Cum am încercat eu din greu să ajung la Conferința Națională de Analiză Tranzacțională

– Vezi că în weekendul ăla cu 26-27 octombrie vreau să merg la Conferința Națională de Analiză Tranzacțională. O să lipsesc tot weekendul și va trebui să stai tu cu copiii. E ok pentru tine? Aveai/ai alte planuri?

Asta eram eu, acum câteva luni. Destul de multe. Și discutam cu V. despre weekendul meu liber, în care el nu avea nimic plănuit. Ce simplu și frumos e să colaborăm așa, ca să ne îndeplinim nevoile și dorințele amândoi. Tare mult îmi place cum facem lucrurile astea împreună. Suntem faini tare…

Acum ceva mai puține luni, vine și el la mine.

– Vezi că în ultimul weekend din luna octombrie merg cu băieții în deltă. E ok pentru tine?

Sigur că e ok pentru mine, du-te și have fun. Mă bucur când își mai găsește și altceva de făcut decât job, casă, copii. Are nevoie să mai respire și el alt aer decât ”responsabilitate” și ”muncă”. Are nevoie să se distreze și să-i fie bine, să avem apoi ce povesti seara la o înghețată, după ce se culcă amândoi copiii și se face liniște în casă și în cap.

Și sigur mai e și că nu o să duc povestea asta previzibilă în derizoriu, plecând de la premisa că încă nu v-ați prins că ”ultimul weekend din luna octombrie” și ”weekendul ăla cu 26-27 octombrie” e unul și același weekend. Vreau doar să vă spun că eu am crezut că el a luat în calcul weekendul meu când l-a plănuit pe-al lui și nici măcar nu am verificat, iar el a presupus că eu am luat în calcul weekendul meu când am spus că e ok pentru mine. În fine, fast forward, ne trezim acum o lună în discuția ”oh, fuck, e același weekend! Și-acum, ce?”

Cum facem, deci, eu să merg la conferință, el să meargă în Deltă, iar copiii să aibă și ei un weekend frumos?

Planul 1 – Vacanță la bunicii de departe

Nu-i nimic, nu ne panicăm. De ce să ne panicăm? ”Ultimul weekend din octombrie”, aka ”weekendul ăla cu 26-27 octombrie” e un weekend de vacanță și oricum copiii și-au propus la sfârșitul verii ca prima vacanță pe care o vor avea să o petreacă la bunici. Nicio grijă, îi ducem acolo. Toată lumea e fericită.

Cum s-a stricat planul: Se organizează tabără de vacanță la școala Emei.

Planul 2 – Se duc în weekend la bunica de aproape

OK, dacă în vacanță e tabăra în care Ema vrea să meargă, nu-i niciun bai. Da, nu pot merge la bunicii de departe, pentru că nu merită un drum așa lung doar ca să stea acolo două zile. Dar nici la mama n-au mai fost de mult timp și au tot spus că vor să meargă. Asta e soluția. Vor petrece weekendul la mama.

Cum s-a stricat planul: Ema pleacă în tabără de duminică.

Planul 3 – Vine bunica la noi în weekend

”Respiră, Diana. E ok. Nu-i panică. Vineri îi duci pe copii la școală și la grădiniță, tu te duci la conferință (vinerea e zi de preconferință, iar tema – una din preferatele mele – e reprezentată de ”Etapele de dezvoltare ale copiilor”), seara iei copiii, mergi la mama, o iei pe mama, veniți toți acasă, sâmbătă tu mergi la conferință, mama rămâne acasă cu copiii, duminică duci copilul mare la autocar, întârzii puțin la conferință și ajungi. Great, plan minunat!”

Cum s-a stricat planul: Ziua de preconferință începe de la ora 16.00.

Planul 4 – Copiii stau acasă vineri

Ok, hai că am găsit soluție și la problema asta. Da, n-aș putea ajunge la preconferința care începe la 4 dacă ar fi să iau copiii de la școală și grădiniță tot cam pe la ora aia, așa că cel mai simplu ar fi să o rog pe mama să vină de joi seara și să-i țin pe copii acasă vineri. Ce simplu, nu-i nicio panică. Super! Ce bine mă descurc!

Cum s-a stricat planul: La școală e petrecere de halloween vineri.

Planul 5 – Mă enervez și nu mă mai duc nicăieri!

