E OK să fii furios. Promit!

E OK să fii furios. Promit!

Scris de Diana Vijulie

 

Nu știu de ce vă duceți voi la psihoterapeut, coach sau consilier, dar multe persoane din cele cu care lucrez eu vin cu dorința de a putea să-și ”controleze” furia. De când aud asta, îmi imaginez că vor să o controleze în jos, adică să n-o mai exprime și nu să-i crească intensitatea. Dar nu presupun asta, tocmai pentru că suntem diferiți, însă cred că o singură dată s-a întâmplat ca cineva să-mi spună ”Măi, nu reușesc să intru în contact cu furia mea, parcă tot timpul sunt calmă, chiar și când îmi dau seama că n-ar trebui să fiu” (și am avut mult de lucru, pentru că nu-i un loc bun acela în care să nu simți și exprimi furia). Așa. Ziceam că nu presupun, ci întreb. Întreb ce înseamnă să-și controleze furia, cum arată furia aia controlată și ce sunt dispuși să facă pentru a-și ”controla” furia. Cel mai des oamenii vor să nu se mai înfurie, să nu mai țipe, să nu mai răbufnească, furia controlată arată ca un om care zâmbește în timp ce i se prăbușește blocul în față, iar ce sunt dispuși oamenii să facă pentru asta… Oh, multe. Să reprime, să fugă, să iasă din relații, dacă în relații nu se poate fără exprimarea furiei, să se pedepsească, să se critice, să facă multe lucruri distructive, doar ca să nu mai simtă furia.

Și-mi vine să le zic, de cum aud ce vor să taie din ei, îmi vine să le strig: ”E OK să fii furios, pe cuvânt că e. E bine să fii furios. Fii furios, dă-ți voie să fii așa cum ești, să simți ce simți, respiră cu tine și cu furia ta”. Dar nu zic nimic și întreb mai multe. Pentru că știu că dacă aș zice asta, oamenii mi-ar zice că nu-i bine. Nu, nu-i OK să fii furios, nici bine. Să fii furios înseamnă că distrugi, că țipi, că rănești. Iar oamenii nu vor asta. Așa că nu le zic că e OK să fie furioși, ci începem să lucrăm cu furia, să se împrietenească cu ea. Și oamenii lucrează cu furia și încep să o cunoască și, pe măsură ce trece timpul, încep să-și dea seama cum taie bucăți din ei atunci când resping furia. Când nu mai ești furios pierzi o parte din tine, acea parte care vrea să te protejeze, să aibă grijă de tine, să pună limite, să aibă grijă de oamenii dragi ție, de grupurile de oameni din sufletul tău. Când nu mai ești furios pierzi conexiunea cu tine, pierzi și iubirea de viață, pentru că din furie se naște energie. Iar oamenii văd asta, atunci când sunt atenți. Și-mi spun ”Știi, nu mi-e bine fără furie, nici nu știu ce să mai fac”.

Citește și:

Spune-mi ce te supără la copilul tău și o să-ți spun ce defecte ai

 

Furia nu e despre țipat și nici despre urlat. Furia nu e despre a da cu pumnul în masă sau despre a-l acuza pe X că ți-a rătăcit ochelarii și pe Y că a uitat mâncarea afară din frigider și s-a acrit. Furia e una din emoțiile pe care le simt oamenii și are rostul ei în viețile noastre. Iar oamenii care vor să ”scape” de furie, nu fac diferența dintre comportamente și emoțiile de la care au comportamentele respective. Aici începe un alt dialog. Un dialog în care suntem de acord împreună că nu-i OK să urli și că nu-i OK să sperii, să rănești, să provoci durere și să destrami relații. Însă nici fără furie nu e bine, pentru că apare singurătatea, apare resemnarea, apare evitarea. Și-atunci, ce-i de făcut?

