O scrisoare pentru Diana, cea de 20 si ceva de ani

Urmează ziua mea luna asta. Uitasem de asta, că vine acus acus, dar mi-a amintit Fip aseară, când încerca să-si facă el ordine în gânduri. “Deci, după ziua Emei e ziua mea. Si după ziua mea, e ziua lui tati. Si ziua ta când e?”

Uite că e imediat după colț. Asteaptă linistită să mai treacă vreo 2 săptămâni si-un pic si vine imediat. Dacă o să vă întrebați câți ani împlinesc, să stiți că si eu m-am întrebat si am aflat doar după un calcul matematic simplu. Câți ani au trecut din 1985 si până în 2019? Destui, dar parcă nu suficienți. Parcă puteam să fac mai multe, să stiu mai multe, să-mi iasă mai multe. Poate vă identificați si voi cu insuficientul ăsta, când orice ai face, parcă tot nu-i destul.

Si ce fac eu atunci când îmi vin gânduri din astea fanteziste? Le compar cu concretul realității. Ce am făcut? Ce n-am făcut? Ce înseamnă suficient? Ce înseamnă insuficient? Drept urmare, mi-am scris o scrisoare. Când o să am acces la o masină a timpului, o s-o pun la curier si o să mi-o trimit. Până atunci, o pun aici.

Dragă Diana,

Wow, ce perioadă frumoasă din viața ta. Când îmi amintesc de-adevăratelea de tine, îmi dispare gândul urât. Pentru că esti misto. Atât de misto pe cât poți fi acum. Stiu că îți faci griji câteodatâ, dar respiră. O să cresti, o să te maturizezi, o să te aliniezi. O să lucrezi la tine, o să fii mai profundă, dar acum ai nevoie să te bucuri de viață.

Îți mulțumesc pentru toată experiența de viață pe care ai acumulat-o. Pentru toate deciziile bune si pentru toate greselile. Stiu că în serile în care pare că nimic n-are sens n-o să mă crezi când o să-ți spun că toate greselile tale sunt bune. Că esti bună si frumoasă si că din toate greselile astea ai crescut. O să înveti să pui limite din ce în ce mai bine, o să construiesti si o să dărâmi ziduri, o să cresti din tot. Si tot are un sens. 

Îți mulțumesc că muncesti si că esti serioasă. Si că te bucuri de munca ta. O să tot descoperi lucruri minunate de făcut si o să te bucuri de fiecare dintre ele. Stiu că unele dintre ele sunt coplesitoare câteodată, dar ia-le câte una pe rând si o să vezi că o să le aranjezi pe toate. 

Esti puternică, desi nu o stii. O să afli asta atunci când o să ai nevoie să te iei mai mult în serios. Si, uite, eu stau si mă gândesc la tine si îmi dau seama cât de puternică esti si prin câte ai trecut… Stiu, ți se pare că viața ta e usoară si că tocmai de-asta reusesti să treci prin ea, dar nu-i usoară. O faci tu să pară usoară, pentru că ai resurse si instrumente si le folosesti. Esti minunată!

Tu m-ai făcut să fiu eu. Cu prieteniile tale, cu iubirile tale, cu reusitele tale si cu esecurile tale. Diana de douăzeci si ceva de ani, tu ai făcut ca Diana de aproape treizeci si patru de ani să fie asezată. Să se iubească. Să construiască poduri. Să aibă o căsnicie cum stiu că îți doreai, dar nu credeai că vei avea. Si doi copii minunați la care visai, dar pe care erai sigură că n-o să ajungi să-i ai. Nu, nu te-ai “înecat ca țiganul la mal”. Ai mers până la capăt. 

Iar eu am crescut din tine. Am învățat de la tine. Am câstigat si am pierdut. Oameni, ocazii. Pe tata. Copilăria.

Asa că îți mulțumesc pentru tot. Pentru lecții, pentru amintiri. Si, stii? Câteodată mi-e dor de energia ta, de lipsa ta de limite, de bucuria ta. Chiar si de prejudecătile tale. De personalitatea ta colerică. Am nevoie să redescopăr asta în mine. S-a pierdut undeva în empatie si linistea de care am avut atâta nevoie o vreme. Vrei să mă reînveți cum se face?

Cu drag, îmbrățisări si iubire,

A ta Diana de aproape treizeci si patru de ani. 

