Cu ce încalți picioare suferinde?

neuromul morton

Sper că citiți acest articol din pură curiozitate și nu pentru că suferiți și voi de neuromul morton, ca subsemnata. Dacă îl citiți din curiozitate, trebuie să vă spun întâi cum am aflat că îl am și cu ce mă deranjează.

De acum vreo doi ani am constatat că nu mai pot purta tocuri. Oricât de mici ar fi fost ele, după ce le purtam o perioadă scurtă de timp, simțeam că îmi ia foc talpa, în dreptul oaselor metatarsiene (adică exact zona aia pe care te sprijini atunci când ai pantofi cu toc) și începeau să mă doară degetul mijlociu și cel de lângă el. Am trecut asta cu vederea și am decis că n-o să mai port tocuri. Doar că, într-o iarnă, când eram cu Fip în luna și cu Ema în tricicletă și ne întorceam acasă, am simțit că nu mai pot să merg dacă mai stau încălțată. Purtam niște adidași moi și confortabili. Ne-am întors acasă din parc cu mine pe jumătate încălțată și pe jumătate desculță. Adică, aveam un adidas într-un picior și o șosetă în celălalt.

Atunci am zis că nu-i ok. Vorba aia, de picioare o să am nevoie toată viața și ar fi bine să am grijă de ele. M-am programat la medic și i-am explicat tot ce simțeam (cu mențiunea că din reflexul de a vorbi mai mult cu copiii cu degete mici, decât cu adulți, i-am zis medicului că mă doare un ”degețel” :)))

 

Vrei să primești postările mele pe email?

M-a întrebat, investigat, pipăit. I-am povestit că dacă port încălțăminte mai strâmtă (adică normală pentru oamenii care nu au picioarele așa late ca mine) sau puțin toc, începe să mă doară zona oaselor metatarsiene, apoi simt o arsură în toată talpa, mă jenează și degetele și dacă nu mă descalț în secunda doi, simt că îmi ia foc piciorul. La dreptul e mai serioasă treaba. Radiografii aveam deja de când îmi rupsesem degetul. Durerea era mai veche, doar că acum se acutizase. Dacă stau bine să-mi amintesc, am avut mereu disconfortul ăsta, dar nu la cote așa alarmante. După ce a terminat anamneza mi-a explicat ce se întâmplă cu mine și picioarele mele.

Sufăr de neurom morton. Mai pe lung, nervul interdigital a fost iritat cronic, așa că s-a îngroșat și a dezvoltat cicatrici. Ce l-a iritat? Păi, încălțămintea neadecvată, compresia pe care o fac oasele metatarsiene pe el, și poate și altele.

neuromul morton

Ok, bun. Am aflat ce e. E neurom morton. Și ce fac eu acum cu neuromul ăsta? Cum scap de el? Am primit câteva recomandări de la medic:

Încălțăminte lată

Recomandarea principală a fost: fără încălțăminte îngustă. Asta e tare greu atunci când ai picioarele late și orice încălțăminte normală devine îngustă… Așa că, pentru mine s-a terminat cu comandatul pantofilor de pe net. Trebuie mereu să-i probez ca să-i simt cât sunt de lați. Cum am stabilit că citiți articolul doar de curiozitate, bucurați-vă că nu mai trebuie să pierdeți atâtea ore prin magazine, probând fel și fel de pantofi. Era o vreme când cu șase clickuri aveam 5 perechi de pantofi la ușă a doua zi.
Nici măcar genul ăsta de cizme de damă nu mă încumet să mai cumpăr de pe net, deși, teoretic, sunt comode, fără toc, se mulează pe picior. Nu… Mi-e frică.

Fără tocuri

Aici e suferința mea. Femeie cochetă, fostă, actuală și viitoare divă… Să nu mai am eu voie să port pantofi cu toc? Mă rog, ca să fiu mai explicită, să nu mai pot eu să port pantofi cu toc? Nici la petreceri, nici la sindrofii, nici la un costum mai office? Nope, s-a terminat cu ei. Să știți că e tare greu să încropești o ținută decentă și elegantă fără pantofi cu toc. Și trist…

Plantare pentru neuromul morton

Deci, pe lângă faptul că pantofii trebuie să fie lați, trebuie să mai încapă în ei și un plantar specific, ce se face pe comandă, la recomandarea medicului. Nu am încă astfel de plantare, pentru că încă sunt ok doar cu încălțăminte lată, deși a început să mă deranjeze și asta câte puțin. De exemplu, conduc mereu desculță, ca să-mi fie mai ușor. Problema e că am auzit că rolul plantarelor nu e să te facă să te simți confortabil și e destul de dureros să le porți. Nu mă pronunț, e doar ceva auzit de la un medic în care am încredere.

