Un mesaj de mulțumire și recunoștință

Astăzi s-a mai încheiat o etapă din viața mea. Astăzi a fost ultima zi în care am mai lucrat la grădiniță, ziua în care ar fi trebuit să-mi iau la revedere de la copii, ziua în care drumurile noastre se despărțeau.

De fapt, practic, ziua asta nu a fost ultima, pentru că va mai urma o colaborare și la anul și nici la revedere nu mi-am luat, pentru că ne mai vedem și mâine, când îi duc pe copiii mei. Mă rog, drumurile noastre nu se despart deloc, ci continuă în aceeași direcție.

Dar astăzi a fost ultima zi în care am petrecut mult timp cu ei. Ultima zi în care ne-am bucurat împreună de o săndăluță simpatică și de treabă, care a acceptat să fie încălțată din prima. Ultima zi în care am depășit împreună momente dificile. Ultima zi în care am primit pe umeri lacrimi sincere și în care am strâns în brațe un copil (altul decât al meu) furios, sau trist, sau speriat, care are nevoie de puțină ghidare, de o îmbrățișare sau de puțină siguranță.

Anul ăsta a fost plin și extrem. N-a fost nici gând cu jumătăți de măsură… exact așa cum e viața unui copil. Când ne-am bucurat, păi ne-am bucurat în toată regula, cu râs în hohote, cu dansuri caraghioase și piruete, cu îmbrățișări și pupici apăsați. Când ne-am supărat, ne-am supărat de-a binelea, cu lacrimi, cu furie, cu proteste, cu negocieri. Multe negocieri, extrem de multe negocieri, foarte multe negocieri 🙂

În anul ăsta, care tocmai s-a încheiat pentru mine, mi-am dat silința. Mi-am dat mult silința să le fiu acolo, să-i ajut, să-i îndrum, să-i învăț. Dar foarte mult mi-am silința să le fiu aproape. Să se simtă în siguranță în casa aia departe de casă, să se simtă iubiți atunci când au nevoie, să se simtă la locul lor, să se simtă importanți și valorizați. Am vrut să știe că sunt niște copii minunați (și m-a bucurat enorm să aud de la părinți că au dus mesajul ăsta acasă, că l-au internalizat și că l-au integrat frumușel în ei), pentru că așa sunt. Sunt niște copii minunați, iubiți, care ne oferă atât de multe daruri, încât eu mă simt copleșită de ele.

Vrei să primești postările mele pe email?

Am încercat să țin mereu seama de unicitatea fiecăruia și să o încurajez.
Să încurajez curiozitatea și experimentarea.
Am încercat să încurajez empatia și compasiunea, ba mai mult, autocompasiunea.
Am denumit emoțiile, am observat lacrimile celorlalți, am încercat să ajutăm împreună.
Am încercat să le transmit iubire pentru ceilalți, i-am îndrumat către a înțelege intențiile celorlalți și a și le comunica pe cele proprii.
Am încercat să-i ajut să spună când au de spus și să încerce să audă când e de ascultat.
Am încercat să-i limitez cât mai puțin, să cultivez motivația intrinsecă, să le dau curaj și încredere.

Am învățat și eu de la ei.
Am învățat să îndrăznesc, să iubesc și să mă bucur de prezent.
Am apreciat infinit mai mult o ploaie, un melc sau noroi.
M-au umplut de frumos și de bine, de bucurie și de energie.

Pentru mine rolul ăsta a fost o onoare și m-am gândit mereu la câtă apreciere vine din partea unui părinte atunci când își lasă copilul, cea mai de preț avere din lume, pe mâna mea, pe mâna unei străine. Am încercat în anul ăsta să nu le înșel încrederea și să-i tratez pe copii așa cum și-ar fi dorit și ei. Cu iubire, cu înțelegere și cu blândețe, cu limite puse cu respect, cu demnitate.

Probabil că n-am reușit 100% din timp să mă ridic la nivelul așteptărilor mele. Cu siguranță am mai și greșit în anumite situații, pe rând, nediscriminatoriu. Poate i-am întrerupt dintr-o activitate atunci când era musai să facem altceva ca grup, poate n-am avut timp să stau, atunci când unul dintre ei ar fi vrut să stea, poate am mai întrerupt un joc, poate i-am mai supărat și înfuriat câteodată, cu toate bunele mele intenții cu tot. Cu toate astea, mi-am dat silința cât am știut și cât am putut eu să se simtă iubiți și apreciați, independent de toate cele de mai sus.

A fost un an plin. Greu pe alocuri, frustrant pe alocuri, cu febră musculară și muci pe haine, cu oboseală câteodată și lipsă de energie câteodată, dar n-aș schimba absolut nimic din tot ce a fost în relația cu copiii. Poate doar aș corecta, dacă aș putea, acolo unde știu că s-ar fi putut mai bine.

Le sunt recunoscătoare până peste poate atât părinților cât și copiilor că m-au primit în viața lor, că mi-au dat îmbrățișări și atât de multă iubire.