 

Cum am căzut și cum m-am ridicat

Mai țineți minte că era o vreme când postam poze țanțoșe pe Facebook cu mine lucrând în creierii nopții? O vreme când voi mă întrebați ”Băi, dar când le faci pe toate?” și eu răspundeam candid și senin

Sunt norocoasă

Acum vreo 15 ani, când mai aveam nițel și terminam liceul, ideea de consiliere de carieră pentru elevi era o dovadă supremă de narcisism. Un ifos. Tichie de mărgăritar. Timpurile erau mișcătoare. Parcă ne modernizam și parcă totuși nu. Parcă părinții noștri încă nu puteau privi înainte fără teama de a fi prinși din urmă de griul blocurilor și oamenilor la fel care îi urmăreau cu guri căscate de monstru care se hrănise atâta vreme cu tinerețea, bucuria și sinceritatea lor. Parcă le era teamă tuturor adulților din jurul nostru să facă un pas înainte, ca să nu se trezească apoi că fac doi înapoi. Tot ce era în jurul nostru părea să fie o realitate de cristal, pe alocuri crăpat, pe alocuri murdar, dar amenințat în permanență că la orice vânt mai puternic, va fi spulberat definitiv de cel mai mic fir de nisip.

Așadar, puțini păreau cei care să aibă o idee despre ce va fi să fie. De fapt, privind în urmă, părinții din generația noastră îmi pare că se împărțeau în trei categorii.

Părinții care păreau să știe cum vor evolua lucrurile. Puțini la număr. Foarte puțini, chiar și între părinții colegilor mei, deși am învățat la o școală puțin mai ”în bulă”. Sau ”în afara bulei” de oameni ce nu știau altceva decât comunism.

Apoi veneau părinții curajoși. Care, deși nu știau ce o să se întâmple, își puneau speranțele în ”afară”. Mulți dintre colegii mei au plecat ”afară”, în Germania sau Austria, unde au făcut o facultate sau alta și de unde cei mai mulți nici că s-au mai întors. Nici n-ar fi avut la ce.

Din a treia categorie făceau parte părinții care se temeau de viitor, pentru că părea atât de diferit de trecut, cu toate astea putea să ajungă să fie chiar la fel la un moment dat. Și nu reușeau să-și dădeau seama ce-i mai rău. Să fie la fel, sau să fie altfel? Cam așa cred eu că au fost și părinții mei. Iar pentru că nu știau foarte bine ce o să fie, s-au gândit că cel mai de folos mi-ar fi să fiu flexibilă. Recunosc, asta simt și eu pentru copiii mei. Că asta e important pentru un viitor incert. Să fie flexibili. Ce însemna flexibilitatea acum 32 de ani e diferit de ce înseamnă (cel puțin pentru mine) flexibilitatea acum, iar asta e o poveste pentru altă zi.

Pe principiul trebuie să știi să faci de toate și nimic, ca să te poți angaja oriunde, am ajuns să învăț la facultate să fac traduceri. De parcă nu mi-ar fi fost suficient 12 ani de școală plus vreo 3 de grădiniță de germană matern, limba secundară îmi fu germana… Învățam, din nou, declinări, conjugări, verbe regulate și neregulate. Vreo 4 ani. La finalul facultății, aveam o diplomă care-mi permitea să-mi iau autorizația de traducător pentru limbile engleză și germană. Pentru limba engleză n-am depus niciodată actele. Pentru limba germană puteam să mi-o iau chiar și fără facultate, în baza altor testări, examene și diplome ce le mai aveam. Nu eram nivel C2, eram nivel C1. Iar asta era suficient. Dar, aveam o diplomă de facultate, care nu m-ar putea stigmatiza niciodată ca fiind supracalificată. Practic, asta însemna că mă pot angaja oriunde.

4 ani pierduți din viață, pentru că n-am avut curajul la momentul respectiv să pun un picior în prag și să spun ceea ce simțeam. N-aș fi vrut să merg la facultatea asta inutilă (sau, hai să fiu drăguță; să-i zic ”parțial inutilă”, din respect față de cei câțiva profesori minunați pe care i-am cunoscut acolo… căci au fost). Aș fi vrut să merg la altă facultate. De exemplu, mi-ar fi plăcut psihologia. Mama spunea, însă, că psihologia nu-i o facultate serioasă, pentru că ”toată lumea” face psihologia. Apoi, că-i greu și costisitor să-ți deschizi un cabinet și ce-o să te faci? O să mori de foame cu diploma de psihologie în brațe. N-a fost loc de negociere, nu doar pentru că ea a închis ușa, ci și pentru că după ce a închis-o ea, eu, ca un copil demn și respectuos ce eram, am încuiat-o bine cu cheia, pe care am aruncat-o departe. Aia e. Nu-i de mine psihologia.

