De ce nu putem să avem lucruri frumoase

Bună dimineața tuturor, mai ales familiilor cu copii, care știu că mă citesc mai mult decât familiile fără copii. Astăzi nu o să vină un articol despre Cum să… fii mama perfectă, să-ți crești copiii perfect echilibrați emoțional, susții copilul să-și atingă în totalitate potențialul cognitiv, relaționezi cu tine, ceilalți și lumea, astfel încât să ai o viață împlinită și fericită și să funcționezi autonom și interdependent întru pururea și vecii vecilor.

Astăzi o să fie mai degrabă un articol despre cum să ai copii și nice things on a bugdet nu prea se pupă. Sau nu mereu. Sau nu pentru toată lumea. Așa că azi o să vă povestesc puțintel despre cum a fost acum 3 ani și jumătate, când ne-am luat mașina nouă.

În primul rând, că nu era o mașină nouă. Însă era o mașină mai nouă decât mașina deja veche pe care o conduceam – un Volkswagen Golf 4. Istoria Golfului nostru 4 era destul de lungă. Viața lui începuse în Germania, se intersectase apoi cu viața unui prieten al nostru în România și apoi ajunsese la noi, unde ne purtase pe mine și pe copii prin diferite colțuri ale orașului și împrejurimilor. Nu-mi amintesc să ne fi acompaniat și în vacanțe, pentru că era mic și noi eram mulți și scaunul rear facing al lui Filip era imens, deci în dreapta nu mai încăpea decât o poză a unei persoane, nu persoana în plan 3D. Mașina mergea foarte bine, încă, însă ne temeam că atunci când o să pice, o să pice cu totul, fără drept de apel și de reparații.

În al doilea rând, că deși nu era nouă, era o mașină care-mi plăcea mult. Și la care tot contemplasem eu în decursul timpului. Ne-am gândit atunci mult dacă să luăm tot o mașină mai veche (dar mai nouă decât Golful), o mașină despre care să știm că rezistă bine în timp (eu aveam în minte un autoturism Opel Astra, care era într-un interval de preț destul de generos), însă până la urmă am decis să investim mai mult în mașină și să luăm ceva ce-mi doream, nu doar că era utilă sau mai ieftină. Și am găsit mixul perfect (pentru mine) între o mașină 4×4 și o dimensiune potrivită pentru oraș, între o mașină pătrățoasă, dar nu chiar ca un G Class, o mașină în care să încapă tronul gigantic al lui Filip, dar să nu fie nevoie să iau cu ea curbe cum aș lua cu un tir, care să fie fâșneață, dar să nu consume 20%. Am fost foarte bucuroasă când am cumpărat-o. Țin minte și acum că ne-am dus cu scaunul lui Fip, ca să ne asigurăm că intră în mașină, am primit factura și am lăsat mașina acolo, pentru ultime retușuri, urmând să o ridic când va fi gata. Avantajul de a cumpăra o mașină de la un dealer auto (pe care tot online l-am găsit, nu ne-am dus la recomandarea cuiva) este relația contractuală cu clauze și cu suport în caz că mașina se dovedește ulterior că ar avea probleme. Conform contractului, mici zgârieturi au fost reparate, mici lipsuri au fost umplute și când am luat-o mă aștepta curată și frumos mirositoare.

M-am urcat în ea și am pornit cu ea, așa strălucitoare cum era. Muzica suna frumos în boxe și era liniște în rest, pentru că urma să ia V. copiii de la grădiniță. Acasă, copiii au admirat și ei mașina, au scotocit prin toate sertarele și toate buzunarele ei, au creat povești și a fost fantastic și minunat și extraordinar. Au fost surprinși și de faptul că mașina nu avea schimbător de viteze (în locul schimbătorului este un spațiu de depozitare unde e și priza și loc pentru nimicuri – arată ca o mică piscină pentru păpuși, iar schimbătorul de viteze este montat, de fapt, pe volan). Wow, nu mai văzuseră așa ceva.

A doua zi, după ce am luat copiii de la grădiniță, mi-au cerut să se mai joace puțin în mașină. Încă era nouă pentru ei, încă avea secrete și încă le atrăgea atenția. I-am lăsat, cu cheia scoasă din contact. Ce se putea întâmpla? Țineți minte, a doua zi de când aveam mașina. Păi… Copilul de-al doilea, un copil foarte inventiv, s-a gândit că ar fi o idee bună ca acea piscină de păpuși să aibă și apă, așa că a turnat jumătate de litru de apă minerală în spațiul de depozitare cu priza. Mda. Desigur, priza a încetat să mai funcționeze în secunda 1. Povestea cu reparația prizei este, apoi, lungă, pentru că în service-ul autorizat am aflat inițial că nu era doar siguranța, ci că trebuia dat jos tot bordul pentru a o repara. Zgârcita din mine a decis că era prea scump să-mi bat capul cu așa ceva, așa că a mai durat vreo doi ani în care am funcționat cu un prelungitor de priză trasă din portbagaj până când, un om mai priceput a umblat la panoul de siguranțe și a rezolvat problema de acolo.

