9 lucruri pe care nu le știați despre Berlin (și o poză cu mine de acum prea mulți ani)

Vă rog să vă așezați și să vă țineți bine de scaune, în regulă? Am să vă dau o știre de maximă importanță:

Eu și cu soțul meu ne-am propus ca anul acesta să mergem împreună într-un city break. În altă țară. Noi. Doi. Și poate niște prieteni.

Până acum erau copiii prea mici și nu voiau să stea fără mine. Apoi, copiii erau tot prea mici și nu voiau să stea fără mine sau fără V. Apoi au mai crescut, dar tot mici erau, pentru că nu puteau sta fără noi decât câteva ore. Apoi au crescut brusc și au dormit prima noapte fără noi. Dar tot mici i-am văzut, așa că nu ne-am permis să părăsim prea mult perimetrul. În niciun caz atât de departe. Apoi am zis că vom face asta ”cândva”. De atunci a mai trecut ceva apă pe Dâmbovița.

Așa că vara asta se promite a fi… promițătoare. Un concediu în primăvară împreună cu copiii, în Spania. Un concediu în toamnă împreună cu copiii în Turcia (am început să caut oferte pentru Antalya 2018, pentru că-mi suna cunoscut locul, dar cum n-am mai fost niciodată în Turcia, habar n-am unde am putea merge. Dacă mă puteți ajuta, insist să-mi scrieți 🙂 Căutăm un hotel kid-friendly pentru vârstele 3,5 și 7 ani, să aibă și o piscină acoperită, să fie aproape de plajă cu nisip și să se ajungă ușor acolo. Și, desigur, all inclusive.)

Pe lângă concediile cu copiii, și 4 zile de adulți fără griji, undeva unde nu am mai fost până acum.

 

Îmi surâd Lisabona, Londra, Amsterdam sau Bruges (m-a convins articolul ăsta legat de obiectivele turistice din Bruges)

De fapt, cel mai mult mi-ar surâde Berlin, care e orașul meu de suflet. Dar, pentru că sunt convinsă că V. n-ar fi de aceeași părere (avem gusturi extrem de diferite la… TOT :))), a rămas că acolo voi merge, cândva, doar cu fetele.

Haideți să vă spun câteva lucruri despre Berlin, pe care poate nu le știați.

Ce nu știați despre Berlin…

Berlin este un oraș în care e foarte greu să te plictisești. Zilele de vară sunt plăcute, deși câteodată mai plouă. Chiar și când plouă e imposibil să nu găsești ceva de făcut în interior. De exemplu:

Dacă ai alege să vizitezi un muzeu pe zi, ți-ar lua aproape tot anul să le vezi pe toate. În Berlin există undeva pe la 200 de muzee și 260 de zile lucrătoare (adică fără weekenduri. Sărbătorile legale nu le-am pus)

Imagini pentru berlin museum

În Galeriile Lafayette există un bancomat de la care poți cumpăra aur.

Imagini pentru galerie lafayette berlin goldautomat

Infrastructura metroului este atât de bine pusă la punct, încât câteodată te lovești de dilema: ”La ce stație să cobor? Există 3 stații la fel de aproape de destinația mea și nu știu ce să aleg.” (473 km de linie de metrou. 473!)

Imagini pentru berlin ubahn

Berlinul chiar e un oraș verde. 44% din suprafața orașului zice-se că ar fi acoperită de spații verzi, păduri, râuri, lacuri. 440.000 de copaci sunt plantați pe străzile din oraș.

 

Și dacă tot vorbeam de Antalya mai sus… În Berlin găsim cea mai mare populație turcă din afara Turciei. Cu această ocazie, țin să-l salut pe domnul drăguț din Kreuzberg, care mi-a făcut reducere de 5 euro la adidași acum vreo 14 ani, pentru că nu îmi ajungeau banii :))

Imagini pentru berlin turkish market

Dacă ajungeți în Berlin, neapărat vizitați muzeul deschis în memoria evreilor care au fost uciși în Europa. Eu am găsit ceva de nedescris acolo.

Imagini pentru berlin juden museum

Berlinul are mai multe poduri decât Veneția sau Amsterdam: 1700. Și 180 km navigabili, pe care să te tot plimbi.

Imagini pentru berlin bruecke oberbaum

Dacă ajungeți pe acolo, treceți să vedeți și gigangicul bloc prin care trece o… autostradă!