Mi-au mai trebuit vreo 10 ani să mă trezesc. A fost adevărat, facultatea mi-a acordat multă flexibilitate. Știam bine germana, iar asta m-a ajutat mereu să-mi găsesc locuri de muncă ok. Am schimbat domeniile, am trecut prin corporație, am făcut marketing, finance, am trecut de la una la alta, negăsindu-mi, de fapt, locul, dar punând suflet peste tot unde simțeam că e ceva nou de învățat, că am libertate să mă desfășor, că ceea ce fac eu e cât de cât important și relevant în lumea asta.

Când am intrat în concediu de maternitate cu Ema, V. m-a întrebat foarte serios într-o zi: ”Ce-o să faci când se termină concediul? Te mai întorci în corporație? Ca să știm cum ne organizăm”. Mi s-a părut SF întrebarea lui. Cum să nu mă mai întorc? Ce vorbă-i asta? O să ajungă copilul la 2 ani, o să-i găsim o grădiniță unde o s-o lăsăm dimineața la 8.30, apoi o să fugim s-o luăm la 18.30, ca orice familie din jurul nostru. Că așa se face. Ceva vreme mai târziu s-a dovedit că omul ăsta are un fler extraordinar. Sau că, poate, mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însămi.

 

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea. Pentru că, vreo 11-12 ani mai târziu, m-am întors la ușa aia încuiată, m-am căutat peste tot de cheie și am găsit-o la el până la urmă.

Am descuiat ușa și am intrat. Facultate, cursuri de formare în psihoterapie, tot felul de alte cursuri și cursulețe, certificări și diplome mai mult sau mai puțin utile, cărți, zeci de cărți, sute de cărți, terapia mea personală, etc. Voiam să recuperez toți anii ăștia și să aflu tot!

Apoi am început să lucrez cu clienți (mai degrabă cu cliente) și abia atunci mi-am dat seama cât sunt de norocoasă. Ce înseamnă să faci ceva din suflet și din inimă, cu pasiune și cu dorință. Să nu bodogăni că ai ședințe seara la 10 sau dimineața la 8 (ok, recunosc, 8 dimineața e off limits pentru o zgripțuroaică matinală ca mine :)). Să nu simți că muncești atunci când o faci. Să vezi și să simți că dai înapoi lumii tot ce poți tu mai bun. Să te cunoști mai bine din fiecare ședință, căci cred că terapia și consilierea sunt oglinzi fantastice nu doar pentru client, ci și pentru terapeut.

Sunt norocoasă că ajung la mine povești care îmi apasă butoane și care mă îndrumă să mă caut mai mult. Că mă lovesc în față lucruri pe care încercam, ca un animal speriat, să le ascund și să le las mult în urma mea. Că îmi apar de atâtea ori, încât mi-e imposibil să le mai ignor și îmi suflec mânecile și mă pun pe treabă, să le întreb cine sunt și ce vor de la mine, să vedem cum putem merge alături, braț la braț în viața asta, care poate să fie frumoasă sau urâtă. Depinde ce alegi. Sunt norocoasă pentru toate femeile astea care mi-au intrat în viață și care m-au făcut să mă uit cu sinceritate la mine, ca într-o oglindă curată, în fața căreia stau dezbrăcată, limpede, cu toate cicatricile mele, fără să mai fug și fără să mă mai ascund.

Sunt norocoasă. Sunt norocoasă, așa cum a zis Ema aseară, când i-am povestit că n-am găsit sparanghel murat la Lidl, din care a mâncat la Simona și i-a plăcut mult, ci la Carrefour și are alt gust și e mult mai moale:

– Mami. Sunt cea mai norocoasă fetiță.
– Cum așa?
– Păi ai găsit sparanghel din ăla. Și nu doar că ai găsit sparanghel, dar pentru că mie mi-a căzut dintele și mi-e greu să mănânc, ai găsit sparanghel moale, ca să-mi fie ușor. Sunt foarte norocoasă!

O fi genetic. Vă mulțumesc tuturor!

Mai multe despre mine puteți citi aici.

Copilul la școală. Între adaptare și dez-adaptare

Rar îmi mai iau notițe la evenimente de parenting, dar aici am plecat cu aproape o agendă plină de informații, așa că n-o să vi le ofer pe toate pe care le-am reținut ca fiind importante pentru mine, ci acum vreau să discutăm despre cum arată un copil adaptat la viața școlară și cum arată un copil dez-adaptat.

