Telefoane inteligente pentru bunici

selfieSmartphonurile, sau ”telefoanele inteligente” nu se mai adresează de foarte mult timp doar unei categorii de cumpărători. Vedem copii cu smartphonuri, adolescenți, tineri, stundenți, oameni de afaceri, tineri angajați, șomeri, și chiar bunici. Pentru că există o enormă varietate de produse, diferite dimensiuni, prețuri, caracteristici.

Acum vreo doi ani am decis să le luăm și noi bunicilor câte un telefon cu ecran mai mare, ca să le putem trimite poze cu copiii. Ne-am gândit (foarte greșit) pe vremea aia că nu e nevoie să fie smartphone, ci că poate fi un telefon simpu cu touchscreen. De fapt, voiam ecran mare ca să le putem trimite poze cu copiii și să le și vadă. Am ales niște telefoane ieftine, cu care doamnele… nu s-au descurcat. Nu pentru că ar fi fost foarte complicate, ci pentru că telefoanele nu mergeau cum trebuie. În plus, fără abonament cu trafic de internet inclus, telefoanele erau aproape inutile.

Una din bunici încă mai are telefonul de atunci, dar nici poze nu-i mai trimit pe el, pentru că înțeleg că nu le vede. Ne urmărește pe facebook și îi vede acolo pe copii. Cealalată bunică a primit de la colegii de la serviciu un telefon inteligent de ziua ei. Cu care se descurcă de minune. Acum poate:

  • comunica prin sms sau pe Whatsapp cu noi și cu ceilalți
  • poate primi și trimite poze și filmulețe cu nepoții sau cu lucruri care o interesează pe ea
  • poate vedea videoclipuri cu muzică sau lucruri interesante pe YouTube
  • poate căuta tot felul de informații pe google
  • poate primi linkuri către documente, cărți, articole

Acum a venit vremea să luăm un telefon pentru bunic. Și, privind în urmă, și gândind un pic mai mult de data asta, mi-am făcut o listă de criterii pe care vreau să le urmăresc.

  1. Să aibă un meniu ușor de folosit

    Dacă trebuie să faci o mie de manevre ca să poți da un telefon sau ca să poți adăuga un contact nou în lista de contacte, mai bine căutăm altceva. Ne trebuie un telefon simplu, fără multe încurcături, care să fie cât de cât intuitiv. Mă uitam la Samsung J5, care are un mod de folosire special pentru ce ne trebuie nouă. Îi zice Easy Mode și atunci când e selectat, scrisul apare mai mare și poți alege ce aplicații vrei să-ți apară pe homescreen. Arată foarte ușor de folosit. Nu am pus încă mâna pe unul, dar am găsit pe YouTube filmulețul ăsta:

  2. Să aibă o tastatură ușor de folosit

    Degetele bunicilor nu mai sunt atât de precise cum sunt cele ale noastre, ale ăstora mai tineri. Poate sunt mai groase sau poate tremură, poate bunicii au degete foarte în formă, dar nu mai văd foarte bine. Din punctul ăsta de vedere, e important să vedem cum arată tastatura telefonului. Sunt foarte potrivite niște taste mai mari, sau care se măresc atunci când apeși pe ele (ca să se vadă bine litera apăsată), sau să vibreze. Iphone-urile au niște tastaturi fantastice, din punctul meu de vedere. Eu am senzația că tastatura mea îmi citește gândurile.

  3. Să aibă un ecran mare

    Asta e evident. Iar când zic ”mare”, chiar zic ”mare”. Telefoanele pe care le luaserăm noi pentru bunici aveau niște ecrane mai mari decât ale telefoanelor lor vechi (cu butoane). Dar erau greu de folosit, pentru că tot nu se vedea bine pe ele, pentru că aveau tastele mici, pentru că scrisul era . Deci, telefon mare, cu ecran mare pe care să se vadă mare.

  4. Alte accesorii

    Astea nu țin neapărat de telefon, dar, de exemplu, nu vreau să-i dăm telefonul fără husă (pentru că știu cât de sensibile sunt smartphonurile). Pe lângă husă, pot adăuga telefonului un card de memorie mai mare, un încărcător pentru mașină sau alte accesorii, în funcție de nevoile și pasiunile fiecărui utilizator. Poate chiar niște boxe, de ce nu?

    Cam asta mi-a trecut mie prin minte. La ce altceva să mă mai gândesc?

Mickey de atunci și Mickey de acum

Mi se pare fascinant să observ diferențele dintre generații doar urmărind desenele animate pe care le văd copiii. Stilul pe care îl abordează, valorile pe care le promovează, cum oglindesc ele, de fapt, direcția societății.

Câteodată o duc spre rău. Știu că nu se leagă de desene animate, ci de media per total, dar simt nevoia să scot asta din mine: Azi dimineață eram cu copiii în mașină și ascultam un post de radio. Erau reclame, așa că eu îmi dădusem shut down și mă gândeam la ale mele. Când o aud pe Ema, din spate: ”Mami, pot să iau și eu Visislim, pentru că sunt grăsuță”. Wow, are 4 ani și 4 luni și deja a prins mesajul ăsta. Hai cu stima de sine, hai cu discuțiile în familie, hai cu promovarea valorilor pe care eu le consider importante și sper ca asta să fie suficient pe termen lung. Ce să zic, #fieca…

Dar stați așa, că m-am luat cu altele și am deviat de la ce voiam să zic inițial. Ema se uită acum la niște desene animate la care mă uitam și eu când eram mică. Și sunt atât de diferite. Zilele trecute urmăream un episod din Tom și Jerry în care ideea centrală era compasiunea. Al doilea se lega de empatie. Cât de diferit de ce era când eram noi mici…

Mickey Mouse și toți prietenii lui… Păi acum vorbesc despre alte lucruri. Despre prietenie, loialitate, emoții, fairplay. Deși poate ușor mai simplist ”desenate”, sunt mult, dar mult mai profunde și încearcă să-i susțină în dezvoltare. Da, nu la 6 luni sau la 1 an, dar la 4 ani, de exemplu, mi se par foarte potrivite.

Iar sâmbătă începe un nou serial. Mickey și Pilotii de Curse, va avea premiera la Disney Junior pe data de 22 aprilie, la ora 10:30.

Mickey și prietenii săi – Minnie, Pluto, Goofy, Daisy și Donald – iau parte la curse pline de aventură și umor în mașinile lor personalizate, în diferite locuri pe glob, dar și în orașul lor natal, Hot Dog Hills.

În plus, Minnie și Daisy au o afacere secundară, numită Ajutoarele Abile. Ele demonstrează multă creativitate și autenticitate în provocările întâmpinate. Acestea pot fi salvarea unei pisici dintr-un copac, recuperarea unor bijuterii pierdute din canalizările Parisului sau multe, multe altele la fel de surprinzatoare si amuzante.

 

5 idei despre cum să-ți ușurezi munca la călcat

cum sa-ti usurezi munca la calcat

Urăsc să calc. Nu există activitate casnică și gospodărească pe care să o urăsc cu mai multă pasiune decât călcatul. Spăl, fac curat, fac ordine, gătesc, orice. Dar nu călcatul. Despre cât de bine mă pricep, v-am mai scris aici. Atunci mi-ar fi prins bine un fier de călcat de voiaj. Din fericire V mă iubește pentru alte chestii (sau necondiționat :P) și nu pentru veleitățile mele de gospodină perfectă.

Și pentru că îmi e greu rău să calc, am încercat tot felul de metode care să mă ajute să termin repede treaba asta neplăcută. Poate voi sunteți mai bune gospodine sau mai buni gospodari decât mine și o să vă umfle râsul citind marile mele descoperiri; iar dacă e așa, mai ziceți voi chestii utile și interesante.

  1. Masa de călcat

    Am constatat eu în decursul vieții mele de gospodină că e foarte importantă masa de călcat. Am avut una strâmbă, care lăsa dungi și care îmi mânca sufletul. Am avut și una bună și cu totul altfel se călca pe ea. Nu mai stăteam 3 vieți să calc o cămașă, ci doar 1 și jumătate. Acum am iar una șubredă și trebuie să investesc rapid în alta. Pe vremuri aflasem că dacă pui folie de aluminiu sub husa de călcare, o să-ți ușurezi mult munca, pentru că folia se încinge și așa calci, practic, pe ambele părți în același timp. Între timp văd că au apărut niște mese de călcat mai elaborate, care au huse care fac chestia asta și se pare că sunt chiar eficiente. Încă încerc să văd dacă se poate include în bugetul familiei noastre o astfel de masă.

  2. Calcă în ordinea corectă

    Asta am învățat de la mama. Cămășile, de exemplu, se calcă așa: guler, manșete, mâneci, lateral, spate, lateral. Tot la ”ordinea corectă” intră și călcatul în ordinea temperaturii pe care o suportă țesăturile. Întâi materialele sintetice, lâna, apoi bumbacul.

  3. Împăturește obiectele mari

    Tot de la mama am învățat și asta. Folie sub husă, apoi cearșaful împăturit în două, sau chiar în 4, călcat pe ambele părți. Cu plăcere 🙂

  4. Iată cum să calci pliurile

    Pliurile și fustele plisate mi-au făcut întotdeauna probleme. Am citit la un moment dat într-o carte despre și pentru gospodine că e mult mai simplu dacă prinzi pliurile cu bolduri. Confirm. E mult mai simplu.