O să ne revedem în septembrie… Mă rog… Și mâine dimineață 🙂

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

  Atunci când ai un copil mic (sau mai mulți), una din provocările serioase ale vieții de părinte include chiar și să-l speli pe păr. Copilul nu vrea, protestează energic, plânge, se tânguie, sau urlă ca din gură de șarpe, opunându-se de parcă l-ai...

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de "circuit" care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă. Tensionați pentru că, desigur,...

Arborele genealogic al copiilor mei

Ai mei au fost întotdeauna mândri de rădăcinile noastre ca familie. Nu exista eveniment, nuntă, botez, aniversare, Crăciun sau Paște, la care să nu se aducă vorba de Onkel Bubi, Onkel Didi sau celelalte personaje din istoria familiei Gheorghiu (numele meu de fată). De...

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

E o dimineață normală de duminică, presărată pe ici pe colo cu conflicte între cei doi copii ai mei. Copii care s-au trezit, ca în orice zi de weekend sau de vacanță, în creierii nopții. Deci, până la ora 9 am făcut mai multe lucruri decât făceam pe vremuri toată...

Părinți, e important să fiți sinceri cu copiii

Pe mine mama m-a crescut diferit de cum îi cresc eu pe ai mei. Nu știu daca mai bine sau dacă mai rău, dar știu sigur că diferit. Diferit și pentru că erau alte vremuri, diferit și pentru că erau alte mentalități, dar, cel mai probabil, diferit și pentru că noi două...

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată? Fip: Da, nu vă sitați nisiodată? Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta? Eu: Wow, voi chiar ați mâncat...

Muzică pentru copii – Să cântăm despre valori

Muzica dezvoltă creierul copiilor. Muzica dezvoltă creierul copiilor. Stimulează dezvoltarea creierului, îmbunătățește memoria și ajută la procesul de învățare, duce la rezultate școlare mai bune, contribuie la un IQ ridicat al copilului și viitorului adult. Despre...

Cum să dezvoltăm gândirea critică la copiii noștri (cu ajutorul vacilor)

  Plecăm de la grădiniță într-o după amiază. O luasem deja pe Ema și acum ne opream la grădinița lui Fip, să-l luăm și pe el. Când să ne urcăm în mașină, Fip a hotărât că el vrea să vadă vaca. Fix vis-a-vis de grădinița lui Fip e un câmp viran închis, unde un...

Aparatul care ne trezește dimineața într-o cameră ordonată

Înainte Când ajungeam acasă (de oriunde), copiii se puneau călare pe mine. Sau pe V. Sau pe amândoi. Nici gând să se joace cu vreo jucărie sau doar între ei. Poate mai pictam sau mai bucătăream, citeam sau ne alergam prin casă. În toate era musai un adult implicat....

Despre teiubescuri, vulnerabilitate și șoapte

Când eram eu mică am auzit multe cuvinte, multe expresii, multe gânduri împărtășite în jurul meu, dar ”te iubesc” nu prea a fost unul dintre ele. Sigur, citeam în cărți despre ”te iubesc”, mai vedeam în filme, auzeam că trebuie să ne iubim țara, pădurile și părinții,...

Sufletul blogului meu

 


Am început să scriu pe blog acum vreo 8 ani, cred. Îmi plăcea să scriu. Scriam ce-mi trecea prin cap, chestii amuzante, chestii ironice, povestiri de viață, judecăți la adresa altora (da, not proud, dar mi le asum), etc. Încet încet am adunat o micuță comunitate în jurul scrierilor mele. Nu aveam facebook pe vremea aia, așa că articolele le discutam direct în zona de comentarii. Erau dialoguri, discuții, controverse câteodată. Învățam de la cititorii mei, ei de la mine și era frumos. Îmi tresărea inima când primeam mail că a comentat cineva la mine pe blog.  Creștea ego-ul.

Între timp s-au schimbat multe. Am trecut de la a fi eu unicul scriitor pe blog la un blog cu mai mulți autori. N-a funcționat prea bine, pentru că blogul era copilul meu, iar entuziasmul celorlalți a dispărut la un moment dat. Am revenit la a fi unic autor. Am rămas însărcinată, am născut, am mai încercat să aduc autori pe blog și m-am lovit de aceeași problemă, apoi m-am potolit.

După ce am născut, subiectele blogului s-au schimbat. Și eu m-am schimbat. Și s-a schimbat și comunitatea blogului. Cei care mai rămăseseră abonați pe aici și nu plecaseră în pauzele lungi de scris pe care mi le tot luam, au început și ei să dispară pe rând, pentru că nu-i mai interesa subiectul blogului. Am început încetișor să-mi cunosc noua comunitate, noii cititori care au mers cu mine pe drumul ăsta de când sunt mamă.

N-am fost niciodată constantă în scris. Mi-am propus întotdeauna să scriu des, câte o postare pe zi, dar nu mi-a ieșit pe termen lung. Tiparul meu de scris nu a fost niciodată unul previzibil, nici măcar pentru mine. După câteva luni de scris zilnic mă trezeam că nu mai am chef deloc și că dispar. După pauză reluam. N-a fost cea mai bună abordare, recunosc. Am pierdut foarte mulți cititori așa. Dar, în apărarea mea, nu am avut niciodată 2-3-4 ore pe zi în care să mă ocup serios de blog, ci îl abordam printre picături.