 

Kinetoterapie, masaj pentru neuromul morton

E adevărat că după o sesiune sănătoasă de masaj al zonei ăleia, masaj făcut de o doamnă foarte pricepută din Thailanda, n-am mai avut probleme o vreme cu piciorul. Bine că mi-am amintit. Să mai fac o programare…

Tratament  pentru neuromul morton

Dacă nici cu pantofii lați și nici cu plantarele sau cu masajul nu merge, se recurge la tratament. Corticosteroizi injectați împreună cu anestezic.

Operație pentru neuromul morton

În ultimă instanță, dacă nimic și nimic nu te ajută, recurgi până la urmă la intervenție chirurgicală. Prin intervenția asta, se curăță nervul și ar trebui să fii ok după aia. Problema e că am citit că are o rată de succes de 80%. Întrebarea mea e ce se întâmplă în cele 20% din cazuri, când operația nu reușește. Rămâi la fel ca înainte sau…? Astea sunt niște riscuri pe care trebuie să le discut cu un medic.

Ceva îmi spune că tot la operație o să ajung. Și cum piciorul ăla îl am deja operat de două ori, ce mai contează o a treia? Ca să nu mai spun că la spital o să pot să dorm cât vreau eu. Hmmm… Mă mai gândesc 😀

Cu ce ne îmbrăcăm iarna asta? Paltoane și jachete ”în trend”

– Mamăăăă, iar vine iarna și nu am cu ce să mă îmbrac…

… zic eu, postată în fața celor două debarale (pe rând, desigur) pline până la refuz de paltoane și jachete, mai groase sau mai subțiri, mai colorate sau mai terne, mai înfoiate sau mai diafane.

Țin minte că acum doi ani s-a apucat domnul V. să-mi facă ordine în portbagaj. A intrat în casă cu 5 genți pe care le depozitasem acolo (pline toate cu sticluțe de apă, scutece, haine de schimb și alte cele trebuincioase celor doi copiii fără de care nu ieșeam nici până la pâine) și cu… 6 jachete și paltoane, cărora nici măcar nu le simțeam lipsa. Așa… Am concluzionat, deci, că am multe. Multe, dar de ce tot am impresia că n-am ce purta?

E simplu. Pentru că aproape toate au fost la un  moment dat ”moderne”. Modernul ăsta a ținut un an, hai doi. După aia a venit alt modern, așa că nu mi-a mai venit să le port. Ce-s eu, peizancă? De ce le-am păstrat acolo, exponate în debara? Păi cum să dai, măi mamă, haine bune așa? Lasă, poate revine moda, le mai porți pe lângă casă, poate mai e nevoie de ele. Recunoașteți tiparul, da? Da…

Singurele pe care încă le port, deși le am de câțiva ani buni sunt un trench bej, puțin peste genunchi, stil londonez așa, care e nemuritor, două jachete de imitație de piele, vreo 2 sacouri stil anii ’60 și o jachetă de -56 de grade celsius, un fel de plapumă cu glugă, plus două paltoane care și pe ele le-am luat pentru că ”sunt la modă”, dar sunt de lână, așa că n-o să renunț la ele, fie ce-o fi. În rest… trag de ele doar ca să nu spun că nu le-am purtat și că zac de pomană acolo.

Dar, am luat o decizie. Să le dau pe toate… Șoc și groază. Să păstrez doar modelele clasice și pe cele de lână și în rest să-mi las libertatea de a-mi cumpăra periodic doar câte un obiect vestimentar din ăsta de încotoșmănat care să fie la modă, conștientă că peste doi ani o să zboare din dulap.

Pe principiul ăsta, am simțit că mai am nevoie de un paltonaș de lână mai lung, să-mi țină cald și la șalele-mi bătrâne și la genunchi, dar l-am luat ”clasic” și am investit ma mult în el, dar… modele din astea care vin și pleacă, pe astea nu vreau să dau mulți bani.

Bun, acum că am încheiat introducerea asta lungă, să trecem la subiect. Și anume, că am început să mă uit să văd ce se mai poartă anul ăsta la capitolul paltoane de damă (și jachete) și am constatat cu bucurie că încă mai merg jachetele de piele de rockeri, așa și că încă sunt ok și jachetele stil parka. M-am liniștit. Din astea am. Haideți să vedem ce mai merge pe lângă ele.

Vrei să primești postările mele pe email?

