Vine, vine priiiimăăăvaaaraaaa… Hai, odată! Că nu prea mai am răbdare.
Primăvara e anotimpul meu preferat, plin de speranță și iubire de viață. Îmi place să arunc din șubele de pe mine și îmi place să observ natura cum reînvie.
Îmi place să observ etapele prin care trec plantele mele, trezite și ele la viață.
Îmi place să mă încarc de energie de la soare.
Îmi place să stau afară și să respir.
Îmi place să mă plimb.
Îmi place să observ schimbările săptămânale din pădure.
Îmi place aerul de dimineață.
Îmi place să-i văd și pe ceilalți că sunt zâmbitori.
Îmi place să-mi umplu casa de lalele.
Îmi place să am grădina curățată, ca să mă pot bucura de ea (da, nu-mi place deloc să o și curăț, iar de doftoricit copacii și plantele din curte, se ocupă V. El se pricepe să aleagă cu ce să facă tratament de afide trandafirului, sau cum să salveze tuia de la moarte sau ce să facă atunci când mărul suferă de ceea ce am aflat că se numește ”Foc bacterian” (mă rog, am aflat de focul bacterian la gutui, dar pare să fie același lucru).
Îmi place să observ plantele mele din ghiveci și să văd cine mai are o frunză nouă, cine se întinde după lumină, cine a făcut iar păduchii ăia lânoși extrem de oribili (observați, vă rog, cum eu, fost copil crescut la bloc, mă descurc foarte bine cu plantele de apartament, pe când V., fost copil crescut la curte, se descurcă foarte bine cu cele de grădină: ne completăm minunat unul pe celălalt 🙂 )
Familia noastră nucleu este compusă din 12 picioare. 8 de oameni (deci suntem 4) și 4 de cățel. Cățelul care trăiește în familia noastră de aproape 7 ani este un Schnauzer negru, foarte iubitor și extrem de energic. În acest articol o să vă povestesc nițel despre rasa lui și de ce am ales un Schnauzer și nu altceva,
Schnauzerul este un câine de talie medie, musai tuns cu mustață și bărbiță și sprâncene stufoase. Are un temperament plin de viață, așa că e un partener de joacă tare vesel și simpatic. Și agasant câteodată, când energia lui o depășește pe a noastră. Noroc cu copiii, care au și ei la fel de multă energie ca și el.
Schnauzerii au personalități puternice, cu numeroase trăsături de caracter care par să se contrazică reciproc. Sunt extrem de vioi dar foarte echilibrati in interior, sunt afectuosi dar si incapatanati, curajosi si vigilenti dar si jucausi. Această versatilitate îi face câini adaptabili, care se simt ca acasă în rolul de câini loiali de familie, precum și câini de pază neînfricați Iar noi ne-am lovit adesea de acest paradox câinesc și am sperat să reușim să încurajăm mai mult aspectele pozitive, dar nu ne-a ieșit mereu.
Câinele sportiv, isteț și încăpățânat
Dacă te gândești să îți iei un Schnauzer, ia în calcul că trebuie să-l menții activ. Noi am ales un câine jucăuș pentru că știam că avem doi copii jucăuși și pentru că stăm la curte. Deși între timp s-a mai lenevit și el și a devenit mai mult câine de interior decât de exterior, nu cred că i-ar fi prins la fel de bine viața la bloc. Are nevoie de loc să alerge, să se tăvălească, să sară și să facă un soi de circ câinesc. Câinii care nu sunt antrenați suficient dezvoltă adesea comportamente nedorite și am pățit asta cu el, când erau copiii mai mici, iar eu aveam disponibilitate mai puțină pentru el. Fugea de acasă, făcea prostii, câteodată mă scotea din sărite. Datorită nivelului ridicat de încredere și inteligență, unii Schnauzer au tendința de a fi dominanti și protectori.
Și asta am pățit cu el, până mi-am dat seama că el credea că eu am nevoie de protecția lui. Inteligența și-o folosea fie ca să descopere modalități noi de a fugi de acasă (a învățat să deschidă mai multe sisteme de porți, a săpat pe sub gard, deși nu e o rasă care sapă, a învățat câteva trucuri simple în 5-10 minute), fie ca să aibă grijă de mine. În principiu, încerca să mă protejeze de alți câini sau de alți… copii. Atunci când m-am prins de dinamica asta a noastră nesănătoasă, m-am apucat să-i arăt că dețin controlul asupra situației și că nu am nevoie să mă protejeze el. De atunci ne e mult mai bine. Schnauzerul nostru s-a dovedit a fi un câine extrem de afectuos și ascultător.