Apoi, mașina a trecut prin câte și mai câte. De la a căra o motosapă în portbagaj, până la a se umple de voma cățelului neiubitor de serpentine. A fost la mare și a mers pe nisip (nu, nu pe plajă, însă la Vadu sunt niște drumuri minunate de nisip până la plajă), a fost la munte și a urcat pe viscol. A fost greu de înmatriculat, pentru că instituțiile statului funcționează psihotic și schizoid. Am făcut un accident cu ea. Am ascultat muzică tare în ea. Am culcat copiii în ea. M-am dat pe zăpadă cu ea (nu vă impacientați, eram în pustietate). A fost extensie de cort. A primit upgrade-uri de bărbat priceput (i-a pus lumini în interior, i-a schimbat displayul de Nokia 3310 cu unul pe care pot vedea o hartă pe GPS). Am cărat cu ea biciclete și am tras oameni înzăpeziți înapoi pe drum.

Morala? Nu e una, voiam doar să vă spun că viața în familia noastră e plină de tot felul de lucruri și că nici măcar obiectele n-au o viață prea ușoară și trebuie să ni se adapteze. Dar ies niște povești tare frumoase din experiențele astea, de care ne amintim acum râzând. În a doua zi de când intrasem în posesia ei, când băltea apa în priza mașinii, ei… atunci râdeam mai puțin…

 

Primul lucru pe care o să-l facem în 2021 și noul dormitor

Știți că ziceam la începutul pandemiei că dacă tot o să stăm atât de mult în casă, o să ne-o zugrăvim singuri pe toată? Haha. Mai ziceam atunci câ în câteva luni învăț și o limbă nouă și că nu mai știu ce mai fac. Mă dau de 3 ori peste cap și mă transform în femeia bionică. Nu-s bionică, n-am învățat nici turcă și nici nu mi-am reamintit japoneza, iar casa nu doar că nu-i zugrăvită, ba chiar e mai găurită decât fusese în martie.

Mă rog. Chestia e că primul lucru pe care o să să-l facem în 2021 o să fie să zugrăvim. Bine, nu chiar primul lucru. Primul lucru în 2021 o să fie să bem șampanie și să ne pupăm. Dar primul lucru mare din 2021 acesta o să fie: vin niște oameni în casa noastră și zugrăvesc.

Ei, dar înainte de asta, am mai făcut ceva. Pentru prima oară în vreo 11 ani, am schimbat mobila de dormitor. În restul casei am modificat mereu una-alta. Practic, când ne-am mutat de la apartament aici (acum 6 ani), ne-am luat toată mobila de acolo și am adus-o aici. Și mi s-a părut că niciodată nu s-a potrivit cum trebuia. În living am sucit-o și am răsucit-o. Pune masa, scoate masa. Pune fotoliul în colț, mută-l în fața canapelei, scapă de el, mai ia o canapea. Pune rafturile de cărți în colț, scoate rafturile de cărți din colț. Pune un Billy în capul scărilor, scoate-l. Pune canapeaua pe peretele X, mut-o. Și tot așa. Anul trecut am schimbat și mobila de living și am făcut una potrivită pentru spațiul de aici și pentru nevoile noastre de acum. De atunci n-am mai schimbat lucruri. Apoi, camera copiilor. Copiii sunt mereu în schimbare și-așa a fost și camera lor. Am avut paturi supra-etajate, am scăpat de ele, am avut saltele pe jos, am luat paturi mici. Dulapul l-am mutat de pe un perete pe altul, am montat și demontat dulapuri de jucării (acum au nevoie de mult mai puține, așa că le-am scos) și tot așa și la ei. În birou nu mai zic. A arătat în fel și chip camera aia.

În tot acest tumult, dormitorul a fost mereu același. Până acum câteva luni, când am schimbat mobila și aici. După 11 ani, patul a fost demontat, dulapurile au fost despărțite (unul dat mai departe, unul mutat în holul de la intrare), iar comoda care a fost casă pentru hăinuțe mici de copii și masă de înfășat, s-a dus și ea în alte părți. Și-am făcut mobilă nouă, cap-coadă. Dacă mă uit așa un picuț la ea, îmi dau seama cât de dor mi-a fost să călătoresc în perioada asta, pentru că arată exact ca o cameră de hotel. Și miroase ca o cameră de hotel și o țin mereu ordonată, ca pe o cameră de hotel. Ba chiar făcusem și patul ca într-o cameră de hotel, cu păturica bine băgată sub saltea, dar V urăște asta, așa că am căutat alte moduri hoteliere de a face patul.

Motivul pentru care am schimbat mobila? Motivul meu a fost că-mi place schimbarea și îmi place adrenalina care vine cu ea. Am trecut de la un dormitor dulceag, alb, french country, la unul modern, cu linii drepte, destul de masculin. Motivul lui V a fost mai practic, pentru el noul layout al dormitorului este legat de spațiu. În aranjamentul de acum avem mult mai mult spațiu. Nu o să vă arăt acum poze din el, pentru că suntem la un pas de renovare, cu o gaură mare și gri într-un perete și cu o perdea care nu se potrivește prea bine, dar vă las mai jos modelul de la care m-am inspirat:

 

Și nu-mi dau seama de ce n-am făcut asta de la bun început și de ce nu-s mobilate așa toate dormitoarele micuțe. Practic, în dormitor avem un pat încadrat de un dulap. Și-atât. În spatele patului este o poliță, de lățimea unei cărți, care ține loc de noptieră. Și în rest… Nimic. Dulapul l-am făcut pe comandă, însă pe dimensiunile de la IKEA (ca să ne putem pune în interior accesorii de la ei), iar patul este… verde <3 Atât de verde:

Promit să revin cu poze când or arăta și pereții cum trebuie.