Imagine similară

Simbolul orașului este un ursuleț, pe care o să-l întâlniți peste tot prin oraș. De la capete de pod, până la statui în mijlocul trotuarului sau în stația de metrou, de exemplu.

Idei de amenajare a băii – Oglinda

Bine, e mult spus că le-am ales, pentru că în una dintre băi mobila a fost construită de soțul meu cel priceput. Și pentru că mobila este ușor deosebită în baia aceea, la fel trebuia să fie și oglinda

Rezoluții pe 2018

rezoluții 2018

Eu nu funcționez cu ”rezoluții”. Mă rog, ca paranteză, m-am uitat și în DEX, iar în limba română, cuvântul ”rezoluție” nu-i tot aia cu ”resolution”-ul americănesc. Îl folosim în mod corect, doar dacă deciziile noastre pentru anul următor sunt luate ”în urma unor dezbateri colective”. Eu îmi asum că deciziile nu le iau în niciun colectiv, așa că voi folosi greșit cuvântul și eu. Mea culpa, dar e la modă și nu vreau să ratez moda.

Ziceam că eu nu funcționez cu ”rezoluții”. Nu funcționez nici cu planuri și nici să-mi propun lucruri nu mai vreau. Poate că vă sună ciudat, poate voi sunteți genul care tocmai de planuri se ajută pentru a fi fericiți și pentru a reuși. Eu nu sunt așa.

Când am decis că voi fi freelancer, m-am pus frumușel la masă și am început să mă gândesc de unde și cum să încep. Google îmi propunea o mie de soluții magice, toate cursurile pe care le-am ascultat propuneau aceleași soluții la fel de magice, cărțile pe care le citeam îmi propuneau aceleași soluții magice. Stabilește-ți un scop, împarte-l în etape, stabilește pașii pentru fiecare etapă. Totul fain frumos și structurat. Ta-daaa. Nu uita de timp. În cât timp îți propui să-ți atingi scopul?

M-a demoralizat inițial. Ce scop am eu? Că nu-l găseam să fie cuantificabil. Sau nu știam să-l cuantific. OK, dacă am decis că voi fi freelancer, trebuie să produc bani. Dar câți? S-o luăm pas cu pas și să îmi propun să produc mai puțini la început, iar apoi să cresc? Sau să-mi propun mulți de la bun început, ca să pornesc la drum cu mindsetul ”corect”? Și până când s-o fac? De câți followerși am nevoie? De câte vizite unice pe zi? Cât e mult și cât e puțin? Deja eram pierdută în spațiu. Am încercat să-mi fac un plan, o listă, să identific etapele și pașii din fiecare etapă. Dar mă uitam în foaia aia la fel de încrezătoare ca un șoarice la o mașină de curse.

 

Unde era pasiunea? Unde era magia? Unde era plăcerea? Unde era dorința? O foaie simplă, rece și urâtă se uita la mine de pe masă. Am renunțat. Apoi m-au apucat dubiile. Poate de-asta n-o să reușesc, pentru că nu-mi propun. Așa că mi-am propus. Să ajung, până la finalul anului, la 10000 de followeri pe facebook. N-am ajuns. Pentru că nu m-am putut ține de plan, de etape și de pași. Pentru că n-am simțit.

Eu nu pot cu planuri. Eu trebuie să simt pe moment, să-mi placă atunci, să-mi bucure inima. Nu pot să-mi pregătesc hainele de seara, pentru că nu știu dacă o să simt a doua zi să mă îmbrac fix cu ele sau cu totul altceva. Nu reușesc să planific articole pentru blog, pentru că simt că se pierde esența pasiunii mele pentru scris dacă le scriu azi, conform unui grafic bine stabilit la începutul lunii. Nu pot. Pentru a face ceva cu adevărat, trebuie să simt puterea care-mi vine din interior. Energia și dorința. Iar eu pe astea le pierd pe o hârtie cu litere pe ea, așteptând să treacă zile din calendar până când să reușesc să le eliberez.