E de normalizat furia. Așa cum o facem, de multe ori mecanic, pentru copiii noștri, așa-i momentul să facem și pentru noi. Citim în cărți, vedem în conferințe, ne spun specialiștii ”Dă-i copilului spațiul să-și exprime furia”. Și ne adaptăm la ce auzim și-i dăm copilului spațiul să-și exprime furia. Apoi aflăm de la specialiști și că putem să-i spunem în cuvinte ”Puișor, e OK să fii furios și nu te las să mă lovești”. Și-i spunem și asta copilului, însă parcă fără să o auzim. Mama se reprimă pe sine ca să-i spună copilului că e OK să fie furios. Trage aer în piept și mai aude un tantrum, că, deh… așa zic specialiștii (da, recunosc că și eu tot asta zic).. Și când i-o spunem și copilu-i tot furios și parcă i-am dat toate bucățelele din noi și copilului tot nu-i e suficient, atunci vine comportamentul ăla. Ăla de care vrem să scăpăm, care zicem noi că-i furia. Dar n-am observat că tot furie era și de dimineață când copilul s-a trezut la 5 și noi am mai fi dormit măcar vreo 2 ore. N-am observat că furie era și la 7, când a vrut clătite, i-am făcut și nu i-au plăcut. N-am observat că furie era și la 9, când am pornit laptopul, dar nu ne mai găseam încărcătorul. Sau la 11, când ședința de la birou părea că nu se mai termină, iar noi aveam de făcut și un prânz. Furie a fost și pe la 2, când a venit curierul exact când adormeam copilul. Și tot furie era și aia de la 4, când s-a blocat inboxul. Nu le-am simțit pe niciuna, pentru că am învățat să ne deconectăm de la emoții și de la noi, ca să putem funcționa pentru ceilalți. Sunt șanse foarte mari să fi învățat asta încă din copilărie, când auzeam că n-ai motiv să fii furios, n-are de ce să-ți fie frică, lasă că îți dau eu plâns. Am învățat să ne luăm în seamă emoția doar atunci când ea e atât de mare, încât nu se mai lasă ignorată.

 

Citește și:

 

Și, încetul cu încetul, oamenii încep să identifice și furiile mici. Iritările de zi cu zi, supărările minore. Și să le ia în seamă, să vorbească despre ele, să împărtășească despre ce simt. Eu bodogăn dacă mă trezesc copiii dimineața la 5. Le spun că-s obosită și că tare mi-ar fi plăcut să mai dorm. Mi-au pus eticheta de leneșă de dimineață, dar pentru mine e OK să fim conștienți și unii și alții că funcționăm în feluri diferite. Dacă le fac clătite și nu le vor după ce le-am făcut, o să le spun mereu despre ce simt. Poate mai asertiv, poate nu. Poate le spun ”Știți, eu mă simt așa și pe dincolo dacă voi cereți ceva și-apoi nu apreciați efortul pe care l-am depus să vă ofer ce-ați cerut”, sau poate le spun ”Hai, mă, pe bune?! Acum nu le mâncați?! Pfff… Nu-mi place deloc așa”. Am împărtășit cu ei ce simt, poate am pus și o limită (”Data viitoare nu vă mai fac clătite la 7 dimineața. Le facem după amiaza dacă vreți”), poate doar am exprimat în relație ce și cum simt, fără să aștept ceva la schimb. Am lăsat să iasă fiecare furie mică atunci când a venit și mi-am dat voie să le las pe toate să iasă. Pentru că e OK să fiu furioasă și e OK să-mi exprim furia în relație. E autentic. Asta sunt eu, ăsta ești tu. Acum, ce facem cu noi?

Dacă ți-e greu cu tantrumurile tale, privește-te cu blândețe. E OK să fii puțin furios și e OK și să fii foarte furios și-odată ce o să integrezi asta, o să găsești și alte moduri de-a exprima emoția.

 

Cu ce-am rămas eu, Diana, după izolare?

Cu ce-am rămas eu, Diana, după izolare?

facebookinstagramyoutuberss După mai bine de două luni de autoizolare cuminte, începem să revenim la normal. La noul normal, cum o arăta el. Dar la un normal, oareșcum. Putem ieși din casă fără declarație, însă tot cu responsabilitate. Putem merge în parc, însă cu...

Jurnal de #StămAcasă – Paștele

Jurnal de #StămAcasă – Paștele

facebookinstagramyoutuberss Era să încep articolul cu expresia ”Primul Paște în Pandemie”, apoi mi-am dat seama că sună sinistru. Sper să fie primul, ultimul și singurul Paște în Pandemie, în ciuda faptului că n-a fost așa rău pe cât mă așteptam.  Dacă acest articol...

Timp și spațiu pentru mine în pandemie

Timp și spațiu pentru mine în pandemie

facebookinstagramyoutuberssSă fii părinte pe timp de pandemie, cu toate responsabilitățile simultan pe cap nu-i deloc o muncă ușoară. Am tot scris despre asta, m-am plâns suficient, nu mai reiau. Astăzi vreau să vorbim nu despre cât e de greu, ci despre cum putem să...

După o zi plină, vreau doar să exist. Tu ce vrei?

După o zi plină, vreau doar să exist. Tu ce vrei?

facebookinstagramyoutuberss Și-a mai trecut o zi grea. Zilele în care am câte un workshop de dimineață până seara sunt tare grele. Mai ales când sunt mai multe astfel de zile la rând. Doar că n-are legătură cu workshopurile și nici cu durata lor, ci cu energia...

Copiii ăștia, care nu vor să ajute la treaba din casă!

