Ce-mi mai face Neuromul Morton?

Acum ceva timp am scris un articol denumit ”Cu ce încalți picioare suferinte”, în care povesteam despre problemele mele cu picioarele. Povesteam în articolul respectiv cum m-am trezit într-o seară de iarnă, când eram cu copiii la plimbare, că nu mai pot nicicum să stau încălțată în piciorul drept, pe care îl simțeam că îmi ia foc dacă nu îl eliberez imediat din adidasul altminteri confortabil, în care era încălțat.Țin minte că m-am descălțat și că am mers așa spre casă, ca Cenușăreasa, cu un picior în adidas și cu celălalt în șosetă. Azi revin cu un update, după atâția ani.

Atunci m-am speriat. Aveam 30 de ani și mă gândeam cu groază ce se întâmplă cu mine, dacă de la vârsta asta încep să nu mai pot să merg. Nu știam ce am, dar mă gândeam că o fi ceva rău de tot. Pentru că și durerea era rea de tot și, de fapt, o aveam de când mă știu, dar până atunci era controlabilă prin pantofii pe care îi puneam în picioare.

Am făcut imediat o programare la medic și m-am prezentat acolo cu simptomele mele. Petreceam atât de mult timp în prezența copiilor pe vremea aia și atât de puțin în prezența adulților, încât țin minte că i-am zis că mă doare ”degețelul”. Am primit diagnosticul și recomandările. Neurom Morton. Musai să port: încălțăminte lată, fără tocuri, să-mi pun talonete ortopedice. Dacă nu merge așa, să revin pentru o injecție cu corticosteroizi. Dacă nici așa, urmează intervenția chirurgicală, cu șanse nu grozave de reușită. Am mulțumit, am plecat, m-am liniștit. Nu e ceva grav, e ceva enervant. Dar există soluții.

Asta era acum 7 ani. Ce-am mai făcut între timp? Ce-a funcționat?

Încălțăminte lată

Funcționează grozav să port încălțăminte lată. De obicei nu sunt cei mai frumoși pantofi, dar dacă am pantofi lați în picioare, pot să merg și 30000 de pași într-o zi fără să mă supere nimic. Papucii Birkenstock sunt grozavi pentru genul meu de probleme, iar iarna nu mai ies din UGG dacă nu merg la birou. Sau Moon Boots, pentru dat cu sania. Pentru drumeții pe munte am investit în niște adidași-ghete de la Altra, cu care am urcat ore întregi fără nicio problemă.

Pentru restul de încălțăminte, trebuie ca din când în când să mă opresc și să mă descalți, să-mi masez nițel tălpile și-apoi să plec mai departe. Cu cât sunt pantofii mai înguști, cu atât trebuie să fac pauzele astea mai des.

Pantofi cu toc, dar nu înguști

După diagnosticul de atunci, când am aflat că n-o să mai pot purta tocuri, am fost tare amărâtă. Abia așteptam să crească copiii, să încep și eu să lucrez printre adulți și să mă îmbrac frumușel, cu pantofi cu toc și fuste creion. Ei, după ce întâi m-am amărât rău, apoi am descoperit o pereche de botine late, cu toculeț kitten, pe care le puteam purta. Din când în când cu câte o pauză de masat tălpile, dar la intervale destul de mari. Așa mi-am făcut curaj să încerc și alte variante și mi-am dat seama că dacă pantofii sunt lați, pot să îi port chiar dacă au toc. Acum port și tocuri de 8 toată ziua, merg cu ele prin oraș, dar pantofii/ghetele/cizmele sunt lați/late. Conduc desculță, ca să las piciorul să se relaxeze. Iar la cabinet, între ședințe, mă mai descalți.

Masaj

Tot prin acea perioadă am primti cadou de ziua mea un voucher la un masaj foarte smecher. Soțul meu mi-a dat voucherul, apoi a preluat și copiii în ziua respectivă, drept urmare cadoul a fost: o zi în care să fac ce vreau eu și-apoi să merg la masaj. A fost extraordinar. Copiii aveau 3 ani și jumătate și un an și jumătate, deci ceva mai potrivit nici că exista. Am fost la masaj atunci, apoi la salon să mă spăl pe păr de uleiul pe care mi-l pusese în cap doamna balineză de la masaj, apoi am căscat gura prin magazine și-apoi am venit acasă. Mi-nu-nat.
Ei, acelei doamne balineze i-am povestit despre cum mă doare pe mine talpa. Mi-a masat-o pe toate părțile, a tras de toate oasele, a făcut magie. 2 luni de zile apoi n-am mai avut nicio supărare cu piciorul.