Cum am încercat eu din greu să ajung la Conferința Națională de Analiză Tranzacțională

– Vezi că în weekendul ăla cu 26-27 octombrie vreau să merg la Conferința Națională de Analiză Tranzacțională. O să lipsesc tot weekendul și va trebui să stai tu cu copiii. E ok pentru tine? Aveai/ai alte planuri?

Asta eram eu, acum câteva luni. Destul de multe. Și discutam cu V. despre weekendul meu liber, în care el nu avea nimic plănuit. Ce simplu și frumos e să colaborăm așa, ca să ne îndeplinim nevoile și dorințele amândoi. Tare mult îmi place cum facem lucrurile astea împreună. Suntem faini tare…

Acum ceva mai puține luni, vine și el la mine.

– Vezi că în ultimul weekend din luna octombrie merg cu băieții în deltă. E ok pentru tine?

Sigur că e ok pentru mine, du-te și have fun. Mă bucur când își mai găsește și altceva de făcut decât job, casă, copii. Are nevoie să mai respire și el alt aer decât ”responsabilitate” și ”muncă”. Are nevoie să se distreze și să-i fie bine, să avem apoi ce povesti seara la o înghețată, după ce se culcă amândoi copiii și se face liniște în casă și în cap.

Și sigur mai e și că nu o să duc povestea asta previzibilă în derizoriu, plecând de la premisa că încă nu v-ați prins că ”ultimul weekend din luna octombrie” și ”weekendul ăla cu 26-27 octombrie” e unul și același weekend. Vreau doar să vă spun că eu am crezut că el a luat în calcul weekendul meu când l-a plănuit pe-al lui și nici măcar nu am verificat, iar el a presupus că eu am luat în calcul weekendul meu când am spus că e ok pentru mine. În fine, fast forward, ne trezim acum o lună în discuția ”oh, fuck, e același weekend! Și-acum, ce?”

Cum facem, deci, eu să merg la conferință, el să meargă în Deltă, iar copiii să aibă și ei un weekend frumos?

Planul 1 – Vacanță la bunicii de departe

Nu-i nimic, nu ne panicăm. De ce să ne panicăm? ”Ultimul weekend din octombrie”, aka ”weekendul ăla cu 26-27 octombrie” e un weekend de vacanță și oricum copiii și-au propus la sfârșitul verii ca prima vacanță pe care o vor avea să o petreacă la bunici. Nicio grijă, îi ducem acolo. Toată lumea e fericită.

Cum s-a stricat planul: Se organizează tabără de vacanță la școala Emei.

Planul 2 – Se duc în weekend la bunica de aproape

OK, dacă în vacanță e tabăra în care Ema vrea să meargă, nu-i niciun bai. Da, nu pot merge la bunicii de departe, pentru că nu merită un drum așa lung doar ca să stea acolo două zile. Dar nici la mama n-au mai fost de mult timp și au tot spus că vor să meargă. Asta e soluția. Vor petrece weekendul la mama.

Cum s-a stricat planul: Ema pleacă în tabără de duminică.

Planul 3 – Vine bunica la noi în weekend

”Respiră, Diana. E ok. Nu-i panică. Vineri îi duci pe copii la școală și la grădiniță, tu te duci la conferință (vinerea e zi de preconferință, iar tema – una din preferatele mele – e reprezentată de ”Etapele de dezvoltare ale copiilor”), seara iei copiii, mergi la mama, o iei pe mama, veniți toți acasă, sâmbătă tu mergi la conferință, mama rămâne acasă cu copiii, duminică duci copilul mare la autocar, întârzii puțin la conferință și ajungi. Great, plan minunat!”

Cum s-a stricat planul: Ziua de preconferință începe de la ora 16.00.

Planul 4 – Copiii stau acasă vineri

Ok, hai că am găsit soluție și la problema asta. Da, n-aș putea ajunge la preconferința care începe la 4 dacă ar fi să iau copiii de la școală și grădiniță tot cam pe la ora aia, așa că cel mai simplu ar fi să o rog pe mama să vină de joi seara și să-i țin pe copii acasă vineri. Ce simplu, nu-i nicio panică. Super! Ce bine mă descurc!

Cum s-a stricat planul: La școală e petrecere de halloween vineri.

Planul 5 – Mă enervez și nu mă mai duc nicăieri!

Pe la 4 dimineața, după ce l-am culcat pe Fip înapoi, m-am învârtit în pat ca un pui la rotisor. Îmi mai curg și ochii, sigur fac conjunctivită. Fip tușește, sigur răcește iar, am dat banii degeaba pe purificator (până la urmă, n-am făcut conjunctivită, ci am răcit eu, nu el). Oricum o dau, e complicat. Ema vrea la petrecere, deci n-am cum s-o țin acasă, deci ratez preconferința. Duminică oricum ajung cu jumătate de zi mai târziu. Toată bătaia asta de cap pentru o zi de conferință – cea de sâmbătă. Nu mai vreau și nu mai pot și-s furioasă până peste cap că nu pot avea și eu un amărât de weekend liniștit, în care să nu fie nevoie să mut munți ca să mă pot duce în treaba mea. Nu mai fac nimic, gata! Stau acasă furioasă pe de-o parte și liniștită pe de altă parte că nu mai are ce plan să mi se prăbușească în cap și gata! Gata! (vă rog să observați poziția victimizantă în care m-am dus și cum am ”muncit din greu” și-am ”încercat din greu” să găsesc o soluție (sau mai multe); despre acest Driver – ”Muncește/Încearcă din greu”, puteți citi mai multe în articolul meu ”Cele 5 Drivere – Impulsurile pilotului automat

Cum s-a stricat planul: M-am plâns unei prietene, care a venit cu o reacție diferită.