Câine de familie atent, dar nu neapărat iubitor de copii gălăgioși
Schnauzerii își iubesc oamenii și preferă să fie alături de ei în orice moment. Când am citit despre această rasă, am aflat că atunci când câinele este bine, se înțelege deosebit de bine cu copiii și le este loial. Ce nu am știut, este că această rasă nu e suficient de încrezătoare în străini cât să nu rămână mereu în alertă și că nu apreciază copiii gălăgioși. Da, de copiii noștri ascultă, indiferent cât sunt de gălăgioși, dar când vin și alți copii care țipă și fac nebunii sau care par să se lupte cu copiii noștri, intră în priză. Se vede că se simte confuz și că nu înțelege care e rolul lui atunci: să apere, să nu apere… Deci nu e câinele care să stea cu copiii atunci când le vin musafiri, decât dacă musafirii au și ei câinii lor și știu să pună limite (devine obedient atunci când i se pun limite). Aici recunosc că mi-ar fi plăcut un câine puțin mai tolerant…
Câinele gălăgios
Un alt lucru pe care ni l-am fi dorit, dar nu l-am primit, a fost un câine care nu latră prea mult. Da, Schnauzerul este un câine căruia îi place să comunice mult verbal, să raporteze tot ce vede pe geam sau aude afară. La casă mai e cum mai e, mai ales că acum ne ascultă când îi spunem ”Șșșșșș” sau am mai învățat că dacă mă duc cu el la geam să văd și eu ce-mi arată el, se declară mulțumit că am preluat responsabilitatea de a proteja casa de ce pericol a descoperit el, și apoi își vede de treabă și tace. E un fel de alarmă cu picioare, dar cu un senzor foarte sensibil.
Însă… l-am adus în câteva zile la cabinet, care e la parterul unui bloc (cu cartoane în loc de pereți, aș zice). A fost o experiență îngrozitoare și pentru el, și pentru mine și pentru vecini. Ar fi lătrat încontinuu…
Dar… alternativa la acel moment era un Terrier, care latră mai puțin decât un Schnauzer, dar care… sapă. Nu am vrut un câine care sapă, pentru că V. avea gazon și flori în grădină, iar eu casa plină de ghivece. De săpat nu sapă, dar la cât de activ e, a distrus gazonul alergând pe el și făcând pipi pe el, iar florile la fel. Dar nu sapă.
Cum îl îngrijim
Un alt criteriu atunci când am ales rasa, a fost să nu năpârlească și să nu am casa plină de păr aspru, care intră în toate și nu mai iese niciodată. La capitolul acesta, Schnauzerul stă foarte bine. Nu pierde mai mult păr decât noi, oamenii, iar părul pe care îl aspirăm, e docil și nu rămâne fixat pe cine știe pe unde. Ideal ar fi să îl pieptănăm zilnic, mai ales zona de barbă și mustață. Dar nu stă, și pentru că nu-i place și e încăpățânat, dar și pentru că nu l-am obișnuit cu asta de mic. În apărarea mea, pe vremea aia abia stăteau copiii să-i pieptăn. Am decis atunci că putem avea un câine nepieptănat, dar doi copii hrăniți și o mamă cu mințile în capul ei. Poate ar fi fost bine să investesc totuși ceva mai mult în răbdarea lui cu peria… De tuns îl tundem rar. Cam de 3 ori pe an, cu excepția părului de pe față, cap, urechi și spate, unde bag mașina de tuns cam o dată la 6-8 săptămâni și îl tund scurt. Avem o mașină de tuns de la Lidl, foarte ieftină și foarte bună pentru așa ceva. Probleme grave de sănătate am avut cu el doar atunci când l-a înțepat o căpușă și a făcut Borelioză, dar și pe asta a dus-o foarte bine corpul lui. Pare un câine sănătos. Având copii deja pe vremea când l-am adus în familie, l-am tratat nițel ca pe un al treilea copil, așa că eram pregătită cu numărul de telefon al unui veterinar și cu numărul de telefon al unei clinici veterinare non stop. Da, mai bine să le ai la îndemână și să n-ai nevoie de ele, decât invers. În afară de Borelioză, am fost cu el pentru vaccinurile câinești specifice și pentru tuns și baie atunci când n-aveam eu chef sau timp să-l fac.