Talonete încă nu mi-am făcut, pentru că m-am descurcat fără, dar la un moment dat și-a făcut V. El nu are neapărat probleme cu picioarele, însă el face mult sport și aleargă mult. Așa că și-a făcut o programare la o clinică, unde i-au verificat postura, l-au analizat pe toate părțile, l-au măsurat, observat, etc., iar la final i-au făcut niște talonete pe care și le ține în adidașii de alergat. Atunci am zis că nu mă interesează. Eu mă chinuiam să alerg 1 km, iar el aleargă semimaratoane.

Ce vreau să încerc?
Terapia TECAR

Dar apoi am aflat altceva: că pe lângă controlul postural și talonetele astea făcute specific pe nevoile fiecăruia (V. tocmai îmi zice că după ce le faci, te duci anual la control cu ele și ți le recalibrează gratuit), ei mai au și o terapie care pare că m-ar putea ajuta. Îi zice Terapia Tecar și pare o opțiune pe care  acum 7 ani nu aveam la dispoziție.

Dacă ați încercat-o, m-ar ajuta părerile voastre. Dar, una peste alta, viața cu Neuromul Morton nu e chiar așa incomodă, dacă respecți niște chesiuni minime. Mă bucur să pot scrie asta, 7 ani mai târziu, când lucrurile nu doar că nu s-au înrăutățit de la vârstă, ba chiar s-au îmbunătățit.

 

Vine ziua Emei

V-am zis când i-am luat lui Filip un seif de bani cadou de ziua lui, ca să-și țină în el pușculița și bomboanele? Pușculița ca să nu mai rătăcească banii prin toată casa, iar bomboanele ca să nu i le mai mănânce taică-su, cică.
Ei, sunt foarte mândră de noi de așa un cadou, care a îndeplinit multe criterii: 

  1. A fost interesant
  2. Este util
  3. Nu adună praf în casă
  4. L-a bucurat pe copil
  5. N-a ajuns în sacul de jucării de donat după ce a fost desfăcut din ambalaj
  6. I-a plăcut copilului

Din aceeași serie, contemplez acum ce să primească anul acesta copiii, pentru că se apropie ziua lor.
Până la ziua Emei mai sunt mai puțin de 2 luni, iar până la ziua lui Filip mai sunt 3 luni, așa că întâi mă gândesc la ea. 

Și am câteva idei:

1. Un aparat de laminat – pentru că are tot felul de idei creative și sunt convinsă că l-ar folosi la adevărata lui valoare
Aparat de laminat hartie, laminator coli A4, Sector 3 - Electronice - Publi24.ro

2. O imprimantă portabilă – pe care să o folosească în colaborare cu laminatorul. Să-și printeze texte, poze și să și le pună pe panoul ei din casă sau pe unde îi mai vine ei.
Mini Imprimanta Termica + 10 Role Hartie 57x25mm Bluetooth, compatibil – pluskonfort

3. Un manechin în mărime naturală – pe care să îl țină în cameră și să-și organizeze ținutele sau să creeze ținute noi, haine noi, rochii noi. 

Cauți manechin calcare haine? Alege din oferta eMAG.ro

Dacă mai aveți idei, ziceți aici.

La ce folosesc eu crema anticelulitica

Câteodată o sa vedeți la mine in baie, pusă bine pe un raft înalt, lângă serul de îngrijire pentru par blond, pe care îl folosesc tot intermitent (când ma apuca cheful de blonzit), o crema anticelulitica. Nu mereu am, pentru ca nu mereu simt ca am nevoie de ea, dar câteodată este. Mai ales iarna, culmea. 

Hai sa va spun de ce o am și de ce iarna. Pentru pielea mea, crema anticelulitica e o crema extraordinara care îmi hidratează pielea și o scapa de tot felul de uscăciuni.