Planul 6 – Așa-i viața în mișcare, nu-s eu o victimă decât dacă renunț la atitudinea flexibilă

Nonșalanța cu care ea nu a intrat în drama mea și soluția simplă pe care a invitat-o m-a făcut să văd cu alți ochi gândurile, emoțiile și comportamentul meu. ”Nu poate prietena ta să o ia pe Ema de la școală?” a fost întrebarea simplă, dar nu întrebarea a fost momentul Aha, ci felul cum a adresat-o. Sunt convinsă că dacă ar fi intrat în drama mea, răspunsul meu de victimă neputincioasă ar fi fost ”Da, dar cu Fip ce pot face, ea nu-i poate lua pe amândoi, și-oricum ea nu stă în cartier cu noi, deci e complicat, mai bine nu, etc. etc. etc”.

Însă, naturalețea ei m-a făcut să gândesc instant o altă soluție (Fip rămâne acasă cu mama, pe Ema o ia o altă prietenă, care stă în cartier cu noi, deci o poate lăsa acasă la mama și la Fip) și, mai mult decât atât, dacă o fi să pice și planul ăsta, o să-mi amintesc de răspunsul ei și în loc să mă blochez și să fac un atac de panică, o să prefer să fiu flexibilă și să mă gândesc la altceva. Pentru că așa e viața: se întâmplă lucruri în ea, iar când lucrurile se întâmplă, pot răspunde, sau mă pot închide. Pare mai sănătos să răspund, așa că asta voi face. Ce se poate întâmpla mai departe?

Cum s-a stricat planul: Încă nu s-a stricat și probabil nici n-o să se strice, atâta timp cât îmi păstrez atitudinea creatoare și nu pe cea de victimă. Dar, vedem…

3 moduri în care să porți un tulle ca o neprințesă

3 moduri în care să porți un tulle ca o neprințesă

Ehei, știți ce-mi place mie? Îmi plac multe. Serile, să joc Monopoly cu copiii, muzica, florile, ordinea, cărțile, o casă curată (dacă ar fi a mea, ar fi și mai bine :))), bocancii, verdele și fustele de balerine. 

Și-mi mai place și că, de când lucrez de-acasă, sunt mai flexibilă în felul în care îmi dau voie să mă îmbrac, mai ales pentru că de la talie în jos nu se vede cum arăt. Și nu, nu stau în pantaloni de pijama, așa cum poate că vă așteptați să spun, ci astăzi vreau să vă povestesc despre fusta mea preferată de … tulle. Și cum o potrivesc eu, ca să nu fiu prea Cenușăreasa mahmură după bal. 

Jurnal de lucrat de-acasă

Jurnal de lucrat de-acasă

În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin.
Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

În curtea prăfoasă și gri e ora la care apusul se transformă în răsărit.
Nu mă întreba de unde știu cum se poate transforma un apus în răsărit. Nici măcar de unde știu că nu e invers.
E așa cum e, așa cum trebuie să fie lucrurile.
E o lume în care există doar apus și răsărit, iar soarele nu reușește niciodată să aducă lumină și căldură peste oamenii ca niște statui, la fel de prăfoși și ei și gri.
E o lume ca un GIF fără sonor, o lume care se repetă la infinit, care nu are nici început, nici sfârșit, ci stă suspendată printre alte lumi, ca o roșie coaptă într-o lădiță plină cu alte roșii coapte. La fel, însă diferite. Rotunde, însă nu de tot. Roșii, dar cu nuanțe. Mici, mari, mai proaspete, mai vechi. Mute și dureroase.

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd curtea cu pământul ei bătătorit în culori uscate și înecăcioase, cu particule de praf ca norii, care levitează la două palme de sol.
Prin praful ca un brâu, timpul stă în loc. Și, odată cu el, orice mișcare, orice gând, orice imagine. 

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd în partea stângă căsuța necunoscută, dar atât de dragă mie.
Și ea e gri și pare să fie acolo din aceleași vremuri străvechi și infinite ca brâul de praf.
E gârbovită și mută, uscată și neprimitoare, tristă și semeață, ca o vânzătoare de la ghișeul de la Poștă, care-ți vorbește răstit, însă vezi în ochii ei durerea micii ei vieți, ca două lacuri adânci și secate, în care nu va mai fi niciodată apă sau viață sau timp. 

 

Casa e acolo la fel cum mama e pentru copilul mic, atât de mic încât nu știe nici că are mâini, sau gânduri sau vreme, sau că există.
Fără casă, lumea n-ar exista. Fără mamă, copilul s-ar evapora, dus de vânt și presărat printre petale de margarete, fără tristețe sau cuvinte, în liniște și negru.
Casa, mama lumii, veghează dintr-un colț la mersul vieții. Trăiește și ea atemporal fără viață și știe că nu poate face nimic chiar de va fi ca cineva să vină să schimbe lumea. Pentru că lumea ei nu poate fi schimbată. Casa e inutilă și atât de importantă, în același timp. 