1. Jachetele ultra scurte

Mă așteptam să intre din nou la modă, pentru că vin bine la pachet cu pantalonii cu talie înaltă, care sunt și ei la mare căutare. S-au mai purtat jachetele astea acum mulți ani, când eram eu, vorba aceea, fată, dar pe vremea aia le purtai ca să mori de rinichi și șale, cu pantaloni cu talia foaaaarte joasă. Mi-a rămas pe retină o domnișoară în stație la un tramvai de lângă gara Basarab care avea o pereche de pantaloni care acopereau strict muntele lui Venus și o jachetă care abia trecea de sâni (în jos). În rest, pielea goală și era un frig de nu știam ce să mai pun pe mine. Sper că e bine domnișoara vreo 15 ani mai târziu.

Pinterest ne recomandă așa ceva:

jachete iarna 2017-2018

2. Jachetele argintii

Mă uitam acum mulți ani, tot pe vremea când eram fată la mama, la o emisiune în care o doamnă înaltă și brunetă și un domn care nu mai știu cum arăta, le explicau unor femei cum să se îmbrace. Primul lucru pe care îl făceau era să dea năvală în dulapurile lor și să le arunce 90% din tot ce dețineau. Țin minte că la un moment dat au descoperit o pereche de bocanci cromați, despre care doamna înaltă și brunetă a spus că arată de parcă ar fi aparținut unei ”persoane din spațiu fără locuință” (sau nu știu cum să traduc mai bine ”homeless person out of space”). Erau un fashion no-no, nu ar fi trebuit purtați, așa că au ajuns în teancul de haine care nu urmau să se mai întoarcă în dulapul proprietarei lor.

Cam așa sunt și jachetele astea cromate, pe care ni se propune să le purtăm iarna asta. Și îmi amintesc, din nou, că ele au mai fost la modă, pe vremea când, de exemplu, Anda Adam avea părul negru și breton făcut cu gel. Deci tot acum o mie de ani. Vă las și poza, ca să vă clătiți privirile. Tot de pe Pinterest.

jacheta cromata iarna 2017-2018

 

3. Blana

Blană, blană peste tot. Din nou, deloc de mirat, având în vedere că blana s-a purtat inclusiv astă vară, la genți și papuci. Blana revine acum și la jachete și la paltoane (dar și la fuste și bluze). Mai discretă sau mai sălbatică, blană peste tot să fie! Sper că dacă vă hotărâți să purtați blană, măcar să alegeți blană falsă.

Iată și pozele de pe Pinterest:

jachete iarna 2017-2018

4. Pelerine

Vai, cât mi-am dorit mereu o pelerină! De când mă știu. Nu știu de unde a răsărit pasiunea asta a mea pentru pelerine, probabil din povești. N-am avut niciodată când eram mică, pentru că nu-s prea practice. Și nici ulterior nu mi-am cumpărat nici măcar singură, tot din acest motiv: ți-e cald când e cald și ți-e frig când e frig.

Așa că n-am pelerină, nici nu cred că o să-mi cumpăr, dar îmi plac tare mult. Pun poze (de pe Pinterest) să ne uităm împreună la ele:

Ok, astea de mai sus sunt propunerile designerilor. Ce am găsit, propriu zis, în magazine?

1. Paltoane închise la 1 nasture

S-au purtat anul trecut și văd că încă nu au dispărut, deși trendurile designerilor merg în alte direcții, din ce am văzut eu. Ceva mai feminine. În fine, dacă v-ați luat anul trecut, merg și iarna asta. Unul din cele două paltoane ale mele de lână e așa și după cum ziceam, n-o să renunț la el. palton 1 nasture

 

2. Paltoane stil halat, cu cordon

… și fără nasturi. Incredibil de confortabile. Nu le-am mai văzut prin prezentări de modă, dar în magazine încă se mai găsesc. Nici la ăsta nu plănuiesc să renunț. Am unul gri, ca un halat de molton. Simt că plutesc atunci când merg cu el pe stradă, chiar dacă arăt de parcă aș fi ieșit din spital, să-mi cumpăr covrigi și apă de la magazinul de peste drum. Și mai e și de lână…

palton halat

3. Paltoane 3 sferturi

Astea mi se par cu adevărat fantastice. Închise la două rânduri de nasturi, lungi, de lână, țin cald și la șale, și la genunchi și peste tot. Eu am ales unul frumușel foc, culoarea camel și aștept cuminte să vină frigul să-l pot purta…