Copiii ăștia, care nu vor să ajute la treaba din casă!

Nu trecuseră 7 zile de #StămAcasă, când am simțit că-mi plesnește o venă în cap. Măi, dar copiii ăștia chiar așa, nu știu decât să împrăștie lucruri?! Au avut, în decursul evoluției lor de copii, momente punctuale în care-i vedeam organizați montessori-ește și mă...

E OK orice e OK pentru tine

E OK orice e OK pentru tine

Orice zi e o mică viață - Modul de supraviețuire Astăzi, viața noastră e despre supraviețuire și despre a găsi căi s-o facem (să supraviețuim, adică). A venit peste noi beleaua asta, oricare ar fi ea, și iată-ne închiși în case, departe de familia extinsă, de părinți,...

20% din rezoluțiile de Anul Nou sunt duse la bun sfârșit. Cum?

20% din rezoluțiile de Anul Nou sunt duse la bun sfârșit. Cum?

A trecut deja luna ianuarie și sunt tare curioasă cum merg ”rezoluțiile” de An Nou, pe care ți le-ai propus. Dacă ți le-ai propus, sigur. Citisem undeva că 80% dintre rezoluțiile de An Nou nu-s duse la bun sfârșit, dar mie nu-mi place procentul acesta. Mi se pare...

Un ritual de relaxare pe gustul meu

Când avea Filip vreo 6 luni am primit cadou de la V. un voucher la masaj și timpul aferent să mă duc acolo și să mă și întorc. Eram după mulți ani de cărat sarcini, bebeluși, toddler sau toate la un loc. Vai, a fost prima mea experiență de tip SPA care mi-a și plăcut. Până atunci n-avusesem niciodată răbdare să stau să mă las îmbăiată și masată. Mi se părea timp pierdut și a devenit atunci evident că, de fapt, n-avusesem nevoie cu adevărat de-așa ceva. 

Însă atunci tare bine mi-a prins. V. a luat copiii și eram singură pentru prima dată în mult timp. M-am îmbrăcat frumos, am plecat de-acasă fără vomă mică pe haine (Fip regurgita mult în perioada aia), fără bale pe umeri (tot de la Fip), fără iaurt în geantă și fără scutece în torpedou (bine, aveam scutece în torpedou la fel când aveam chiar și când nu mai purta copilul scutece :)) și-am ajuns la masaj, unde m-a întâmpinat o doamnă mică (dar extrem de puternică) din Bali, care m-a masat vreo 2 ore cum n-am mai experimentat niciodată în viața mea. Punctul culminant a fost când m-a ținut de picioare cu capul în jos, atârnată ca o rufă la uscat, de mi s-au întins toate vertebrele până am plecat de-acolo cu 3 cm în plus în înălțime :))

De-atunci n-am mai reușit să mă organizez să mai ajung la doamna mică și puternică, dar m-am tratat acasă, periodic, cu husa de scaun cu masaj, câte un SPA improvizat în baie, cu creme care miros frumos și cu lumânărele parfumate aprinse prin casă. Ceea ce a fost un punct în plus în pandemie, când doar a trebuit să-mi amintesc să mai fac asta când și când și n-am simțit lipsa îngrijirii mele în afara casei. 

Ce conține trusa mea de relaxare?

Da, mi-am făcut o trusă de relaxare, pe care a trebuit s-o ascund de copii. Nu de alta, dar ei când fac baie cu spumă, toarnă jumătate de sticlă de spumă și jumătate de borcan de sare și mă trezeam mereu că nu mai am cu ce să mă tratez. Așa că mi-am făcut kitul meu propriu, pe care l-am dosit mișelește în spatele raftului cu detergenți de curățat prin casă (nu se înghesuie nimeni să ia ceva de-acolo, așa că e cel mai sigur loc din casă :))). Am un coșuleț drăguț în care mi-am pus: 

  • spuma de baie de la Organic Kitchen, care mie-mi lasă pielea super fină și moale; n-am mai văzut efectul ăsta la nicio altă spumă din câte am încercat
  • o punguță cu sare de baie, peste care mai picur ulei esențial de lavandă, atunci când nu pun spumă 
  • o mască de curățat fața 
  • câteva produse de la Rituals, care-mi plac tare mult (un scrub pentru corp, o spumă de duș și o cremă de mâini)
  • un scrub pentru picioare
  • o lumânare parfumată și chibrituri (parcă n-are farmec s-o aprind cu bricheta)

Apoi am o ușă albă de la un dulap vechi, care arată foarte drăguț și acoperă cada de la o margine la alta. Pe această măsuță încropită are loc un pahar cu ceva bun, o carte sau kindle-ul. Dacă am cum, încerc să uit de mine, acolo în cadă, în apa care -mi place să fie fierbinte, cu geamul de la baie, care-mi place să fie deschis, îmbălsămată cu toate cele și mai ies doar când e absolută nevoie de mine sau m-am murat complet. 