Pe la 4 dimineața, după ce l-am culcat pe Fip înapoi, m-am învârtit în pat ca un pui la rotisor. Îmi mai curg și ochii, sigur fac conjunctivită. Fip tușește, sigur răcește iar, am dat banii degeaba pe purificator (până la urmă, n-am făcut conjunctivită, ci am răcit eu, nu el). Oricum o dau, e complicat. Ema vrea la petrecere, deci n-am cum s-o țin acasă, deci ratez preconferința. Duminică oricum ajung cu jumătate de zi mai târziu. Toată bătaia asta de cap pentru o zi de conferință – cea de sâmbătă. Nu mai vreau și nu mai pot și-s furioasă până peste cap că nu pot avea și eu un amărât de weekend liniștit, în care să nu fie nevoie să mut munți ca să mă pot duce în treaba mea. Nu mai fac nimic, gata! Stau acasă furioasă pe de-o parte și liniștită pe de altă parte că nu mai are ce plan să mi se prăbușească în cap și gata! Gata! (vă rog să observați poziția victimizantă în care m-am dus și cum am ”muncit din greu” și-am ”încercat din greu” să găsesc o soluție (sau mai multe); despre acest Driver – ”Muncește/Încearcă din greu”, puteți citi mai multe în articolul meu ”Cele 5 Drivere – Impulsurile pilotului automat

Cum s-a stricat planul: M-am plâns unei prietene, care a venit cu o reacție diferită.

Planul 6 – Așa-i viața în mișcare, nu-s eu o victimă decât dacă renunț la atitudinea flexibilă

Nonșalanța cu care ea nu a intrat în drama mea și soluția simplă pe care a invitat-o m-a făcut să văd cu alți ochi gândurile, emoțiile și comportamentul meu. ”Nu poate prietena ta să o ia pe Ema de la școală?” a fost întrebarea simplă, dar nu întrebarea a fost momentul Aha, ci felul cum a adresat-o. Sunt convinsă că dacă ar fi intrat în drama mea, răspunsul meu de victimă neputincioasă ar fi fost ”Da, dar cu Fip ce pot face, ea nu-i poate lua pe amândoi, și-oricum ea nu stă în cartier cu noi, deci e complicat, mai bine nu, etc. etc. etc”.

Însă, naturalețea ei m-a făcut să gândesc instant o altă soluție (Fip rămâne acasă cu mama, pe Ema o ia o altă prietenă, care stă în cartier cu noi, deci o poate lăsa acasă la mama și la Fip) și, mai mult decât atât, dacă o fi să pice și planul ăsta, o să-mi amintesc de răspunsul ei și în loc să mă blochez și să fac un atac de panică, o să prefer să fiu flexibilă și să mă gândesc la altceva. Pentru că așa e viața: se întâmplă lucruri în ea, iar când lucrurile se întâmplă, pot răspunde, sau mă pot închide. Pare mai sănătos să răspund, așa că asta voi face. Ce se poate întâmpla mai departe?

Cum s-a stricat planul: Încă nu s-a stricat și probabil nici n-o să se strice, atâta timp cât îmi păstrez atitudinea creatoare și nu pe cea de victimă. Dar, vedem…

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

În curtea prăfoasă și gri e ora la care apusul se transformă în răsărit.
Nu mă întreba de unde știu cum se poate transforma un apus în răsărit. Nici măcar de unde știu că nu e invers.
E așa cum e, așa cum trebuie să fie lucrurile.
E o lume în care există doar apus și răsărit, iar soarele nu reușește niciodată să aducă lumină și căldură peste oamenii ca niște statui, la fel de prăfoși și ei și gri.
E o lume ca un GIF fără sonor, o lume care se repetă la infinit, care nu are nici început, nici sfârșit, ci stă suspendată printre alte lumi, ca o roșie coaptă într-o lădiță plină cu alte roșii coapte. La fel, însă diferite. Rotunde, însă nu de tot. Roșii, dar cu nuanțe. Mici, mari, mai proaspete, mai vechi. Mute și dureroase.

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd curtea cu pământul ei bătătorit în culori uscate și înecăcioase, cu particule de praf ca norii, care levitează la două palme de sol.
Prin praful ca un brâu, timpul stă în loc. Și, odată cu el, orice mișcare, orice gând, orice imagine. 

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd în partea stângă căsuța necunoscută, dar atât de dragă mie.
Și ea e gri și pare să fie acolo din aceleași vremuri străvechi și infinite ca brâul de praf.
E gârbovită și mută, uscată și neprimitoare, tristă și semeață, ca o vânzătoare de la ghișeul de la Poștă, care-ți vorbește răstit, însă vezi în ochii ei durerea micii ei vieți, ca două lacuri adânci și secate, în care nu va mai fi niciodată apă sau viață sau timp. 

 

Casa e acolo la fel cum mama e pentru copilul mic, atât de mic încât nu știe nici că are mâini, sau gânduri sau vreme, sau că există.
Fără casă, lumea n-ar exista. Fără mamă, copilul s-ar evapora, dus de vânt și presărat printre petale de margarete, fără tristețe sau cuvinte, în liniște și negru.
Casa, mama lumii, veghează dintr-un colț la mersul vieții. Trăiește și ea atemporal fără viață și știe că nu poate face nimic chiar de va fi ca cineva să vină să schimbe lumea. Pentru că lumea ei nu poate fi schimbată. Casa e inutilă și atât de importantă, în același timp. 