4. Culori pastelate

Paltoane care parcă invită primăvara să vină mai repede. Albastrul cerului sau roz deschis. Ca niște bomboane… Parcă te binedispun când te uiți la ele prin toate culorile de toamnă, prin frunze care strigă, invariabil: murim, vine iarna, o să înghețați cu toții!!! Știu, sunt macabră, dar sufăr încă pentru că mai e mult până la vară…

palton roz

Ce se mai poartă în rest? Deux-piece-urile, rochiile midi, iar pe parte de rochii office încă mai merg rochiile mulate până la genunchi sau și cele gen anii ’50-’60. Happy me 😀

Din păcate, se pare că nici catifeaua nu va dispărea prea curând, la fel și hainele parcă făcute din tapițeria bunicii. Dar, important e că sunt mai multe direcții din care putem alege. Catifeaua nu e una pentru mine :))

Cu ce încalți picioare suferinde?

Citește tot

Cu ce ne îmbrăcăm iarna asta? Paltoane și jachete ”în trend”

Citește tot

Episodul 9: Cizmarul fara pantofi si mama fara roluri

Citește tot

10 întrebări pe care mi le pun de când sunt mamă

Citește tot

#itiMultumesc

Citește tot

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Citește tot

Femeia cu masca pe față

Citește tot

Bloggingul ca business și părerea mea

Citește tot

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Citește tot

Despre bătrânețe și responsabilități

Citește tot

Episodul 9: Cizmarul fara pantofi si mama fara roluri

A fost odata un cizmar care n-avea cizme. Si un frizer care nu era tuns. O make-up artista care nu se machia. Si un medic mereu bolnav.

Pe acelasi principiu, a mai fost odata, si inca mai e, ca daca n-ar fi, n-ar avea cine sa va povesteasca, o doamna, consilier pentru dezvoltare personala, care le explica doamnelor cu care lucreaza despre importanta rolurilor pe care le avem in viata, dar care n-avea decat doua: de mama si de om.

Asa se face ca de 5 ani de zile, doamna asta despre care va povestesc, care … aham aham… nu-s eu, ci e o … prietena, n-a mai reusit sa intre in rolul de sotie decat cand rolul de mama se ducea la culcare, seara, dupa o zi de alergat dupa copii mici cu energie multa. S-ar mai fi gasit timp si pe parcursul zilei, dar pe parcursul zilei, sotul dansei avea [citește mai departe aici]

Vrei să primești postările mele pe email?

Cum am construit noi un cort pentru copii (și poze cu alte lucruri pe care le-am mai meșterit)

Baton cu nuci si fructe pentru copii

Calendarul Emei

10 întrebări pe care mi le pun de când sunt mamă

Dacă stai să citești cărți, articole, oameni (chiar și pe mine) care vorbesc despre cum e să fii mamă, o să ajungi la concluzia că e ceva înălțător. Că există un motiv superior nouă pentru care fix copilul ăsta (sau copiii ăștia) au ajuns să crească în noi, să le fim mame/tați/părinți, să îi creștem noi pe ei și ei pe noi. Că au venit pentru că ei au ales familia asta ca să-și învețe o lecție de viață sau că au venit pentru că ne-au ales pe noi, să ne vindecăm răni adânci. Oricum ar fi, să fii mamă (sau chiar și tată, dar parcă nu la fel) e ceva fantastic, magic, indescriptibil.

Și e ȘI așa. Adică nu mi-aș fi imaginat la 20 de ani că o să ajung să am 30, să nu mai fi dormit de câteva secole, dar să aleg ca după ce am culcat copiii, să stau să le miros părul (între noi fie vorba, spălatul pe cap nu e chiar activitatea lor favorită) și să zâmbesc tâmp, în loc să mă bag în pat și să sforăi. E un motiv pentru care fac(em) asta. Și e, probabil, tocmai acel motiv înălțător și fantastic de care auzim peste tot.

Când devii mamă, pe lângă faptul că devii o ființă de poveste, de basm, că simți de multe ori că nu mai ești reală (poate fiindcă experiența asta e atât de fantastică sau poate pentru că nu-ți mai simți creierul de atâta oboseala… Nu vom cunoaște niciodată adevărul…), începi și să-ți pui întrebări. Citeam articolul ăsta, intitulat ”Cele 10 întrebări pe care să ți le pui în fiecare seară” și mi-am dat seama că nu-s întrebări pentru mame. Că întrebările pentru mame sunt mult mai punctuale, că cine are timp de altceva? Și-s multe și repetitive și oricât ți s-ar părea că ai găsit răspunsul la întrebarea ta, ea va reveni, într-o formă sau alta, la un moment dat înapoi în viața ta. Iar întrebările astea pot fi la fel de înălțătoare ca menirea de mamă, sau pot fi de aici, de pe pământ, pentru acelea dintre noi care sunt mai puțin spirituale.