  5. Cum se calcă diferite materiale?

    a. nylon: se calcă pe dos, cu fierul aproape rece, eventual cu un prosop subțire între fier și material
    b. acril: se presează pe dos, cu fierul aproape rece
    c. lână: se presează pe față, cu un prosop umed, la temperatură potrivită
    d. mătase: se calcă umed, pe față, cu fierul călduț
    e. bumbac: se calcă umed, pe față, cu fierul fierbinte

    Mai aveți sfaturi pentru o non-gospodină ca mine?

Cum să trăiești în casă cu un câine hiperenergic… fără să o iei razna

SCHNAUZER… eu nu știu cum, așa că poate mă învățați voi.

Avem un câine care face cât trei. E adevărat că e încă pui, dar parcă am mai văzut și alți pui la viața mea (și am și avut alți pui), dar altul ca el nu am cunoscut. E într-o fugă și o nebunie continue, sare permanent, iar atunci când te joci cu el, energia nu-i scade, ci pare să crească. Probabil că nu ne jucăm eficient.

De multe ori am vrut să-l iau în lesă și să-l leg la bicicletă, ca să-l alerg bine, dar are o personalitate extrem de puternică și nu acceptă lesa. Dacă i-ai pus lesa, s-a pus în fund și nu-ți mai rămâne decât să-l târăști după tine. Și cum eu sunt împotriva schingiuirii animalelor, îl las în pace. Probabil greșesc și probabil ar trebui să-l învăț să meargă cu lesa. Probabil că o să o și fac.

De când e cald, nu-l mai prind prin casă. Stă în curte toată ziua și aleargă dintr-o parte în alta. Când are chef să se plimbe, găsește căi să deschidă poarta și să evadeze, indiferent câte încuietori i-am pune noi. De fapt, în perioada asta se pare că am fost mai inteligenți ca el, pentru că n-a mai găsit calea, dar până acum a reușit să iasă printr-o bucată de gard care se mișca, dar pe care noi n-o descoperiserăm, apoi pe poarta mică, pe a cealaltă poartă mică, apoi a învățat să deschidă poarta mare.

Roade tot ce prinde, sare pe masă ca o pisică, mănâncă orice, de la bețe la pietre, la păsări moarte. Nu stă la mângâiat, pentru că sare să se joace (sare la propriu), apoi îți ronțăie mâna și devine hiperenergizat.

Îmi e clar că toată agitația asta nu-i face nici lui niciun bine și că nu e sănătoasă deloc, așa că mi-am propus să facem un plan pe care să-l ajute să mai consume energia.

  1. Să-l scot mai mult la plimbare

    Sigur are nevoie de mai multe provocări, să cunoască mai multe locuri, să meargă și să alerge. Așa că mi-am propus să-l învăț până la urmă să accepte lesa și să ieșim la plimbare. Sper să-l ajute.
    După ce o să-l învăț cu lesa, chiar îmi propun să ieșim cu bicicleta.

  2. Să mănânce mâncare gătită

    Am observat că hrana uscată îi dă și mai multă energie (probabil de la carbohidrați). Pentru un câine mai liniștit, asta e un lucru bun. Pentru al meu, nu e. Îi gătesc zilnic carne cu legume, iar din când în când îi dăm și „bobițe„ (ca să fiu sinceră, bobițe îi dau când nu apuc să-i gătesc). Comand online ”hrana caini uscata” ca să am în casă un sac mai mare, care mă ține mult timp și atât. Carne și legume cumpăr pentru el atunci când cumpăr și pentru noi. De multe ori mâncăm aceeași mâncare.

  3. Jucării cu dispenser de mâncare

    Am citit de curând pe un site al unui dresor de câini despre jucăriile astea și cum îi țin antrenați din toate punctele de vedere. Și fizic, pentru că trebuie să se afle în mișcare ca să primească mâncare, dar e și un antrenament al minții, pentru că trebuie să fie mereu atent la jucărie, ca să afle când primește mâncarea. Așa că o să-i iau așa ceva de la un magazin de animale. Știu că sunt unele care scot și sunete, ca să-i antreneze și mai mult.

Dacă mai aveți idei și sugestii, le accept cu mare drag și, mai ales, cu mare interes… Pentru că simt că îmi explodează capul câteodată cu el.

Cum să alegi geanta potrivită pentru tine și alte frivolități

geanta

 

Am mai scris eu aici, pe blog, despre pasiunea mea pentru genți. Dar pasiune, nu glumă. Zeci și zeci de genți zăceau în debara. De fapt, nu e corect spus ”zăceau”. Pentru că le foloseam cam pe toate. Nu era problemă dacă aveam câte 5 negre, 4 roșii, 5 albastre, nu știu câte verzi, etc. Aveam genți mici, genți mari (gențile nici mici, nici mari nu mi-au plăcut niciodată). Genți mai ieftine și genți mai scumpe, cu bretele lungi sau cu mâner, tot felul de modele, cu fermoar, fără. Era ca un magazin de genți debaraua mea.

Recent am intrat puțin în ele și le-am redus mult numărul. Am rămas cu puține, pe care nici măcar nu le mai schimb între ele cum făceam pe vremuri. De exemplu, de mai bine de o lună folosesc, zi de zi, aceeași geantă. Este una din puținele în care îmi încap laptopul și accesoriile lui, cărți, agenda, portofel, un măr, sticla cu apă, crema de mâini, rujul, ochelarii de soare și celelalte multe lucruri pe care le mai am înghesuite acolo.

Dar am avut întotdeauna câteva criterii după care mi-am ales gențile. Vi le zic și vouă, poate vă ajută să vă alegeți o geantă bună, pe care să o folosiți cu drag mult timp.

  1. Dimensiunea și forma bretelelor

    Gândiți-vă bine în ce contexte o să o folosiți și ce lucruri vreți să băgați în ea. În funcție de dimensiune și greutatea pe care estimați că o va avea, uitați-vă bine la forma bretelelor. Țineți minte că o geantă îndesată cu lucruri, din care pare să explodeze în orice clipă fermoarul arată mult mai puțin bine (:) ) decât o geantă mare, dar în care să aibă loc toate lucrurile pe care le cărăm după noi.
    Eu am acum o geantă mare, în care musai să-mi încapă laptopul. Nici gând să-mi mai cumpăr vreo geantă de zi cu zi în perioada următoare în care să nu-mi încapă laptopul, pentru că îl am în fiecare zi la mine. Din fericire, nu e un laptop foarte mare, drept urmare nu am nevoie de un rucsac special pentru el. Dar, pentru că se adună multe sute de grame odată cu laptopul meu și cu accesoriile lui, am nevoie de niște bretele late și comode. Din fericire, la geanta pe care o am, pot schimba bretelele. Prima dată alesesem niște bretele foarte frumoase… și foarte subțiri. După 15 minute de cărat geanta pe umăr, simțeam că mi s-a oprit circulația către brațe. Am pus bretele mai late și acum nici nu o mai simt pe umăr.

  2. Culoarea

    Chiar dacă e frumoasă, gândiți-vă bine dacă aveți la ce să o potriviți. Da, știu, geanta nu se mai asortează la pantofi (mi-a luat mult timp să accept asta, dar acum sunt ok cu gândul că am pantofi albaștri în picioare și geantă verde pe umăr), dar trebuie să fie din același film cu restul de culori pe care le ai pe tine. Ca idee, în afară de culorile neutre, care merg la aproape orice nebunie ai avea pe tine, cât de cât universal asortabile mai sunt și roșu, albastru, muștar. Rozul, movul, galbenul pal, de exemplu, par aruncate din pom, dacă nu e bine studiată ținuta cu totul.

  3. Cum arată materialul din care e făcută?

    Dacă e din piele, arată binișor, teoretic. Dar dacă nu este o geantă din piele, e important să arate decent. Oricât de frumos ar fi modelul, ar fi culoarea, oricât de potrivită ar fi lungimea bretelelor, tot farmecul se pierde atunci când arată ca o husă pentru un scaun de autobuz. Există genți la prețuri decente, din piele ecologică, dar care arată foarte bine.

  4. Dacă nu mai arată bine, schimb-o

    Știu, ne atașăm de ele. Cum să o arunc? E geanta perfectă, de dimensiunea perfectă, o culoare minunată, îmi încape tot în ea și o pot asorta și la blugi, dar și la sacou. E extraordinară! Dar curg ațe din ea și nu mai are un mâner. Arunc-o! Cu siguranță o să găsești alta, la fel de frumoasă și practică, pe care o să o îndrăgești până la urmă.

Eu visez acum la o geantă roșie mare și la una gri mare și mă tot uit peste tot. Mai caut o carte, mai caut o geantă. Bine că există internetul, pentru că timp de umblat prin magazine nu prea mai am. Cât despre genți, desigur, am și roșie, dar și gri, dar nu suficient de mari. Uffff, iar o să strâng o debara de genți…

Copiii și sportul – câteva idei

bicicleteEu nu am făcut sport când eram mică, pentru că nu m-a lăsat mama. Se temea pentru mine. Se temea că o să transpir și o să răcesc, că o să fac prea mult efort și n-o să suporte inima, că o să-mi stric încheieturile, că o să-mi șubrezesc genunchii sau altele. Drept urmare, n-am avut niciodată cultura asta a sportului. Știu, rațional, că e sănătos să faci sport. Și trag de mine să mă mișc. Dar nu vine deloc natural și imi vine cumva peste mână.

