar trebui să aibă și până la urmă am rămas cu gândul la un purificator de pe site de la AlecoAir.

MeacoClean HEPA 119×5


Purificatorul de aer MeacoClean are următoarele caracteristici, care sunt importante pentru noi:

  • este potrivit pentru încăperi de până la 52mp și are un debit de aer de 595mc/oră (zice cunoscătorul familiei că e bine așa)
  • produce destul de puțin zgomot (29dB pe low)
  • purifică aerul în mai multe etape, adică îl purifică mai bine:
    • întâi elimină particulele mai mari de praf
    • apoi elimină mirosurile prin filtrul de cărbune
    • următorul e filtrul HEPA, care elimină alergenii din aerl
    • la final, lumina UV împreună cu stratul de dioxid de titan fotocatalitic, elimina bacterii, virusuri, mirosuri și particule COV din aer
    • funcția de ionizare îndepărtează praful în exces și, din nou, mirosurile (locuim cu două porcușoare de Guineea și un câine, pe lângă cei doi adulți și cei doi copii. Da…)
  • pe lângă astea, are display și timer (timer-ul mi se pare o funcție extrem de utilă pentru toate aparatele casnice, ca să fiu sinceră. Aș pune și la becuri, dacă ar fi după mine – probabil există, dar nu avem noi
  • consumul maxim e de 70 W (mai mic decât al laptopului de la care scriu articolul ăsta)

Vă las și câteva poze, ca să vă fie mai ușor să înțelegeți ce am pus eu aici în multe cuvinte despre cum funcționează un astfel de purificator. Și sunt curioasă de experiențele voastre. Nimeni din grupul nostru de prieteni nu a folosit până acum purificatoare de aer, așa că vă rog pe voi să-mi scrieți dacă ați avut, cum vi s-a părut, ce ați observat, sau orice se leagă de experiența voastră cu un purificator de aer. Mulțumesc în avans 🙂