De exemplu, dacă e să mă iau după întrebările din articol,

1. În loc de ”Cum mă simt?”, mă întreb ”Unde e focuța?”

Focuța este jucăria de suflet a Emei. Nu știu de unde a apărut în viața noastră, dar e partenerul ei de somn, de masă și de joacă. Focuța are și ea un pătuț, deși doarme cu mama ei adoptivă (hei, la fel ca Ema, care are și ea un pătuț, dar doarme cu mama ei adevărată :)), are ustensile pe dimensiunea ei, are cărți și șezlonguri (tot pe dimensiunea ei), are mult mai multe decât și-ar dori o focuță. Și dacă tot am discutat despre dimensiunea ei, să vă spun și cât este de mare. Are vreo 5-6 cm lungime. Casa noastră are 100 mp.
Așa că vă puteți imagina că răspunsul la întrebarea ”unde este focuța?” nu este întotdeauna simplu. Iar dacă focuța nu e, nu mă simt bine. De fapt, dacă focuța nu e, nu se simte nimeni bine. E simplu…

2. În loc de ”Ce am învățat astăzi de la mine și de la alții?”, mă întreb ”Ce-am învățat eu copiii ăștia azi?”

Unul din cele mai grele lucruri pe care trebuie să le faci atunci când ești părinte e să fii un model în viață. Pentru că toți vrem să avem copii perfecți, deși niciunul dintre noi nu este perfect. Așa că mă întreb ce au învățat de la mine în ziua aia… Știu bine că ei învață mai mult din ce văd la noi decât din ce le spunem noi să facă, așa că presiunea e imensă. Au învățat ce trebuie? Au învățat să fie politicoși și decenți și respectuoși cu ei și cu ceilalți? Sau au învățat să fie egocentrici, să fie nepăsători și obraznici? Greu tare câteodată să fii o zână pentru ei. Greu tare să nu-l înjuri pe nenea ăla care ți-a tăiat fața, ci să le explici copiilor că probabil se grăbea undeva pentru că avea o urgență. Greu de tot să nu bodogăni pe cineva care te împinge pe scări la metrou. Sau să rămâi politicoasă cu doamna de la casă, deși știi bine că nu-ți răspunde niciodată la salut și la ”mulțumesc”.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

3. În loc de ”Ce s-a schimbat azi înauntrul sau în exteriorul meu?”, mă întreb ”Oare pot să plec la grădiniță după copii în pijama, sau trebuie să mă schimb?”

OK, atunci când lucrezi de acasă, sunt zile când chiar lucrezi de acasă și sunt zile în care petreci mult timp pe drum, zile în care te vezi cu oameni, zile în care trebuie să arăți într-un anumit fel. Dar dacă într-o zi în care lucrez de acasă n-am contact fizic (sau virtual) cu nicio altă ființă umană, evident că voi petrece ziua în pijamale.
Nu știu dacă și voi lucrați de acasă, dar dacă o faceți, știți foarte bine ce înseamnă asta. Un mail, o tură de rufe la spălat, un articol, strânse jucăriile de pe jos, un contract, șters un geam. Și tot așa, munca se dublează. La final de zi de lucru, când ar trebui să fiu super-fresh pentru copii, bag repede o cafea și întrebarea de mai sus. Reușesc să mă reculeg până la urmă, să mă schimb și să arăt uman. Dar sunt zile în care e aproape imposibil.

4. În loc de ”Cum am reusit să îmi gestionez conflictele?”, mă întreb ”Să mă mai bag sau să îi las să-și scoată ochii?”

Când ai mai mult de un copil, s-ar putea să treci des prin situații în care te transformi în arbitru și/sau mediator. Unele teorii spun că-i bine să intervii, altele spun că-i bine să-i lași în pace, să-și gestioneze treburile. Eu mă implicam până de curând în scandalurile lor. În principal pentru că sunt mici și pentru că se pot lovi tare unul pe celălalt. Dar, când am fost la mare cu ei, singură vreo două săptămâni, mi-a cam ajuns. Am declarat atunci că nu mă mai bag. Pot să facă ce vor. N-a fost chiar așa, dar i-am mai lăsat în pace.
Doar că mereu mă întreb dacă fac bine sau nu. Dacă sunt și conflictele mele, sau doar ale lor? Cred că nu voi afla niciodată răspunsul la întrebarea asta, deși ea apare și o să tot apară în viața mea. Frustrant, știu…

5. În loc de ”Care este emoția predominantă pe care am încercat-o astăzi?”, mă întreb ”Unde aș fi ajuns eu astăzi, dacă aș fi avut măcar la 24 de ani echilibrul emoțional pe care fie-mea îl are la 4?”