La final, întind o loțiune de corp pe corp, o cremă de picioare pe picioare, pun un ulei de păr în păr, mă dau cu puțin, doar puțin, parfum și mă bag în pijamale. Somn de voie scrie pe mine. Ah, da. Înainte de a începe toată procedura de mai sus, îmi place să fi schimbat așternuturile patului. 

La voi cum arată ritualurile de relaxare?

Nu contează cât de mare e cadoul. Dacă e mai mic decât altul, e mic!

Vine perioada preferată a copiilor. Acele 2 luni din an care însumează o groază de ocazii să primești cadouri și să mănânci tort. Cadouri de Moșnicolae, de Ziuaemei, de Moșcrăciun, de ZiualuiFip, la care se mai adaugă încă două zile de tort (onomastica și ziua de naștere ale lui V). Cadouri de la noi, de la bunici, de la prieteni. Anul trecut au fost câteva stive. Anul acesta nu mai facem petrecerea nuntă, așa că vor fi mai puține. Dar, desigur, tot multe.

Ieri dimineață în mașină, copiii au început deja să-și facă planurile. Sunt destul de organizați. Ema m-a anunțat de mai bine de o lună ce cadou vrea de Crăciun (mi l-a arătat în magazin) și ce cadou vrea de ziua ei (vrea să fie o surpriză de ziua ei). Iar Fip pe dos. Vrea surpriză de Crăciun și ceva clar și concret de ziua lui. Am notat în carnețel, am dat docil din cap și m-am conformat. Însă, ca să revenim la ziua de ieri, Fip își dă seama că de Ziuaemei el n-a cerut nimic, așa că îmi zice senin:

– Să știi că dacă nu primesc și eu cadou de Ziuaemei, o să fiu supărat și o să plâng. 
– Deci vrei un cadou de Ziuaemei.
– Da, vreau un cadou. Dacă nu primesc cadou, o să fiu supărat și o să plâng. 
– Dar, Fip, dacă primești și tu cadou de ziua mea, înseamnă că nu mai e ziua mea specială, e ziua tuturor. Mie nu-mi convine deloc. 

De-aici a pornit o dezbatere aprinsă, presărată cu ”Dar, Ema, gândește-te cum o să mă simt eu când tu o să deschizi cadoul și eu o să am NI-MIC!” și ”Dar, Fip, tu o să primești de ziua ta. De ziua mea, eu sunt importantă”.

Când deja discuția nu mai era constructivă, pentru că se ciondăneau și plângeau și se victimizau amândouă, a intervenit coach-ul de copii (ergo eu), să-i scoată din starea de neputință și lipsă de speranță și să-i aduc înapoi pe calea căutării (și găsirii) de soluții. Până la urmă, Ema a găsit compromisul (unde, notați bine, vă rog: ”Compromis e acea soluție care mulțumește ambele părți implicate și nu care le nemulțumește în mod egal sau echitabil).

– Uite, Fip, facem așa. Eu primesc un cadou mai mare și mai important, pentru că e ziua mea. Și tu primești un cadou mai mic, pentru că nu-i ziua ta. Și de ziua ta, facem invers. Vrei?

Da, a vrut. Apoi, a început să-și macine mintea ”Ce să fie cadoul mic?”. L-a găsit. Un șarpe. Nu știu la voi acasă ce fel de jucării sunt împrăștiate și prin pat și prin duș și pe jos, dar la noi sunt șerpii. Șerpi mici, mari, de cauciuc, de silicon, de material textil. Cei mai mulți dintre ei sunt destul de fideli realității. Atât de fideli, încât ieri, în parc, 3 băieți de vreo 10-12 ani au fugit din toboganul tub ca din … gură de șarpe … atunci când au dat peste șerpii pe care Fip îi lăsase acolo să-i recupereze în coborâre. Deci, da. Are mulți șerpi. Și vrea și mai mulți șerpi. Deci, de Ziuaemei vrea un șarpe.

– Un șarpe mic, cum e ăla portocaliu al Clarei (n.r. cam 20 cm are)

apoi

– O cobră din aia cu guler, cum e ăla maro din poză (n.r. cam 50 cm are)

apoi

– O cobră din aia cum are Clara, roșie de plastic tare (n.r. cap 100 cm are)

Intervin

– Păi, stai așa… N-ai zis că tu primești un cadou mic și Ema unul mare? Cobra asta nu-i deloc mică. E foarte mare, chiar. Are un metru!