 

În fața casei fără viață și suflu, sare coarda o fetiță cu două cozi.
Poartă și ea, asemeni lumii ei, o rochie de culoarea prafului de toamnă târzie, în straturile de maro ale unei păduri la apus, când crengile copacilor dezbrăcate de viața frunzelor au rămas încremenite, ca țipătul surd al unui copil pe care mama lui nu-l va mai naște niciodată. Șosetele-i sunt albe, iar pantofii curați. Praful levitează, într-adevăr, la două palme de tălpile ei. De parcă doar picioarele i-ar putea respira aer curat în lumea ei gri, dintre apus și răsărit. 

 

O privesc pe fetiță din spatele ulucilor aproape negre și-mi dau seama că între noi nu e un gard, ci o viață, o lume, un univers întreg. Fetița cu cozi și rochie de culoarea țipătului și ororii râde vesel, în timp ce numără la infinit săriturile ei cu coarda. Unu, doi, trei, patru, cinciUnu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.
 Apoi o ia de la început, cu aceeași veselie care nu poate provoca decât durere și neputință. E atât de aproape, însă atât de departe de mine, pentru că brâul de praf nu-i doar particule mici de univers, ci universul în sine. Particule mici de timp, iar fiecare particulă e câte o viață de om, prin care trebuie să treci ca să ajungi de la uluci până la ea. 

 

Mi-e dor de fetița asta pe care n-am cunoscut-o niciodată. Mai vreau s-o strâng o dată în brațele mele cu corpul ei pe care-l știu în fiecare detaliu. Știu sigur cum ar fi.
Aș lua-o în brațe și-atunci bucuria ei i-ar ieși din gură printr-un oftat lung, așa cum iese aerul dintr-un balon umflat, până când el se întoarce la forma lui adevărată, nu cea închipuită de oamenii care suflă în el furie și frustrare, neputință și dorință, apoi îi dau forme după dorințele lor.
S-ar topi pe mine, ca o haină moale de cașmir și m-ar îmbrăca, fără măcar să intuiesc ce face, ca o a doua piele. O piele mai bună și mai frumoasă decât prima, decât a mea.
Și-aș purta-o după mine peste tot, pe mine, peste tot, fetița veselă, cu două codițe, care mă îmbracă și mă protejează de frig, de ploaie, de durere și de singurătate.
Iar ei i-ar plăcea nespus să fie aici și acolo, dar cu mine mereu, să ia forma mea și să-mi poarte de grijă.
Mi-a spus într-o noapte fără cuvinte că mă așteaptă acolo de la începutul lumii, sărind coarda fără oprire. Unu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.

 

Lumea ei e repetitivă și departe.

 

Casa veghează din colț ca nimic să nu oprească repetiția, pentru că atunci când se oprește repetiția, dispare lumea.
Casa veghează, așadar, ca fetița să poată sări coarda la ora la care apusul se transformă în răsărit așteptând să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple. Dar nu în lumea asta, nu în universul ăsta, ci în altă lume și în alt univers. Într-un univers diferit, în care cerul primește soarele și-i dă spațiu să fie cald și puternic, în care praful se dizolvă în ploaie, în care există zi și noapte, în care fetița își arată fața, în care casa are mușcate la geamuri și oameni vii pe prispa-i, în care gardul e verde, iar pământul nu-i prăfos, ci acoperit de iarbă și culori și viață. În altă roșie din lădiță, la fel ca asta, dar altfel. 

 

Strig, dar fetița cu două cozi și rochie de culoarea neputinței și disperării nu mă aude: 

 – Te-am vrut mereu! Te-am căutat de când mă știu. N-am știut că exiști. Îmi pare rău că nu te pot salva. Îmi pare rău că n-am venit la timp. Am venit prea târziu, când lumea fără început și fără sfârșit se termină, odată cu înmormântarea ta. Repetiția se oprește aici, pentru că am venit eu. Îmi pare rău. Mai bine te lăsam să mă aștepți…

 

N-am cunoscut-o niciodată pe fetița cu cozi și rochie de culoarea depărtării, ci am venit acum, când e deja prea târziu, doar cât să apuc să-mi iau la revedere.
Azi e ultima ta zi pe lumea asta ca o vedere tristă din vremuri care n-au existat niciodată, dar pe care atât de bine le știm.
Simt nedreptatea și neputința de a nu fi crescut cu tine, de a nu fi împărțit copilăria mea cu tine. Copilăria mea, cu casa care veghează și curtea prăfoasă. 

 

Adio și-odată cu tine îmi iau la revedere și de la mine, așa cum speram vreodată să fiu. 

 

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

Casa e acolo la fel cum mama e pentru copilul mic, atât de mic încât nu știe nici că are mâini, sau gânduri sau vreme, sau că există. Fără casă, lumea n-ar exista. Fără mamă, copilul s-ar evapora, dus de vânt și presărat printre petale de margarete, fără tristețe sau cuvinte, în liniște și negru.