Știu că e o întrebare egoistă, pentru că bate și în regretul ”Da’ io de ce n-am avut asta?”, dar nu pot să nu mă întreb cât de departe ar fi ajuns generația noastră să fi avut și noi acces la informațiile pe care le au copiii noștri. Mi se pare incredibil cât de conștienți sunt de viețile lor emoționale, cât de bine decodează ei emoții și trăiri, înțeleg contexte și situații mult mai bine decât noi, de multe ori. Asta e una din părțile care mă bucură în toată viața asta a mea de părinte. Că văd la ei evoluție, prezență, conștiență și sper să-i ajute mult în viață.

6. În loc de ”Am fost bună cu mine astăzi?”, mă întreb ”Astăzi a fost o zi bună pentru noi?”

Îmi doresc foarte mult să clădim niște amintiri frumoase împreună. Și știu că nu se poate să avem în fiecare zi câte una, așa că măcar neutre să fie, dacă nu frumoase. La final de zi mă întreb mereu prin ce fel de zi am trecut și, mai ales, ce fel de amintire a lăsat ea.
Acum un an și ceva, când eu eram convinsă că nu o cert niciodată pe Ema, am rămas foarte uimită să o aud că spune că, de fapt, o cert. Am fost foarte amărâtă să aud asta și mi-am dat un reset. Am încercat să fac lucrurile diferit și să pricep că s-ar putea ca lucrurile să se vadă diferit din perspectiva ei. Ieri seară, după un an, am cules roadele întrebării ăsteia, pe care mi-am tot pus-o seară de seară. A venit cu o prietenă acasă și se jucau în birou, lângă mine și V. Chiar îi spuneam lui V. ce nasol e să fii un părinte de treabă. Că eu când veneam cu prietene acasă (rar) nu știam unde să ne mai ascundem mai departe de mama și tata, iar ele ne căutau prezența și veneau mereu după noi prin casă :))
În fine. Și le aud vorbind despre mame, mame supărate, pedepse, ceartă.

– Pe tine mama ta te ceartă? Pe mine nu mă ceartă niciodată și nici nu mă pedepsește. Doar discutăm mereu.
– Nu te ceartă niciodată? De ce?
– Nu știu. Cred că pentru că mă iubește.
– Și pe mine mă iubește mama mea, chiar dacă mă ceartă și mă pedepsește.
– Așa e. Mamele noastre ne iubesc orice s-ar întâmpla.

Dacă vă întrebați: da, am bocit când am auzit asta.

 

7. În loc de ”Pot să-mi ofer puțină înțelegere acum?”, mă întreb ”Pot să-mi ofer puțin vin acum?”

Nu-s mare băutoare de alcool, dar câteodată asta e întrebarea pe care mi-o pun la final de zi. Pentru că asta se cere… Și nu vreau să zic mai multe pe tema asta :))

8. În loc de ”Am încercat ceva nou?”, mă întreb ”Cum conving copilul ăsta să mai mănânce și altceva (poate nou) în afară de paste?”

Unii copii sunt tare reticenți la schimbări. De la rutine, la mâncare, haine, prieteni, activități. Eu am astfel de copii. Una dintre ei refuză sau acceptă cu greutate orice o scoate din rutină și zona de confort, oricât de mult și-ar dori să facă lucrul respectiv, iar celălalt nu mănâncă dacă n-a mai mâncat vreodată lucrul ăla. Sau dacă nu-s paste…

9. În loc de ”Ce poate merge mai bine mâine?”, mă întreb ”Cum reușim noi mâine să ne trezim la timp?”

Ziua bună se cunoaște de dimineață. De exemplu, dacă ne trezim devreme, avem timp să facem multe înainte să plecăm. Inclusiv să ne jucăm împreună, să petrecem timp frumos, care să ne țină bateriile încărcate peste zi. Dacă ne trezim la timp, plecăm bucuroși către grădiniță, ajungem la timp acolo, iar copiii își iau la revedere de la mine cu zâmbetul pe buze și toată lumea va avea o zi frumoasă.
În schimb, dacă ne trezim prea târziu, totul se va face în grabă. Nu vom avea timp de joacă, de conectare, vom întârzia, despărțirea va fi grea și pentru ei și pentru mine și nu ne vom putea bucura de zi.

10. În loc de ”Ce angajament pot să-mi iau ca ziua de mâine să fie mai bună?”, mă întreb ”De ce nu mă culc acum?”