– N-are nimic, îi iei Emei un cadou de 2 metri.

Da. Nu contează cât de mare e cadoul, contează cu ce îl compari…

Viața e o aventură

Viața e o aventură

Ei bine, Fip e mult mai usor de impresionat. Practic, nu trebuie să depun eu niciun efort. El e pur si simplu impresionat de viață în sine. Viața e o aventură, atunci când stii din ce unghi s-o privesti.

Activități de vară anti-Pinterest

A venit vacanța deja. Bine, nu știu câți copii mai au vacanța mare în anul 2019, dar dacă ai voștri sunt fericiții norocoși ai celor 3 luni de joacă, mă bucur și eu alături de ei. Sincer, nu știu cum vă organizați voi pentru cele 3 luni de vacanță, dar știu cum se organizau ai mei pe vremea mea. Stăteam cu bunicii din București până veneau ai mei de la serviciu, apoi plecam o vreme și la Ploiești, la bunica de la curte. Nu am avut vacanțe la țară (că n-aveam unde), dar la Ploiești aveam un vișin în care mă puteam urca (dar nu mă urcam, pentru că îmi era frică), vecinii aveau găini (noi nu) și erau copii pe stradă, cu care mă puteam juca. Scoteam o pătură la poartă, păpușile, hainele de păpuși, cărucioarele și mașinuțele și tare repede treceau zilele.

Pe lângă joaca liberă, aveam și ”activități organizate”. Bine, nu vorbmin de activități gen Pinterest și nici nu le zicea activități. Le zicea doar ”n-o să stai toată ziua pe stradă, hai că îți ajunge; mai fă și altceva” sau ”toți copiii au treabă și nu pot ieși la joacă”.

Așa că îmi amesteca bunica săpun cu apă, îmi dădea o macaroană cu gaură și făceam baloane.
Trăgeam la țintă cu praștia făcută de bunicul, pe care o foloseam cu muniția făcută din sârmă întoarsă în formă de U.
Trăgeam cu mingea la perete, ca în reclama aia de la radio cu doamna bătrână supărată că-i pică tencuiala.
Spălam pe jos cu furtunul.
Găteam sărățele cu cremă de ciocolată (oribilă combinație).
Culegeam pătrunjel pentru supă (deși nu-mi plăcea pătrunjelul în supă).
Desenam cerculețe cu apă în jurul furnicilor, ca să văd cum găsesc ieșirea din situația fără ieșire (aveam o seringă pentru această activitate).
Pictam pietre. Pictam paie. Pictam foi. Pictam pahare. Pictam bucăți de metal. Pictam… mă rog, v-ați prins. Pictam orice.
Și făceam haine păpușilor cu bucăți de material primite de la fina bunicii, care fusese croitoreasă și un capsator.
Jucam tabinet și macao cu bunica, un joc de-a cumpărăturile, fotbal cu nasturi, ascultam muzică la radio și făceam pâine prăjită cu unt pe reșou (erau mai bune decât cele pe aragaz).
Ah, da. Și mă fandoseam la oglindă, în casa din spatele curții unde era răcoare, dar (mai ales) eram singură.

Acum parcă mi-e și rușine să le pun copiilor în față așa niște activități simple. Dacă nu-mi ia 2 ore să le pregătesc, parcă nici nu merită să-i obosesc. Sigur că glumesc. Nu mai fac asta. Am depășit perioada cu vreo 4 ani. Și chiar dacă ai mei copii n-au vacanță de 3 luni, tot se mai întâmplă ca după amiaza, când suntem acasă, să nu fie prietenele și prietenii lor acasă. Sau să fie, dar să fie prea cald afară pentru zbenguit cu biciclete și trotinete sau prea soare pentru piscină. Deci, cum își petrec ei zilele de vară?

Își iau și ei o pătură, ghiozdanele și penarele, caiete și foi și se așază pe un petic de iarbă de vis a vis de casa noastră, care-i ascuns între niște brazi. Și-au făcut acolo locul secret. Au întins o sfoară, de care au agățat niște inimioare și steluțe tăiate din hârtie colorată și alte câteva nimicuri drăguțe cu care au decorat spațiul. Își iau fructe și clătite, sticluțe de apă sau suc și fac picnic, se uită la nori, se ceartă, se împacă.

Pictăm împreună, așa cum pictam și eu când eram mică. Ne așezăm la masa de afară sau din casă (în funcție de cât e de cald) și pictăm. Eu pictez obsesiv galaxii, valuri și mări. Ei pictează roboți, pisici sau chestii abstracte. Puse în rame foto sunt un cadou foarte frumos pentru prieteni sau bunici, de exemplu.