Daca ma urmăriți de suficient de multă vreme, poate ca ați observat ca ma tot plâng de probleme cu pielea. Dermatita, alergie solară, un pic de cuperoza și multă deshidratare, in ciuda faptului ca beau apa, mănânc sănătos, ma dau cu crema de protectie solară și vara și iarna, am grija cum ma spal, cu ce ma spal, cum ma usuc, tot tacâmul. 

Ce ma ajuta din componenta cremelor anticelulitice e evident. E aceeași componenta care m-a ajutat și pe fața (și ma ajuta in continuare), pentru ca stimulează sinteza de colagen și reînnoirea celulara: retinolul. Așa că, pentru mine, cea mai bună cremă anticelulitică e cea cu retinol (nu știu dacă toate au sau n-au). 

Da, caut creme anticelulitice cu conținut ridicat de retinol, care obliga pielea sa se regenereze singura, ceea ce înseamnă ca o și curata și ca se si hidratează. Nu o folosesc decât pe picioare, căci pentru mâini e prea puternica și acolo am alte probleme, dar e un truc pe care l-am descoperit și m-a ajutat mult.

Cu celulita nu știu dacă ma ajuta sau nu; o sa fiu atenta și la asta. 

Vă las și un filmuleț despre cum funcționează și știu că e important să fim atenți la cum reacționeză pielea, pentru că un tratament prea dur cu retinol poate să facă exact opusul: să usuce pielea. Eu am experimentat cât am avut nevoie, ca să ajung la soluția bună pentru mine. I <3 retinol 😀

Tu la ce visai când erai copil?

Ascultam de dimineață la radio o discuție despre copilărie. Despre copilăria noastră, nu despre cea a copiilor noștri, care (cel puțin în cazul familiei noastre) e la ani lumină. Și nu pentru că suntem noi o familie extraordinară și ieșită din comun, ci pentru că lucrurile au evoluat într-un ritm pe care părinții noștri nici nu cred că și-l imaginau vreodată. Noi, copii fiind, poate că ni-l doream. Copiii gândesc magic mai mult decât adulții.

Ei, să ne întoarcem la discuția de azi dimineață, care era despre lucruri la care tindeam atunci când eram mici. Ce vedeam la ceilalți și ni se părea semn de prosperitate și bogăție extraordinară, lucruri pe care ni se părea că le atingem o dată cu nirvana? Cei de la radio povesteau despre mingea rotundă de piele, pe care dacă o aveai, aveai asigurat locul în echipa din fața blocului, indiferent dacă știai să joci sau nu. Minge pe care nu doar că trebuia să o ai, dar mai trebuia și să ai voie să ieși cu ea afară. Fiind atât de rară și de greu de procurat, erau mari șansele să nu te lase părinții (sau sufletul) s-o scoți afară și s-o tocești pe asfalt.

Mai povesteau despre păpuși Barbie originale, despre antenă parabolică, despre combină audio și tot felul de lucruri de care făceai rost cu mare greutate în perioada aceea, fie fiindcă nu se găseau, fie fiindcă erau prea scumpe.

Și m-am gândit la mine și la care erau semnele alea ale bunăstării la care salivam. Mi-am dat seama că erau împărțite în două categorii:

  1. Categoria de lucruri pe care speram că o să le am vreodată
  2. Categoria de lucruri la care îmi dădeam voie doar să visez.

Să le luăm pe rând.

  1. Categoria de lucruri pe care speram că o să le am vreodată

Aici intrau așa (desigur erau dorințe la vârste diferite)

  • Televizor cu telecomandă

Aveam un televizor color (cu tubul schimbat, o nebunie), dar care nu avea telecomandă. De fapt, avea. Eu eram telecomanda. Dar cred că și tata își dorea una cu baterii, care să-i fie permanent la îndemână, pe care să nu fie nevoie să o strige din dormitor, așa că s-a apucat să meșterească o soluție. Nu știu exact ce a făcut, cred că a tras canalele de televizor prin video (culmea, video aveam!), ca să putem folosi telecomanda de la video la TV. Dar nu era the real deal. Ca să poți folosi telecomanda trebuia să deschizi manual televizorul și să-l treci, tot manual, pe video. În plus, nu mergea și la volum. Dar când, ani mai târziu, și-au luat bunicii un NEI cu telecomandă, mi s-a părut că am atins limita superioară a burgheziei și că am intrat într-o altă latură a universului (sau metaversului)