Așa că aș vrea să procedez diferit cu copiii mei. Mi-ar plăcea ca ei să facă sport de plăcere, nu pentru că trebuie și e bine.

Și m-am gândit eu că ar fi bine să începem deja de când sunt micuți.

Bicicleta

Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri cum îi cumpăram Emei prima ei bicicletă de echilibru. Avea un an și jumătate, iar bicicleta nu a prezentat foarte mult interes până a mai crescut… și i-a rămas mică. Mă uit acum la Filip și parcă mi se pare că și lui i-a rămas deja mică și că i-ar trebui alta. Am căutat un pic (de fapt, caut de anul trecut, dar atunci îi căutam Emei) și m-am oprit pe site la biciclop pentru că știu că de la ei le poți și comanda, dar putem merge și în magazinul fizic, ca să putem testa.
Ema are deja o bicicletă normală, cu două roți și cu roți ajutătoare și nu cred că îi mai trebuie alta de echillibru. Tare mă bucur că a venit vremea asta frumoasă și că putem ieși iar în fiecare seară să pedalăm. Desigur, cu căști, da?

Trotineta

E din aceeași categorie cu bicicleta, doar că este mai ușor de transportat. Mai ales pentru mine, pentru că bicicleta mea trebuie demontată ca să o pot băga în mașină dacă ne hotărâm să pedalăm prin parc (din păcate nu putem ajunge cu bicicleta în parc, pentru că trebuie să pedalăm o bună porțiune din drum pe Centura Bucureștiului, unde nu sunt condiții pentru bicicliști, cu atât mai puțin condiții pentru bicicliști mici, cum sunt copiii). Așa că mă bătea gândul să-mi iau și eu o trotinetă pentru adulți. Copiii au una și, probabil, în curând vor mai avea nevoie de una (de fapt, au două, dar una nu le place).

Role

Anul trecut i-am luat Emei role. La capitolul role nu am prea multe de adăugat, pentru că are destul de mult de exersat. I s-a părut greu și i-a venit de multe ori să renunțe. N-a renunțat, dar nici n-a învățat încă să meargă pe ele. Să vedem vara asta cum va fi.

Înot

A trecut deja un an de când Ema merge la înot în fiecare săptămână. Vara suntem zilnic la piscină, câte o jumătate de oră în fiecare seară, când nu mai arde soarele atât de tare. De o lună a început și Filip cursurile de înot și mă bucur tare mult că și el merge cu același entuziasm ca și sora lui. După vreo 3 luni de curs, Ema deja știa să înoate fără ajutor. Dar era cu un an mai mare decât e Filip acum. Sunt curioasă dacă o să știe și el să înoate până face 4 ani.

Balet

Poate o să spuneți că nu sună a sport, dar este. Duminică dimineața mergem la balet. Mă rog, Ema merge. Baletul e o formă foarte delicată și expresivă de exercițiu fizic, de autocontrol, de echilibru și de ce mai vreți voi.

Alergat liber, cățărat, sărit, țopăit

… și alte chestii naturale, legate de copilărie. Important e doar să aducem copiii în contextul potrivit și să-i lăsăm să se desfășoare liber. Eu nu-i limitez cu nimic altceva decât ”dacă nu poți încă, înseamnă că nu ești pregătit” (ceea ce înseamnă că nu-i urc eu pe cine știe pe unde, ci trebuie mereu să se urce singuri, doar sunt acolo să-i prind dacă e să cadă). Nu ”nu mai alerga că transpiri”, nu ”nu mai alerga că o să cazi”, nu ”nu te mai urca acolo că mor de inimă”. Încerc să-mi depășesc limitările mele, ca să nu le transmit lor mai departe (recunosc, sunt situații în care îmi stă inima în loc și mi-ar fi foarte confortabil să-i opresc și gata). Ne place să ieșim în pădure, pe câmpii mari, dealuri, etc., în tot felul de locuri în care copiii se pot desfășura liberi.

Voi ce sporturi faceți?

 

Care au fost cele 9 criterii dupa care mi-am decorat bucataria


Au trecut deja doi ani și ceva de când ne-am mutat în casa noastră nouă. Mai degrabă, care era nouă pe vremuri.

De când l-am cunoscut pe V., ne-am mutat de câteva ori. Aș spune că de multe ori, având în vedere trecutul meu în care 21 de ani am locuit în același apartament. În 5 ani ne mutaserăm deja de 3 ori. Deci, mult pentru mine.

Prima dată ne-am mutat într-un apartament micuț și pe care l-am iubit tare mult, pe șoseaua Colentina. Când a făcut V recepția apartamentului, era aproape gol (apartamentul, nu V.!). Venise cu bucătăria mobilată și cu baia utilată. În rest, am amenajat noi după gusturile noastre de atunci. Cred că a ieșit tare frumușel, pentru că, ulterior, când ne-am hotărât să-l vindem, toți potențialii cumpărători care ne treceau pragul ne spuneau cât de cald și de primitor li se pare.

L-am vândut într-un final și ne-am mutat. Ne-am mutat în alt apartament, tot aproape gol, pe care – din nou – l-am amenajat după cum ni s-a părut potrivit. V. mi-a lăsat mână liberă, iar apartamentul arăta complet diferit de cel din șoseaua Colentina. Și de data asta îl cumpăraserăm cu bucătăria complet mobilată și utilată.

Când ne-am hotărât să ne mutăm din nou, eram deja aproape 4. Ema avea aproape 2 ani la momentul mutării, iar Filip urma să se nască în câteva săptămâni. Am făcut atunci pasul mutării de la bloc la casă. La noua casă nu am mai cumpărat cine știe ce mobilă. Doar am luat-o pe cea pe care o aveam deja și i-am găsit loc prin casă. Ca idee, doi ani și ceva mai târziu și abia acum mă declar mulțumită de cum am aranjat-o, după multe mutări și permutări prin camere.

La casa noastră cea nouă bucătăria a venit goală. Goală-goluță, open space cu livingul generos. Practic, parterul era o mare cameră, un hangar, un hău. Inclusiv scara care duce la etaj cobora în hăul de care vă spun, așa zisul ”living spațios”. Nu mi-a plăcut. În plus, eram sătulă de bucătării deschise și de miros de pâine prăjită cu unt până în fundul dulapului de haine, așa că i-am propus lui V să închidem bucătăria cu perete și ușă. Am chemat o echipă și în 2 zile eram mai liniștită.
Doi ani și ceva mai târziu, tocmai am închis cu un perete și scara, ca să n-o mai văd acolo în spatele canapelei, ca o scară care urcă la Ghișeul 6 al secției de administrație financiară. Cine o fi gândit balustrada aia cromată oribilă pentru un living, nu știu…
Dar despre asta în alt episod. Acum să discutăm despre bucătărie.

Ne-a fost greu să ne hotărâm cu cine colaborăm. Eu aveam în cap niște filme și avioane de bucătării, doar că bugetul nostru cam râdea de filmele astea artistice ale mele. Ne-am tot gândit, răsucit, am căutat variante mai ieftine, variante mai pe placul meu, iar până la urmă a trebuit să facem un compromis. Eu am mai scurtat filmele și avioanele, iar bugetul l-am extins puțin, cât să ne întâlnim la jumătatea drumului.

Am găsit o echipă cu care am lucrat și, deși bucătăria a ieșit așa cum mi-am dorit-o, mi-au mâncat sufletul până a fost gata. Drept urmare, mă abțin să-i recomand, dar, pe de altă parte, nici reclamă negativă nu vreau să le fac, pentru că produsul final e ok. Să zicem doar că vorbim despre genul de antreprenori care consideră că cel privilegiat de colaborare este clientul, drept urmare se comportă ca atare.

Ce am avut eu în vedere când am făcut planul bucătăriei? Iaca.

1. Am ales o bucătărie pătrată

Din fericire, am putut alege forma bucătăriei atunci când am hotărât să o facem cameră separată. Nu am mai vrut nici să avem zona de luat masa în sufragerie, așa că am ales să o includem tot în bucătărie. Drept urmare, mi-am dorit mult să nu ne înghesuim pe un culoar îngust, cum sunt bucătăriile lungi. Așa că am făcut o bucătărie pătrată. cu mobilă pe 2 laturi și jumătate și cu masă pe a treia

2. Am ales fronturi deschise la culoare

La primul apartament am avut mobilă venghe. Mi s-au părut foarte greu de întreținut aparențele cum că mobila ar fi curată. Se vedea pe ea orice urmă mică, orice amprentă, absolut orice. Atunci am hotărât că nu îmi voi pune niciodată mobilă închisă la culoare în bucătărie. Nu era potrivită pentru mine.

3. Am ales fronturi mate

La al doilea apartament nu doar că am avut iar fronturi închise la culoare, dar mai erau și lucioase. Țin minte cum se vedea dimineața soarele reflectat în ele… Oricât de bine aș fi zis eu că le șterg, erau pline de amprente. Concluzie: niciodată-niciodată nu voi pune mobilă lucioasă în bucătărie sau baie.

4. Am ales dulapuri suspendate fără geamuri

Și pe geamurile mate am constatat că rămân foarte ușor urme, așa că am zis ”nu-merci”.

5. Aș fi vrut sertare în loc de dulapuri cu uși

Am avut sertare mari în care îmi țineam oalele, dar de data asta ne presa bugetul, iar sertarele sunt foarte scumpe. Le-am simțit mult lipsa. Noroc că am un soț tare priceput, care s-a apucat de meșterit și mi-a înlocuit rafturile din interiorul dulapurilor cu sertare mari.