Mă întreb asta pentru că știu sigur că dacă nu mă culc ACUM, mâine o să fie o zi ratată. Chiar am făcut experimentul ăsta (involuntar), când multe nopți la rând m-am culcat extrem de târziu și multe dimineți la rând m-am trezit extrem de devreme. Am constatat despre mine că eram foarte nervoasă și irascibilă, că eram neplăcută cu copiii, cu soțul, cu mine, cu doamna de la magazin… Pe scurt, că eram neplăcută în general.
Imediat ce am dat un stop și m-am culcat într-o seară de la ora 9 și jumătate, a doua zi am fost alt om (mai bun, să ne înțelegem :)))

Acum că v-am povestit despre mine, întrebările voastre repetitive care sunt?

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

#itiMultumesc

Ieri și astăzi am bolit în pat, cu febră. Am fost foarte activă toată săptămâna, iar vineri îmi propusesem să ajung și eu, în sfârșit, la Webstock, dar m-a lovit ca leuca. Întâi m-am trezit joi cu gâtul în pioneze, apoi m-a luat febra pe sus vineri și sâmbătă.

Sigur, nu e mare lucru. E o amărâtă de răceală, care o să-mi treacă. Nu-i nici prima, nici ultima, nu e incurabilă, atâta doar că e inconfortabil când am febră, pentru că-s legată de pat.

Așa că V. a preluat inițiativa azi și s-a ocupat de tot. A luat copiii la trezire și i-a hrănit, s-a jucat cu ei, i-a spălat și i-a schimbat. A făcut pregătirile să plece la înot, timp în care mi-a făcut și mie un ceai și mi-a adus o pastilă. A stat pe capul meu până am băut ceaiul și până am luat pastila (știe că evit de obicei să mă conformez ideii de medicamente), apoi a tras jaluzelele, a luat copiii și a plecat.

Au venit pe la prânz, când le-a făcut de mâncare, le-a pus masa, a strâns prin bucătărie, a strâns masa, mi-a mai făcut mie un ceai, mi-a mai adus o pastila, a mai stat cu mine să mă păzească să o iau. Apoi m-a trimis pe canapea sau în pat. S-a ocupat de copii în continuare până seara, timp în care eu am legumizat.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

L-am întrebat de unde are atâta energie. Era, efectiv, ca un titirez pe lângă mine. De fapt, poate eram eu prea înceată sau creierul meu gândea în slow motion. Nu știu. Mi-a zis că vrea să le facă pe toate și să aibă grijă de mine, pentru că data trecută când am bolit cu febră n-a făcut-o și am tras mult.

Mi s-au înmuiat genunchii. Ce frumos s-a gândit el… Nu prea mă las îngrijită, așa că a fost o senzație destul de nouă. Și de plăcută 🙂 O reconfirmare că mai puțin contează teiubescurile în cuvinte și mai mult contează cele în fapte.

Așa că ce m-am gândit eu… Că trecem cu vederea de multe ori lucruri pe care și ei le fac pentru noi. Le considerăm normale și uităm să mulțumim pentru ele. Și e plăcut să-ți mulțumească cineva atunci când faci ceva frumos. Sau e plăcut măcar să știi că a observat. Și sigur și vouă vi se întâmplă asta, nu doar mie.

Ce-ar fi să începem o campanie mică, dar voinică, prin care să arătăm că vedem și că apreciem micile sau marile gesturi, prin care să mulțumim pentru ele și prin care să consolidăm structura de rezistență a relației noastre (de cuplu).

Hai să începem astăzi. 31 de zile în care să mulțumim zilnic pentru ceva. Eu voi începe pe facebook. Puteți să mă urmăriți aici. Hashtagul va fi #itiMultumesc. Cine e cu mine?

#itimultumesc

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

urme in zapada

Plec într-o zi cu copiii de la grădinița. Mă rog… de fapt, plec în fiecare zi de luni până vineri cu copiii de la gradință. Nu asta e ieșit din comun.

Ce era ieșit din comun în ziua asta despre care vă povestesc, era că eu eram liniștită în mașină. De obicei, nu-s. Nici eu și nici copiii. Cântăm, râdem, povestim. E o mare hărmălaie. Dar în ziua asta, mintea mea era puțin plecată, pentru că mă gândeam ce o să spun la un eveniment la care urma să vorbesc. Nu că n-aș fi avut ce să zic, pentru că de vorbit îmi place să vorbesc. Doar că îmi era greu să mă hotărăsc ce parte mică din toată partea mare să aleg.