Educația Schnauzerului
Ce am învățat de la Doni în ultimii 7 ani și mi-am confirmat și citind mai multe despre rasa lui, este că pentru a avea un Schnauzer echilibrat, e nevoie să-i puneți mintea și corpul la contribuție. Îi plac aventurile, îi place să fie activ și îi place să învețe chestii de la oameni. Nu vă așteptați să jucați Aport cu ei de bună voie, însă așteptați-vă să vă jucați jocuri de tras și hârjonit, care le plac mult (tipul tug’n’play). Noi am descoperit că putem juca și un soi de volei cu baloane cu Doni și e tare distractiv pentru noi toți. E nevoie să fiți voi siguri pe voi și echilibrați, să îi arătați că vă simțiți în siguranță și că aveți controlul. Altfel devine agitat și paranoic și preia el controlul. Și nu vreți asta.
Latura estetică a vieții este și a fost mereu importantă în viața mea. ”Să fie frumos”. Cred că e ceva ce am preluat de la mama, chiar dacă nu mereu împărtășim aceeași viziune asupra frumosului.
Țin minte când eram mică despre cât de mult îmi plăcea de sărbători să mă uit la mama cum ornează salata boef (sau cum o ornam și eu apoi). Trebuia să fie frumoasă. Masa trebuia să fie aranjată frumos. Apartamentul nostru trebuia să fie mereu ordonat, chiar dacă nu-mi plăcea deloc să particip la procesul de ordonare, sau să văd dezordinea atunci când o făceam eu. La școală îmi plăcea să-mi desenez caietele, să fie totul ”frumușel”.
Când am crescut
În casa mea, apoi, am adus iar esteticul, așa cum mi s-a părut mie potrivit. Tablouri pictate de alții, tablouri pictate de mine, etc. Și zic ”mie”, pentru că partea estetică e mai mult la mine, iar partea practică e mai mult la V. (soțul meu, pentru acei dintre voi care au deschis târziu blogul). O vorbă care mi-a ghidat viața, deși știu că nu-i cea mai sănătoasă opțiune, este ”Fit over function”, pe care eu mi-o traduc: ”E mai important să fie frumos, decât să fie practic”. Ce noroc ca V. e fix pe dos. La el e aproape mereu ”Function over fit”, altfel am fi ajuns să avem o casă foarte frumoasă (după gustul meu, adică), dar complet inutilă.
Am fi avut cele mai frumoase întrerupătoare, în loc să le avem pe cele practice, care conectează becul la telefon și la Alexa, căreia îi pot spune ”Alexa, lights off” și se face beznă, sau becuri pe care le pot închide din pat, dacă-mi dau seama că am uitat să sting lumina în sufragerie.
Am fi avut cea mai drăguță mașină foarte mică, în care n-am fi putut înghesui ghiozdanele copiilor în portbagaj. Sau, cea mai frumoasă mașină la interior, dar mare cât să n-o poți parca prin București și scumpă cât să ne mai luăm fiecare câte 2 joburi.
Bineînțeles că exagerez de dragul de a exagera. Știu să funcționez și eu în lume într-un mod practic, la fel cum și el știe să aleagă ceva frumos, dacă are nevoie.
Cum mă arăt eu lumii
O altă zonă unde m-am conectat cu esteticul e și în felul în care mă arăt eu lumii. Procesul de a mă îmbrăca și de a pune bijuterii pe mine manifestă foarte mult din starea mea internă. Când nu știam prea bine cine sunt și mă căutam, hainele de pe mine spuneau o poveste care să mă ajute să mă autoexplorez. Și când zic poveste, spun literally poveste… Hainele îmi erau ca o costumație, pe care o și arătam lumii, dar care mă îndrumau și pe mine să-mi dau seama cum mă simt dacă mă arăt așa? Dar dacă mă arăt așa? Dar așa?
Pe măsură ce m-am stabilizat eu cu mine, n-am mai avut nevoie să mă caut așa, drept urmare hainele n-au mai arătat căutarea și trecerea de la o identitate încercată la alta, ci identitatea mea de moment. Când erau copiii mei mici, țin minte că mă îmbrăcam foarte colorat. Eram foarte mult în contact cu copilul meu interior, pe care îl scoteam la joacă des cu copiii mei exteriori.
Apoi, când ei s-au mai dezlipit, iar eu am (re)identificat și alte părți din mine, mai ascunse pe perioada când erau ei mici, am renunțat la culori și, încetul cu încetul, mi-am găsit haine care să îmi dea voie să simt.
Hainele care încorsetează, încorsetează și respirația. Iar dacă nu ești în contact cu respirația ta, e greu să fii în contact cu emoțiile tale. E știință, nu voodoo mumbo jumbo.
Acum, în perioada din viață în care mă regăsesc pe măsură ce scriu, principalul pentru mine este să pun pe mine haine blânde cu pielea mea. Haine din materiale naturale, haine confortabile, un pic de ”function over fit”.
Și îmi e bine, și îmi e confortabil să mă arăt așa cum sunt.
Despre parfumuri am mai scris aici pe blog. Și cum ele mai au o funcție în viața mea, nu doar de estetică olfactivă: ci de conectare cu amintirile. Memoria mea este foarte mult bazată pe simțul mirosului, așa că îmi aleg cu grijă parfumul, pentru că vreau să fie parte din ceea ce îmi definește viața. Când mă căutam și nu îmi era prea clar cine sunt, aveam un dulap plin de parfumuri, pe care le tot schimbam între ele. Când m-am găsit și am fost rigidă cu ce am găsit, mi-am ales un parfum, pe care l-am folosit ani la rând. Acum sunt într-un punct flexibil din viața mea, în care tocmai am trecut la un alt parfum (deci l-am schimbat pe cel durabil) și îmi e ok să știu că le pot alterna dacă vreau. Nu mai sunt prinsă într-o singură imagine despre mine.
Bijuteriile și rolul lor în viața mea
Ultimele, dar nu cele din urmă, sunt bijuteriile din viața mea. Ele au un alt rol, pe lângă cel estetic. De fapt, trei alte roluri.
În primul rând sunt bijuteriile de zi cu zi, pe care le port pentru că îmi plac și mă definesc. Acum, când scriu, am o pereche de cercei mici în urechi, un lantisor aur subtire la baza gatului și verigheta. Trei bijuterii pe care nu le dau jos aproape niciodată. Am vrut să-mi pun de dimineață și o brățară fixă de aur (care intră în categoria de mai jos), dar am decis că azi nu e o zi potrivită pentru multe bijuterii. Nu mă întrebați, nu e o directivă înaltă dată de care știu doar eu, e doar ceea ce simt eu că îmi place sau nu îmi place astăzi.
Bijuteriile din familie, care au rolul de a mă reconecta la rădăcinile mele. Sunt bijuterii care îmi amintesc de copilărie și de cum era atunci, de oamenii din care provin și e un reminder bun, atunci când mă simt ca o frunză în vânt, că sunt totuși prinsă de un copac, chiar dacă nu pare așa mereu.
Și-apoi mai sunt și restul de bijuterii ca sărbătorire a unei reușite sau unui eveniment. Aici practica abia îmi începe, deci nu-s prea multe.
PS: Pentru mine scrisul e un soi de terapie. Pe tine, cititor care ai ajuns până aici, te invit să iei parte la această bucățică de autoterapie pe care mi-am făcut-o și-apoi, poate, să te gândești la tine: cum e pentru tine, ce a rezonat cu tine și ce nu? Ce te-a bucurat din ce am scris? Ce te-a scos din sărite? Și de ce? Ce relevanță au emoțiile astea în procesul tău?
Acum ceva timp am scris un articol denumit ”Cu ce încalți picioare suferinte”, în care povesteam despre problemele mele cu picioarele. Povesteam în articolul respectiv cum m-am trezit într-o seară de iarnă, când eram cu copiii la plimbare, că nu mai pot nicicum să stau încălțată în piciorul drept, pe care îl simțeam că îmi ia foc dacă nu îl eliberez imediat din adidasul altminteri confortabil, în care era încălțat.Țin minte că m-am descălțat și că am mers așa spre casă, ca Cenușăreasa, cu un picior în adidas și cu celălalt în șosetă. Azi revin cu un update, după atâția ani.
Atunci m-am speriat. Aveam 30 de ani și mă gândeam cu groază ce se întâmplă cu mine, dacă de la vârsta asta încep să nu mai pot să merg. Nu știam ce am, dar mă gândeam că o fi ceva rău de tot. Pentru că și durerea era rea de tot și, de fapt, o aveam de când mă știu, dar până atunci era controlabilă prin pantofii pe care îi puneam în picioare.
Am făcut imediat o programare la medic și m-am prezentat acolo cu simptomele mele. Petreceam atât de mult timp în prezența copiilor pe vremea aia și atât de puțin în prezența adulților, încât țin minte că i-am zis că mă doare ”degețelul”. Am primit diagnosticul și recomandările. Neurom Morton. Musai să port: încălțăminte lată, fără tocuri, să-mi pun talonete ortopedice. Dacă nu merge așa, să revin pentru o injecție cu corticosteroizi. Dacă nici așa, urmează intervenția chirurgicală, cu șanse nu grozave de reușită. Am mulțumit, am plecat, m-am liniștit. Nu e ceva grav, e ceva enervant. Dar există soluții.
Asta era acum 7 ani. Ce-am mai făcut între timp? Ce-a funcționat?
Încălțăminte lată
Funcționează grozav să port încălțăminte lată. De obicei nu sunt cei mai frumoși pantofi, dar dacă am pantofi lați în picioare, pot să merg și 30000 de pași într-o zi fără să mă supere nimic. Papucii Birkenstock sunt grozavi pentru genul meu de probleme, iar iarna nu mai ies din UGG dacă nu merg la birou. Sau Moon Boots, pentru dat cu sania. Pentru drumeții pe munte am investit în niște adidași-ghete de la Altra, cu care am urcat ore întregi fără nicio problemă.
Pentru restul de încălțăminte, trebuie ca din când în când să mă opresc și să mă descalți, să-mi masez nițel tălpile și-apoi să plec mai departe. Cu cât sunt pantofii mai înguști, cu atât trebuie să fac pauzele astea mai des.
Pantofi cu toc, dar nu înguști
După diagnosticul de atunci, când am aflat că n-o să mai pot purta tocuri, am fost tare amărâtă. Abia așteptam să crească copiii, să încep și eu să lucrez printre adulți și să mă îmbrac frumușel, cu pantofi cu toc și fuste creion. Ei, după ce întâi m-am amărât rău, apoi am descoperit o pereche de botine late, cu toculeț kitten, pe care le puteam purta. Din când în când cu câte o pauză de masat tălpile, dar la intervale destul de mari. Așa mi-am făcut curaj să încerc și alte variante și mi-am dat seama că dacă pantofii sunt lați, pot să îi port chiar dacă au toc. Acum port și tocuri de 8 toată ziua, merg cu ele prin oraș, dar pantofii/ghetele/cizmele sunt lați/late. Conduc desculță, ca să las piciorul să se relaxeze. Iar la cabinet, între ședințe, mă mai descalți.
Masaj
Tot prin acea perioadă am primti cadou de ziua mea un voucher la un masaj foarte smecher. Soțul meu mi-a dat voucherul, apoi a preluat și copiii în ziua respectivă, drept urmare cadoul a fost: o zi în care să fac ce vreau eu și-apoi să merg la masaj. A fost extraordinar. Copiii aveau 3 ani și jumătate și un an și jumătate, deci ceva mai potrivit nici că exista. Am fost la masaj atunci, apoi la salon să mă spăl pe păr de uleiul pe care mi-l pusese în cap doamna balineză de la masaj, apoi am căscat gura prin magazine și-apoi am venit acasă. Mi-nu-nat.
Ei, acelei doamne balineze i-am povestit despre cum mă doare pe mine talpa. Mi-a masat-o pe toate părțile, a tras de toate oasele, a făcut magie. 2 luni de zile apoi n-am mai avut nicio supărare cu piciorul.
Talonete încă nu mi-am făcut, pentru că m-am descurcat fără, dar la un moment dat și-a făcut V. El nu are neapărat probleme cu picioarele, însă el face mult sport și aleargă mult. Așa că și-a făcut o programare la o clinică, unde i-au verificat postura, l-au analizat pe toate părțile, l-au măsurat, observat, etc., iar la final i-au făcut niște talonete pe care și le ține în adidașii de alergat. Atunci am zis că nu mă interesează. Eu mă chinuiam să alerg 1 km, iar el aleargă semimaratoane.
Ce vreau să încerc?
Terapia TECAR
Dar apoi am aflat altceva: că pe lângă controlul postural și talonetele astea făcute specific pe nevoile fiecăruia (V. tocmai îmi zice că după ce le faci, te duci anual la control cu ele și ți le recalibrează gratuit), ei mai au și o terapie care pare că m-ar putea ajuta. Îi zice Terapia Tecar și pare o opțiune pe care acum 7 ani nu aveam la dispoziție.
Dacă ați încercat-o, m-ar ajuta părerile voastre. Dar, una peste alta, viața cu Neuromul Morton nu e chiar așa incomodă, dacă respecți niște chesiuni minime. Mă bucur să pot scrie asta, 7 ani mai târziu, când lucrurile nu doar că nu s-au înrăutățit de la vârstă, ba chiar s-au îmbunătățit.
V-am zis când i-am luat lui Filip un seif de bani cadou de ziua lui, ca să-și țină în el pușculița și bomboanele? Pușculița ca să nu mai rătăcească banii prin toată casa, iar bomboanele ca să nu i le mai mănânce taică-su, cică.
Ei, sunt foarte mândră de noi de așa un cadou, care a îndeplinit multe criterii:
A fost interesant
Este util
Nu adună praf în casă
L-a bucurat pe copil
N-a ajuns în sacul de jucării de donat după ce a fost desfăcut din ambalaj
I-a plăcut copilului
Din aceeași serie, contemplez acum ce să primească anul acesta copiii, pentru că se apropie ziua lor.
Până la ziua Emei mai sunt mai puțin de 2 luni, iar până la ziua lui Filip mai sunt 3 luni, așa că întâi mă gândesc la ea.
Și am câteva idei:
1. Un aparat de laminat – pentru că are tot felul de idei creative și sunt convinsă că l-ar folosi la adevărata lui valoare
2. O imprimantă portabilă – pe care să o folosească în colaborare cu laminatorul. Să-și printeze texte, poze și să și le pună pe panoul ei din casă sau pe unde îi mai vine ei.
3. Un manechin în mărime naturală – pe care să îl țină în cameră și să-și organizeze ținutele sau să creeze ținute noi, haine noi, rochii noi.
Câteodată o sa vedeți la mine in baie, pusă bine pe un raft înalt, lângă serul de îngrijire pentru par blond, pe care îl folosesc tot intermitent (când ma apuca cheful de blonzit), o crema anticelulitica. Nu mereu am, pentru ca nu mereu simt ca am nevoie de ea, dar câteodată este. Mai ales iarna, culmea.
Hai sa va spun de ce o am și de ce iarna. Pentru pielea mea, crema anticelulitica e o crema extraordinara care îmi hidratează pielea și o scapa de tot felul de uscăciuni.
Daca ma urmăriți de suficient de multă vreme, poate ca ați observat ca ma tot plâng de probleme cu pielea. Dermatita, alergie solară, un pic de cuperoza și multă deshidratare, in ciuda faptului ca beau apa, mănânc sănătos, ma dau cu crema de protectie solară și vara și iarna, am grija cum ma spal, cu ce ma spal, cum ma usuc, tot tacâmul.
Ce ma ajuta din componenta cremelor anticelulitice e evident. E aceeași componenta care m-a ajutat și pe fața (și ma ajuta in continuare), pentru ca stimulează sinteza de colagen și reînnoirea celulara: retinolul. Așa că, pentru mine, cea mai bună cremă anticelulitică e cea cu retinol (nu știu dacă toate au sau n-au).
Da, caut creme anticelulitice cu conținut ridicat de retinol, care obliga pielea sa se regenereze singura, ceea ce înseamnă ca o și curata și ca se si hidratează. Nu o folosesc decât pe picioare, căci pentru mâini e prea puternica și acolo am alte probleme, dar e un truc pe care l-am descoperit și m-a ajutat mult.
Cu celulita nu știu dacă ma ajuta sau nu; o sa fiu atenta și la asta.
Vă las și un filmuleț despre cum funcționează și știu că e important să fim atenți la cum reacționeză pielea, pentru că un tratament prea dur cu retinol poate să facă exact opusul: să usuce pielea. Eu am experimentat cât am avut nevoie, ca să ajung la soluția bună pentru mine. I <3 retinol 😀