  • Telefon fără fir

Țin minte că vorbeam câteodată la telefon cu o colegă care avea un astfel de telefon și mi se părea teribil de mișto că se putea plimba prin toată casa cu telefonul ei fără fir. Avea și o casă mare, și o auzeam cum pășește pe hol în timp ce vorbea cu mine. Wow. Am rezolvat și eu parțial problema legată de mobilitate, cu un fir mai lung la telefonul cu disc, iar casa noastră oricum era mai scurtă decât firul, dar nu era același lucru. Nu era…
Am avut, mai târziu, acasă la mine, telefon fix fără fir, dar nu mai avea niciun farmec.

  • Mașină care se închide din telecomandă

Mașina noastră se închidea cu cheia, iar mie mi se părea un maxim de opulență să poți să o încui din telecomandă: piu-piu. Știu că vorbeam cu aceeași colegă la telefon, care își aștepta părinții pe balcon și îmi relata în detaliu tot ce vedea când veneau ei:

‘Hai că au venit ai mei. Mai vorbim până urcă și după aia trebuie să închid. Se dau acum jos din mașină. Își ia mama geanta din portbagaj. Se apropie de bloc. Au încuiat mașina. Gata, nu-i mai văd. Închid. Vorbim mâine’

Eram fascinată.

  • Jante de aliaj

Cred că de aliaj sunt alea pentru care nu-ți trebuie capace, nu? Vai, ce mai visam la așa ceva. Nu-mi plăceau deloc capacele alea de plastic și îmi imaginam că voi fi mare și voi avea o mașină cu astfel de jante. Putea fi orice, nici nu mai conta. Doar să nu aibă capace la roți, ci să fie doar jante cu anvelope

 

2. Categoria de lucruri la care îmi dădeam voie doar să visez.

Aici intrau:

  • Casă cu scară (adică o casă cu etaj) – Culmea e că am îndeplinit-o pe asta, aproape mot-a-mot și nu-i chiar bine. Adică, e chiar o casă cu scară, scara urcând din living, deci o văd mereu și mă scoate din sărite. Cine face un proiect de casă cu scara care pornește din living?! Și nu e o casă cu design industrial, ci o casă normală…
  • Piscină – Și pe asta am îndeplinit-o parțial. Nu avem piscina noastră proprie, dar este o piscină în curtea interioară împrejmuită de casa noastră și casele vecinilor, la care nu avem acces decât noi: cei care locuiesc în acel careu.
  • Barcă – Nu visam chiar la yacht, dar o barcă în care să poți înnopta totuși, era în sfera de ‘mi-aș dori, dar n-o să fie. Acum văd că nu e chiar ceva atât de greu de făcut. Sunt anunțuri ambarcațiuni chiar și pe OLX, doar că acum nu știu dacă mai e chiar parte din viața pe care o construim. Poate mai la bătrânețe…

 

Câinele atunci când nu ai copii și câinele atunci când ai – Accesorii

Primii doi câini i-am avut înainte să avem cei doi copii, așa că țineau loc de copii. Punctul culminant a fost când i-am tricotat lui Pimpi un fular, ca să nu-i fie frig iarna. Să ne înțelegem, vorbeam despre un Shih-Tzu, câinele cu mai multă blană decât el însuși. Aveau câinii noștri de toate. Haine pentru vreme friguroasă, hanorac de Moș Crăciun, ba chiar și botine. La cele 4 botine au pus și ei limite, pentru că, desigur, nu le suportau. Iar eu aveam cu vreo 14 ani mai puțini decât acum, deci un pic mai puțină maturitate, ca să-i zicem așa.