 

În fața casei fără viață și suflu, sare coarda o fetiță cu două cozi.
Poartă și ea, asemeni lumii ei, o rochie de culoarea prafului de toamnă târzie, în straturile de maro ale unei păduri la apus, când crengile copacilor dezbrăcate de viața frunzelor au rămas încremenite, ca țipătul surd al unui copil pe care mama lui nu-l va mai naște niciodată. Șosetele-i sunt albe, iar pantofii curați. Praful levitează, într-adevăr, la două palme de tălpile ei. De parcă doar picioarele i-ar putea respira aer curat în lumea ei gri, dintre apus și răsărit. 

 

O privesc pe fetiță din spatele ulucilor aproape negre și-mi dau seama că între noi nu e un gard, ci o viață, o lume, un univers întreg. Fetița cu cozi și rochie de culoarea țipătului și ororii râde vesel, în timp ce numără la infinit săriturile ei cu coarda. Unu, doi, trei, patru, cinciUnu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.
 Apoi o ia de la început, cu aceeași veselie care nu poate provoca decât durere și neputință. E atât de aproape, însă atât de departe de mine, pentru că brâul de praf nu-i doar particule mici de univers, ci universul în sine. Particule mici de timp, iar fiecare particulă e câte o viață de om, prin care trebuie să treci ca să ajungi de la uluci până la ea. 

 

Mi-e dor de fetița asta pe care n-am cunoscut-o niciodată. Mai vreau s-o strâng o dată în brațele mele cu corpul ei pe care-l știu în fiecare detaliu. Știu sigur cum ar fi.
Aș lua-o în brațe și-atunci bucuria ei i-ar ieși din gură printr-un oftat lung, așa cum iese aerul dintr-un balon umflat, până când el se întoarce la forma lui adevărată, nu cea închipuită de oamenii care suflă în el furie și frustrare, neputință și dorință, apoi îi dau forme după dorințele lor.
S-ar topi pe mine, ca o haină moale de cașmir și m-ar îmbrăca, fără măcar să intuiesc ce face, ca o a doua piele. O piele mai bună și mai frumoasă decât prima, decât a mea.
Și-aș purta-o după mine peste tot, pe mine, peste tot, fetița veselă, cu două codițe, care mă îmbracă și mă protejează de frig, de ploaie, de durere și de singurătate.
Iar ei i-ar plăcea nespus să fie aici și acolo, dar cu mine mereu, să ia forma mea și să-mi poarte de grijă.
Mi-a spus într-o noapte fără cuvinte că mă așteaptă acolo de la începutul lumii, sărind coarda fără oprire. Unu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.

 

Lumea ei e repetitivă și departe.

 

Casa veghează din colț ca nimic să nu oprească repetiția, pentru că atunci când se oprește repetiția, dispare lumea.
Casa veghează, așadar, ca fetița să poată sări coarda la ora la care apusul se transformă în răsărit așteptând să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple. Dar nu în lumea asta, nu în universul ăsta, ci în altă lume și în alt univers. Într-un univers diferit, în care cerul primește soarele și-i dă spațiu să fie cald și puternic, în care praful se dizolvă în ploaie, în care există zi și noapte, în care fetița își arată fața, în care casa are mușcate la geamuri și oameni vii pe prispa-i, în care gardul e verde, iar pământul nu-i prăfos, ci acoperit de iarbă și culori și viață. În altă roșie din lădiță, la fel ca asta, dar altfel. 

 

Strig, dar fetița cu două cozi și rochie de culoarea neputinței și disperării nu mă aude: 

 – Te-am vrut mereu! Te-am căutat de când mă știu. N-am știut că exiști. Îmi pare rău că nu te pot salva. Îmi pare rău că n-am venit la timp. Am venit prea târziu, când lumea fără început și fără sfârșit se termină, odată cu înmormântarea ta. Repetiția se oprește aici, pentru că am venit eu. Îmi pare rău. Mai bine te lăsam să mă aștepți…

 

N-am cunoscut-o niciodată pe fetița cu cozi și rochie de culoarea depărtării, ci am venit acum, când e deja prea târziu, doar cât să apuc să-mi iau la revedere.
Azi e ultima ta zi pe lumea asta ca o vedere tristă din vremuri care n-au existat niciodată, dar pe care atât de bine le știm.
Simt nedreptatea și neputința de a nu fi crescut cu tine, de a nu fi împărțit copilăria mea cu tine. Copilăria mea, cu casa care veghează și curtea prăfoasă. 

 

Adio și-odată cu tine îmi iau la revedere și de la mine, așa cum speram vreodată să fiu. 

 

De ce nu putem să avem lucruri frumoase

De ce nu putem să avem lucruri frumoase

Astăzi o să fie mai degrabă un articol despre cum să ai copii și nice things on a bugdet nu prea se pupă. Sau nu mereu. Sau nu pentru toată lumea. Așa că azi o să vă povestesc puțintel despre cum a fost acum 3 ani și jumătate, când ne-am luat mașina nouă.

Primul lucru pe care o să-l facem în 2021 și noul dormitor

Primul lucru pe care o să-l facem în 2021 și noul dormitor

Mă rog. Chestia e că primul lucru pe care o să să-l facem în 2021 o să fie să zugrăvim. Bine, nu chiar primul lucru. Primul lucru în 2021 o să fie să bem șampanie și să ne pupăm. Dar primul lucru mare din 2021 acesta o să fie: vin niște oameni în casa noastră și zugrăvesc. 