6. Am evitat chiuvetele de inox

…și am ales o chiuvetă de bucătărie de granixit. Am zis atunci că nu avem nevoie de scurgător la ea, care nu face decât să ocupe spațiu pe blat, așa că am luat-o pătrată. Și am făcut foarte bine. Vasele se scurg pe un suport separat, pe care îl strâng apoi și îl bag în dulap. Așa am mai mult spațiu pe blat.

7. Am ales un blat alb

Mi-aș fi dorit un blat de lemn, dar trebuia să integrez cumva și masa albă cu scaunele tot albe, pe care le aveam deja. Cum mobila nu am făcut-o albă, ci un fel de culoarea oului de rață, până la urmă am ales, din toată varietatea de blaturi de bucătărie, unul alb.

8. Am preferat polițe în loc de dulapuri suspendate

Am pus două dulapuri suspendate (unul pentru căni și pahare și unul pentru farfurii și castroane), dar, în rest, am pus polițe pe care am ordonat frumos borcane. În borcane îmi țin toate ingredientele pentru gătit. Îmi e mult mai ușor așa să știu exact ce mai am și ce-mi mai lipsește și nu mai pierd făini și orezuri prin colțuri de dulapuri.

9. Am montat cuptorul sus

Nu doar pentru că am doi copii în casă, dar și pentru că am preferat să evit să mă aplec cu tăvi grele și fierbinți, am ales să nu montez cuptorul sub plita de la aragaz, ci la nivelul ochilor mei.

Până la urmă mi-a ieșit așa:

Iar mai jos vă las să vă clătiți ochii cu bucătării din care m-am inspirat și eu atunci când am mobilat. Le-am adunat din google images.


bucatarie2 bucatarie3 bucatarie4 bucatarie5 bucatarie6 bucatarie7

bucatarie1

 

Cum se încheie povestea alăptării pentru mine

sunsetAm alăptat ambii copii cât s-a putut. Încerc și am încercat mereu să fiu o mamă bună și să le ofer copiilor mei tot ce pot eu mai bun. Am avut întotdeauna (și încă am) cele mai bune intenții, deși poate mai greșesc. Vreau ca ei să știe și să simtă că sunt iubiți și respectați. Asta în primul rând. Încerc să le transmit un stil de viață cât mai echilibrat, valori care mie mi se par importante, încerc să le ofer sprijin în tot ceea ce au nevoie.

Acum, nu o să mă victimizez și nu o să spun că fac toate astea în detrimentul meu, că dacă un copil vrea un pahar cu apă, eu mă ridic instant de pe toaletă ca să-l aduc. Nu. Copiii mei știu că am și eu limitele mele și nevoile mele și că și ele trebuie respectate. Că de multe ori nu-s de acord cu ele, îi înțeleg, le accept nemulțumirea, iar dacă pot schimba ceva, schimb. Dacă nu, trecem împreună peste moment cât putem noi de bine. Pentru că așa funcționez eu mai bine. Și când eu funcționez bine și nu dau pumni în pereți de frustrare, și ei funcționează mai bine și suntem toți fericiți.

Dar, să revenim la alăptare.

Cu Ema n-am fost suficient de informată din prima ei clipă de viață, așa că am plecat și cu biberon din maternitate. Dar acasă, unde presiunea era mai mică, unde responsabilitatea era strict a mea, am reușit să renunțăm repede la el. Am plecat de lângă ea de câteva ori (cât să ajung la medic și o dată la film) și atunci i-am lăsat lapte matern în biberon. De la un anumit moment a refuzat definitiv biberonul și atunci s-a încheiat și cu asta. A fost alăptată la cerere, deși îmi era greu să alăptez în public și încercam mereu să mă ascund și să mă pitesc. Mi-era teamă de reacțiile celor din jurul meu, care consideră că suntem prea moderni ca să facem un lucru natural. Probabil aveam probleme cu stima de sine de mă interesa atât de mult. Cert este că îmi era greu.

Am alăptat-o așa până când s-a autoînțărcat. Eram însărcinată cu Filip, ea avea un an și 8-9 luni și lapte nu mai era de ceva vreme. S-a încheiat așa povestea noastră. Am fost întâi tristă, apoi mi-am dat seama că e o variantă bună pentru noi. Corpul meu a făcut ce i-a trebuit, iar ea s-a lăsat condusă de asta.

La Filip am fost mai informată. El nu a primit picătură de lapte praf, nici biberon nu a știut. Ema a avut și suzetă o lună sau două (sau poate trei?). El deloc. A fost chiar alăptat la cerere, în public, oriunde și oricum. A fost alăptat des, purtat mult, trăit în simbioză aproape completă cu el mai bine de un an și jumătate.

Alăptarea lui a decurs extrem de lin, deși a fost foarte antrenantă. Am știut amândoi ce e de făcut din prima lui secundă de viață și asta a fost. Nu am avut ragade, furia laptelui, canale înfundate. Am fost unul din cazurile fericite, în care lucrurile au mers foarte natural.

Dar, la un moment dat, când Filip urma să împlinească doi ani, am simțit că nu mai pot duce. Experiența m-a învățat (și o să vă povestesc mai jos) că nu-i oportun să împărtășești astfel de subiecte cu cei din jurul tău, așa că n-o să vă descriu procesul înțărcării lui Filip. O să vă spun doar că pe un fond de oboseală extremă, la care a contribuit alăptatul lui noapte de noapte din jumătate în jumătate de oră, am decis că nu mai pot. Limita mea fusese atinsă, nevoia mea de bază, de odihnă, era complet neîmplinită. Așa că am făcut pasul înainte și ne-am înțărcat pe amândoi. Decizia a fost luată într-o anumită noapte, și a continuat pe un fond de înțărcare blândă începută accidental în urmă cu mai multe luni. A decurs la fel de lin cum decursese tot până atunci, astfel încât nici eu și nici copilul nu am rămas cu frustrări în urma procesului. Și da, pot spune asta și despre Filip, pentru că îl cunosc poate mai bine decât pe mine.

Și pentru că eram atât de încântată de dansul ăsta pe care îl dansasem împreună cu fiul meu, de tango-ul ăsta în care îl cam băgasem cu forța, dar pe care îl duseserăm la bun sfârșit împreună, ca o echipă ce suntem, am simțit să împărtășesc asta cu lumea largă. Eram incredibil de bucuroasă pentru noi, pentru relația noastră, inclusiv pentru faptul că reușisem să pun o limită înainte ca altă limită a mea să fie călcată și să transformăm ceva atât de pur și de frumos în clipe de frustrare și resentimente.

Iar aici ceva s-a întâmplat. Scriam mai devreme că pe Ema mi-a fost greu să o alăptez în public. Mă temeam de privirile încruntate pe care urma să le primesc, de comentariile dezgustate pe care urma să le aud, de degetele cu care urma să fiu arătată. Credeam că ”tabăra cealaltă” e tabăra de care trebuie să mă feresc, pentru că tabăra cealaltă nu vede normalitatea în ceea ce fac eu. Din păcate, lucrurile nu stau așa. Adică, rămâne adevărat că ”tabăra cealaltă” într-adevăr combate normalitatea, dar nici cu ”tabăra noastră” nu îmi e rușine.

Când am anunțat că s-a încheiat procesul nostru de alăptare, am făcut-o pentru că, după cum ziceam mai sus, eram într-o stare de beatitudine completă. Nici în visele mele cele mai frumoase nu-mi imaginam că lucrurile vor decurge așa. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, eram ferm convinsă că procesul de înțărcare va fi îngrozitor pentru amândoi.

Ei bine, lucrurile nu au fost primite așa cum mi-am închipuit eu. Știu că sunt idealistă, dar mă așteptam la un ”mă bucur pentru tine/voi”. În schimb, pe lângă asta, am primit mustrări, comentarii, judecăți (și prejudecăți). În spațiul virtual, public, în privat, pe grupuri ascunse, unde eu nu eram prezentă, prin mesaje, prin email (recunosc, cele două emailuri pe care le-am primit pe tema asta nici măcar nu le-am citit, ci le-am șters imediat ce am văzut despre ce este vorba). Atât de tare m-au rănit judecățile celor din jurul meu, încât chiar stăteam într-o seară cu fruntea lipită de geam și mă întrebam dacă sunt, într-adevăr, persoana aia îngrozitoare și ipocrită pe care o văd cei din jurul meu. S-a iscat o mare furtună.

Pe lângă mesajele care mă acuzau fie că am decis să înțarc copilul de 2 ani, fie că am decis să fac publică povestea înțărcării (de parcă ar fi ceva tabu, ceva ce nu trebuie împărtășit, ceva anormal), fie că prin experiența mea voi încuraja alte mame să înțarce, fie că mint și că lucrurile nu au decurs așa (e mai simplu să proiectezi că cel din fața ta minte în loc să înțelegi că suntem oameni diferiți, și să îți asumi că asta înseamnă inclusiv că eu pot face ceva ce tu n-ai reușit, dar și că tu poți face ceva ce eu nu voi reuși în veci), am mai primit și multe mesaje de susținere. Care, deși m-au bucurat, nu au reușit să umple de flori muntele de gunoaie pe care îl primisem în prealabil.

Și atunci mi-am dat seama, că mai mult decât comentariile dezgustate și degetele arătate ale ”taberei celeilalte”, mă întristează reacțiile ”taberei noastre”. Și că, prin astfel de reacții și de comportamente, de judecăți și de pus oameni nevinovați la zid, alăptarea va rămâne în același cerc vicios în care este acum. Pentru că eu și oameni ca mine, cu experiențe similare, vor evita să mai abordeze subiectul. Și pentru că se vor teme de ”tabăra cealaltă”, dar mai ales pentru că se vor teme de tabăra noastră.

Pentru mine, dezbaterea subiectului alăptării se încheie aici. Deși știu că am ajutat mult, deși știu că experiențele mele din cei 4 ani de alăptat ar fi putut ajuta mai multe mame, îmi asum că limita mea a fost atinsă atunci. Și că nu mai pot duce un oprobriu public pe tema asta și că simt nevoia să mă protejez.

Dar, pe lângă gustul amar, am și o morală cu articolul de față. Și că dacă n-a fost evidentă printre rânduri, e ok să o pun și în cuvinte concrete. Și anume: de oricare parte a baricadei vă aflați, cântăriți bine atunci când decideți că cineva merită să fie ucis cu pietre. Cântăriți bine dacă acțiunile voastre vor duce lucrurile către ”normalitate”, dacă vor susține ”normalitatea” asta, dacă aduc ceva bun.

Sunt conștientă că decizia mea de a evita de acum înainte pe deplin acest subiect nu susține ”normalitatea”. Dar atât pot eu acum. La fel ca și în alăptat, mă opresc atunci când nu pot mai mult.

8 Martie – o altă perspectivă

Acum că a trecut 8 martie (Ziua Mamei sau a Femeii), pot să vă spun și eu de ce nu am urat nimic nici pe blog, nici pe wallul meu de facebook nici măcar unei mame sau femei.

Departe de mine gândul de a fi feministă (nici nu știu prea bine ce implică asta), ăștia 30 și ceva de ani care au trecut peste/prin/pe lângă mine m-au învățat ceva. Și anume că oamenii sunt egali în esența lor, indiferent ce ne zice societatea. Faptul că suntem egali, nu înseamnă că suntem la fel, ci că avem toți dreptul la același respect, demnitate, empatie, compasiune și orice altceva vă trece prin minte.

Asta e ceva minunat. Înseamnă că nu respect mai mult o persoană de pe un anumit continent decât o persoană de pe un alt continent, înseamnă că vorbesc cu aceeași considerație cu orice persoană, indiferent de statutul social, că nu stimez un bărbat mai mult decât o femeie, sau invers. Că sunt consecventă în tiparul ăsta cu copiii, cu adolescenții, cu tinerii, cu persoanele de vârsta mea sau cu cele mai în vârstă decât mine, că nu fac discriminări în funcție de religie (deși mă simt discriminată de multe ori pe subiectul ăsta), de orientarea sexuală, încerc să respect preferințele muzicale, politice sau de orice alt gen.  Și mă bucur că sunt așa.

Faptul că nu discriminez înseamnă pentru mine că pun toți oamenii la un loc și îi privesc la fel. Nu văd albi și negri, nu văd tineri și bătrâni, nu văd femei și bărbați. Văd OAMENI.

Știu că mulți dintre cititorii mei nu îmi tolerează prea ușor orientarea religioasă, nici suportul pe care îl declar mereu, fără rezerve, în orice context, așa ziselor minorități sexuale și probabil că și articolul de față o să-mi atragă ceva antipatii. Dar mi le asum și mă dezbrac de orice mască în fața voastră, ca să mă știți exact așa cum sunt.

Și să revenim la 1 și 8 martie și la percepția pe care o am acum (și pe care nu am avut-o întotdeauna) asupra subiectului. 8 martie mi se pare denigrant pentru femei. Și bărbați. O să ziceți că sunt absurdă, doar e o sărbătoare a femeilor, prin care le mulțumim că există și că fac atâtea. Sau că le mulțumim mamelor noastre pentru tot efortul depus și ne arătăm dragostea și respectul și prețuirea șamd. Da, așa e. Și astea sunt niște lucruri minunate, care fac fericiți foarte mulți oameni.

Însă substratul pe care îl simt eu… ei bine, substratul ăla nu mai e la fel de minunat. Există o zi în an în care sărbătorim, de fapt, cu mare fast, discriminarea între sexe. Nu promovăm egalitatea între ele, nu încercăm să aducem în normalitate ideea de parteneriat între femei și bărbați. Nu. Mulțumim femeilor pentru că spală și calcă, pentru că fac și cresc copii, pentru că muncesc și produc, pentru că sunt speciale și puternice. Nu. Uite că eu nu mă consider o persoană specială și puternică, ci un OM normal. Adică doar faptul că sunt femeie nu mă face nici specială și nici puternică. Aș putea să fiu, la fel de bine, un bărbat special și puternic.

8 Martie, pentru mine, este o ofensă adusă, deopotrivă, femeilor și bărbaților. De 8 Martie femeile nu au nevoie de o floare și o cină romantică. Nu au nevoie nici ca în ziua aia să primească dimineața cafeaua în pat. Nici ca doar în ziua aia bărbatul să-și spele cana de cafea și să-și calce pantalonii. Femeile au nevoie să nu li se mai atribuie, din standard, activitățile astea ”gospodărești” lor.

Să privim puțin, în ansamblu, bucuriile de a fi femeie. Apoi și pe cele de a fi bărbat.

Ești mică, ai 2-3-4-5 ani și primești de ziua ta, de Paște, de Crăciun bucătării de jucărie, păpuși și cărucioare, ți se transmite mesajul că ”o fetiță nu se murdărește/nu țipă/nu aleargă”. Băieților li se scuză ca te trag de rochiță, pentru că ”așa sunt băieții”, dar tu ești penalizată mereu pentru că ”o domnișoară e delicată”. Mai crești și afli că ”te tachinează pentru că îi place de tine”, că rolul tău este să fii sedusă și că ”o cetate cucerită nu mai prezintă interes”, că sexul este un privilegiu pe care alegi să îl oferi tinerilor sau bărbaților din viața ta în funcție de diferiți factori, că dragostea unui bărbat trece prin stomac. Mai auzi și la un post de radio (cred că București FM) un spot idiot care te învață cum să-ți ții bărbatul lângă tine (de parcă bărbatul ar fi un cățel), fierbând într-o oală o poțiune magică, denumită ”ciorbă”. Pe de altă parte, ți se transmite că bărbații preferă blondele/brunetele/roșcatele, slabe, cu sâni mari, fund bombat. Naști și intri în concediu de maternitate. Poate mai naști o dată sau de două ori și îți pui în așteptare toate visele de carieră. Casa trebuie să o ții curată, copiii călcați și spălați, soțul fericit.
Auzi din când în când și că trebuie să îi oferi și soțului din atenția ta, că trebuie să planifici timp special cu el, vrei, nu vrei, sex de x ori pe săptămână ca să fie cuplul fericit. Dacă le faci pe toate astea, ești o femeie de succes, cu o familie fericită.

Pe de altă parte, și a fi bărbat este interesant.

Când ești mic șablonul în care ai voie să te învârți e clar. Nu se poate să-ți placă lucrurile de fete, nu se poate să te joci cu păpuși sau cu cărucioare, ”băieții nu plâng”, nu simt, nu vorbesc. Crești și ți se introduce în sistem rolul de macho. Ești lăudat și apreciat pentru virilitate și potență. Ți se induce că, de multe ori, la o femeie ”nu” înseamnă ”da” și că ți se scuză multe doar pentru că ești băiat. Crești, trebuie să produci mulți bani, să ai mașini scumpe, ca să atragi femei frumoase. În continuare nu ai voie să plângi, să exprimi emoții, sentimente, pentru că devii ”pămpălău”. Alegi să te însori. Se face mult mișto pe tema asta, căsnicia fiind locul în care îți pierzi libertatea. Muncești mult, vii acasă, nu ți se acordă prezumția că ai putea ști cum se ține un mop în mână sau că ești în stare să pui niște șosete și niște chiloți în mașina de spălat. Soția devine o a doua mamă, care are grijă de tine în toate aspectele. Mâncarea ți se face, curățenia o găsești, rufele apar, ca prin magie, curate în dulap, sexul ți se oferă pentru că e nevasta de treabă, se consideră că nu ești în stare să decizi ce pereche de adidași să-ți cumperi, cum să asortezi hainele de pe tine sau dacă ai nevoie de căciulă pe cap la -3 grade sau nu (am rămas siderată când cineva m-a întrebat de ce nu i-am dat lui V o căciulă pe cap, pentru că e treaba mea să am grijă de el să nu răcească). Apoi ea rămâne însărcinată, naște, iar tu trebuie să muncești și mai mult, pentru ca ea să poată rămâne acasă cu copilul. Ești vitregit de implicarea în viața copilului, pe care nu-l vezi de dimineața până seara. Simți presiunea susținerii întregii familii, pentru că ăsta e mesajul ce ți-a fost transmis peste tot: bărbatul e potentul care trebuie să ofere femeii siguranță și stabilitate. Da, antropologic vorbind așa este, dar siguranța și stabilitatea asta nu țin doar de aspectul financiar.

Deși 8 Martie a pornit fix de la lupta împotriva discriminării femeii, ceea ce se sărbătorește acum mi se pare fundamental greșit.

Așa că subjugarea  femeii și transformarea bărbatului într-un păcălici sunt, după părerea mea, exact ce propovăduiește 8 Martie ăsta. Accept roșiile acum și mi le asum.