Aveau coșuri de câini: două moi și unul ca o hrubă, bun de jucat v-ați ascunselea, un elefant și o morsă și alte 293 de plușuri, gustări și gustărele, hamuri, zgardă și 5 feluri de lese, mingi, mingiuțe, sticle de apă pentru ieșit afară, frizbiuri, fundițe, 3 feluri de șampoane, și tot așa. Ce n-aveau ei (dar am văzut că aveau alți căței): pastă de dinți și parfum.

Aveau rutine și ritualuri, le găteam mâncărurile preferate, știam că le plac sendvișurile, că lui Pimpi nu-i plac tuburile de Pronto și că lui Mao îi place să mă caute în geantă, montaserăm chiar și o cameră video în casă, ca să-i vedem ce fac atunci când noi nu suntem acasă… mă rog. Ați înțeles. Au fost primii mei doi copii.

Apoi au venit copiii cu două picioare și fără blană. Și Doni. Și cine și-a mai bătut capul cu toate accesoriile inutile?

La Doni avem doar strictul necesar și țin minte doar rutinele obligatorii. Și, sincer, cred că are o viață mai frumoasă.

Ce accesorii are câinele nostru, Doni, și folosim?

Coșul de somn pentru câini

Coșul de somn în care doarme noaptea e un accesoriu mai nou. În primii 4 ani de viață nici nu s-a uitat la el. Se culca lângă; prefera să fie podeaua rece și nu suporta chestiile calde și moi și pufoase. Dar acum îl folosește, iar în prima seară în care am scos coșul de câini, Filip-omul a decis că doarme el acolo, așa că frecvent l-am găsit tăvălit în patul câinelui. O parte din mine se oripilează, iar altă parte din mine își amintea cum la vârsta lui mâncam cot la cot din sendvișul meu cu câinii maidanezi de lângă ASE: mai mușcam eu, mai mușcau ei o bucată și tot așa.

Picăturile și pastilele de deparazitare câini

Picăturile și pastilele de deparazitare câini sunt o rutină absolut obligatorie, pe care n-o trec cu vederea, n-o uit, nu nimic. După episodul de anul trecut cu babesioza, de n-am știut dacă mai supraviețuiește au ba, iau și mai în serios tratamentul.

Zgarda cu medalion cu numărul meu de telefon

Pentru că are prostul obicei să fugă de acasă (deși mult mai puțin în ultima vreme), i-am făcut un medalion cu numele și numărul meu de telefon. A fost complet inutil; când a mai fugit nu ne-a sunat nimeni, însă un vecin l-a pus pe grupul cartierului și a comentat că a încercat să vadă ce scrie pe medalion, dar n-a stat deloc. Îmi pot imagina că n-a stat…

Butoanele de comunicare

Poate cel mai non-conformist accesoriu, butoanele de comunicare mi se par foarte utile. Le vedeți în poză și am încercat să-l învățăm să le apese atunci când își dorește ce scrie pe ele. Din motiv de lipsă de timp, cum ziceam la începutul articolului, n-am reușit să-l învățăm cu toate pe care le vedeți în poză. Însă, am reușit să-l învățăm ”Mâncare” și ”Afară” și am observat că face diferența dintre a apăsa ”mâncare” când vede că meșterim mâncare la bucătărie și ”vreau mâncare” atunci când îi e foame. Mai știe foarte bine și butonul Nu și m-a amuzat într-o zi că a lătrat la cineva pe stradă și-apoi și-a apăsat singur butonul care are vocea mea care zice ”nu” și a tăcut.

Momentan butonul cu ”mâncare” s-a stricat și e mare confuzie cățelească atunci când apare foametea.

Perie și pieptăn avem, dar nu stă neam la pieptănat, deci nu prea folosim.

 

Încălțările mamei, în funcție de vârsta copilului

Ieri am ieșit cu Ema și cu o prietenă la cumpărături în mall. N-am mai făcut asta de foarte mult timp și tare bine ne-a prins. În ultimii doi ani am investit, mai degrabă, în haine confortabile, de casă și de lucru în același timp, dar care să arate bine mai ales în partea de sus, unde mă vedea zoomul. La capitolul pantaloni stăteam foarte prost, iar încălțări nu mi-am mai cumpărat de dinainte de covid. Ceea ce a fost OK, mai ales că nici pe astea pe care le aveam nu le-am folosit în mod deosebit.