O scrisoare pentru Diana, cea de 20 si ceva de ani

Urmează ziua mea luna asta. Uitasem de asta, că vine acus acus, dar mi-a amintit Fip aseară, când încerca să-si facă el ordine în gânduri. “Deci, după ziua Emei e ziua mea. Si după ziua mea, e ziua lui tati. Si ziua ta când e?”

Uite că e imediat după colț. Asteaptă linistită să mai treacă vreo 2 săptămâni si-un pic si vine imediat. Dacă o să vă întrebați câți ani împlinesc, să stiți că si eu m-am întrebat si am aflat doar după un calcul matematic simplu. Câți ani au trecut din 1985 si până în 2019? Destui, dar parcă nu suficienți. Parcă puteam să fac mai multe, să stiu mai multe, să-mi iasă mai multe. Poate vă identificați si voi cu insuficientul ăsta, când orice ai face, parcă tot nu-i destul.

Si ce fac eu atunci când îmi vin gânduri din astea fanteziste? Le compar cu concretul realității. Ce am făcut? Ce n-am făcut? Ce înseamnă suficient? Ce înseamnă insuficient? Drept urmare, mi-am scris o scrisoare. Când o să am acces la o masină a timpului, o s-o pun la curier si o să mi-o trimit. Până atunci, o pun aici.

Dragă Diana,

Wow, ce perioadă frumoasă din viața ta. Când îmi amintesc de-adevăratelea de tine, îmi dispare gândul urât. Pentru că esti misto. Atât de misto pe cât poți fi acum. Stiu că îți faci griji câteodatâ, dar respiră. O să cresti, o să te maturizezi, o să te aliniezi. O să lucrezi la tine, o să fii mai profundă, dar acum ai nevoie să te bucuri de viață.

Îți mulțumesc pentru toată experiența de viață pe care ai acumulat-o. Pentru toate deciziile bune si pentru toate greselile. Stiu că în serile în care pare că nimic n-are sens n-o să mă crezi când o să-ți spun că toate greselile tale sunt bune. Că esti bună si frumoasă si că din toate greselile astea ai crescut. O să înveti să pui limite din ce în ce mai bine, o să construiesti si o să dărâmi ziduri, o să cresti din tot. Si tot are un sens. 

Îți mulțumesc că muncesti si că esti serioasă. Si că te bucuri de munca ta. O să tot descoperi lucruri minunate de făcut si o să te bucuri de fiecare dintre ele. Stiu că unele dintre ele sunt coplesitoare câteodată, dar ia-le câte una pe rând si o să vezi că o să le aranjezi pe toate. 

Esti puternică, desi nu o stii. O să afli asta atunci când o să ai nevoie să te iei mai mult în serios. Si, uite, eu stau si mă gândesc la tine si îmi dau seama cât de puternică esti si prin câte ai trecut… Stiu, ți se pare că viața ta e usoară si că tocmai de-asta reusesti să treci prin ea, dar nu-i usoară. O faci tu să pară usoară, pentru că ai resurse si instrumente si le folosesti. Esti minunată!

Tu m-ai făcut să fiu eu. Cu prieteniile tale, cu iubirile tale, cu reusitele tale si cu esecurile tale. Diana de douăzeci si ceva de ani, tu ai făcut ca Diana de aproape treizeci si patru de ani să fie asezată. Să se iubească. Să construiască poduri. Să aibă o căsnicie cum stiu că îți doreai, dar nu credeai că vei avea. Si doi copii minunați la care visai, dar pe care erai sigură că n-o să ajungi să-i ai. Nu, nu te-ai “înecat ca țiganul la mal”. Ai mers până la capăt. 

Iar eu am crescut din tine. Am învățat de la tine. Am câstigat si am pierdut. Oameni, ocazii. Pe tata. Copilăria.

Asa că îți mulțumesc pentru tot. Pentru lecții, pentru amintiri. Si, stii? Câteodată mi-e dor de energia ta, de lipsa ta de limite, de bucuria ta. Chiar si de prejudecătile tale. De personalitatea ta colerică. Am nevoie să redescopăr asta în mine. S-a pierdut undeva în empatie si linistea de care am avut atâta nevoie o vreme. Vrei să mă reînveți cum se face?

Cu drag, îmbrățisări si iubire,

A ta Diana de aproape treizeci si patru de ani. 

 

Grijă de tine, ca să-ți fie bine

Grijă de tine, ca să-ți fie bine

De ce să ai grijă de tenul tău și să vrei să te tratezi de coșuri e frivol, însă să te tratezi de stomatită aftoasă nu e? De ce bubele din gură sunt serioase, dar cele de pe obraz sunt semne de superficialitate?
Nu e nicio diferență. În existența noastră pe planeta pământ, suntem multe. Suntem un corp și o minte, suntem emoții și suntem gânduri și e important să avem grijă de toate.

Cum ne lăsăm duși de nas

Cum ne lăsăm duși de nas

Dacă e ceva ce ne leagă de oamenii de acum 650 de ani, acel ceva nu e nici felul în care ne iubim, nici felul în care scriem și în care citim, nici felul în care ne creștem copiii. Ci faptul că ne dăm cu parfum. Acest ”parfum” a acompaniat omul în evoluția lui pe această planetă de sute de ani, ceea ce mie-mi transmite că îndeplinește mai mult decât o funcție pur ”decorativă” din punct de vedere olfactiv.

Crăciun ÎMPREUNĂ, indiferent unde ești

Crăciun ÎMPREUNĂ, indiferent unde ești

La fel cum a fost tot anul, nici Crăciunul nu se dezminte: o să fie ciudat. Și nu pentru noi în mod specific (sau nu DOAR pentru noi), ci pentru multe poate chiar miliarde de oameni, anul acesta Crăciunul va fi diferit. De la distanță, sau aproape, dar cu teamă. Oricât am vrea să evităm părțile negative ale pandemiei și să ne concentrăm pe părțile pozitive, ca să n-o luăm razna, cred că e important pentru noi să fim un picuț conștienți de ceea ce simțim și cum o facem în această perioadă.

Sunt norocoasă

Acum vreo 15 ani, când mai aveam nițel și terminam liceul, ideea de consiliere de carieră pentru elevi era o dovadă supremă de narcisism. Un ifos. Tichie de mărgăritar. Timpurile erau mișcătoare. Parcă ne modernizam și parcă totuși nu. Parcă părinții noștri încă nu puteau privi înainte fără teama de a fi prinși din urmă de griul blocurilor și oamenilor la fel care îi urmăreau cu guri căscate de monstru care se hrănise atâta vreme cu tinerețea, bucuria și sinceritatea lor. Parcă le era teamă tuturor adulților din jurul nostru să facă un pas înainte, ca să nu se trezească apoi că fac doi înapoi. Tot ce era în jurul nostru părea să fie o realitate de cristal, pe alocuri crăpat, pe alocuri murdar, dar amenințat în permanență că la orice vânt mai puternic, va fi spulberat definitiv de cel mai mic fir de nisip.

Așadar, puțini păreau cei care să aibă o idee despre ce va fi să fie. De fapt, privind în urmă, părinții din generația noastră îmi pare că se împărțeau în trei categorii.

Părinții care păreau să știe cum vor evolua lucrurile. Puțini la număr. Foarte puțini, chiar și între părinții colegilor mei, deși am învățat la o școală puțin mai ”în bulă”. Sau ”în afara bulei” de oameni ce nu știau altceva decât comunism.

Apoi veneau părinții curajoși. Care, deși nu știau ce o să se întâmple, își puneau speranțele în ”afară”. Mulți dintre colegii mei au plecat ”afară”, în Germania sau Austria, unde au făcut o facultate sau alta și de unde cei mai mulți nici că s-au mai întors. Nici n-ar fi avut la ce.

Din a treia categorie făceau parte părinții care se temeau de viitor, pentru că părea atât de diferit de trecut, cu toate astea putea să ajungă să fie chiar la fel la un moment dat. Și nu reușeau să-și dădeau seama ce-i mai rău. Să fie la fel, sau să fie altfel? Cam așa cred eu că au fost și părinții mei. Iar pentru că nu știau foarte bine ce o să fie, s-au gândit că cel mai de folos mi-ar fi să fiu flexibilă. Recunosc, asta simt și eu pentru copiii mei. Că asta e important pentru un viitor incert. Să fie flexibili. Ce însemna flexibilitatea acum 32 de ani e diferit de ce înseamnă (cel puțin pentru mine) flexibilitatea acum, iar asta e o poveste pentru altă zi.

Pe principiul trebuie să știi să faci de toate și nimic, ca să te poți angaja oriunde, am ajuns să învăț la facultate să fac traduceri. De parcă nu mi-ar fi fost suficient 12 ani de școală plus vreo 3 de grădiniță de germană matern, limba secundară îmi fu germana… Învățam, din nou, declinări, conjugări, verbe regulate și neregulate. Vreo 4 ani. La finalul facultății, aveam o diplomă care-mi permitea să-mi iau autorizația de traducător pentru limbile engleză și germană. Pentru limba engleză n-am depus niciodată actele. Pentru limba germană puteam să mi-o iau chiar și fără facultate, în baza altor testări, examene și diplome ce le mai aveam. Nu eram nivel C2, eram nivel C1. Iar asta era suficient. Dar, aveam o diplomă de facultate, care nu m-ar putea stigmatiza niciodată ca fiind supracalificată. Practic, asta însemna că mă pot angaja oriunde.

4 ani pierduți din viață, pentru că n-am avut curajul la momentul respectiv să pun un picior în prag și să spun ceea ce simțeam. N-aș fi vrut să merg la facultatea asta inutilă (sau, hai să fiu drăguță; să-i zic ”parțial inutilă”, din respect față de cei câțiva profesori minunați pe care i-am cunoscut acolo… căci au fost). Aș fi vrut să merg la altă facultate. De exemplu, mi-ar fi plăcut psihologia. Mama spunea, însă, că psihologia nu-i o facultate serioasă, pentru că ”toată lumea” face psihologia. Apoi, că-i greu și costisitor să-ți deschizi un cabinet și ce-o să te faci? O să mori de foame cu diploma de psihologie în brațe. N-a fost loc de negociere, nu doar pentru că ea a închis ușa, ci și pentru că după ce a închis-o ea, eu, ca un copil demn și respectuos ce eram, am încuiat-o bine cu cheia, pe care am aruncat-o departe. Aia e. Nu-i de mine psihologia.