Proiectul ”Cetatea Râșnov” și dinozaurii

IMG_0803
Acum câteva weekenduri am fost la munte. M-am mai plâns eu și cu alte ocazii, așa că mă plâng și acum, că ieșim tare rar din București. La munte nu ajunseserăm iarna asta și era tare păcat.

Așa că am profitat de ziua de naștere a unei prietene și am acceptat invitația ei să ne vedem la Predeal, la cabana 3 Brazi. A fost super, am luat apartamentul de la ultimul etaj, ca să ne putem desfășura toți 4. Apartamentul mare, curat, cu o priveliște minunată pe geamuri. Atât de tare ne-a plăcut, că am zis că vrem să revenim chiar weekendul următor, dar apartamentul pe care îl voiam noi era rezervat multe săptămâni la rând. Așa că n-am mai ajuns.

Sâmbătă am stat mult în zăpadă cu copiii. Ne-am îmbrăcat bine toți 4, am luat și săniuța și am ieșit la zăpadă. Am stat acolo până ne-au înghețat și sufletele în noi și abia atunci am intrat în cabană. Am mâncat, copiii s-au mai jucat puțin împreună, apoi a venit ora somnului pentru copii și ora de cocktailuri pentru adulți. A fost frumos și relaxant.

A doua zi am hotărât să mergem la Dino Park. A fost o idee extraordinară, pentru că Ema trece acum printr-o perioadă în care e fascinată de dinozauri, de cât de mari erau ei, de ce și cât mâncau și o intrigă o întrebare: cum au evoluat alte animale din dinozauri dacă ei au murit toți? Și aici intervin alte întrebări, asemănări pe care le observă ea între dinozauri și animale din zilele noastre și dezbaterea ”oare cum au dispărut dinozaurii?”

Dacă n-ați ajuns până acum la Dino Park, puteți să vă mobilizați să mergeți. E un loc foarte prietenos cu copiii. Pe lângă dinozaurii în mărime naturală, ascunși printre copaci, mai sunt acolo tot felul de locuri de joacă, căsuțe în care se organizează ateliere și câte și mai câte. Am mâncat apoi la Papazaur niște junk food (n-ar fi fost prima mea alegere, dar na… aia e), apoi am plecat mai departe.

Și am decis să mergem la cetate la Râșnov. Am urcat cu copiii un miliard de trepte, ne-am plimbat pe străduțe, am văzut casele, am văzut orașul de sus. Mă uitam la Ema și era atât de uimită de ce vede. În vârf, din locul în care se vedea tot orașul, cred că ar fi vrut să stăm câteva ore. Adevărul e că era, într-adevăr, minunată priveliștea. Am decis atunci, împreună, să facem poze peste tot unde vedem locuri și lucruri interesante. Am pozat priveliștea asta frumoasă, o băncuță, o fereastră, două mături, un turn, pe ei doi mâncând zăpadă, pe Ema sub un geam, o bicicletă cu lemne pe ea și altele. Apoi am plecat spr
e București.

Din fericire, entuziasmul mini-vacanței nu s-a evaporat la București. Zile în șir după aia discutam tot despre dinozauri și tot despre cetatea de la Râșnov. Așa că am ieșit în oraș și am scos pozele pe hârtie. Acum lucrăm la proiectul Râșnov, pe care vrem să-l expunem deasupra patului Emei, ca să poată vedea în fiecare seară. Includem acolo, printre poza cu măturile și cu ștrumfii mâncători de zăpadă, puțină istorie, niște arhitectură, găsim portițe pentru a deschide tot felul de discuții. O să vă arăt la final ce a ieșit.

IMG_1019
Iar despre dinozauri învățăm încă. Am cumpărat de la magazinul din Dino Park un set de dinozauri de toate felurile. Ajunși la București n-a fost chip să nu ajungem la Cărturești ca să cumpărăm o carte despre dinozauri. Mai avem dinozauri care eclozează și un dinozaur care trebuie ”arheologizat” din piatră. Iar joi, în timp ce îmi căutam mie cărți pe site la Elefant (există niște cărți foarte interesante din seria TED, pe care vi le recomand cu mare căldură), am ajuns – nu știu cum, paaaarol – în categoria jucăriilor educative. Unde am găsit mai multe jucării cu și despre dinozauri (lanterne, proiectoare de perete, etc.). Le-am luat copiilor un p
oiector, pentru că mi s-a părut interesant și pentru Fip.

Separat de discuția cu dinozaurii și cetatea, am văzut acolo și un sistem solar foarte interesant, pe care mă gândesc să i-l cumpăr Emei de Paște, pentru că văd că o interesează.

Acestea fiind spuse, excursia a fost un succes, timp de calitate petrecut în patru, o sursa de distracție și de informare, un motiv să învățăm cu toții câte ceva nou, să ne punem întrebări, să ne interesăm despre lucruri din jurul nostru… Un fel de home schooling cu copii ”instituționalizați”

Mame, calmați-vă! Dar cum?

Știu că multe dintre cititoarele mele sunt mame. Spun ”multe” și nu chiar ”toate”, deși aș putea spune chiar ”aproape toate”.

Și pentru că mă adresez mamelor, mi se pare redundant să explic cum viața de mamă e grea și obositoare. Oricât de mult ți-ai iubi copiii, e greu. E greu să te trezești la 5 dimineața, odată ce copilul face ochi pentru că nu vrea să mai piardă nici măcar o secundă prețioasă de viață și joacă și e și mai greu ca la 6 seara să mai fii calmă și zâmbitoare, după o zi întreagă în care ți-au fost tocați nervi.

Mai ales că generația noastră de mame își dă foarte mult silința. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii altfel decât am fost noi crescute, iar asta e tare greu, pentru că nu știm cum se face efectiv treaba asta. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii cu blândețe și respect. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii fără să-i certăm, fără să-i pedepsim, fără să putem controla lucrurile pe care le fac ei, doar sperând că explicațiile și calmul nostru vor da roade. Suntem mame care acceptăm normalitatea unor crize de furie ale copiilor noștri, mame care îmbrățișăm copii care se trântesc pe jos, mame care împiedicăm cu calm un pumn mic și furios care se îndreaptă către noi.

Ca să nu mai spun de presiunea celor din jur. Citeam undeva că atunci când impui o limită unui copil, iar acesta plânge, înseamnă că nu o faci cu blândețe. Văd în asta extrem de multă presiune asupra mamelor, presiunea perfecțiunii, presiunea de a-și ignora de multe ori orice nevoie și de a pune permanent copiii (plus soțul, jobul, gospodăria) pe primul loc.

Și undeva, între a zecea rugăminte ”te rog să nu mai arunci laptele pe jos” și al 57-lea răspuns ”da, mami, sunt aici”, după ce n-ai ajuns să faci niciodată pipi pe ziua asta, când știi că asta e ceea ce te așteaptă pe termen cel puțin mediu, o iei razna. Ți-ar veni să fugi în lume și să nu te mai întorci niciodată, să arunci pe geam cu vaza cu flori cu apa neschimbată de o săptămână, poate chiar să-i dai copilului două la fund pentru că așa știe creierul tău să reacționeze în momentele astea. Dar te abții. Nu pleci de tot, nu trântești, nu lovești. Dar țipi, sau zici ceva necugetat, sau plângi sau strângi copilul tare de braț, strângând din dinți în momentul ăla.

O să zici ”Wow, ce bine mă cunoști. Ai fost cumva lângă mine când s-a întâmplat asta?”. Nu, nu am fost lângă tine, dar am fost în locul tău. Și mai sunt din când în când. Plus că aud povestea asta aproape zilnic în consiliere. Pentru că nu ești singura care trece prin stări de genul ăsta, când se cumulează oboseala, cu așteptările, cu presiunea și cu nevoile tale simple de om.

Îmi amintesc o seară când am simțit că dau cel mai mare rateu din viața mea. Cred că am mai povestit despre asta, dar nu mă tem să reiau.

Era Fip mic, mic de tot. Somnul lui pe vremea ai (și mult timp după) nu se făcea decât asistat. Așa că, după ce o culcam pe Ema, îl puneam pe Fip în wrap, în spate și mă așezam la birou pe mingea de fitness ca să mai lucrez. Altfel era imposibil. Și într-o seară m-a abordat, îngrijorat, V. Și mi-a sugerat să culc copilul în pat, pentru că n-are cum să doarmă confortabil chircit așa.

Mi-a sărit țandăra în interior, din mai multe motive. În primul rând pentru că eram deja la al doilea copil și el încă nu interiorizase ideea asta că un bebeluș de vârsta lui doarme mai bine în wrap decât în pat. În al doilea rând, pentru că lui îi era simplu să spună asta, stând pe canapea. Adică nu îl atingea în niciun fel faptul că Fip nu dormea singur nici 5 minute, pentru că eu ar fi trebuit să stau cu el. Dar, în același timp, m-am gândit că dacă o avea dreptate? Hai să fac și cum zice el. Și n-am zis nimic, am urcat cu copilul și am încercat să-l culc în pat. Adormea, iar eu nu reușeam nici măcar să ajung până jos și se trezea. O dată. De două ori. De trei ori.

A patra oară am văzut negru în fața ochilor. Eram permanent cu el lipit de mine, permanent în mișcare (pentru că dacă stăteam pe loc se trezea sau plângea) și acum nici măcar așa nu mai reușeam să lucrez. Și am tras un mare bocet. Mare de tot. Și un pumn în zid, de s-a speriat V, a venit de jos, mi-a luat copilul din brațe și m-a trimis să-mi iau 15 minute de liniște.