9 lucruri pe care nu le știați despre Berlin (și o poză cu mine de acum prea mulți ani)

Vă rog să vă așezați și să vă țineți bine de scaune, în regulă? Am să vă dau o știre de maximă importanță:

Eu și cu soțul meu ne-am propus ca anul acesta să mergem împreună într-un city break. În altă țară. Noi. Doi. Și poate niște prieteni.

Până acum erau copiii prea mici și nu voiau să stea fără mine. Apoi, copiii erau tot prea mici și nu voiau să stea fără mine sau fără V. Apoi au mai crescut, dar tot mici erau, pentru că nu puteau sta fără noi decât câteva ore. Apoi au crescut brusc și au dormit prima noapte fără noi. Dar tot mici i-am văzut, așa că nu ne-am permis să părăsim prea mult perimetrul. În niciun caz atât de departe. Apoi am zis că vom face asta ”cândva”. De atunci a mai trecut ceva apă pe Dâmbovița.

Așa că vara asta se promite a fi… promițătoare. Un concediu în primăvară împreună cu copiii, în Spania. Un concediu în toamnă împreună cu copiii în Turcia (am început să caut oferte pentru Antalya 2018, pentru că-mi suna cunoscut locul, dar cum n-am mai fost niciodată în Turcia, habar n-am unde am putea merge. Dacă mă puteți ajuta, insist să-mi scrieți 🙂 Căutăm un hotel kid-friendly pentru vârstele 3,5 și 7 ani, să aibă și o piscină acoperită, să fie aproape de plajă cu nisip și să se ajungă ușor acolo. Și, desigur, all inclusive.)

Pe lângă concediile cu copiii, și 4 zile de adulți fără griji, undeva unde nu am mai fost până acum.

 

Îmi surâd Lisabona, Londra, Amsterdam sau Bruges (m-a convins articolul ăsta legat de obiectivele turistice din Bruges)

De fapt, cel mai mult mi-ar surâde Berlin, care e orașul meu de suflet. Dar, pentru că sunt convinsă că V. n-ar fi de aceeași părere (avem gusturi extrem de diferite la… TOT :))), a rămas că acolo voi merge, cândva, doar cu fetele.

Haideți să vă spun câteva lucruri despre Berlin, pe care poate nu le știați.

Ce nu știați despre Berlin…

Berlin este un oraș în care e foarte greu să te plictisești. Zilele de vară sunt plăcute, deși câteodată mai plouă. Chiar și când plouă e imposibil să nu găsești ceva de făcut în interior. De exemplu:

Dacă ai alege să vizitezi un muzeu pe zi, ți-ar lua aproape tot anul să le vezi pe toate. În Berlin există undeva pe la 200 de muzee și 260 de zile lucrătoare (adică fără weekenduri. Sărbătorile legale nu le-am pus)

Imagini pentru berlin museum

În Galeriile Lafayette există un bancomat de la care poți cumpăra aur.

Imagini pentru galerie lafayette berlin goldautomat

Infrastructura metroului este atât de bine pusă la punct, încât câteodată te lovești de dilema: ”La ce stație să cobor? Există 3 stații la fel de aproape de destinația mea și nu știu ce să aleg.” (473 km de linie de metrou. 473!)

Imagini pentru berlin ubahn

Berlinul chiar e un oraș verde. 44% din suprafața orașului zice-se că ar fi acoperită de spații verzi, păduri, râuri, lacuri. 440.000 de copaci sunt plantați pe străzile din oraș.

 

Și dacă tot vorbeam de Antalya mai sus… În Berlin găsim cea mai mare populație turcă din afara Turciei. Cu această ocazie, țin să-l salut pe domnul drăguț din Kreuzberg, care mi-a făcut reducere de 5 euro la adidași acum vreo 14 ani, pentru că nu îmi ajungeau banii :))

Imagini pentru berlin turkish market

Dacă ajungeți în Berlin, neapărat vizitați muzeul deschis în memoria evreilor care au fost uciși în Europa. Eu am găsit ceva de nedescris acolo.

Imagini pentru berlin juden museum

Berlinul are mai multe poduri decât Veneția sau Amsterdam: 1700. Și 180 km navigabili, pe care să te tot plimbi.

Imagini pentru berlin bruecke oberbaum

Dacă ajungeți pe acolo, treceți să vedeți și gigangicul bloc prin care trece o… autostradă!

Imagine similară

Simbolul orașului este un ursuleț, pe care o să-l întâlniți peste tot prin oraș. De la capete de pod, până la statui în mijlocul trotuarului sau în stația de metrou, de exemplu.

Viața e o aventură

Ei bine, Fip e mult mai usor de impresionat. Practic, nu trebuie să depun eu niciun efort. El e pur si simplu impresionat de viață în sine. Viața e o aventură, atunci când stii din ce unghi s-o privesti.

Planuri de weekend pe bicicletă

Alaltăieri dimineață mă întreabă V:

– Voi la ce oră ajungeți mâine acasă?

Uf, asta e o întrebare foarte bună. Mi-o adresez și eu, adesea. Și tot adesea n-am un răspuns la ea.

– Nu știu. De ce?

Rezoluții pe 2018

rezoluții 2018

Eu nu funcționez cu ”rezoluții”. Mă rog, ca paranteză, m-am uitat și în DEX, iar în limba română, cuvântul ”rezoluție” nu-i tot aia cu ”resolution”-ul americănesc. Îl folosim în mod corect, doar dacă deciziile noastre pentru anul următor sunt luate ”în urma unor dezbateri colective”. Eu îmi asum că deciziile nu le iau în niciun colectiv, așa că voi folosi greșit cuvântul și eu. Mea culpa, dar e la modă și nu vreau să ratez moda.

Ziceam că eu nu funcționez cu ”rezoluții”. Nu funcționez nici cu planuri și nici să-mi propun lucruri nu mai vreau. Poate că vă sună ciudat, poate voi sunteți genul care tocmai de planuri se ajută pentru a fi fericiți și pentru a reuși. Eu nu sunt așa.

Când am decis că voi fi freelancer, m-am pus frumușel la masă și am început să mă gândesc de unde și cum să încep. Google îmi propunea o mie de soluții magice, toate cursurile pe care le-am ascultat propuneau aceleași soluții la fel de magice, cărțile pe care le citeam îmi propuneau aceleași soluții magice. Stabilește-ți un scop, împarte-l în etape, stabilește pașii pentru fiecare etapă. Totul fain frumos și structurat. Ta-daaa. Nu uita de timp. În cât timp îți propui să-ți atingi scopul?

M-a demoralizat inițial. Ce scop am eu? Că nu-l găseam să fie cuantificabil. Sau nu știam să-l cuantific. OK, dacă am decis că voi fi freelancer, trebuie să produc bani. Dar câți? S-o luăm pas cu pas și să îmi propun să produc mai puțini la început, iar apoi să cresc? Sau să-mi propun mulți de la bun început, ca să pornesc la drum cu mindsetul ”corect”? Și până când s-o fac? De câți followerși am nevoie? De câte vizite unice pe zi? Cât e mult și cât e puțin? Deja eram pierdută în spațiu. Am încercat să-mi fac un plan, o listă, să identific etapele și pașii din fiecare etapă. Dar mă uitam în foaia aia la fel de încrezătoare ca un șoarice la o mașină de curse.

 

Unde era pasiunea? Unde era magia? Unde era plăcerea? Unde era dorința? O foaie simplă, rece și urâtă se uita la mine de pe masă. Am renunțat. Apoi m-au apucat dubiile. Poate de-asta n-o să reușesc, pentru că nu-mi propun. Așa că mi-am propus. Să ajung, până la finalul anului, la 10000 de followeri pe facebook. N-am ajuns. Pentru că nu m-am putut ține de plan, de etape și de pași. Pentru că n-am simțit.

Eu nu pot cu planuri. Eu trebuie să simt pe moment, să-mi placă atunci, să-mi bucure inima. Nu pot să-mi pregătesc hainele de seara, pentru că nu știu dacă o să simt a doua zi să mă îmbrac fix cu ele sau cu totul altceva. Nu reușesc să planific articole pentru blog, pentru că simt că se pierde esența pasiunii mele pentru scris dacă le scriu azi, conform unui grafic bine stabilit la începutul lunii. Nu pot. Pentru a face ceva cu adevărat, trebuie să simt puterea care-mi vine din interior. Energia și dorința. Iar eu pe astea le pierd pe o hârtie cu litere pe ea, așteptând să treacă zile din calendar până când să reușesc să le eliberez.

Și cum? Vine anul nou și nu-mi propun nimic? Ba da. Îmi propun și eu ceva. Îmi propun să am așteptări mai puține. De la mine, de la ceilalți și de la viață. Cu cât am așteptări mai mari, cu atât sunt mai mari șansele să fiu dezamăgită. E o lecție pe care am învățat-o mereu luându-mi pământ în freză. Prefer să mă las surprinsă. De multe ori știu sigur că suprinderea va fi una plăcută. Iar când nu va fi, e suficient să mă gândesc la intențiile bune ale tuturor celor din jurul meu. Toți avem intenții bune, greșelile se pot corecta, relațiile se pot repara, totul trece.