Și cum? Vine anul nou și nu-mi propun nimic? Ba da. Îmi propun și eu ceva. Îmi propun să am așteptări mai puține. De la mine, de la ceilalți și de la viață. Cu cât am așteptări mai mari, cu atât sunt mai mari șansele să fiu dezamăgită. E o lecție pe care am învățat-o mereu luându-mi pământ în freză. Prefer să mă las surprinsă. De multe ori știu sigur că suprinderea va fi una plăcută. Iar când nu va fi, e suficient să mă gândesc la intențiile bune ale tuturor celor din jurul meu. Toți avem intenții bune, greșelile se pot corecta, relațiile se pot repara, totul trece.

 

Și, în același ton, îmi mai propun să trăiesc AICI și ACUM. Nu acolo și ieri și nici dincolo și mâine. Să mă bucur de clipa de acum, fără să mă gândesc cu teamă la ce va urma și fără să mă gândesc cu tristețe la ce a fost. Inclusiv fără să mă proiectez într-un prezent paralel, unde ”cum ar fi fost dacă”.

Le iau pe toate așa cum sunt. De la a fi mamă, trecând prin a fi soție, a fi fiică, a fi proprie angajată, a fi prietenă, până la a fi Diana, mă las surprinsă de toate, încercând aproape în fiecare clipă din viața mea să dau tot ce pot eu mai bun. Mai puțin în momentele în care voi fi obosit să dau tot ce-i mai bun și voi mai ține și pentru mine tot ce-i mai bunul ăsta, mulțumindu-mă să dau ceva mediocru în exterior. Și e ok așa.

E ok să nu fiu perfectă nici în 2018 și mă bucur că nici nu-mi mai propun să fiu. E ok să n-am un plan pentru 2018, ci să văd unde mă duce. E ok să știu ce vreau, chiar dacă nu pot cuantifica asta. E ok. Eu sunt ok. Viața mea e ok. Toți suntem ok.

Așa că e ok și ca voi să aveți planuri pentru 2018, dacă așa funcționați voi. Să aveți liste și etape și scopuri și pași clari pentru a vi-i atinge. Ce încerc să spun e că nu toți funcționăm așa. Și e perfect!

Mi-ar plăcea să-mi spui dacă ești și tu la fel… Sper că nu sunt singura așa 🙂

Ordinul de protecție

Ordinul de protecţie se materializează într-o hotărâre judecătorească dată în regim de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, prin care persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot beneficia de protecţie în scopul garantării integrităţii şi libertăţii personale, atât fizice cât şi psihice, faţă de agresor.

Va fi vreodată suficient?

Multe rochii, mulți pantofi, un cărucior plin cu mâncare, saci de jucării, rafturi de cărți, multe dormitoare, mulți metri pătrați, multe bijuterii, mulți bani, și mai multe rochii, și mai mulți pantofi, și mai multă mâncare, și mai multe jucării, și mai multe rafturi de cărți, șamd.

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

E timpul pentru Crăciunul din toamnă!

brad de craciun

sursa foto: trilulilu.ro

 

Prima oară când am văzut un brad de Crăciun anul ăsta, împodobit frumos și voios, a fost undeva prin octombrie, într-un mare magazin de mobilă. Până la urmă, a fost bine, pentru că în anii trecuți bradul de Crăciun îl vedeam permanent împodobit la intrarea în cartierul în care locuiesc, cu singura diferență că în timpul anului nu îi aprindeau beculețele. Bradul exista tot timpul anului și lumina doar de Crăciun. La un moment dat, după câțiva ani în care am funcționat așa, l-au scos.

Pe lângă magazine, care de acum sunt cam toate împodobite, am văzut și la prietene că au deja bradul cu globuri în casă. Am văzut deja brazi de cumpărat, tăiați frumos și aliniați, așteptând oameni care să-i ducă acasă, să-i pună în suport și să agațe beteală în ei. Am văzut și brazi la ghiveci, scoși la șosea. Deși nu-i frumos, mă mai surprind câteodată trăgând cu ochiul prin ferestrele pe lângă care trec. Am văzut deja, și în spatele acestor ferestre, beculețe de brad pâlpâind frumos.

Crăciunul toamna

Mi s-a părut ciudat. În fiecare an mi se pare ciudat să văd că nici n-a început bine școala și deja ne pregătim de Crăciun. Superficial, mercantil, obositor. Dar, apoi am înțeles motivul și de ce toată lumea se grăbește să fie Crăciun repede, repede de tot.