O scrisoare pentru Diana, cea de 20 si ceva de ani

Urmează ziua mea luna asta. Uitasem de asta, că vine acus acus, dar mi-a amintit Fip aseară, când încerca să-si facă el ordine în gânduri. “Deci, după ziua Emei e ziua mea. Si după ziua mea, e ziua lui tati. Si ziua ta când e?”

Uite că e imediat după colț. Asteaptă linistită să mai treacă vreo 2 săptămâni si-un pic si vine imediat. Dacă o să vă întrebați câți ani împlinesc, să stiți că si eu m-am întrebat si am aflat doar după un calcul matematic simplu. Câți ani au trecut din 1985 si până în 2019? Destui, dar parcă nu suficienți. Parcă puteam să fac mai multe, să stiu mai multe, să-mi iasă mai multe. Poate vă identificați si voi cu insuficientul ăsta, când orice ai face, parcă tot nu-i destul.

Si ce fac eu atunci când îmi vin gânduri din astea fanteziste? Le compar cu concretul realității. Ce am făcut? Ce n-am făcut? Ce înseamnă suficient? Ce înseamnă insuficient? Drept urmare, mi-am scris o scrisoare. Când o să am acces la o masină a timpului, o s-o pun la curier si o să mi-o trimit. Până atunci, o pun aici.

Dragă Diana,

Wow, ce perioadă frumoasă din viața ta. Când îmi amintesc de-adevăratelea de tine, îmi dispare gândul urât. Pentru că esti misto. Atât de misto pe cât poți fi acum. Stiu că îți faci griji câteodatâ, dar respiră. O să cresti, o să te maturizezi, o să te aliniezi. O să lucrezi la tine, o să fii mai profundă, dar acum ai nevoie să te bucuri de viață.

Îți mulțumesc pentru toată experiența de viață pe care ai acumulat-o. Pentru toate deciziile bune si pentru toate greselile. Stiu că în serile în care pare că nimic n-are sens n-o să mă crezi când o să-ți spun că toate greselile tale sunt bune. Că esti bună si frumoasă si că din toate greselile astea ai crescut. O să înveti să pui limite din ce în ce mai bine, o să construiesti si o să dărâmi ziduri, o să cresti din tot. Si tot are un sens. 

Îți mulțumesc că muncesti si că esti serioasă. Si că te bucuri de munca ta. O să tot descoperi lucruri minunate de făcut si o să te bucuri de fiecare dintre ele. Stiu că unele dintre ele sunt coplesitoare câteodată, dar ia-le câte una pe rând si o să vezi că o să le aranjezi pe toate. 

Esti puternică, desi nu o stii. O să afli asta atunci când o să ai nevoie să te iei mai mult în serios. Si, uite, eu stau si mă gândesc la tine si îmi dau seama cât de puternică esti si prin câte ai trecut… Stiu, ți se pare că viața ta e usoară si că tocmai de-asta reusesti să treci prin ea, dar nu-i usoară. O faci tu să pară usoară, pentru că ai resurse si instrumente si le folosesti. Esti minunată!

Tu m-ai făcut să fiu eu. Cu prieteniile tale, cu iubirile tale, cu reusitele tale si cu esecurile tale. Diana de douăzeci si ceva de ani, tu ai făcut ca Diana de aproape treizeci si patru de ani să fie asezată. Să se iubească. Să construiască poduri. Să aibă o căsnicie cum stiu că îți doreai, dar nu credeai că vei avea. Si doi copii minunați la care visai, dar pe care erai sigură că n-o să ajungi să-i ai. Nu, nu te-ai “înecat ca țiganul la mal”. Ai mers până la capăt. 

Iar eu am crescut din tine. Am învățat de la tine. Am câstigat si am pierdut. Oameni, ocazii. Pe tata. Copilăria.

Asa că îți mulțumesc pentru tot. Pentru lecții, pentru amintiri. Si, stii? Câteodată mi-e dor de energia ta, de lipsa ta de limite, de bucuria ta. Chiar si de prejudecătile tale. De personalitatea ta colerică. Am nevoie să redescopăr asta în mine. S-a pierdut undeva în empatie si linistea de care am avut atâta nevoie o vreme. Vrei să mă reînveți cum se face?

Cu drag, îmbrățisări si iubire,

A ta Diana de aproape treizeci si patru de ani. 