Mi-au mai trebuit vreo 10 ani să mă trezesc. A fost adevărat, facultatea mi-a acordat multă flexibilitate. Știam bine germana, iar asta m-a ajutat mereu să-mi găsesc locuri de muncă ok. Am schimbat domeniile, am trecut prin corporație, am făcut marketing, finance, am trecut de la una la alta, negăsindu-mi, de fapt, locul, dar punând suflet peste tot unde simțeam că e ceva nou de învățat, că am libertate să mă desfășor, că ceea ce fac eu e cât de cât important și relevant în lumea asta.

Când am intrat în concediu de maternitate cu Ema, V. m-a întrebat foarte serios într-o zi: ”Ce-o să faci când se termină concediul? Te mai întorci în corporație? Ca să știm cum ne organizăm”. Mi s-a părut SF întrebarea lui. Cum să nu mă mai întorc? Ce vorbă-i asta? O să ajungă copilul la 2 ani, o să-i găsim o grădiniță unde o s-o lăsăm dimineața la 8.30, apoi o să fugim s-o luăm la 18.30, ca orice familie din jurul nostru. Că așa se face. Ceva vreme mai târziu s-a dovedit că omul ăsta are un fler extraordinar. Sau că, poate, mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însămi.

 

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea. Pentru că, vreo 11-12 ani mai târziu, m-am întors la ușa aia încuiată, m-am căutat peste tot de cheie și am găsit-o la el până la urmă.

Am descuiat ușa și am intrat. Facultate, cursuri de formare în psihoterapie, tot felul de alte cursuri și cursulețe, certificări și diplome mai mult sau mai puțin utile, cărți, zeci de cărți, sute de cărți, terapia mea personală, etc. Voiam să recuperez toți anii ăștia și să aflu tot!

Apoi am început să lucrez cu clienți (mai degrabă cu cliente) și abia atunci mi-am dat seama cât sunt de norocoasă. Ce înseamnă să faci ceva din suflet și din inimă, cu pasiune și cu dorință. Să nu bodogăni că ai ședințe seara la 10 sau dimineața la 8 (ok, recunosc, 8 dimineața e off limits pentru o zgripțuroaică matinală ca mine :)). Să nu simți că muncești atunci când o faci. Să vezi și să simți că dai înapoi lumii tot ce poți tu mai bun. Să te cunoști mai bine din fiecare ședință, căci cred că terapia și consilierea sunt oglinzi fantastice nu doar pentru client, ci și pentru terapeut.

Sunt norocoasă că ajung la mine povești care îmi apasă butoane și care mă îndrumă să mă caut mai mult. Că mă lovesc în față lucruri pe care încercam, ca un animal speriat, să le ascund și să le las mult în urma mea. Că îmi apar de atâtea ori, încât mi-e imposibil să le mai ignor și îmi suflec mânecile și mă pun pe treabă, să le întreb cine sunt și ce vor de la mine, să vedem cum putem merge alături, braț la braț în viața asta, care poate să fie frumoasă sau urâtă. Depinde ce alegi. Sunt norocoasă pentru toate femeile astea care mi-au intrat în viață și care m-au făcut să mă uit cu sinceritate la mine, ca într-o oglindă curată, în fața căreia stau dezbrăcată, limpede, cu toate cicatricile mele, fără să mai fug și fără să mă mai ascund.

Sunt norocoasă. Sunt norocoasă, așa cum a zis Ema aseară, când i-am povestit că n-am găsit sparanghel murat la Lidl, din care a mâncat la Simona și i-a plăcut mult, ci la Carrefour și are alt gust și e mult mai moale:

– Mami. Sunt cea mai norocoasă fetiță.
– Cum așa?
– Păi ai găsit sparanghel din ăla. Și nu doar că ai găsit sparanghel, dar pentru că mie mi-a căzut dintele și mi-e greu să mănânc, ai găsit sparanghel moale, ca să-mi fie ușor. Sunt foarte norocoasă!

O fi genetic. Vă mulțumesc tuturor!

Mai multe despre mine puteți citi aici.

– Diana, e adevărat ce zice Fip?

– Diana, e adevărat ce zice Fip?

– La mine la grădiniță e o legendă!
– Nu te cred. Nu are cum să fie o legendă la tine la grădiniță. Cred că minți.
– Nu, nu mint. Chiar e o legendă la mine la grădiniță.
– O s-o întreb pe mama ta, să-mi spună ea. O s-o întreb dacă e adevărat că e o legendă la tine la grădiniță.

Au mamele voie să bea vin?

Au mamele voie să bea vin?

Urmăresc niște site-uri de prin State, care au reluat discuția legată de cât de sănătoasă e alăturarea asta dintre mame și vin. Pare că există o îngrijorare la ei legată de asocierea asta și de cantitatea de vin pe care o beau mamele, ca parte a unei (se pare) culturi care prezintă mamele ca fiind alcoolice. Și cred că e tare greșită abordarea. Să vă spun de ce.

Timp și spațiu pentru mine în pandemie

Timp și spațiu pentru mine în pandemie

Poate că pare banal ce-am scris. Și chiar este. Dar scopul articolului … sunt două 🙂 

Primul ar fi să-mi amintesc eu mie însămi că pot face ceva ca să-mi fie mai bine, chiar și-atunci când pare că nu-i nimic de făcut. Și al doilea ar fi pentru voi, să vă dați voie să fiți acolo pentru voi. Indiferent că-i cu Netflix sau vin și-o carte. E ok să ocupați timp și spațiu și e OK să-i oferiți ocazia și partenerului (sau partenerei) să și le ia.