Un psihanalist, Steve McKeown, a ajuns la următoarea concluzie. Și citez de pe Unilad:

”Deși ar putea exista o serie de motive simptomatice pentru care cineva ar dori să decoreze pentru Crăciun obsesiv de devreme, cel mai adesea, motivele sunt legate de nostalgie, de a retrăi magia sau de a compensa pentru emoții de neglijare, simțite în trecut. 

Într-o lume plină de stres și de anxietate, oamenii doresc să se asocieze cu lucruri care îi fac fericiți, iar decorațiunile de Crăciun evocă acele sentimente puternice ale copilăriei.

Decorațiunile sunt, pur și simplu, o ancoră sau o cale către acele emoții magice ale entuziasmului din copilărie. Așa că, a decora pentru Crăciun atât de devreme, extinde perioada entuziasmului.”

Bun. Ce frumos, deci, până la urmă e de bine și nu e doar ceva mercantil. Sau, chiar dacă e, avem și ceva de câștigat din povestea asta.

Împodobește, mamă, bradul, dar închide colindele alea!

 

Doar că două zile mai târziu, când deja eram liniștită și mă întrebam unde or fi decorațiunile noastre (celelalte, în afară de coronița de la Crăciunul trecut, pe care încă nu am dat-o jos de pe ușă, asemeni bradului de la intrarea în cartier), dau peste altă știre, care zice ceva diferit.

Mă rog, știrea asta nu se leagă de decorațiuni, ci de colinde.

Linda Blair, psiholog clinician, zice așa despre colindele ascultate prea devreme:

Ar putea să ne facă să ne simțim prinși – Este o reamintire că trebuie să cumpărăm cadouri, să avem grijă de oameni, să ne organizăm pentru sărbători.” Cu alte cuvinte, mai spune ea, a asculta muzică de Crăciun atât de mult și atât de devreme, poate provoca anxietăți.

Și m-am blocat. Măi, dar până la urmă cum e bine? Mai devreme? Mai târziu? Să împodobesc casa, dar fără să ascult colinde? Prea multă presiune. Confuzați lumea, și mai multe nu. Serios… Până la urmă o s-o las baltă și o să fac așa cum cred și știu eu.

În decembrie începem cu coronița și cu calendarul de advent, pe 5 pregătim puțin casa pentru Moș Nicolae și apoi, în funcție de ce și unde ne prinde Crăciunul, împodobim bradul și casa mai aproape sau mai departe de Crăciun.

Până atunci, ne delectăm privirile cu casele decorate cu beculețe din cartier, cu moșcrăciunii din magazine, cu globurile din magazinele de bricolaj și cu coronița de pe ușa de la intrare.

Voi când împodobiți casa?

Semne că îți trebuie ochelari

Vorbind eu așa cu medicul oftalmolog, mi-a spus de mai multe semne la care trebuie să fim atenți ca să fim siguri că ne cumpărăm ochelarii la timp și nu după ce îndurăm 10 zile, ca subsemnata:

Idei de amenajare a scării interioare

În decursul timpului am amenajat diferite spații sub scară.
Un locșor de citit, dar era dificil fără lumină și fără priveliște, plus că mereu dădeam cu capul de scară.
Apoi am făcut spațiul de joacă al copiilor, dar era problemă cu scările fără contratrepte: le pica mereu praful în cap și în jucării. Am mutat locul de joacă.

Ce întrebări sunt ilegale la un interviu de angajare?

Atunci când intervievatorul pune astfel de întrebări la un interviu de angajare, e important să identifici în primul rând intenția din spatele întrebării.

Idei de amenajare a băii – Oglinda

Bine, e mult spus că le-am ales, pentru că în una dintre băi mobila a fost construită de soțul meu cel priceput. Și pentru că mobila este ușor deosebită în baia aceea, la fel trebuia să fie și oglinda

Idei îndrăznețe de amenajare a holurilor

Sunt o mare iubitoare de holuri. Îmi plac mult holurile lungi și întortocheate, holurile înguste, holurile largi, toate tipurile de holuri. N-am avut noroc în viața asta de o casă cu holuri, dar încă mai sper.

Cum să îți alegi terapeutul

”Cunoaște cineva un terapeut bun?”
Dacă ai în jurul tău oameni care merg la terapie, o să primești, probabil, câteva recomandări și câteva contra-recomandări. Xulescu e minunat și ascultă și e empatic și găsește soluții.

Cum să îți faci cinematograf acasă pentru copii?

Așa că aș vrea să reproducem acasă atmosfera de cinematograf, dar fără zgomotele excesiv de puternice, cu un contrast mai mic, să fie mai puțin obositor pentru ei și să poată face pauze dacă nu-l pot vedea pe tot dintr-un foc.

Cum să fac să revin la programul zilnic după vacanță…

De când s-a terminat vacanța de Crăciun, tot încerc să-mi revin la programul zilnic și nu-mi iese deloc. Abia reușiserăm și noi să ne punem nițel la punct, acum iar e haos. Iar plecăm târziu dimineața, iar suntem pe ”hai-hai” mode, iar n-am chef/ce să gătesc seara, iar am casa plină de haine împrăștiate, iar e praf pe jos.

Cum scoți petele de pe copil – ingredientul surpriză

Vedeți poza asta de mai sus? Am primit-o de la o prietenă pe vremea când eram doar însărcinată cu Fip. Am râs când am văzut-o și m-am gândit că orice se poate întâmpla.
Apoi s-a născut Fip și a fost nedezlipit de mine din clipa 1 de viață.

Cum organizezi o petrecere de revelion într-un apartament mic

La noi acasă, oricare casă ar fi fost, fie că apartamentul mic de care scriam mai sus, fie că vorbim despre casa mai încăpătoare în care stăm acum, protocolul a fost mereu ”open house”. Cu alte cuvinte, prietenii noștri sunt bineveniți întotdeauna la noi acasă și sunt invitați să se simtă ca la ei acasă (la prima noastră vizită la noi, se va face turul casei, incluzând ”aici sunt paharele, aici sunt tacâmurile, aici sunt farfuriile, aici ținem mâncarea și băutura; aici e baia, aici sunt gelurile de duș, șampoanele și cremele, aici prosoapele; te rog să te servești oricând, cu orice”.
Așa era și în cei 30 și ceva de metri pătrați, iar atunci aveam chiar mai mulți prieteni decât acum. Deci, cum faci să organizezi o petrecere de revelion într-un spațiu mic, oamenii să se simtă bine și să nu se sufoce nimeni?

Iar a fugit Doni, schnauzerul tuns ca o focă

Doni este câinele nostru. Un Schnauzer mic (mai degrabă mediu), negru și foarte jucăuș. Extrem de jucăuș. Enervant de jucăuș. Doi adulți și doi copii nu fac față nevoii lui de joacă. E energic, fuge, țopăie ca pe arcuri, se învârte în cerc, sare de pe loc ca să ne lingă pe nas, nu-și poate controla entuziasmul și sare pe copii (care sunt doar un pic mai înalți decât e el) și îi doboară, fură mâncare de pe masă, face pipi la baie (true story, mai urmează doar să-l învăț că trebuie la baie, dar la WC, nu pe jos)… Ce să zic, e un câine care acum îți bucură sufletul și pe care acum îți vine să-l mănânci cu fulgi cu tot.

Dar, într-o vreme, activitatea lui preferată era fugitul din curte. Învățase să deschidă poarta și pleca pe străzi. Când am schimbat încuietoarea porții, a săpat un tunel pe sub gard. Când i-am acoperit tunelul, a rupt o ulucă din gard. Când am prins uluca, a învățat să deschidă și încuietoarea nouă. Fugea pe lângă noi, dacă nu ne strecuram ca Flash pe poartă sau pe ușă. Încă nu a descoperit că poate sări gardul. Atunci, n-o să ne mai rămână nimic de făcut, decât să împrejmuim curtea cu sârmă ghimpată.

Era o vreme când, cu toată bunăvoința noastră de a-l ține în curte, reușea să fugă aproape zilnic. Deja mi-era jenă de vecini când ieșeam cu el la plimbare. Mi se părea că toată lumea se uită urât la vecina aia nesimțită care lasă câinele pe străzi, să-și facă nevoile, să se împuieze și cine știe ce să mai facă. Ah, apropos de ieșit la plimbare, ultima lesă a ros-o în 5 minute ca să se elibereze de lângă noi, care stăteam la o cafea, cu el tolănit lângă scaun. Am legat-o. 5 minute mai târziu, o rosese din nou.

Dar, în ultima vreme, i-am dat de cap și n-a mai fugit. Am refuzat să mai folosesc ieșirea din curtea în care stă el și plecăm pe ușa casei, ca să nu mai aibă pe unde să se strecoare. De când a rupt ultima dată gardul cu totul (nu doar o ulucă, a rupt tot gardul ca să fugă! Schnauzer pitic, da?), n-a mai reușit să miște nici măcar un lemn din el. Poarta am reușit să o modificăm și să n-o mai poată deschide (de multe ori îmi e greu și mie). Pe sub gard nu și-a mai săpat nimic. Pe scurt, n-a mai fugit.

Până săptămâna trecută, când primesc un tag pe facebook, la o poză. Era o poză cu Doni. Pe care îl prinsese veterinarul din cartier și îi pusese semnalmentele pe grupul cartierului, încercând să-i găsească proprietarii. Arăta în poza aia ca vai de el, pentru că, nu știu cum, fugise din nou. Iar afară era ploaie și el era plin de noroi, ciufulit și ud tot. Are microcip de câine, doar că numărul de telefon din baza de date e unul vechi, pe care nu-l mai avem, așa că veterinarul n-a reușit să dea de noi. Dacă tot era acolo, mi-am dat seama că nu i-ar fi prins rău nici o vizită la ceva cosmetică de câini, dar cum ar fi fost să scriu comentariu la postare ”Da, e al nostru. Mulțumim că l-ați găsit. Ați putea, vă rog, să-l și spălați și să-l tundeți?”

doni captiv

Adică, era așa…

Săptămâna viitoare o să-l programez, totuși. Numai că avem o dilemă. Eu vreau să-l tund ca pe un schnauzer. Iar domnul V. zice să nu, pentru că o să se umple mereu de noroi pe burtă și picioare și că ar prefera să-l tundem focă, așa cum am făcut data trecută (l-am tuns scurt peste tot și arăta exact ca o focă :)))

Am, oare, cititori cu schnauzeri tunși ca niște schnauzeri? E greu tare de întreținut tunsoarea?

schnauzer

sursă foto: pinterest.com

7 mituri despre Laponia

laponia

Vorbeam zilele trecute cu cineva care îmi spunea că ar vrea o destinație deosebită pentru vacanța de iarnă. Știu că unii oameni caută să meargă la munte, caută oferte de ski ca să se ducă să skieze, se entuziasmează de zăpadă și vin fiert. Dacă ar fi după mine, m-aș muta în octombrie pe o insulă călduță și aș mai reveni de acolo prin aprilie. Deci, asta ar fi destinația deosebită pentru vacanța mea de iarnă. Dar, persoana cu care vorbeam nu e așa cârcotașă ca mine, ci deschisă. Și îmi spunea că i-ar plăcea să meargă în Laponia de Crăciun.

Wow… Țara lui Moș Crăciun, m-am gândit eu. Apoi, mi-am dat seama că nu știu mare lucru despre țara asta. Doar că e o țară unde e frig și unde locuiește Moș Crăciun. Sau, pentru aceia mai pragmatici dintre noi, o țară care face turism pe ideea de Moș Crăciun. Gata, l-am dat afară pe Grinch, nu vă mai supăr.

Zic, hai să citesc și eu una alta despre țara asta. N-am dat eu Bacul la geografie, dar am 32 de ani. Deja asta nu mai e o scuză. Ce am aflat a fost fantastic pentru mine. M-am simțit tare mică și neștiutoare (e un eufemism ăsta). Stați să vedeți de ce.

Mitul #1 – Laponia e o țară

Aici mi-am luat prima palmă, pentru că țara asta NU e o țară. Da, știu, voi știați asta și v-ați enervat din al doilea paragraf, când am zis că e țara lui Moș Crăciun. Eu habar n-aveam. Deci, Laponia nu e o țară, ci e o regiune, care se întinde în următoarele țări: Finlanda, Norvegia, Suedia și Rusia. OK, deja mă simt mai isteață.

Mitul #2 – Laponia e în Finlanda

Înainte să aflu că Laponia se întinde pe toate cele 4 țări, când am aflat că Laponia nu e o țară, ci o regiune, eram convinsă că ea se găsește în Finlanda. Să recapitulăm, deci. Laponia e o regiune, care se întinde în următoarele țări: Finlanda, Norvegia, Suedia și Rusia.

Mitul #3 – În Laponia e mereu noapte

Când mă gândeam eu la Laponia, îmi imaginam o regiune (am concluzionat, deja, că nu e o țară) în care e mereu întuneric. E noapte mult timp. Și frig mereu. Citind despre Laponia, am aflat că nu e nici pe departe așa. Timp de 73 de zile, în Laponia nu apune deloc soarele. Wow! Asta chiar mi-ar plăcea să trăiesc! Deja mă gândesc puțin mai bine dacă nu cumva n-aș vrea să las insulele calde și să căutăm o ofertă pentru Laponia. Dar, stați. Mai e ceva…

Mitul #4 – În Laponia e mereu frig

Da, și asta îmi imaginam. Că e permanent frig și brrrr… Poate așa credeați și voi (ziceți și voi că da, ca să nu mă mai simt atât de neștiutoare). Dar nu. Pe timpul verii (ok, destul de scurtă), temperatura medie este de 17 grade Celsius. Minima e undeva pe la 13 grade Celsius, iar maximele urcă spre 21 de grade Celsius. După cum, probabil, bine ghiciți, în perioada asta e și perioada ”soarelui de la miezul nopții”. O să-i propun domnului V. destinația asta pentru Iunie 2018.

Mitul #5 – Renii din Laponia sunt sălbatici

Îmi imaginam renii ca cerbii noștri. Liberi prin păduri. Sălbatici. De fapt, nu. Sunt, mai degrabă, ca vacile noastre. Cresc și trăiesc la ferme. Dacă ați fost în Laponia, ziceți-mi și mie dacă e așa au ba. Mulțumesc.

Mitul #6 – În Laponia trăiesc urși polari

Nu, nu trăiesc. În Laponia trăiesc, în schimb, urși bruni. Surprinzător, nu?

Mitul #7 – Aurora Boreală e minunată să o vezi

Dar, se pare, că e la fel de minunată și să o auzi.

Așa că, dacă vreți o vacanță în țara lui Moș Crăciun, acum aveți mai multe informații. După cum ziceam, vreau și eu. Dar la vară. Oare Moș Crăciun hibernează pe timpul verii?

 

Prima sarcină vs. a doua sarcină (articol amuzanto-serios)

Acum 5 ani

– Cred că am stat prea mult în picioare în astea 5 minute. Plec acasă!
– Vai, dar stai jos… Întinde-te. Să-ți fac un masaj? Să-mi iau liber de la birou ca să te duc acasă?

Acum 3 ani

– Wow, e ora 20:00 și eu încă nu m-am așezat pe scaun de azi, de la ora 15.00…
– Te cred…

Oare știți despre ce vorbesc eu aici? Ce face diferența între ce era acum 5 ani și ce era acum 3 ani? Vă dau un indiciu: în ambele situații eram gravidă.

diferente sarcini

 

diferente prima sarcina de a doua

Prima sarcină

Acum 5 ani m-am trezit însărcinată pentru prima oară. N-o să uit niciodată panica aia cu care am văzut că apare a doua liniuță pe test. Îmi întârziase ceva (habar n-aveam cât, pentru că nu țineam evidența asta) și aveam de ceva vreme ceva simptome dubioase. Mi-era tare greață, eram foarte amețită și parcă n-aveam stare. Era sâmbătă dimineață, la ora 9. Domnul V. încă dormea, pentru că pe vremea aia încă își mai permitea să o facă. Eu îmi luasem un test cu o zi înainte și îmi făceam curaj să-l fac. L-am făcut. Stăteam pe marginea căzii, aruncasem cât colo testul pe marginea chiuvetei și nici nu-mi venea să mă mai uit la el. Cum adică sunt însărcinată? Dar eu nu am plănuit asta! Dar eu nu știu ce cărucior să cumpăr la copil! Dar geamurile de la noi din dormitor trebuie schimbate! Vă jur că astea au fost primele mele gânduri. Că n-am plănuit, că nu mă pricep să cumpăr un cărucior și că nu-s bune geamurile de la dormitor și o să moară copilul de frig. Aaaa, da. Și că o să fiu gravidă la nuntă. Când l-am anunțat și pe V, s-a depus o mare liniște în casă. Nu știu ce gânduri avea și el, dar sigur avea dubiile și temerile lui.