 

Sunt norocoasă

Acum vreo 15 ani, când mai aveam nițel și terminam liceul, ideea de consiliere de carieră pentru elevi era o dovadă supremă de narcisism. Un ifos. Tichie de mărgăritar. Timpurile erau mișcătoare. Parcă ne modernizam și parcă totuși nu. Parcă părinții noștri încă nu puteau privi înainte fără teama de a fi prinși din urmă de griul blocurilor și oamenilor la fel care îi urmăreau cu guri căscate de monstru care se hrănise atâta vreme cu tinerețea, bucuria și sinceritatea lor. Parcă le era teamă tuturor adulților din jurul nostru să facă un pas înainte, ca să nu se trezească apoi că fac doi înapoi. Tot ce era în jurul nostru părea să fie o realitate de cristal, pe alocuri crăpat, pe alocuri murdar, dar amenințat în permanență că la orice vânt mai puternic, va fi spulberat definitiv de cel mai mic fir de nisip.

Așadar, puțini păreau cei care să aibă o idee despre ce va fi să fie. De fapt, privind în urmă, părinții din generația noastră îmi pare că se împărțeau în trei categorii.

Părinții care păreau să știe cum vor evolua lucrurile. Puțini la număr. Foarte puțini, chiar și între părinții colegilor mei, deși am învățat la o școală puțin mai ”în bulă”. Sau ”în afara bulei” de oameni ce nu știau altceva decât comunism.

Apoi veneau părinții curajoși. Care, deși nu știau ce o să se întâmple, își puneau speranțele în ”afară”. Mulți dintre colegii mei au plecat ”afară”, în Germania sau Austria, unde au făcut o facultate sau alta și de unde cei mai mulți nici că s-au mai întors. Nici n-ar fi avut la ce.

Din a treia categorie făceau parte părinții care se temeau de viitor, pentru că părea atât de diferit de trecut, cu toate astea putea să ajungă să fie chiar la fel la un moment dat. Și nu reușeau să-și dădeau seama ce-i mai rău. Să fie la fel, sau să fie altfel? Cam așa cred eu că au fost și părinții mei. Iar pentru că nu știau foarte bine ce o să fie, s-au gândit că cel mai de folos mi-ar fi să fiu flexibilă. Recunosc, asta simt și eu pentru copiii mei. Că asta e important pentru un viitor incert. Să fie flexibili. Ce însemna flexibilitatea acum 32 de ani e diferit de ce înseamnă (cel puțin pentru mine) flexibilitatea acum, iar asta e o poveste pentru altă zi.

Pe principiul trebuie să știi să faci de toate și nimic, ca să te poți angaja oriunde, am ajuns să învăț la facultate să fac traduceri. De parcă nu mi-ar fi fost suficient 12 ani de școală plus vreo 3 de grădiniță de germană matern, limba secundară îmi fu germana… Învățam, din nou, declinări, conjugări, verbe regulate și neregulate. Vreo 4 ani. La finalul facultății, aveam o diplomă care-mi permitea să-mi iau autorizația de traducător pentru limbile engleză și germană. Pentru limba engleză n-am depus niciodată actele. Pentru limba germană puteam să mi-o iau chiar și fără facultate, în baza altor testări, examene și diplome ce le mai aveam. Nu eram nivel C2, eram nivel C1. Iar asta era suficient. Dar, aveam o diplomă de facultate, care nu m-ar putea stigmatiza niciodată ca fiind supracalificată. Practic, asta însemna că mă pot angaja oriunde.

4 ani pierduți din viață, pentru că n-am avut curajul la momentul respectiv să pun un picior în prag și să spun ceea ce simțeam. N-aș fi vrut să merg la facultatea asta inutilă (sau, hai să fiu drăguță; să-i zic ”parțial inutilă”, din respect față de cei câțiva profesori minunați pe care i-am cunoscut acolo… căci au fost). Aș fi vrut să merg la altă facultate. De exemplu, mi-ar fi plăcut psihologia. Mama spunea, însă, că psihologia nu-i o facultate serioasă, pentru că ”toată lumea” face psihologia. Apoi, că-i greu și costisitor să-ți deschizi un cabinet și ce-o să te faci? O să mori de foame cu diploma de psihologie în brațe. N-a fost loc de negociere, nu doar pentru că ea a închis ușa, ci și pentru că după ce a închis-o ea, eu, ca un copil demn și respectuos ce eram, am încuiat-o bine cu cheia, pe care am aruncat-o departe. Aia e. Nu-i de mine psihologia.

Mi-au mai trebuit vreo 10 ani să mă trezesc. A fost adevărat, facultatea mi-a acordat multă flexibilitate. Știam bine germana, iar asta m-a ajutat mereu să-mi găsesc locuri de muncă ok. Am schimbat domeniile, am trecut prin corporație, am făcut marketing, finance, am trecut de la una la alta, negăsindu-mi, de fapt, locul, dar punând suflet peste tot unde simțeam că e ceva nou de învățat, că am libertate să mă desfășor, că ceea ce fac eu e cât de cât important și relevant în lumea asta.