M-am speriat atunci de mine. Adică da, oboseală, frustrare, nervi. Dar m-am speriat pentru că nu reușeam să mă controlez. Sau nu voiam să mă controlez. Am zis că nu e ok.

Și am ținut morțiș să nu se mai repete. Așa că mi-am făcut mental un kit personal de calmare pentru momentele critice. 

momente dificile

Pe lângă asta, de fiecare dată când simt că o iau pe câmpii, încep câte o cură de magneziu (am permanent în casă) și, am descoperit mai nou, 5-HTP (crește producția de serotonină, deci happy-happy-joy-joy). Pe vremuri le comandam de pe iherb, dar ultima dată am pierdut 2 colete din 3, iar al treilea era extrem de deteriorat, așa că am schimbat providerul de produse naturale și suplimente alimentare. Le iau de la Secom, cum iau și uleiul de pește pentru copii (despre care v-am mai povestit), sau vitamina C pentru ei.

Vă puteți consulta și voi cu medicul ca să vedeți dacă le puteți lua sau dacă v-ar ajuta.

Voi cum vă calmați când simțiți că nu mai puteți?

Din nou despre uleiul de cocos, iubirea vieții mele

CoconutOilBenefitsBackground1-232x224Aveți ulei de cocos în casă? Nu știu voi, dar eu am sigur. Am un borcan în bucătărie, pe care îl folosesc pentru gătit. Mai am un borcan în baie, pe care îl folosesc pentru ce ziceam aici (punctele 1-5) și unul în noptieră, pentru punctul 6 al articolului anterior 🙂

Dar poate o să vă întrebați de ce să folosesc uleiul de cocos în loc de loțiuni, măști, balsamuri, când la supermarket există atât de multe produse frumos mirositoare, care promit marea cu sarea. Asta mă întrebam și eu pe vremuri, înainte să am copiii. Pentru prima dată mi-am pus problema despre ce este în cremele și gelurile și toate produsele pe care le folosesc, atunci când eram însărcinată. Eram în concediu în Grecia și căutam pe la ei produse mai prietenoase cu pielea și cu natura. Atunci a fost prima dată când am văzut astfel lucrurile.

Apoi, când eram și mai însărcinată și aveam foarte mult timp la dispoziție, m-am apucat să învăț despre ce se ascunde prin produsele din magazine. Încercam să găsesc cel mai puțin dăunător gel de duș de pe lume pentru copil. Iar în loc de loțiuni sau altele asemenea, mă hotărâsem deja să folosesc ulei de migdale și ulei de cocos. Ceea ce am și făcut.

Nu vă impacientați, între timp am uitat tot ce învățasem atunci, dar am descoperit un articol foarte interesant despre toate substanțele din produsele cosmetice. Puteți să-l citiți aici. E destul de exhaustiv și vă ajută să vă faceți o idee.

Despre ce aș vrea, însă, să vorbim astăzi, sunt beneficiile uleiului de cocos. Probabil ar fi trebuit să scriu întâi acest articol și abia apoi ce putem face cu untul/uleiul de cocos, dar ”merge și-așa”

Să începem cu asta:

Uleiul de cocos este incredibil de bogat în grăsimi saturate (aproximativ 90% din caloriile din uleiul de cocos sunt grăsimi saturate). De ce e asta bine? Păi pentru că studiile recente spun că grăsimile saturate ajută ficatul să funcționeze mai bine, cresc imunitatea prin stimularea celulelor albe să distrugă virusurile, îmbunătățesc funcțiile creierului, susțin plămânii și multe altele.

Partea a doua legată de proporția asta de grăsimi saturate este legată de prepararea termică a uleiului de cocos. Uleiul de cocos oxidează greu la temperaturi înalte, datorită grăsimilor saturate, deci e mai sigur de folosit pentru gătit.

 

Uleiul de cocos și diabetul

Da, recunosc că mă urmărește subiectul ăsta. Mama are diabet, eu am avut diabet în sarcină. Tot căutând informații și alimente minune, care să mă ajute să mor sănătoasă la 100 de ani, am dat peste niște studii care spuneau, grosso modo, că alimentele cu conținut ridicat de trigliceride de lanț mediu pot îmbunătăți toleranța la glucoză și că pot chiar îmbunătăți sensibilitatea la insulină în cazul bolnavilor de diabet de tip 2. Deci, beau o cafea și pun o linguriță de ulei de cocos în ea și sper să nu fac niciodată diabet.

Uleiul de cocos și dietele

Uleiul de cocos are multe calorii. 117 calorii pe linguriță. 100% grăsime, 0 proteine, 0 carbohidrați (0 zaharuri, 0 fibre), dar 13.6 gr de grăsime (din care 11.8 grăsime saturată, 0.8 grăsime mononesaturată și 0.2 polinesaturată).

Dar… partea bună este că uleiul de cocos conține o cantitate foarte mare de trigliceride de lanț mediu, pe care se pare că organismul nostru le transformă greu în grăsime pe care să o depună pe unde nu trebuie. Drept urmare, înlocuind alte uleiuri cu uleiul de cocos, probabil că vom asimila mai puține calorii.

Dacă vreți să aflați și mai multe informații despre beneficiile uleiului de cocos, puteți citi aici. La final găsiți și niște resurse interesante.

Ce vă rog eu să aveți în vedere atunci când cumpărați ulei de cocos, e să fie ulei virgin. Doar cel virgin are toate calitățile despre care v-am scris mai sus.

 

 

Despre investiții bune

Cel mai hipster frigider de pe lume
Cel mai hipster frigider de pe lume

Zic așa despre mine că nu-s prea norocoasă la nimicuri. Adică, nu câștig la loto (bine, nici nu joc), sunt genul ăla de persoană căreia i se strică prăjitorul de pâine de la prima utilizare, iar dacă îmi iau niște pantofi comozi, sigur mi-i roade câinele în prima seară.

În contextul de față, de fiecare dată când am vrut să cumpărăm câte ceva ieftin sau să facem o combinație cu o reducere, toate au crăpat. Ondulatorul de păr s-a deșurubat din prima, perdelele au ieșit scurte și strâmbe de a trebuit să iau altele și ne-a costat până la urmă aproape dublu, mașinii i-a căzut cutia de servo și tot așa.

Ei, când am cumpărat frigiderul, nu știu ce s-a întâmplat acolo, dar lucrurile au fost diferite.

Îmi amintesc o seară de toamnă rece, cum mă plimbam eu cu V prin Carrefour, ca niște porumbei ce eram. N-aveam copii pe exterior, așa că puteam ieși la promenadă prin supermarket dacă așa ni se cășuna. Și după ce aleseserăm noi 3 roșii, niște castraveți și mult nimic (ca de obicei, când ajungem acasă băgăm toată mâncarea în frigider și constatăm că nu avem nimic de mâncat), vedem un frigider la reducere. Sau, mă rog, cum se zice mai modern, o combină. Mare. Foarte mare. Adică mult mai mare decât frigiderul nostru incorporat în care încăpeau două sticle de lapte și un pachet de unt și cam atât.

Mare, cu display, cu dispenser de apă. Și la reducere. Foarte mare reducere. De fapt, de atunci, de acum 5 ani și până acum, în 2017, nu l-am mai văzut niciodată la prețul pe care îl avea în seara aia la Carrefour.

Cum tocmai ne picase aerul conditionat de la Beko și eram tare supărați pe el, ne uităm lung la frigider (care era tot Beko)… De noi se apropie multe persoane care vor același frigider. Toată lumea știe pe cineva care are frigiderul ăsta de mulți ani și e foarte mulțumit de el. Hai că parcă ne lăsăm convinși. Și-așa voiam un frigider mai mare. Prețul bun. Bani aveam. Hai să-l luăm.

Stați așa, că nu-l mai avem pe stoc. Îl avem doar pe cel expus, dar nu-l putem vinde. Ok. Puteți suna la alte magazine să vedem dacă îl mai găsim undeva? Ne pare rău, nu avem timp.

E adevărat, era aglomerație mare, personal puțin. Ieșim din Carrefour și începem să sunăm peste tot. Nicăieri nu mai era pe stoc. Era ultima seară în care îl puteam găsi la prețul ăsta, dar dacă ceream să ni se aducă pe comandă, ieșea din perioada de reducere și am fi plătit preț întreg.

Când să ne demoralizăm de tot, aflăm că la Carrefourul din Colentina oamenii sunt puțin mai flexibili și dacă îl plătim în seara asta, ei sunt de acord să ni-l livreze din depozit în altă zi. Care va să zică, să facă ceea ce ceilalți nu făceau. Ne suim în mașină și ajungem repede acolo.

La Carrefour Colentina, 3 persoane înaintea noastră cumpărau același frigider. Desigur, cumnatul, unchiul sau vecinul îl aveau și erau tare mulțumiți de el. Ce să mai, frigiderul era o mică vedetă.

Ca să scurtăm puțin povestea, l-am cumpărat în seara aceea răcoroasă de toamnă. A venit câteva zile mai târziu. Asta a fost acum vreo 4 ani și jumătate și e adevărat ce ni se spunea în magazin: e absolut invincibil. A supraviețuit familiei noastre, mutării, copiilor. Și funcționează ca în prima zi.

L-am căutat pe site la Beko, să-l laud până la capăt. Dar nu l-am găsit. Ca să știți ce căutați, e cam ca ultimul din categoria combinelor, doar cu display în partea de sus.