 

Și, în același ton, îmi mai propun să trăiesc AICI și ACUM. Nu acolo și ieri și nici dincolo și mâine. Să mă bucur de clipa de acum, fără să mă gândesc cu teamă la ce va urma și fără să mă gândesc cu tristețe la ce a fost. Inclusiv fără să mă proiectez într-un prezent paralel, unde ”cum ar fi fost dacă”.

Le iau pe toate așa cum sunt. De la a fi mamă, trecând prin a fi soție, a fi fiică, a fi proprie angajată, a fi prietenă, până la a fi Diana, mă las surprinsă de toate, încercând aproape în fiecare clipă din viața mea să dau tot ce pot eu mai bun. Mai puțin în momentele în care voi fi obosit să dau tot ce-i mai bun și voi mai ține și pentru mine tot ce-i mai bunul ăsta, mulțumindu-mă să dau ceva mediocru în exterior. Și e ok așa.

E ok să nu fiu perfectă nici în 2018 și mă bucur că nici nu-mi mai propun să fiu. E ok să n-am un plan pentru 2018, ci să văd unde mă duce. E ok să știu ce vreau, chiar dacă nu pot cuantifica asta. E ok. Eu sunt ok. Viața mea e ok. Toți suntem ok.

Așa că e ok și ca voi să aveți planuri pentru 2018, dacă așa funcționați voi. Să aveți liste și etape și scopuri și pași clari pentru a vi-i atinge. Ce încerc să spun e că nu toți funcționăm așa. Și e perfect!

Mi-ar plăcea să-mi spui dacă ești și tu la fel… Sper că nu sunt singura așa 🙂

E timpul pentru Crăciunul din toamnă!

brad de craciun

sursa foto: trilulilu.ro

 

Prima oară când am văzut un brad de Crăciun anul ăsta, împodobit frumos și voios, a fost undeva prin octombrie, într-un mare magazin de mobilă. Până la urmă, a fost bine, pentru că în anii trecuți bradul de Crăciun îl vedeam permanent împodobit la intrarea în cartierul în care locuiesc, cu singura diferență că în timpul anului nu îi aprindeau beculețele. Bradul exista tot timpul anului și lumina doar de Crăciun. La un moment dat, după câțiva ani în care am funcționat așa, l-au scos.

Pe lângă magazine, care de acum sunt cam toate împodobite, am văzut și la prietene că au deja bradul cu globuri în casă. Am văzut deja brazi de cumpărat, tăiați frumos și aliniați, așteptând oameni care să-i ducă acasă, să-i pună în suport și să agațe beteală în ei. Am văzut și brazi la ghiveci, scoși la șosea. Deși nu-i frumos, mă mai surprind câteodată trăgând cu ochiul prin ferestrele pe lângă care trec. Am văzut deja, și în spatele acestor ferestre, beculețe de brad pâlpâind frumos.

Crăciunul toamna

Mi s-a părut ciudat. În fiecare an mi se pare ciudat să văd că nici n-a început bine școala și deja ne pregătim de Crăciun. Superficial, mercantil, obositor. Dar, apoi am înțeles motivul și de ce toată lumea se grăbește să fie Crăciun repede, repede de tot.

Un psihanalist, Steve McKeown, a ajuns la următoarea concluzie. Și citez de pe Unilad:

”Deși ar putea exista o serie de motive simptomatice pentru care cineva ar dori să decoreze pentru Crăciun obsesiv de devreme, cel mai adesea, motivele sunt legate de nostalgie, de a retrăi magia sau de a compensa pentru emoții de neglijare, simțite în trecut. 

Într-o lume plină de stres și de anxietate, oamenii doresc să se asocieze cu lucruri care îi fac fericiți, iar decorațiunile de Crăciun evocă acele sentimente puternice ale copilăriei.

Decorațiunile sunt, pur și simplu, o ancoră sau o cale către acele emoții magice ale entuziasmului din copilărie. Așa că, a decora pentru Crăciun atât de devreme, extinde perioada entuziasmului.”

Bun. Ce frumos, deci, până la urmă e de bine și nu e doar ceva mercantil. Sau, chiar dacă e, avem și ceva de câștigat din povestea asta.

Împodobește, mamă, bradul, dar închide colindele alea!