Când am intrat în concediu de maternitate cu Ema, V. m-a întrebat foarte serios într-o zi: ”Ce-o să faci când se termină concediul? Te mai întorci în corporație? Ca să știm cum ne organizăm”. Mi s-a părut SF întrebarea lui. Cum să nu mă mai întorc? Ce vorbă-i asta? O să ajungă copilul la 2 ani, o să-i găsim o grădiniță unde o s-o lăsăm dimineața la 8.30, apoi o să fugim s-o luăm la 18.30, ca orice familie din jurul nostru. Că așa se face. Ceva vreme mai târziu s-a dovedit că omul ăsta are un fler extraordinar. Sau că, poate, mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însămi.

 

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea. Pentru că, vreo 11-12 ani mai târziu, m-am întors la ușa aia încuiată, m-am căutat peste tot de cheie și am găsit-o la el până la urmă.

Am descuiat ușa și am intrat. Facultate, cursuri de formare în psihoterapie, tot felul de alte cursuri și cursulețe, certificări și diplome mai mult sau mai puțin utile, cărți, zeci de cărți, sute de cărți, terapia mea personală, etc. Voiam să recuperez toți anii ăștia și să aflu tot!

Apoi am început să lucrez cu clienți (mai degrabă cu cliente) și abia atunci mi-am dat seama cât sunt de norocoasă. Ce înseamnă să faci ceva din suflet și din inimă, cu pasiune și cu dorință. Să nu bodogăni că ai ședințe seara la 10 sau dimineața la 8 (ok, recunosc, 8 dimineața e off limits pentru o zgripțuroaică matinală ca mine :)). Să nu simți că muncești atunci când o faci. Să vezi și să simți că dai înapoi lumii tot ce poți tu mai bun. Să te cunoști mai bine din fiecare ședință, căci cred că terapia și consilierea sunt oglinzi fantastice nu doar pentru client, ci și pentru terapeut.

Sunt norocoasă că ajung la mine povești care îmi apasă butoane și care mă îndrumă să mă caut mai mult. Că mă lovesc în față lucruri pe care încercam, ca un animal speriat, să le ascund și să le las mult în urma mea. Că îmi apar de atâtea ori, încât mi-e imposibil să le mai ignor și îmi suflec mânecile și mă pun pe treabă, să le întreb cine sunt și ce vor de la mine, să vedem cum putem merge alături, braț la braț în viața asta, care poate să fie frumoasă sau urâtă. Depinde ce alegi. Sunt norocoasă pentru toate femeile astea care mi-au intrat în viață și care m-au făcut să mă uit cu sinceritate la mine, ca într-o oglindă curată, în fața căreia stau dezbrăcată, limpede, cu toate cicatricile mele, fără să mai fug și fără să mă mai ascund.

Sunt norocoasă. Sunt norocoasă, așa cum a zis Ema aseară, când i-am povestit că n-am găsit sparanghel murat la Lidl, din care a mâncat la Simona și i-a plăcut mult, ci la Carrefour și are alt gust și e mult mai moale:

– Mami. Sunt cea mai norocoasă fetiță.
– Cum așa?
– Păi ai găsit sparanghel din ăla. Și nu doar că ai găsit sparanghel, dar pentru că mie mi-a căzut dintele și mi-e greu să mănânc, ai găsit sparanghel moale, ca să-mi fie ușor. Sunt foarte norocoasă!

O fi genetic. Vă mulțumesc tuturor!

Mai multe despre mine puteți citi aici.

Nu poți să fii o pictoriță bună când ai hârtie proastă

Nu poți să fii o pictoriță bună când ai hârtie proastă

– Mami, nu pot să fiu pictoriță cu hârtia asta. Uite cum se face!

Asta era Ema într-o după amiază în care rămăseserăm și fără hârtie din bumbac de 300 g (hârtia aia minunată pentru pictat pe ea cu multă apă; n-o să știți niciodată cât de minunată e pictura până nu vă luați hârtie ca lumea, credeți-mă)

Copiii și importanța alfabetizării digitale

Copiii și importanța alfabetizării digitale

Însă copiii nu vor putea anticipa pericolele la care se expun. Așa cum le explicăm copiilor despre cum să nu primească acadele de la străini, tot așa trebuie să le vorbim și despre siguranța online. Faptul că abuzuri se întâmplă în mediul virtual nu înseamnă că

9 lucruri pe care nu le știați despre Berlin (și o poză cu mine de acum prea mulți ani)

Vă rog să vă așezați și să vă țineți bine de scaune, în regulă? Am să vă dau o știre de maximă importanță:

Eu și cu soțul meu ne-am propus ca anul acesta să mergem împreună într-un city break. În altă țară. Noi. Doi. Și poate niște prieteni.

Până acum erau copiii prea mici și nu voiau să stea fără mine. Apoi, copiii erau tot prea mici și nu voiau să stea fără mine sau fără V. Apoi au mai crescut, dar tot mici erau, pentru că nu puteau sta fără noi decât câteva ore. Apoi au crescut brusc și au dormit prima noapte fără noi. Dar tot mici i-am văzut, așa că nu ne-am permis să părăsim prea mult perimetrul. În niciun caz atât de departe. Apoi am zis că vom face asta ”cândva”. De atunci a mai trecut ceva apă pe Dâmbovița.

Așa că vara asta se promite a fi… promițătoare. Un concediu în primăvară împreună cu copiii, în Spania. Un concediu în toamnă împreună cu copiii în Turcia (am început să caut oferte pentru Antalya 2018, pentru că-mi suna cunoscut locul, dar cum n-am mai fost niciodată în Turcia, habar n-am unde am putea merge. Dacă mă puteți ajuta, insist să-mi scrieți 🙂 Căutăm un hotel kid-friendly pentru vârstele 3,5 și 7 ani, să aibă și o piscină acoperită, să fie aproape de plajă cu nisip și să se ajungă ușor acolo. Și, desigur, all inclusive.)

Pe lângă concediile cu copiii, și 4 zile de adulți fără griji, undeva unde nu am mai fost până acum.

 

Îmi surâd Lisabona, Londra, Amsterdam sau Bruges (m-a convins articolul ăsta legat de obiectivele turistice din Bruges)

De fapt, cel mai mult mi-ar surâde Berlin, care e orașul meu de suflet. Dar, pentru că sunt convinsă că V. n-ar fi de aceeași părere (avem gusturi extrem de diferite la… TOT :))), a rămas că acolo voi merge, cândva, doar cu fetele.

Haideți să vă spun câteva lucruri despre Berlin, pe care poate nu le știați.

Ce nu știați despre Berlin…

Berlin este un oraș în care e foarte greu să te plictisești. Zilele de vară sunt plăcute, deși câteodată mai plouă. Chiar și când plouă e imposibil să nu găsești ceva de făcut în interior. De exemplu:

Dacă ai alege să vizitezi un muzeu pe zi, ți-ar lua aproape tot anul să le vezi pe toate. În Berlin există undeva pe la 200 de muzee și 260 de zile lucrătoare (adică fără weekenduri. Sărbătorile legale nu le-am pus)

Imagini pentru berlin museum

În Galeriile Lafayette există un bancomat de la care poți cumpăra aur.

Imagini pentru galerie lafayette berlin goldautomat

Infrastructura metroului este atât de bine pusă la punct, încât câteodată te lovești de dilema: ”La ce stație să cobor? Există 3 stații la fel de aproape de destinația mea și nu știu ce să aleg.” (473 km de linie de metrou. 473!)

Imagini pentru berlin ubahn

Berlinul chiar e un oraș verde. 44% din suprafața orașului zice-se că ar fi acoperită de spații verzi, păduri, râuri, lacuri. 440.000 de copaci sunt plantați pe străzile din oraș.

 

Și dacă tot vorbeam de Antalya mai sus… În Berlin găsim cea mai mare populație turcă din afara Turciei. Cu această ocazie, țin să-l salut pe domnul drăguț din Kreuzberg, care mi-a făcut reducere de 5 euro la adidași acum vreo 14 ani, pentru că nu îmi ajungeau banii :))

Imagini pentru berlin turkish market

Dacă ajungeți în Berlin, neapărat vizitați muzeul deschis în memoria evreilor care au fost uciși în Europa. Eu am găsit ceva de nedescris acolo.

Imagini pentru berlin juden museum

Berlinul are mai multe poduri decât Veneția sau Amsterdam: 1700. Și 180 km navigabili, pe care să te tot plimbi.

Imagini pentru berlin bruecke oberbaum

Dacă ajungeți pe acolo, treceți să vedeți și gigangicul bloc prin care trece o… autostradă!

Imagine similară

Simbolul orașului este un ursuleț, pe care o să-l întâlniți peste tot prin oraș. De la capete de pod, până la statui în mijlocul trotuarului sau în stația de metrou, de exemplu.

Rezoluții pe 2018

rezoluții 2018

Eu nu funcționez cu ”rezoluții”. Mă rog, ca paranteză, m-am uitat și în DEX, iar în limba română, cuvântul ”rezoluție” nu-i tot aia cu ”resolution”-ul americănesc. Îl folosim în mod corect, doar dacă deciziile noastre pentru anul următor sunt luate ”în urma unor dezbateri colective”. Eu îmi asum că deciziile nu le iau în niciun colectiv, așa că voi folosi greșit cuvântul și eu. Mea culpa, dar e la modă și nu vreau să ratez moda.

Ziceam că eu nu funcționez cu ”rezoluții”. Nu funcționez nici cu planuri și nici să-mi propun lucruri nu mai vreau. Poate că vă sună ciudat, poate voi sunteți genul care tocmai de planuri se ajută pentru a fi fericiți și pentru a reuși. Eu nu sunt așa.

Când am decis că voi fi freelancer, m-am pus frumușel la masă și am început să mă gândesc de unde și cum să încep. Google îmi propunea o mie de soluții magice, toate cursurile pe care le-am ascultat propuneau aceleași soluții la fel de magice, cărțile pe care le citeam îmi propuneau aceleași soluții magice. Stabilește-ți un scop, împarte-l în etape, stabilește pașii pentru fiecare etapă. Totul fain frumos și structurat. Ta-daaa. Nu uita de timp. În cât timp îți propui să-ți atingi scopul?

M-a demoralizat inițial. Ce scop am eu? Că nu-l găseam să fie cuantificabil. Sau nu știam să-l cuantific. OK, dacă am decis că voi fi freelancer, trebuie să produc bani. Dar câți? S-o luăm pas cu pas și să îmi propun să produc mai puțini la început, iar apoi să cresc? Sau să-mi propun mulți de la bun început, ca să pornesc la drum cu mindsetul ”corect”? Și până când s-o fac? De câți followerși am nevoie? De câte vizite unice pe zi? Cât e mult și cât e puțin? Deja eram pierdută în spațiu. Am încercat să-mi fac un plan, o listă, să identific etapele și pașii din fiecare etapă. Dar mă uitam în foaia aia la fel de încrezătoare ca un șoarice la o mașină de curse.

 

Unde era pasiunea? Unde era magia? Unde era plăcerea? Unde era dorința? O foaie simplă, rece și urâtă se uita la mine de pe masă. Am renunțat. Apoi m-au apucat dubiile. Poate de-asta n-o să reușesc, pentru că nu-mi propun. Așa că mi-am propus. Să ajung, până la finalul anului, la 10000 de followeri pe facebook. N-am ajuns. Pentru că nu m-am putut ține de plan, de etape și de pași. Pentru că n-am simțit.

Eu nu pot cu planuri. Eu trebuie să simt pe moment, să-mi placă atunci, să-mi bucure inima. Nu pot să-mi pregătesc hainele de seara, pentru că nu știu dacă o să simt a doua zi să mă îmbrac fix cu ele sau cu totul altceva. Nu reușesc să planific articole pentru blog, pentru că simt că se pierde esența pasiunii mele pentru scris dacă le scriu azi, conform unui grafic bine stabilit la începutul lunii. Nu pot. Pentru a face ceva cu adevărat, trebuie să simt puterea care-mi vine din interior. Energia și dorința. Iar eu pe astea le pierd pe o hârtie cu litere pe ea, așteptând să treacă zile din calendar până când să reușesc să le eliberez.

Și cum? Vine anul nou și nu-mi propun nimic? Ba da. Îmi propun și eu ceva. Îmi propun să am așteptări mai puține. De la mine, de la ceilalți și de la viață. Cu cât am așteptări mai mari, cu atât sunt mai mari șansele să fiu dezamăgită. E o lecție pe care am învățat-o mereu luându-mi pământ în freză. Prefer să mă las surprinsă. De multe ori știu sigur că suprinderea va fi una plăcută. Iar când nu va fi, e suficient să mă gândesc la intențiile bune ale tuturor celor din jurul meu. Toți avem intenții bune, greșelile se pot corecta, relațiile se pot repara, totul trece.

 

Și, în același ton, îmi mai propun să trăiesc AICI și ACUM. Nu acolo și ieri și nici dincolo și mâine. Să mă bucur de clipa de acum, fără să mă gândesc cu teamă la ce va urma și fără să mă gândesc cu tristețe la ce a fost. Inclusiv fără să mă proiectez într-un prezent paralel, unde ”cum ar fi fost dacă”.

Le iau pe toate așa cum sunt. De la a fi mamă, trecând prin a fi soție, a fi fiică, a fi proprie angajată, a fi prietenă, până la a fi Diana, mă las surprinsă de toate, încercând aproape în fiecare clipă din viața mea să dau tot ce pot eu mai bun. Mai puțin în momentele în care voi fi obosit să dau tot ce-i mai bun și voi mai ține și pentru mine tot ce-i mai bunul ăsta, mulțumindu-mă să dau ceva mediocru în exterior. Și e ok așa.

E ok să nu fiu perfectă nici în 2018 și mă bucur că nici nu-mi mai propun să fiu. E ok să n-am un plan pentru 2018, ci să văd unde mă duce. E ok să știu ce vreau, chiar dacă nu pot cuantifica asta. E ok. Eu sunt ok. Viața mea e ok. Toți suntem ok.

Așa că e ok și ca voi să aveți planuri pentru 2018, dacă așa funcționați voi. Să aveți liste și etape și scopuri și pași clari pentru a vi-i atinge. Ce încerc să spun e că nu toți funcționăm așa. Și e perfect!

Mi-ar plăcea să-mi spui dacă ești și tu la fel… Sper că nu sunt singura așa 🙂