Acum că am revenit cu totul la cabinet, am făcut un inventar și am constatat ce îmi lipsește, dar am mai constatat și altceva:

Că alegerea încălțărilor mele a depins de vârstele copiilor. Știu, nu e chiar o revelație, dar este o revelație, totuși. Să vă explic.

Întotdeauna mi-au plăcut mult papucii pentru stradă. Nu papucii de plajă sau flip-flops. Nici papucii stil Birkenstock. Papucii de piele, pe care îi poți asorta la o rochie, la o fustă, care să-ți dea un aer vacanțos, dar elegant, în același timp. Aveam, pe vremuri, astfel de papuci, sau saboți și îi alegeam mereu din rafturile de pantofi.

Dar nu mi-am mai cumpărat așa ceva de când am avut copii pentru că… mi-era greu să fug în ei după copii. Și i-am tratat ca și cum n-ar fi existat. Mi-am dat seama ieri că nu a fost o alegere conștientă, o decizie de genul ”Aș vrea papuci, dar n-o să-i iau, pentru că nu pot alerga după cei doi copii mici ai mei, pentru că nu sunt buni pentru pădure, pentru bicicletă sau pentru țopăit prin oraș sau prin supermarket”. Nu, a fost o disonanță cognitivă, în care am tăiat cu totul ceea ce simțeam și îmi doream, pierzând contactul cu mine. Știu, poate părea banal, însă mă întreb câte alte lucruri am făcut așa în ultimii ani, câte alte lucruri am făcut așa în toată viața mea, câte alte lucruri mai fac așa și acum și câte alte lucruri voi mai face așa pe viitor?

Și-așa au trecut anii pe lângă mine, eu refulând undeva dorința mea, până în punctul în care n-am mai fost conștientă că ea există (a refula înseamna pe dos de ceea ce înțeleg, în general, oamenii de la termen; a refula, în înțelegere psihologică, înseamnă să ascunzi, să astupi, să bagi bine în străfundurile străfundurilor ceva, și nu a da pe dinafară, cum face o toaletă înfundată).

Încălțările, în funcție de vârsta copilului

0-1 ani, primul copil: aici purtam încălțări comode pentru drumuri lungi. Copilul dormea bine dacă era lipit de mine, iar eu în mișcare, așa că aveam adidași confortabili cu care mergeam toată ziua, bună-ziua. Nu conta prea mult ce formă au, cum se încalță, ci să fie buni de mers mult timp, pe unde vreau eu. Purtam mult niște adidași Nike și niște adidași New Balance, care erau grozav de comozi.

1-2 ani, primul copil și primul an când a apărut al doilea copil: aici atenția era și pe comoditate, dar și pe rapiditatea încălțării și descălțării. Pantofii gen slip-on erau grozavi, pentru că cine are timp de legat șireturi când ai un an sau doi?! Și aveam nevoie și de ceva pantofi buni pentru noroi și coclauri, pentru că deja nu mai decideam doar eu pe unde mergem. Deci, balerinii ieșeau din discuție.

Când a apărut al doilea copil, al doilea an: cu copiii mai măricei și cu mine, care începusem să lucrez în afara casei, au început să-și facă loc și pantofi cu toc și ceva pantofi și sandale mai puțin sport. Dar în rest, totul era tot pe principiul: să se încalțe ușor, să fie comozi și să pot merge peste tot cu ei.

Apoi mi-am diversificat încălțările oarecum, iar adidașii au primit și taskul de a arăta într-un anume fel, chiar dacă asta sacrifică din confort, dar unele tipuri de încălțări au rămas pierdute în negura timpului: cum sunt și acești papuci, pe care mi i-am luat ieri.
Sau cum sunt adidașii converse All Star, pe care i-am purtat și înainte de copii, pe care i-am purtat și după copii și care îmi plac și mi-au plăcut mereu și pe care i-am readăugat primăvara asta în colecția personală de adidași

Relația simbiotică pe care o avem cu copiii se oglindește în atât de multe aspecte din viețile noastre…
De la felul în care ne simțim, la activitățile pe care le facem și până la pantofii pe care nu îi purtăm cu anii.