În toți anii ăștia am avut și multe blocaje. Mă așezam cu laptopul în față și habar n-aveam despre ce să scriu. Sau îmi puneam un caiet în fața ochilor și mă gândeam la subiecte. Îmi veneau pe bandă rulantă, puneam titlurile pe hârtie, dar când mă apucam să scriu despre ele, parcă brusc mi se golea mintea și nu ieșea niciun cuvânt coerent. Iar când aveam inspirație, n-aveam timp să mă așez să scriu. Mi-am asumat asta, pentru că așa e când n-ai vreo bunică sau bonă care să poată prelua copiii atunci când te trece inspirația divină. Iar eu vreo 4 ani n-am avut prea multe minute sau ore fără măcar un copil lângă mine.

Dar când pot să scriu, scriu din inimă, scriu pentru că vreau să schimb lumea, scriu pentru că vreau să desenez un zâmbet pe fața cuiva, sau să ofer o îmbrățișare virtuală, o nouă idee, puțină încredere, o emoție caldă, speranță. Scriu ca să dau înapoi lumii tot frumosul pe care l-am primit în viața mea. De-asta nici nu prea citiți la mine pe blog despre lamentări, temeri sau alte probleme, decât dacă vă pot oferi la final și o soluție. Știu că asta mi-a atras multe antipatii, pentru că pare că viața mea e o bomboană roz, acoperită cu vată de zahăr cu sclipici, dar cum blogul meu e mai mult despre a ajuta decât despre a descărca chestii din mine, nu m-am apucat să scriu despre greutăți decât ca un preludiu la soluția pe care am găsit-o eu, care nu neapărat vi se potrivește și vouă, dar poate vă dă o fărâmă de speranță că se poate și altfel, mai ușor, mai bine, mai frumos. Deci nu, viața mea nu e perfectă, copiii mei nu-s perfecți, eu nu-s perfectă, reacțiile mele nu-s perfecte. Doar că eu le iubesc pe toate așa cum sunt ele.

Scriam în alt articol, acum vreun an sau doi, că mi-ar plăcea să trăiesc din scris. N-am reușit încă să fac asta. Am scris primul meu ”roman”, istorie de familie, pe care nu mă lasă sufletul să-l public, pentru că mă simt incredibil de expusă în el. L-am scris cu sufletul pe tavă. Mi-e frică să vă arăt sufletul meu. Am început să-l scriu pe al doilea și pe al treilea. Sunt neterminate, în fișiere parolate pe laptop. Nu știu dacă le voi termina vreodată.

Din blogging nu reușesc (încă) să mă susțin financiar. Oamenii sunt reticenți la a citi și accepta publicitate pe blog, ci vor gratuitate 100%. Nu vor să vadă advertoriale pe blog, chiar dacă ele conțin și informație, nu doar reclamă și chiar dacă ele sunt alese pe sprânceană, sau măcar cât de cât cu tonul blogului. Nu dau nici click pe reclamele pe care le văd și pe mulți chiar îi deranjează să dea ochii de ele, deși nu-i afectează direct cu nimic.

Am tot stat săptămânile astea să mă gândesc ce aș putea face să pot investi mai mult timp în blog, să pot oferi mai mult, mai variat, mai interesant, m-am întrebat cum aș putea face să fiu mai constantă și mai previzibilă, ce m-ar ajuta să vă ofer stabilitate. Mi-am făcut un mic plan de bătaie și sper să-l respect cât mai mult timp.

O să încerc să-mi controlez puțin impulsivitatea și o să respect un grafic de publicare. Până acum nu am ținut cont de publicat la anumite ore,  sau în anumite zile, ci atunci când scriam, îi dădeam drumul pe blog și pe facebook, chiar dacă era cea mai nepotrivită oră, la care știu bine că cititorii mei nu sunt online sau nu au timp să citească.

O să mai încerc și să-mi îmbunătățesc SEO nițeluș. E adevărat că eu nu scriu deloc pentru motoarele de căutare și că traficul meu vine în cea mai mare parte din social media. Unde, dacă procedez cum ziceam mai sus, pierd multe oportunități de a-mi fi citite articolele.

De asemenea, o să mai vedeți și publicitate pe blog. Ați văzut și până acum, dar o să mai vedeți. Advertoriale, linkuri în articole, bannere. Vreau să vă repet că voi continua să-mi aleg clienții în funcție de principiile mele și de direcția blogului. N-o să găsiți aici reclame la lapte praf sau la consultanți în somnul copiilor, nu o să recomand produse în care nu cred și nu le-aș folosi niciodată, sau produse pe care nu le-am folosit sau nu mi-au plăcut, pentru că nu vreau să vă înșel încrederea. Caut și clienți, așa că dacă vreți să lucrăm împreună, mă puteți contacta în secțiunea Contact.

Ce nu știu cum să fac (și poate mă ajutați voi) e să cresc interacțiunea pe blog. Cu alte cuvinte, dacă vreodată ați vrea să comentați ceva pe blog, vă invit cu dragă inimă să o faceți. Mă mai gândeam și dacă nu cumva ar fi o idee bună să creez o comunitate pe facebook, care să fie a blogului. Comunitatea mea, pe care am creat-o acum fix 2 ani e cumva separată de blog, nu pornește de aici și e și destul de închisă. Cu siguranță nu sunteți pe ea toți cei care mă citiți. Deci? Ce ziceți? Are rost să facem ”Comunitatea Gangblog”?

În toată odiseea asta a mea nu m-a ajutat nici că mi-am pierdut lista de subscriberi, dar asta se repară ușor. Vă puteți înscrie aici, dacă vă interesează să primiți pe mail articolele pe care le scriu eu aici.

Dacă mai aveți sugestii și idei despre ce aș putea face să cresc blogul (și pe mine odată cu el), vă rog să le scrieți mai jos. Sau subiecte despre care ați vrea să scriu. Sau orice altceva. Am nevoie de sprijinul vostru 🙂

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Cum să-ți comanzi online haine care să-ți vină – 5 sfaturi utile

haine online

Încep așa: nu mi-a plăcut niciodată să-mi cumpăr haine online. De fapt, nu plăcutul e problema, cât faptul că nefiind slabă ca un băț , nu-mi vine bine orice (da, am impresia că dacă ești slabă slabă, poți purta aproape orice, fără să pară că ai încercat prea mult sau prea puțin, fără să fii vulgară și fără să fii penibilă. Mă iertați, doamnelor slabe, dacă greșesc. Știu că și voi aveți multe provocări în a vă alege hainele). Și pentru că nu-mi vine bine orice, simt mereu nevoia să nu cumpăr fără să probez, fără să mă uit de o mie de ori în toate oglinzile și fără să mă gândesc de multe ori. Chiar și așa tot ajung acasă și mă mai uit o dată în oglindă și trag concluzia că nu-mi place sau nu-mi vine.

Cu toate astea, nu am mereu timp să cutreier magazinele ca să-mi aleg toate hainele, ci aș vrea măcar câteodată, să mă așez la laptop și să dau cu mouse-ul pe ele, apoi să mă trezesc cu ele la ușă, fără să umblu, fără să mă complic.

Și nu știu dacă ați observat sau nu, dar magazinele de haine vând prea multe… haine. Când intru aproape oriunde, mă simt copleșită. Cred că există magazine unde sunt expuse peste o mie de modele de haine. Hai, n-or fi o mie. Dar câteva sute tot sunt. Cum să am pretenția de la mine să mă uit prin sute de modele și să-mi mai și aleg ceva. Și la magazinele online întâlnim problema asta, dar parcă acolo e mai simplu. Mai pui un filtru, mai ordonezi în ordinea prețurilor, ai mai mult control.

Citeam niște studii care vorbeau despre opțiuni și alegeri. Cu cât avem mai multe opțiuni, cu atât sunt mai mici șansele să facem o alegere. Avem sute de opțiuni la aproape orice decizie trebuie să luăm. De la haine la posturile tv, la cafele, la orice. Seara, când te așezi în fotoliu și îți iei telecomanda, nu faci decât să treci prin canale, prin toate, sperând ca la fiecare apăsare de buton să găsești ceva MAI BUN decât găsisei pe canalul anterior. 2 ore mai târziu îți dai seama că ești obosit psihic și că n-ai urmărit nimic, de fapt. Cam așa e cu alegerile astea.

OK. Dacă și vouă vă e greu să vă alegeți hainele online, vă ofer câteva idei care mă ajută pe mine să nu dau greș (de tot și mereu). Iată ce trebuie să faceți:

 

1. Măsurați-vă

Ca să știți ce să vă cumpărați, e important să știți ce suprafață trebuie să acoperiți. Unele site-uri conțin informații foarte detaliate legate de dimensiunile hainelor. Vă atașez mai jos un grafic pe care să-l puteți completa și să-l aveți mereu la îndemână, atunci când vreți să comandați ceva haine. Rețineți să vă măsurați fără alte haine pe voi, doar cu lenjerie ușoară și sutien fără bureței. Nu strângeți metrul, ci măsurați cu el fix pe lângă corp.

Asta trebuie să măsurați la voi dacă sunteți femei:

Asta trebuie să măsurați la voi dacă sunteți bărbați:

2. Căutați tabelul de măsuri

Știu că atunci când mergeți în magazin alegeți, în general, o anume măsură. Dar nu tot ce alegeți să probați vă și vine. Acum că aveți măsurătorile voastre, verificați în tabelul de măsuri dacă și ce număr vă vine.

3. Rețineți modele sau mărci care v-au plăcut

Rețineți anumite modele de haine pe care v-ați simțit bine purtându-le. Sau rețineți braduri care croiesc haine care să vi se potrivească. Încercați să cumpărați mai des de la ele. Sau, de exemplu, unii blugi vin în anumite coduri. Rețineți codul pantalonilor care au venit bine și comandați mereu același cod.

4. Citiți comentariile

Atunci când cumpărați online, e foarte important să citiți recenziile sau comentariile altora care au comandat înaintea voastră. Puteți să aflați acolo dacă numărul 38 s-ar potrivi mai degrabă cuiva care poarta 36 sau cuiva care poartă 40, sau dacă pantofii sunt prea înguști pentru cineva cu piciorul mai lat. Mai puteți afla și dacă materialul real se aseamănă cu cel din poză, dacă este aceeași culoare și alte detalii pe care nu le puteți vedea din poze.

5. Cumpărați modele fluide

Dacă nu știți sigur ce măsură vă trebuie, încercați să evitați să cumpărați fuste mulate, ne-elastice, sacouri, etc. Alegeți, mai degrabă, rochițe fluide, de vară, fuste cu elastic în talie, pantaloni scurți lejeri. bluze cu volane, cămăși supradimensionate.

Și acum, ce să vă zic. Succes la cumpărături!

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Cum ne pregătim ca să nu răcim?

Mai sunt câteva săptămâni și începe iar școala sau grădinița. Apoi urmează anotimpurile mai reci și, după cum probabil știți deja, vor începe mucii (pardon, nu-i frumos să le zic așa), răceala, tusea, febra, bronșiolitele și cine mai știe ce....

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

  Atunci când ai un copil mic (sau mai mulți), una din provocările serioase ale vieții de părinte include chiar și să-l speli pe păr. Copilul nu vrea, protestează energic, plânge, se tânguie, sau urlă ca din gură de șarpe, opunându-se de parcă l-ai...

Despre teiubescuri, vulnerabilitate și șoapte

Când eram eu mică am auzit multe cuvinte, multe expresii, multe gânduri împărtășite în jurul meu, dar ”te iubesc” nu prea a fost unul dintre ele. Sigur, citeam în cărți despre ”te iubesc”, mai vedeam în filme, auzeam că trebuie să ne iubim țara, pădurile și părinții, dar un ”te iubesc” sincer, din toată inima și cu toată gura, n-am auzit spus în jurul meu. Și asta nu pentru că oamenii din jurul meu nu s-ar fi iubit, ci pentru că nu o spuneau.

Eram în liceu când mi-a ieșit prima dată porumbelul pe gură. Vai de mine, mi s-au tăiat picioarele și m-a inundat o panică enormă. L-am zis!!! O, tu, dulce Buddha! Am zis teiubescul!!! Și fiți pe pace, că n-am zis eu prima. L-am așteptat pe el să spună, așa cum așteptam pe vremuri la coadă la unt cu bunică-mea. Când a venit untul, ergo teiubescul, mă simțeam învingătoare. A zis primul! A zis primul! Nu eu! El a zis primul! Yuhuuuu!

Am zis și eu apoi întâi mai timid. Până la urmă am prins forță și am recuperat o parte din teiubescurile despre care citisem doar în cărți. Mă obișnuisem cu teiubescul. 

Ce înțelesesem eu de la viață era că teiubescul se spune doar către iubiți. Șoptit din vârful buzelor întâi pe aleile umbrite ale parcurilor, sub copaci ale căror nume nu te interesau câtuși de puțin atunci când cu o mână îl țineai pe el, iar în cealaltă un trandafir vișiniu, drept ca o riglă, curățat de spini, că doar nu suntem niște sălbatici!

Mai târziu, teiubescul venea împins de flăcări de pasiune, la temperaturi ridicate, plutind deasupra unui maldăr de corpuri flămânde unul de celălalt. Cu siguranță, teiubescul putea veni și în dimineți răcoroase de vară, după nopți tumultoase, când pasiunea se va fi consumat, iar cei doi, deveniți unul mai pe la începutul nopții, redeveniseră doi odată cu răsăritul soarelui. La final, teiubescul venea în loc de cafeaua de dimineață, în loc de larevedere sau în loc de bunvenit, ca un cuvânt obișnuit, pe care îl spuneai cu degajare, de multe ori fără să-l auzi în timp ce-l spui.

Ce nu-mi imaginam niciodată e că teiubescul poate veni și în alte relații. De exemplu, să-i spui copilului teiubescul mi se părea siropoșenia maximă. Să le spui părinților teiubescul? Ce ciudățenie! Sigur urmărești ceva… Între prieteni era dubios. Între colegi și mai și. Cel mult puteai spune că iubești un cățel sau un iepure alb de angora, cu ochi albaștri. Puteai iubi și o melodie, puteai iubi o culoare de tapet, un joc pe calculator. Dar nu! Nu puteai iubi altă ființă umană în afară de partenerul de viață. Sau de amant.

Să spui teiubescul mi s-a părut întotdeauna că înseamnă să-ți arăți vulnerabilitatea, să fii slab și siropos și laș și leșinat. Lecția mea de viață, pe care o învățasem trăind și o aflasem privind în jurul meu, era că în viață trebuie să fii puternic, să nu arăți emoții, să fii o stâncă de neclintit. Ar fi fost niște sfaturi grozave, dacă le-aș fi aplicat la un joc de poker, și nu în viața mea. Dar nu știam eu pe vremea aia că să-ți arăți vulnerabilitatea e chiar o formă de reală putere. Nu. Socoteam că a-ți arăta emoțiile înseamnă să fii slab. Iar atunci când ești slab, nu te vrea nimeni. Am învățat târziu că lucrurile nu stau chiar așa.

 

Când ești bebeluș și plângi zeci de minute în șir în pătuțul tău, dar nu apare nimeni la orizont, îți arăți emoțiile. Plângi pentru că ai nevoie de siguranță. Îți plângi frica, îți plângi furia, îți plângi neputința și disperarea. Le plângi degeaba, nu-ți aduce nimic bun să-ți arăți emoțiile. Să-ți arăți vulnerabilitatea îi împinge pe ceilalți departe de tine. Înveți din asta multe. Multe despre tine, multe despre cei din jur. Înveți în primul rând că a fi vulnerabil e insuportabil. Când mai crești și primești aceleași mesaje, ți se întipăresc toate convingerile astea în minte, așa cum se marchează animalele cu fierul încins și le porți după tine toată viața, amintindu-ți mereu de durerea pe care ai suportat-o atunci când ai fost însemnat cu ele.

Apoi te ascunzi toată viața. M-am ascuns și eu. Încă mă mai ascund. Am spus teiubescuri seci, pentru că așa era rutina, am evitat să spun teiubescuri în contexte în care nu voiam să apar vulnerabilă. Am folosit teiubescul ăsta ca pe o monedă de schimb, ca pe o carte de vizită, ca pe o armă, ca pe o rachetă. Știți cât de ciudat mi-a fost să-i spun Emei că o iubesc? La început i-o spuneam șoptit, doar când eram singure, ca să fiu eu sigură că nu mă aude nimeni. Și nu puteam să-i spun ”te iubesc” nici chiar șoptit așa, pe ascuns, #noapteacahoții. Nu… Mă depersonalizam. Vorbeam despre mine la persoana a treia, pentru că îmi era mai ușor de suportat. ”Mami te iubește mult” mă mai auzeați pe la colțuri de casă. Îi șopteam încetișor în ureche. Nu eu… Mami…

Au trecut 4 ani de atunci. Acum pot să-mi asum teiubescul. De fapt, acum pot să-mi asum toate teiubescurile din viața mea. Pentru că nu îi iubesc doar pe V și pe copii. Acum pot spune deschis teiubescul ăsta și altora. Îi pot spune mamei, îi pot spune prietenei mele cele mai bune. Am mulți oameni în viața mea pe care îi iubesc și acum învăț să le și spun asta.

Mă întrebați dacă încă mi se pare o siropoșenie fără limite să scot teiubescul pe gură? Da. Câteodată, da.

Mă întrebați și dacă îmi saltă inima din piept ca o nebună, atunci când spun teiubescul, temându-se că va fi iar părăsită odată ce-și va arăta vulnerabilitatea? Da, și asta. Mă văd respinsă, abandonată, plângând iar cu lacrimi de crocodil.

Vreți să știți dacă îmi e mai bine cu fiecare teiubesc pe care îl scot pe gură? Da. Fiecare teiubesc scos pe gură vindecă puțin din mine, clădește relații, mă apropie de oameni, mă arată așa cum sunt, vulnerabilă și cu sufletul la vedere.

Când o să mă vindec de teama asta de vulnerabilitate, teama de abandon, teama de respingere? Probabil niciodată. Probabil le voi căra cu mine toată viața, probabil că la multe teiubescuri îmi va sări inima din piept și mi se vor tăia genunchii, probabil că atunci când îmi va fi greu, nu voi putea s-o spun, voi simți iar frica, neputința și disperarea.

Dar și frica și neputința și disperarea sunt parte din mine. Va veni el și momentul ăla în care îmi voi da voie să le simt cu fiecare celulă din corpul meu, să le las să pătrundă peste tot și să mă inunde, pentru ca apoi să se retragă ca un reflux și să mă lase să mă usuc în raze de soare călduțe și plăcute, ca la un apus de sfârșit de august. Până atunci, le las să se insinueze în viața mea. Nu de alta, dar n-am de gând să mă lupt cu ele. Nu, vreau să le văd, să mă contopesc cu ele, să pășim împreună în viață. Dar de luptat, nu mă lupt.

Până atunci, rămân aceeași Diana pe care o bușește plânsul mereu când vede câte un bebeluș, mereu când simte că ceva o apropie de momentul ăla de frică, neputință și disperare. Dar momentan încă fug… Și iubesc.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Ce se mai poartă în 2017 la mine în dulap?

Anul trecut pe vremea asta reușisem incredibilul: de-clutter de top-level pentru mine.

Și anume, reușisem ceva ce niciodata n-am mai reușit și nici nu am văzut vreodată la mama acasă. Să îmi încapă toate hainele, fie ele de vară, fie ele de iarnă, de nunți, de botezuri, de scandal și orice alte haine aș mai purta, într-un singur dulap cu două uși. Eram foarte mândră de mine. Din când în când, când voiam să mă simt (și) mai bine cu mine, mai deschideam ușa de la dulap ca să-l contemplez. Era ca o piesă de muzeu, cu puține haine, răsfirate pe umerașe și câteva în sertare. Reușisem și în comoda de șosete și desuuri aceeași minune. Îmi încăpeau toate într-un singur sertar.

Un an mai târziu… Mă îngroapă iar hainele. Nu am trecut la un nivel superior, adică nu am început să bag haine și prin alte dulapuri, dar era iar haos în spatele celor două uși de dulap pe care îl posed. Haine care cad de pe umerașe pentru că sunt foarte înghesuite, tricouri claie peste grămadă, pentru că nu mai au loc și revenisem la aceeași problemă: nu ai tiam cu ce să mă îmbrac, pentru că aveam prea multe haine.

Și la început am fost nemulțumită de mine. Uite, că nu-s în stare să țin dulapul ăla organizat și curat, că iar cade pe mine, că iar am o mie de haine din care port maximum 25%.

Apoi am început să mă uit în dulap, ca să văd ce am acolo, ce port din ele, ce nu port din ele și, mai ales, de ce?

În primul rând, am constatat că am un numar de haine neutre, clasice, care nu sunt ”la modă”, dar pe care le poți îmbrăca oricând și le poți combina diferit, în funcție de ocazia la care te prezinți. Am un sacou negru pe care l-am putut purta, fără să fiu penibilă, și vineri noapte în Centrul Vechi, dar și la o întâlnire serioasă, cu un client. Am blugi neutri, cu croieli neutre, în culori neutre. Cămăși simple, cu dungi sau cu floricele, tricouri negre (multe :))), chestii de genul ăsta. Haine pe care le port, care nu stau acolo de pomană.

Apoi am mai descoperit categoria hainelor care au fost cândva ”la modă”, dar nu mai sunt. Nu le mai port pentru că, deși îmi plac, prefer întotdeauna altele în favoarea lor.

Iar, la final, mi-am dat seama că am și un număr potrivit de haine ”la modă” anul ăsta. Care anul trecut nu se purtau și pe care nu am de unde să le am, decât dacă le cumpăr.

Și iaca și greșeala mea: în loc să-mi asum că în dulapul meu va fi un flux constant de haine (cele care sunt ”la modă”, când ”la modă” asta se schimbă de la an la an), am stat și am presupus că voi purta toate hainele până când vor pica bucăți din ele. Nu, hainele pe care le voi purta până când vor pica bucăți din ele sunt cele din categoria de haine ”clasice”. Restul vin și pleacă, fără să suspin după ele și fără să mai dau cu pietre în mine.

Iată ce am ales eu să-mi cumpăr din categoria de haine ”la modă” în anul de grație 2017 (deși pe unele le am din 2016):

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele. 

Da, mă înregistrez

  1. Hainele bogat brodate cu … flori

    Trebuie să recunosc, hainele frumos brodate cu flori colorate au fost (și sunt) preferatele mele de anul trecut. Am început cu o pereche de blugi cu talie înaltă cusuți cu multe flori, iar acum am și cămăși și rochițe. Mi se par extrem de vesele și parcă îmi fac ziua mai frumoasă atunci când le pun pe mine.

  2. Cămășile supradimensionate

    Incredibil de confortabile. cămășile supradimensionate, mai ales dacă vin din materiale ușoare, au umplut dulapul meu. Pentru iarnă am avut cămăși-rochii, din materiale mai groase, dar acum am trecut la cămăși albe sau de in, cu dungi sau fără, cu flori sau fără. Dar să fie lungi și mari. Extrem de confortabile, mai ales când e fooooooarte cald afară. Și arată și bine.

  3. Mom jeans

    Deși la început am strâmbat rău din nas când i-am văzut (am avut întotdeauna ceva personal cu blugii cu talie înaltă), au reușit până la urmă să mi se lipească de suflet. Pentru că sunt… brodați cu flori, apropos de ce ziceam la punctul 1. Astă iarnă îi purtam cu niște ghete cu talpă ortopedică, iar acum îi combin cu niște converși drăguți și lejeri. O bluză simplă în partea de sus și cam asta e.

  4. Pantalonii Culotte

    Mă simt cam ca Patricia Kaas cu ei, dar mi-au câștigat încrederea și respectul atunci când am văzut cât sunt de confortabili atunci când e cald afară. Am două perechi dintr-un material foarte aerisit, care nu se șifonează și în care mă simt la fel de bine ca în pijama. La fel îi port și pe ei, cu un tricou simplu și cu niște sandale sau balerini. Câteodată cu converși.

    Găsiți aici ceva modele drăguțe la prețuri mai mult decât decente (văd că au și reduceri).

  5. Sandale argintii

    Pe astea nu le-am luat încă. Dar le vreau și tot caut un model care să-mi placă. Am găsit pe elefant unele lucitoare, care par și confortabile și îmi plac mult, dar având în vedere problemele mele cu picioarele, mă tem să le cumpăr fără să le probez. Sau să mă informez cum e cu politica de returnare. Chiar, ați returnat vreodată chestii luate de pe elefant pentru că nu vă veneau? Cum a fost procesul?

  6. Tricouri și cămăși cu mâneci cu volane

    Pentru că sunt destul de bine dotată oricum în partea de sus, nu mă avantajează deloc cămășile ample, tricourile cu multe volane, cu mâneci bufante, etc. Am găsit, însă, calea de mijloc și pentru tipul meu de conformație:

Drept urmare, am făcut pachet hainele care nu mai erau ”la modă” și le-am dat mai departe. Fără să mă simt vinovată că investesc în mine. Yuhuuuuu!!!

Poze preluate de pe Pinterest

Hoverboardul – acest Rock&Roll al mileniului 3

 

Nu știu cum e în zonele unde locuiți voi, dar la noi aici, în cartier, e plin de hoverboarduri. Prima dată când am văzut chestia asta care părea să semene cu un skateboard cu motor, lumini și muzică, gândul mi-a fugit instant către dispozitivele folosite în loc de mers de personajele din filmul Wall-E. Dacă nu știți la ce mă refer, vă las mai jos cu o imagine:

OK, nu seamănă cu un hoverboard, dar mă speria ideea în sine. Oameni care folosesc niște aparate în loc să-și folosească picioarele. Iar când Ema m-a anunțat că atunci când o să facă 6 ani o să vrea și ea unul, am intrat în panică.

După aia am stat puțin și m-am gândit. În jurul nostru e plin de dispozitive cu motor, care înlocuiesc mersul. Mașini, motociclete, scootere, biciclete cu motor, trotinete cu motor. Hoverboardul nu vine cu mare lucru în plus și am simțit că e doar reticența la nou. Rock&Roll nu e muzica diavolului, așa nici hoverboardurile nu ne vor transforma în masa aia inertă din Wall-E.

Acum, e important și cu ce compari hoverboardurile. Dacă le compari cu o bicicletă și ai ca măsura ”exercițiul fizic”, cu siguranță hoverboardul va ieși deficitar la capitolul ăsta. Pentru că pentru a pedala pe bicicletă ai nevoie de mai mulți mușchi, pe care să-i folosești mai intens. Atunci când te dai cu un hoverboard, picioarele se mișcă mai puțin, de exemplu.

Dar stați așa, să o luăm de la început. Ce este un hoverboard?

Ce este un hoverboard

”Hoverboard-ul este una din inventiile ultimilor ani ce a facut cu adevarat valuri in intreaga lume. Bineinteles, si in Romania.
Forma si mai ales dinamica unui hoverboard te duce cu gandul la filmele SF. Din pacate nu zboara si nu are buton de engage, insa te poate ajuta sa te deplasezi rapid pe distante scurte. Este economic si prietenos cu mediul. Este silentios si extrem de agil.  (…)
Hoverboard-ul este o jucarie sofisticata, dar si un mijloc de tranport ieftin. Poti parcurge pana la 30 de kilometri cu o singura incarcare – in functie de model, incarcare si conditiile de mediu. Il poti folosi pentru a te deplasa rapid de acasa pana la cea mai apropiata statie de transport, te poti misca rapid intr-un campus sau poate fi o solutie excelenta pentru cei ce trebuie sa se deplaseze intre diferite zone dintr-un depozit sau hala de productie.” (am preluat descrierea asta de aici)

Dar de ce e așa o nebunie cu hoverboardurile astea? Care sunt beneficiile cu care vin ele? De ce văd adulți pe hoverboarduri, de ce văd adulți care cumpără hoverboarduri pentru copiii lor? De ce sunt atât de ”la modă”?

Beneficiile hoverboardului

Se strecoară ușor prin trafic și sunt rapide (și mici)

Noi locuim în afara Bucureștiului, iar porțiunea de Centură care leagă cartierul nostru de oraș mi se pare moarte sigură pentru un biciclist neexperimentat ca mine. Dar, dacă aș fi locuit în oraș, mi-ar fi plăcut mult să mă deplasez cu orice altceva decât cu mașina. Pentru că străzile și bulevardele sunt permanent aglomerate și pentru că de ceva vreme mă mai mișc și fără copii în mașină. Avantajul unui hoverboard este că, asemeni bicicletei, se strecoară ușor printre mașini și, spre deosebire de o bicicletă, e mai mic și mai ușor, deci poate fi mai ușor transportat prin autobuze, cărat pe scări la metrou sau depozitat sub birou. (Desigur, ca în cazul bicicletelor și motocicletelor, nu e deloc sigur să circulăm fără echipament de protecție, cu atât mai mult atunci când ne deplasăm prin trafic. Că tot sunt hoverboardurile așa SF, am găsit și niște accesorii de protecție tot așa de SF. O să găsiți pe link și o cască de protecție cu WiFi și bluetooth. Dar nu știu de ce mă mir… V are bluetooth la periuța de dinți…)

Sunt prietenoase cu mediul

Spre deosebire de mașini, motociclete și altele, hoverboardurile funcționează cu baterii reîncărcabile și au 0 emisii poluante.

Sunt silențioase

Atâta timp cât proprietarul nu pune muzică în boxe (cum fac copiii de la noi din cartier), hoverboardurile sunt silențioase