 

Doar că două zile mai târziu, când deja eram liniștită și mă întrebam unde or fi decorațiunile noastre (celelalte, în afară de coronița de la Crăciunul trecut, pe care încă nu am dat-o jos de pe ușă, asemeni bradului de la intrarea în cartier), dau peste altă știre, care zice ceva diferit.

Mă rog, știrea asta nu se leagă de decorațiuni, ci de colinde.

Linda Blair, psiholog clinician, zice așa despre colindele ascultate prea devreme:

Ar putea să ne facă să ne simțim prinși – Este o reamintire că trebuie să cumpărăm cadouri, să avem grijă de oameni, să ne organizăm pentru sărbători.” Cu alte cuvinte, mai spune ea, a asculta muzică de Crăciun atât de mult și atât de devreme, poate provoca anxietăți.

Și m-am blocat. Măi, dar până la urmă cum e bine? Mai devreme? Mai târziu? Să împodobesc casa, dar fără să ascult colinde? Prea multă presiune. Confuzați lumea, și mai multe nu. Serios… Până la urmă o s-o las baltă și o să fac așa cum cred și știu eu.

În decembrie începem cu coronița și cu calendarul de advent, pe 5 pregătim puțin casa pentru Moș Nicolae și apoi, în funcție de ce și unde ne prinde Crăciunul, împodobim bradul și casa mai aproape sau mai departe de Crăciun.

Până atunci, ne delectăm privirile cu casele decorate cu beculețe din cartier, cu moșcrăciunii din magazine, cu globurile din magazinele de bricolaj și cu coronița de pe ușa de la intrare.

Voi când împodobiți casa?

Experiența noastră cu detectorul de gaz – nu foarte fericită

De când am copiii sunt (mult) mai atentă la siguranța noastră. Lucruri pe care înainte nu le observam, acum nu doar că îmi trec prin minte, dar le și gândesc până la cel mai mic detaliu.

Săptămâna internațională a vaccinării

Nu știu dacă știați, dar săptămâna asta e săptămâna internațională a vaccinării. Între 24 și 30 aprilie sărbătorim faptul că vaccinurile administrate responsabil funcționează și că și datorită lor speranța noastră de viață a crescut foarte mult.

Planul săptămânal (și – mai ales – flexibil) de curățenie

Când eram mică, gospodinele familiei aveau planul lor zilnic de îngrijit casa. Nu mai țin minte în detaliu cum se organiza fiecare bunică, știu doar că joia era zi de spălat rufe pentru una dintre ele, iar pentru cealaltă era zi de aspirat. Iar mama gătea vinerea iar sâmbătă dimineața făcea curat în casă și duminica se ocupa de călcat.

Cum îți dezvolți creierul mergând pe bicicletă

Puteam fi mult mai inteligentă decât sunt, dar n-am știut că pot deveni și că e atât de simplu.

La asta m-am gândit zilele trecute, când am dat peste niște studii care legau mersul pe bicicletă de dezvoltarea creierului. Când eram mică,

Cum învățăm copiii să schieze din sufragerie?

Am discutat cu un instructor de ski de copii, pe care l-am abordat mișelește și l-am întrebat ce și cum să facem. Și mi-a dat 4 teme pentru acasă, 4 exerciții pe care să le facem în intimitatea propriei sufragerii sau curți,

Chiuveta de la baie – Piece de resistance

Mai mult decât cum arată restul casei, baia spune multe multe despre persoana care o folosește. Cel puțin, îmi spune mie. Dacă e să mă uit la băile pe care le avem noi, pot să confirm.

Ce mâncăm inainte și după antrenamentul la sală

Azi vă propun un articol care iese din zona mea de expertiză, așa că nu l-am scris eu, ci un domn care cu asta se ocupă. Mihai o să vă povestească astăzi despre ce anume e bine să mâncăm înainte și după exercițiile de la sală, ca să beneficiem cel mai mult de pe urma antrenamentului nostru. 

Cum am ales noi complexul rezidențial în care locuim

Locuim într-un complex rezidențial de aproximativ 8 ani. Înainte de asta am locuit în alt complex rezidențial. Țin minte primul Crăciun petrecut acolo și cum am rămas absolut fascinată de faptul că în holul blocului era un brad de crăciun, decorat și tot tacâmul și nu-l fura nimeni

Cum să avem grijă de noi toamna

Mai e puțin și putem spune că a trecut și vara asta. Poate o să vă întrebați la fel ca și mine: când? A trecut repede, cum trecea pe vremuri vacanța de vară. Parcă ieri căutam costumele de baie prin fundul dulapului, iar acum stau și mă întreb dacă am suficiente umbrele în casă.