Nu i-a fost greu Emei să observe că ceva e diferit. Așa că m-a întrebat:

– Mami, de ce ești așa?

Nu știam că sunt cumva. Nu-mi dădeam seama.

– Așa cum?

– Așa, ca și cum ai fi supărată… Ești supărată?

– Nu, nu-s supărată. Mă gândesc.

– Și-așa supărată arăți tu când gândești?

Hait, oare copilul ăsta nu m-o mai fi văzut niciodată gândind? Adică… face 5 ani în decembrie. În 5 ani n-am mai gândit niciodată de față cu ea? Am început să-mi pun întrebări :))

Vrei să primești postările mele pe email?

Desigur, următoarea întrebare a fost ”la ce te gândești?”, întrebare la care i-am răspuns cu lux de amănunte. După ce am terminat eu ce aveam de povestit, de lămurit și de explicat, m-am gândit că poate am uitat ceva. Și cum Ema e o fetiță cu multe păreri, i-am cerut una dintre ele.

– Cum ți se pare? Oare aș putea să mai spun ceva? E ceva foarte important ce am uitat? Ai vrea să transmit ceva în mod special oamenilor de acolo?

A stat ea așa, o perioadă, în contemplare. Cu ochii mijiți, cu mâna la bărbie, privind în zare ca un mare înțelept, care caută în străfundurile creierului său, printre autostrăzi de mielină, sensul vieții… Timp de câteva secunde a fost liniște în mașină. Iar mamele de copii vorbăreți știu ce mare binecuvântare e asta. De exemplu, nu știu cum sunt copiii voștri, dar ai mei (mai ales Ema) vorbesc încontinuu. Și dacă nu mă credeți, aș vrea să vă spun că până și atunci când își epuizează cuvintele și ideile (extrem de rar, poate de trei ori în viață, și nu mai mult), începe să numere de la 1 la 4 fără oprire. ”Unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru” și tot așa până la următoarea idee.

Dar, să revenim. Deci, pauză de câteva secunde, apoi vine cu ideea salvatoare:

– Poți să le zici că ai o fetiță, dar neapărat să le spui că are 4 ani și 9 luni și că e la grupa mare, da?

– Da.

– Și să le spui că, într-o zi, când fetița ta care are 4 ani și 9 luni și e la grupa mare, dar atunci era la grupa mijlocie și avea tot colegii ăia și pe aceeași profesoară, că știi, că tot pe Adriana o aveam. Și eram prietenă tot cu fetele, dar nu eram așa prietenă cu băieții. Acum sunt foarte prietenă cu băieții și vreau să-ți spun că pe Alex îl iubesc mult și am adormit săptămâna trecută, știi tu, când eram la grădiniță, că eu acum dorm la grădiniță, deși înainte, când eram la grupa mijlocie, sau chiar mică, știi că nu prea dormeam… Deranjam colegii și după aia mă duceam să mă joc și seara adormeam devreme și n-aveam timp să fac tot ce facem acum. Uite, mâine putem să mergem chiar și la Q Dani în vizită și să stăm până târziu, pentru că și eu dorm la prânz și doarme chiar și Fip. Mereu mă trezesc ultima, când deja ceilalți copii se schimbă și câteodată chiar… Dar voiam să-ți spun că am adormit cu Alex de mână și…

Știu că e greu să urmăriți tot ce am scris mai sus, deși am mai scos din detaliile pe care le-am primit de la Ema. Dar dacă și voi sunteți părinți, probabil că știți cu ce se mănâncă vorbăraia asta și cât de important e pentru copil tot ce vă explică, așa că ce să faceți… ascultați în liniște, sperați să ajungă totuși să termine povestirea, ca să puteți răsufla ușurați că ați ajuns la final. Nu știu cum e la voi, dar la noi se mai întâmplă să uite de la ce a pornit. Și să uit și eu. Atunci e dramă…

– … așa… da… Și, într-o zi, când eram eu cu colegii mei și cu profesoara mea în pădure și era zăpadă pe jos, am văzut o urmă în zăpadă. De vulpe sau de câine. Mai știi?

– Da, mai știu… Dar nu mi-e clar cum aș putea lega asta de discursul meu… (urma să vorbesc despre relația dintre mame și copii).

– Păi e simplu, măi mami… E chiar simplu. Eu ți-am povestit și tu m-ai crezut. Nici n-a fost nevoie să vezi poze, m-ai crezut din prima.

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Până la urmă e tare bine să ai un copil cu care să lucrezi pe partea asta. Uite cum ți se întoarce investiția 😀 Și ce devreme…

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești