– Filip, Filiiiiip, unde ești? Filiiiiiiip?
Stop. Rewind (sunet de casetă care se derulează). Unde suntem și de ce-l căutăm pe Fip?
E 16 decembrie, undeva pe la ora prânzului. Suntem toți 4 la petrecerea unui băiețel pe care îl știm de când avea 2 luni. E cu două zile mai mic decât Ema și au crescut împreună până la un punct. De câțiva ani își împart ziua de naștere, unul având petrecerea dimineața, iar celălalt după amiaza. Suntem, deci, la petrecerea lui A., care e înaintea petrecerii Emei.
S-a dat semnalul pentru tort și toți copiii s-au adunat în zona de mese, așteptând să vadă minunea cu ochii proprii. Și-s chiar minuni torturile pe care le facem acum pentru zilele de naștere ale copiilor noștri. Ca să fiu sinceră, tortul de la ziua Emei a fost mai frumos decât tortul nostru de nuntă. Ba chiar a avut și două figurine în vârf, pe ea și pe prietena ei cea mai bună, ținându-se de o mână și ținând câte un balon în cealaltă mână. Noi n-am avut la nunta noastră.
Pe vremuri, figurinele de pe tortul de nuntă dăinuiau o veșnicie, atât erau de speciale. Îmi amintesc și acum prin ce ochi mirați priveam figurinele de la tortul alor mei, păstrate bine de bunica într-o vitrină. Ascultam, de fiecare dată, fascinată, cum cineva poate înfăptui așa minuni doar din zahăr.
În fine. În jurul fetițelor care țin baloane erau o sumedenie de buburuze, iar tortul avea două etaje. Ca la nuntă, deci.
Ei, acestea fiind așteptările standard ale copiilor din 2019, momentul aducerii tortului e chiar un eveniment. Și pentru că deja toate torturile arată fantastic la toată lumea, trebuie plusat la moment aducerii. Poate o artifică, poate jocuri de lumini, poate o surpriză. Deci, oricum ai da-o, momentul aducerii tortului e de neratat. Adică și să vrei și tot n-o să poți să nu-l vezi.
Pe 16 decembrie 2018 tortul a fost adus de către un astronaut. De către un astronaut îmbrăcat într-un costum care beculea. Nu mai știu dacă tortul avea și artificii sau doar lumânări, dar astronautul cred că era chiar arhisuficient pentru a nu fi ratat într-o cameră în care se făcuse destul de întuneric. Toți copiii priveau spectacolul cu ochi curioși și bucuroși de copii și cu gurile căscate de uimire și de anticiparea papilelor gustative. Nu numai că torturile lui 2018 și 2019 arată spectaculos, dar au și niște gusturi incredibile, ați observat? Știți tortul ăla însiropat cu câte un strat de cremă între blaturi? Ăla e pentru neconesöri. Oamenii serioși fac torturi cu trei straturi de mousse și cu fructe la care noi nici nu visam măcar vara, darămite iarna. Stați așa, să-mi iau un șervețel. Îmi plouă nițel în gură.
Deci. Să revenim. Astronautul cu beculețe aduce tortul frumos, copiii cască gura și se bucură din toate suflețelele lor de minune. Doar copilul meu mic nu-i pe nicăieri. Și eu și ta-su îl căutăm cu mare îngrijorare prin tot locul de joacă. N-avea unde să plece, zicem noi. Dar, mai știi? Până la urmă, în panica ce-mi creștea în piept, mă dau mai în spate, ca să văd imaginea de ansamblu. Când, îl văd.
Era la o masă, așezat la locul lui. Cu spatele la tot spectacolul și cu o linguriță în mână.
– Ce faci, Fip? Te-am căutat peste tot. M-am și speriat.
– Păi, eram aici.
– Ce faci aici?
– Aștept tortul.
– Păi, tortul e acolo. L-a adus un astronaut cu beculețe. L-ai văzut?
– Da, dar eu vreau să-l mănânc, zice el, plictisit.
… priorități. La petrecerea soră-sii este, la fel, singurul care lipsește din poza de grup.
– Da, l-am văzut. Mă mai joc până mâncăm…
* * *
– Filip, Filiiiiip, unde ești? Filiiiiiiip?
Suntem la o altă petrecere. 12 ianuarie A.D. La un loc de joacă destul de mare, la o altă petrecere, îl căutăm iar pe copilul mic. Văzându-mi ochii căutători, o prietenă care venise acolo la o altă petrecere și cu care mă întâlnisem întâmplător, îmi zice:
– Dacă-l cauți pe fie-tu, să știi că e în ultima cameră, și-a pus un coif și stă la masă.
Fug în ultima cameră și-l găsesc. Singurul din cameră, cu un coif cu spiderman pe cap și o linguriță în mână, cu spatele la ușă și la tot spectacolul din spatele ușii.
– Ce faci aici, Fip? Te-am căutat și nu te mai găseam.
– Am auzit că aduc tortul și m-am așezat la masă.
– Super, dar să știi că aici nu e petrecerea la care am venit noi.
– Nu? Dar a cui?
– A altui copil.
– Îl cunosc?
– Nu.
– Are tort?
– Cred că da.
– Atunci rămân aici să mănânc tort și vin după aia.
Am reușit, până la urmă, să-l conving să vină, pentru că nu poate mânca tort de la toate petrecerile din București. Nu prea i-a convenit, dar a fost mulțumit că a putut păstra coiful.
De data asta apare în poza de grup. Singurul copil cu coif. S-a descurcat bine, zic eu.