Ne jucăm cu mingea sau cu un frizbi sau cu un disc cu arici, cu care prinzi o minge (nu știu cum îi zice). Urmează să începem cu badmintonul. Toate astea în fața casei, unde trec destul de puține mașini. Jucăm în 3 sau în 4, depinde câți suntem acasă.

Facem baloane de săpun, care sunt distractive la orice vârstă (și a mea, și a lor). Culegem mentă pentru limonadă sau pătrunjel pentru porcușoarele de Guineea. Nu chinuim furnici, pentru că am mai multă minte acum. Gătim chestii comestibile, pentru că sunt acolo lângă ei să le spun că sărățelele și crema de ciocolată nu fac casă bună împreună. Praștie n-avem (și nici nu vreau s-avem :)), dar avem pistoale cu apă cu care ne alergăm prin curte (mă rog, curtea noastră e mică. Ei aleargă, eu nu prea am loc :))

Practic, facem împreună lucrurile pe care eu le făceam fie cu bunicii, fie singură. Tot practic, simt că îmi retrăiesc copilăria. Și voi faceți activități simple cu copiii și vă bucurați de ele?

Planuri de weekend pe bicicletă

Articol scris vineri. Doar că atât m-am entuziasmat cu alegerile astea, că nici nu l-am mai publicat. Între timp am făcut ieșirea de weekend în grup mai mare, am fost și la vot pe bicicletă și repetăm și weekendul viitor. Voi pe unde ieșiți cu bicicletele, atunci când nu vreți parcuri?

Alaltăieri dimineață mă întreabă V:

– Voi la ce oră ajungeți mâine acasă?

Uf, asta e o întrebare foarte bună. Mi-o adresez și eu, adesea. Și tot adesea n-am un răspuns la ea.

– Nu știu. De ce?
– Aștept un curier.
– Cu ce?
– Cu ceva.

N-a fost chip să mai scot ceva de la el. Cu ceva. Dar ce-o fi ceva-ul ăla? O nouă pereche de adidași de alergat (experiența ultimelor luni m-a învățat că se întâmplă des să vină curieri la noi cu adidași de alergat :)))? Ceasul cu GPS al lui Fip? Vreun dispozitiv tehnic de existența căruia pe lumea asta abia acum aflu? M-am tot sucit și răsucit, m-am perpelit pe toate părțile. Ce poate să fie?

Aseară ajungem acasă (târziu), parchez în fața curții și-l văd la portiță cu un prieten, meșterind la două biciclete. Mari. Da. Cu asta venise curierul. Cu două biciclete noi, cu roți imense. Mă întreb în mintea mea dacă una o fi pentru mine.

– Aha, deci cu asta trebuia să vină curierul. Cu biciclete.
– Da. Una pentru tine și una pentru mine.

Da. A mea e fix la fel de mare ca a lui. Ca să înțelegeți, bicicleta mea anterioară e ușor hipsterească și are roți de 20. Asta de-acum e de două ori mai mare. Când m-am urcat pe ea, am simțit că încalec un cal. Am dat-o puțin într-o parte ca să mă pot urca. Dar apoi… Când am început să pedalez… Să schimb viteze. Vai de mine! Are suspensii! Are viteze (și cealaltă avea. 3 din care mergeau doar 2)! Are o șa pe care stau, nu alunec de pe ea!

Nici nu mi-am dat seama că aveam nevoie de toate astea până când nu m-am dus pe drumul de pământ, prin câmp, de lângă casă. Pe drumul respectiv mi-am rupt fundul și spatele cu cealaltă bicicletă. Am chiar și un filmuleț în care arăt ca în bancurile alea cu măicuțele care merg pe bicicletă prin gropi (nu e kosher, știu, dar fix așa mă simțeam. ”Dacă vă mai hliziți mult, vă pun șaua înapoi la bicicletă și vă pun să mergeți pe asfalt”).

În fine. Pentru că și Fip a renunțat acum vreo 2 luni la roțile ajutătoare și e foarte abil și agil, plănuim ca duminică, după ce mergem la vot, să ne luăm bicicletele la spinare și să pedalăm cu ele prin pădure. Voi ce vreți să faceți în weekend?

Jurnal de lucrat de-acasă

Jurnal de lucrat de-acasă

În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin.
Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?

7 cărți de copii mari pe care le citim noi

Vremea cărților cu multe poze și puțin text a cam apus pentru familia noastră. Copiii mei au 6 și 4 ani și am trecut la literatura mai serioasă. Sigur, stindardul l-a ridicat Ema, însă acum că a prins și Fip gustul romanelor, nici lui nu-i mai place să aleagă din bibliotecă acele cărți care sunt scurte, cu puțin text, care se termină prea repede.

Cititul a devenit o plăcere și pentru mine, mai mare decât era înainte când citeam la infinit aceleași cărți, pe care le știam toți 3 pe dinafară. Plus că acum pot citi cu alți ochi literatura copilăriei mele și înțeleg substraturi pe care înainte nu le înțelegeam. Ca să nu mai spun că acum descopăr cărți care în copilăria mea nu mi-au plăcut deloc. Am constatat că nici acum nu-mi plac cine știe ce, dar le apreciez diferit. De exemplu, n-am fost niciodată fanul lui Jules Verne și am citit cărțile scrise de el pentru că așa trebuia. Le-am bifat de pe listă și nu mi-am bătut prea mult capul cu el. Nici acum nu mă încântă în mod deosebit scrierile lui, însă acum mi se par interesante. Interesante din punct de vedere al științei, tehnicii și, recunosc, pornim niște discuții fascinante pe marginea cărților lui.

Ne ajută și la buget, pentru că o carte cu mai mult text și mai puține poze e mai ieftină (implică niște costuri de producție mai mici) și e mult mai lungă, așa că nu mai sunt tentată să cumpăr câte o carte în fiecare zi. Durează între 4 și x zile să citim un roman, așa că în perioada aia suntem acoperiți.

Acum aș vrea să vă recomand cărțile pe care le-am citit noi sau pe care le avem în lista de așteptare (dap… nu doar eu am listă de așteptare la categoria cărți, acum au și copiii), poate aveți nevoie de inspirație.

1. Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi

Noua epopee a cititului am pornit-o de la cartea cu Habarnam (Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi), pe care a primit-o Fip de Crăciun sau de ziua lui (nu mai știu exact) de la niște prieteni. Am crezut că n-o să fie receptiv, pentru că e o carte tip roman de adulți, cu foarte puține ilustrații alb-negru pe marginea foilor. Așa că am pornit temătoare la drum și m-am apucat să citesc cu patos și intonație. Cred că am fost tare caraghioasă, pentru că amândoi s-au amuzat copios. Și de-aici lucrurile n-au mai fost la fel.

Nu-mi amintesc despre poveștile cu Habarnam din copilăria mea. Știu că e una din ”cărțile generației noastre”, dar nu mi-e foarte clar ce generație e aia. Dacă vă amintiți de poveștile astea, sunteți amabili să-mi scrieți și mie asta într-un comentariu? Plus vârsta voastră, ca să mă lămuresc eu cu generațiile.

Dar… Am citit cu mare plăcere, pentru că stilul de scris e foarte bogat. Poate eram eu suprasaturată de cărțile de copii mici, așa că am primit cu brațele deschise volumul ăsta, care aduce, mai degrabă, a literatură decât a carte de copii. Dialogurile sunt amuzante, descrierile sunt plastice, problemele copilărești sunt luate în serios.

Nu vreau să vă dau spoilere din carte, vreau doar să vă spun ce discuții am pornit noi de la această carte. Am discutat despre preconcepții, despre diferențele de gen (ce e diferit și ce e, pur și simplu, prejudecată), despre prietenie și despre evoluție. Habarnam evoluează pe parcursul cărții. Se transformă din Habarnam care habar n-are și testează, exersează și încearcă, la Habarnam cel narcisist, la Habarnam care își împărtășește vulnerabilitatea cu ceilalți și devine autentic. Am vorbit despre mecanisme de apărare, despre cum dor cuvintele și despre respect de sine și față de ceilalți. Nu doar stilul e bogat, ci și cartea e în totalitatea ei.

2. Ocolul Pământului în 80 de zile (adaptare de Maxime Rovere)

Mi-a fost teamă să iau cartea Ocolul Pământului în 80 de zile în original, pentru că mi s-a părut lungă (aproape 200 de pagini). Adaptarea are 62 de pagini și e foarte prietenoasă cu copiii. Acum îmi dau seama că n-ar fi fost nicio problemă să le citesc integral cartea.

În fine. Adaptarea e bună, povestea curge, are sens. Stilul de scris e păstrat, dialogurile la fel. Finalul i-a uimit teribil pe copii. Nu se așteptau la așa întorsătură de evenimente și s-au bucurat tare pentru Phileas Fogg.

Și aici am avut ocazia să discutăm despre multe. Mai puțin despre zona emoțională și mai mult despre lucruri mai pragmatice. Tehnică și evoluția ei, geografie, timp (sunt multe referiri la ore și date în carte, așa că am tot calculat cât a durat un drum sau altul), cultură și tradiții. După ce am terminat-o, Ema a vrut să știe dacă a fost o poveste reală sau nu (așa că am introdus în discuție conceptele de ”ficțiune” și ”non-ficțiune”) și am căutat pe google informații despre carte. Le-am citit de-acolo copiilor faptul că nu este o poveste reală, însă că mulți alți oameni au încercat apoi să parcurgă această călătorie în 80 de zile sau mai puțin. Mulți dintre ei au reușit, unii și-au scris propriile romane pe tema asta. Și-am mai aflat, fun fact, că în era noastră poți face ocolul pământului în 80 de minute cu racheta.