Despre povestea cuptorului cu microunde, tot de la ei, tot fericită, în alt episod.

Perseverența, laptopul și domnița nepricepută

apple

 

Eu mi-s fan Apple. Nu de snobism, nu pentru că sunt chiabură, ci pentru că bunica mea m-a învățat ceva foarte util când eram mică. Și, tocmai pentru că nu i-am urmat sfatul foarte mult timp, m-am convins că avea dreptate. Sunt prea sărac să-mi iau un lucru ieftin. Așa zicea ea.

Acestea fiind spuse, tableta pe care am primit-o cadou de la jumătatea mea mai bună acum mai bine de 5 ani încă merge perfect. De la iPhone 3G am cam trecut prin toate până când m-am oprit, acum 2 ani, la un iPhone 6 Plus. Acum ceva vreme am investit (a se citi ”am primit cadou de ziua mea”) și un MacBook, iar la final m-am dotat și cu un iWatch. Și gata.

Deci, toate deviceurile mele, mai noi sau mai vechi, sunt de la Apple. Am mai încercat la un moment dat să mă întorc la un Android dar am renunțat. Eram prea obișnuită cu sistemele stabile ale Apple, chiar așa restrictive cum sunt ele. Și, ca să nu mai bat câmpii cu grație, concluzia primelor 3 paragrafe pe care le-am scris până acum ar fi că am ceva experiență cu iOS-ul. Să zicem.

Acum două săptămâni, lucram cu Alexandra de la o cafenea și pe măsură ce stabileam niște lucruri, ea și le trecea în calendar. Eu le treceam în calendarul meu mental, in ideea că oricum le uit și o mai întreb apoi pe ea ce avem de făcut. Și Alexandra îmi pune o întrebare de bun simț:

– De ce nu-ți treci și tu astea în calendar?

Chiar… De ce nu o făceam? Pentru că eu rămăsesem legată emoțional de Outlook, ca de un fost iubit de care te-ai despărțit dar de la care nu ai reușit să-ți iei cu adevărat la revedere. Și pentru că, în urma experiențelor mele cu iTunes, cu care nu m-am înțeles niciodată cum trebuie, mă speria ideea de a profita cu adevărat de tehnologia care venea odată cu produsele Apple și iOS.

Dar zic, hai! Hai să ies din zona de confort și să depun un efort mic, mare, cum o fi el, care sigur o să mă ajute pe viitor să fiu ceva mai organizată și cu mai multă ținere de minte. Sub susținerea morală a Alexandrei, deschid aplicația de calendar de pe laptop și încep să fac curățenie acolo. Calendarul se sincronizase cu multe alte conturi ale mele. Aveam acolo zile de naștere, eventuri din diferite părți, oferte, ce mai vreți, ce nu mai vreți, dar mai ales, ce nu voiam eu.  Deselectez toate calendarele, le șterg și mă apuc să îmi pun eu întâlnirile, ședințele, webinariile, ce mai aveam. Unele recurente, altele one time only, fiecare după cum era nevoie.

După multă bibileală, cu adăugat adrese ca să conectez calendarul și la aplicația de GPS și să mă anunțe când e nevoie să plec, cu schimbat de culori, începe încet încet să prindă contur. Wow… deci așa arată 2017? E super, nu mai trebuie să-mi folosesc deloc creierul. Mă anunță telefonul când trebuie să plec, pe unde să o iau, unde să parchez, ce e important în viața mea și ce nu. Minunat!

Sau nu… pentru că orice aș fi făcut, toate datele astea de pe laptop nu apăreau și pe telefon. Iau telefonul la butonat. De ce nu apar? De ce nu-mi vede calendarul? Verific cât de des și cum se conectează una la cealaltă, cât de des și cum își ia informațiile și de unde. Toate bune și frumoase, doar că nu voia și nu voia să se sincronizeze. Mă enervez și le las baltă.

A doua zi îmi amintesc despre cum luna asta mi-am propus să-mi antrenez perseverența. Așa că îmi derulez prin cap un ”nu renunța”, ”hai că poți”, ”#rezist” șamd. Și reiau.

Butonez din nou telefonul și laptopul și ajung la concluzia că motivul pentru care nu reușea să se sincronizeze era faptul că nu mai aveam spațiu pe iCloud. Acum, știu că pare simplist ce v-am zis, dar pentru ca eu să ajung la concluzia asta, a trebuit să fac o mie de pași care au inclus introducerea parolei de 10 ori (pe număratelea) pe laptop și de 3 ori pe telefon. Procesul a durat cam o jumătate de oră, dacă nu mai bine.

În fineeeeee. Reușesc până la urmă să-mi upgradez contul (am rămas foarte surprinsă să aflu că nu e deloc scump să-ți iei niște zeci de giga pe iCloud). Suuuuuuper. Închid și plec.

A doua zi, intru să reiau sincronizaea. Deschid calendarul de pe telefon. Acolo nimic. Deschid și calendarul de pe laptop… Stai așa că nu-i așa. Îmi dispăruseră și de acolo toate intrările. Toată organizarea aia a mea de care vă ziceam la început. Cu nume și ore și adrese. Am simțit că îmi explodează capul. Am închis tot și am plecat pe câmpii.

După vreo două zile mi-am amintit de perseverența aia. ”Nu renunța”, ”mai încearcă”, ”hai că poți”. Bineeeeee, mai bag o fisă. Dacă nici acum nu reușesc, mă duc în munți și mă fac sihastră.

Când, ce să vedeți… Calendarele sincronizate. Apăruse calendarul meu bibilit înapoi pe laptop și acum îl aveam și pe telefon. Ceasul mă anunță când e cazul să plec către vreo întâlnire. Vorbesc cu Siri și o rog să-mi adauge ceva în calendar. Dacă ar putea să-mi facă și cafeaua de dimineața, ar fi minunat. Ah, stați, pentru asta am Starbucks 😀 Despre ei chiar am o poveste frumoasă. Dar pentru altă ocazie.

 

8 beneficii pe care le are cafeaua noastra de toate zilele

espressor cafeaNu-s o mare băutoare de cafea. De fapt, și aici sunt ușor în extreme. Au fost vremuri în care beam multă cafea, apoi vremuri când nu beam deloc. Apoi o luam de la capăt. Acum trec printr-o perioadă în care, în mod total excepțional, sunt cât de cât echilibrată.

De fapt, perioada mea de cafea a început din nou după ce a comandat V. de Black Friday un espressor de la Philips. Știu că mi-a zis atunci că l-a luat pentru noi, iar pe mine m-a umflat râsul, pentru că eu nu beam deloc cafea în perioada aia. Aveam și cafetieră cu filtru (și timer ca să te trezești cu cafeaua deja făcută), aveam și aparat din ăla cu capsule. La ce ne mai trebuia hardughia de espressor?

Ei, uite că ne trebuia. Pentru că, după ce am strâmbat din nas la început că nu ne trebuie, am ajuns să îl folosesc mai des decât V. Face espresso și cappucino. Mmmm, un cappucino cu lapte cu vanilie și praf de scorțișoară și nucșoară… Și ne-am dat seama că e mai eficient din punct de vedere al prețului, decât era aparatul cu capsule… care erau destul de foarte scumpe.

Gata introducerea, iubesc Saeco-ul nostru, am terminat oda, acum să trecem la lucruri serioase.

Ce beneficii avem când bem cafea? Hai să vedem.

  1. Este o sursa buna de antioxidanti

    Na, că pe asta nu o știam. Se pare că noi, cu dieta noastră de oameni moderni, ne luăm cea mai mare parte din antioxidanți din cafea. Și nu din alimente. Deci nu din fructe sau legume, ci din cafea.

  2. Conține minerale

    Cafeaua nu e doar o băutură goală cu cafeină. Cafeaua conține magneziu, potasiu, fosfor, calciu.

  3. Ne creste nivelul de energie si concentrare

    Se pare că atunci când bem cafea, cafeina blochează un neurotransmițător inhibitor. Drept urmare, avem mai multă energie, claritate și chef de viață.

  4. Protejeaza impotriva diabetului

    Am citit mai multe studii care ajung la aceeași concluzie. Că un număr crescut de cafele pe zi (până la 6 cafele) scad considerabil riscul de a face diabet de tip 2. Aș face bine să beau.

  5. Ne pazeste si de Parkinson

    La fel ca în cazul diabetului, cei care consumă cafeină au șanse mai mici să facă Parkinson. Și nu doar atât, dar înțeleg că băutul cafelei îi poate ajuta pe cei care suferă deja de această boală să-și controleze mișcările.

  6. Protejeaza ficatul

    … și pe noi de ciroză, mai ales în cazul celor ce consumă cantități mai mari de alcool. Deci, dregem cocktailul de azi noapte cu o cafea tare de dimineață. Împușcăm doi iepuri dintr-un foc.

  7. Ajuta la slabire

    Crescând ritmul metabolic cu până la 12%, cafeaua ajută la arderea grăsimilor, implicit la slăbire. Desigur, discutăm aici despre cafeaua simplă, nu despre Butterscotch Brulee Latte, cu extra sirop de caramel și mai știu eu ce.

  8. Ne mai protejeaza si de depresie

    Din nou, studiile au arătat că în rândul persoanelor consumatoare de cafea, riscul de depresie este mult mai scăzut.

Așa că vă invit la o cafea virtuală. Voi cum o beți?