Ce faci dacă îți scapi telefonul în WC, ca mine

Acum un an, cam pe vremea asta, trântisem portbagajul peste telefon și îi mai schimbasem apoi ecranul de încă vreo trei ori (o dată îl scăpasem din patul supraetajat al copiilor, o dată îl scăpase un copil pe jos la grădiniță și o dată îmi crăpase pur și simplu în mână, în timp ce mă uitam la el)

Iar a fugit Doni, schnauzerul tuns ca o focă

Doni este câinele nostru. Un Schnauzer mic (mai degrabă mediu), negru și foarte jucăuș. Extrem de jucăuș. Enervant de jucăuș. Doi adulți și doi copii nu fac față nevoii lui de joacă. E energic, fuge, țopăie ca pe arcuri, se învârte în cerc, sare de pe loc ca să ne lingă pe nas, nu-și poate controla entuziasmul și sare pe copii (care sunt doar un pic mai înalți decât e el) și îi doboară, fură mâncare de pe masă, face pipi la baie (true story, mai urmează doar să-l învăț că trebuie la baie, dar la WC, nu pe jos)… Ce să zic, e un câine care acum îți bucură sufletul și pe care acum îți vine să-l mănânci cu fulgi cu tot.

Dar, într-o vreme, activitatea lui preferată era fugitul din curte. Învățase să deschidă poarta și pleca pe străzi. Când am schimbat încuietoarea porții, a săpat un tunel pe sub gard. Când i-am acoperit tunelul, a rupt o ulucă din gard. Când am prins uluca, a învățat să deschidă și încuietoarea nouă. Fugea pe lângă noi, dacă nu ne strecuram ca Flash pe poartă sau pe ușă. Încă nu a descoperit că poate sări gardul. Atunci, n-o să ne mai rămână nimic de făcut, decât să împrejmuim curtea cu sârmă ghimpată.

Era o vreme când, cu toată bunăvoința noastră de a-l ține în curte, reușea să fugă aproape zilnic. Deja mi-era jenă de vecini când ieșeam cu el la plimbare. Mi se părea că toată lumea se uită urât la vecina aia nesimțită care lasă câinele pe străzi, să-și facă nevoile, să se împuieze și cine știe ce să mai facă. Ah, apropos de ieșit la plimbare, ultima lesă a ros-o în 5 minute ca să se elibereze de lângă noi, care stăteam la o cafea, cu el tolănit lângă scaun. Am legat-o. 5 minute mai târziu, o rosese din nou.

Dar, în ultima vreme, i-am dat de cap și n-a mai fugit. Am refuzat să mai folosesc ieșirea din curtea în care stă el și plecăm pe ușa casei, ca să nu mai aibă pe unde să se strecoare. De când a rupt ultima dată gardul cu totul (nu doar o ulucă, a rupt tot gardul ca să fugă! Schnauzer pitic, da?), n-a mai reușit să miște nici măcar un lemn din el. Poarta am reușit să o modificăm și să n-o mai poată deschide (de multe ori îmi e greu și mie). Pe sub gard nu și-a mai săpat nimic. Pe scurt, n-a mai fugit.

Până săptămâna trecută, când primesc un tag pe facebook, la o poză. Era o poză cu Doni. Pe care îl prinsese veterinarul din cartier și îi pusese semnalmentele pe grupul cartierului, încercând să-i găsească proprietarii. Arăta în poza aia ca vai de el, pentru că, nu știu cum, fugise din nou. Iar afară era ploaie și el era plin de noroi, ciufulit și ud tot. Are microcip de câine, doar că numărul de telefon din baza de date e unul vechi, pe care nu-l mai avem, așa că veterinarul n-a reușit să dea de noi. Dacă tot era acolo, mi-am dat seama că nu i-ar fi prins rău nici o vizită la ceva cosmetică de câini, dar cum ar fi fost să scriu comentariu la postare ”Da, e al nostru. Mulțumim că l-ați găsit. Ați putea, vă rog, să-l și spălați și să-l tundeți?”

doni captiv

Adică, era așa…

Săptămâna viitoare o să-l programez, totuși. Numai că avem o dilemă. Eu vreau să-l tund ca pe un schnauzer. Iar domnul V. zice să nu, pentru că o să se umple mereu de noroi pe burtă și picioare și că ar prefera să-l tundem focă, așa cum am făcut data trecută (l-am tuns scurt peste tot și arăta exact ca o focă :)))

Am, oare, cititori cu schnauzeri tunși ca niște schnauzeri? E greu tare de întreținut tunsoarea?

schnauzer

sursă foto: pinterest.com