3. Micul Prinț

Micul Prinț… O carte pentru copii și nu prea. Cam la fel ca și Alice în Țara Minunilor. Le citești la vârste diferite și înțelegi din ele lucruri diferite. Copiii au fost destul de circumspecți la început, fiindcă și cartea începe ușor circumspect. Li s-a părut ciudată și plictisitoare. Apoi, când am intrat în ritmul ei, a început să le placă mult.

E o carte pe marginea căreia poți iniția aproape orice fel de discuție. Emoții, natura umană, relația cu sine și cu ceilalți, procesul de creștere, dezvoltare și individuație, paradoxurile omenirii, autocunoaștere, responsabilitate, prietenie, iubire. Blândă, candidă, delicată cu copiii și trăirile lor. Le-a plăcut enorm că pe parcursul cărții tot apare ideea de cât de ciudați sunt adulții, de cât de greu le e să înțeleagă niște lucruri simple, de cum nu văd ce e cu adevărat important în viață. Am simțit că le normalizează experiența și că află că există varianta ca realitatea copiilor să fie aia OK, iar cea a adulților cea non-OK.

Și mi-a amintit și mie de unele lucruri pe care le mai uit în existența mea cotidiană. Mi-a dat de gândit și de reprioritizat câteodată. Mi s-a părut că ne-a adus mai aproape. Și mă bucur să avem împreună experiența asta legată de cărți și de puterea lor.

4. Cărțile lui Torben Kuhlmann

Editura Corint a publicat în 2017 trei cărți foarte frumoase. ”Edison. Misterul comorii dispărute”, ”Armstrong. Călătoria fantastică a unui șoricel pe lună” și ”Lindbergh. Povestea unui șoricel zburător”.

Sunt niște cărți mai scurte decât Habarnam, de exemplu și sunt minunat ilustrate. Subiectul lor se învârte în jurul șoriceilor care au participat activ la invenții ce ne-au schimbat lumea. După cum poate ați ghicit deja, ei sunt companionii lui Edison, Armstrong sau Lidbergh.

Cu ajutorul șoriceilor copiii au aflat multe lucruri interesante. Legate de istorie, de fizică sau de geografie. Le place mult să inventeze lucruri, așa că s-au bucurat mult să vadă cât de pricepuți sunt șoriceii din cărți. Dacă niște șoricei mici pot inventa lucruri, cu siguranță pot inventa și doi copii interesați de asta.

5. Vrăjitorul din Oz

Următoarea carte pe listă e Vrăjitorul din Oz. E foarte potrivită pentru copiii noștri, pentru că Filip e foarte fascinat de vânt și își bagă mereu pietre în buzunare ca să nu-l ia pe sus (cred că ne-a auzit pe noi de câteva ori că ”e un vânt de te ia pe sus” și-acum nu reușim să-l mai convingem că a fost doar o expresie). Poate o poveste în care o să tot rumege ideea asta o să epuizeze subiectul și o să revenim la normal, la jachete fără bolovani prin ele. Iar Emei sigur o să-i placă, pentru că personajul principal e o fetiță care are un Schnauzer negru și care pleacă într-o mare aventură.

Abia aștept să vorbim despre toate subiectele pe care ni le aruncă romanul ăsta la fileu. Vă țin la curent dacă le-a plăcut.

6. Emil și detectivii

Erich Kaestner e autorul copilăriei mele. Împrumutam cărțile lui de la bibliotecă și le citeam pe nerăsuflate. Sincer, nu mai țin minte nimic din Emil și detectivii (nimic altceva decât că mi-a plăcut mult, la fel ca toate cărțile lui), dar asta e cu atât mai bine. O s-o descopăr și eu odată cu copiii.

7. Habarnam pe lună

Când am terminat primul volum cu Habarnam, copiii au întrebat dacă mai sunt și altele. Mai sunt. Așa că le-am căutat pe google și și-au ales Habarnam pe lună. Când a adus-o curierul, am constatat cu uimire că are peste 400 de pagini. Nu i-a speriat deloc. Abia așteaptă să ajungem la ea. Sunt curioasă cât o să ne ia să o terminăm.

Cu ocazia asta am aflat că personajele preferate ale lui Fip din carte sunt Șurubel și Piuliță, pe care i-a căutat pe toate paginile, până i-a găsit. 🙂

Voi ce mai citiți?