El s-a obișnuit mai ușor cu ideea. Țin minte că îmi trimitea linkuri cu evoluția sarcinii pe săptămâni și știa cât de mare e copilul din burtă, ce i-a mai crescut săptămâna asta, ce a mai învățat. Eu nu mă uitam pe ele. Efectiv nu puteam. Apoi, ușor-ușor am început să mă bucur și eu de sarcină. Urmăream ce se întâmplă cu bebelușul din burta mea, mă bucuram să spun lumii că-s însărcinată, m-am apucat să mă pregătesc pentru naștere, visam toată ziua la bebeluș.

Plus că devenisem oul Fabergé cu surprize al familiei. Toată lumea mă menaja, avea grijă de mine, mă muta de la umbră la soare și de la soare la umbră. Era chiar obositoare atâta atenție. Când mergeam la bunicii viitoarei cetățence a lumii, mi se gătea separat, mi se aduceau perne ca să șed mai bine, mi se făcea cald sau răcoare, după dorințe, nu eram lăsată nici să-mi torn un pahar cu apă.

Acasă nu mai găteam, pentru că nu suportam mirosurile. Stăteam mult tăvălită pe canapea, pentru că mă durea spatele. Dormeam mult, pentru că mă simțeam atât de obosită, că nu mai puteam ține ochii deschiși. Făceam curat și eram certată că nu mă odihnesc. Făceam cumpărături și eram trimisă la zona de relaxare. Orice făceam era răsplătit cu odihnă.

La medic mergeam împreună. Domnul V. nu a ratat nicio ecografie din cele importante. Am trăit împreună, de mână, toate momentele asta emoționante din perioada dinaintea nașterii. Cu ce emoții așteptam amândoi la ușa cabinetului…

Și a doua sarcină…

Acum 3 ani am rămas iar însărcinată. De data asta n-a mai fost pe neașteptate. Pentru că supraviețuiserăm unui copil, am vrut să-l facem și pe al doilea. Am făcut testul într-o dimineață, cu o zi înainte să-mi întârzie menstruația. Aveam deja simptomele. Le știam, pentru că mai trecusem de două ori prin ele (prima sarcină și o a doua, pierdută). Mi s-a lipit pe față un mare zâmbet când am văzut a doua linie. Am așteptat seara, ca să-l pot anunța și pe V. Ne-am bucurat amândoi, la subsol la mall Promenada. Nu mai eram speriați de cărucior, iar geamurile le reparaserăm.

Doar că a doua sarcină a fost foarte diferită de prima, din simplul motiv că acum nu mai aveam datoria de a mă îngriji doar de mine și de bebelușul din burtică, ci mai aveam în grijă încă un bebeluș mai mare, în afara burticii. Acum Ema era oul Fabergé al familiei, pentru că încercam să o pregătim cât mai bine pentru venirea frățiorului ei. Toată atenția mea mergea către ea. Știam vag în ce lună de sarcină sunt, dar n-aveam prea mult timp să mă gândesc la asta. Aveam o aplicație pe telefon unde mai citeam, din când în când, cum evoluează bebelușul din burtă. Doar că, nu știu cum se făcea, că acum era săptămâna 19 și imediat constatam că e săptămâna 24.

 

Când mi-era somn, nu mai dormeam, pentru că trebuia să am grijă de celălalt copil. Când oboseam, trebuia să merg în continuare. Iar copilul meu cel mare, dar încă mic, avea nevoie de mult ”înbrațe” de la mine. Ceea ce îi și ofeream. Aveam zile când nu apucam să stau mai mult de 10 minute adunate pe scaun. Iar din poziția orizontală mă ridicam dimineața și o mai vedeam seara. Noaptea era tot întreruptă, pentru că Ema se trezea de multe ori. De gătit trebuia să gătesc, ca să am cu ce hrăni copilul (bine că n-am mai avut cine știe ce grețuri cauzate de mirosuri).

Pregătirile pentru naștere erau minime. Mă și simțeam vinovată câteodată. De exemplu, hăinuțele lui Fip le-am pregătit târziu, cu puțin timp înainte de naștere. Făceam curat și cumpărături cu burta mare și copilul mare, dar mic, mereu cu mine. Totul era foarte diferit de prima dată.

Chiar și vizitele la medic erau diferite. Nu mai erau relaxante și reconectante, ca pe vremuri. Era o furtună, în care eu încercam să plec, împreună cu Ema, la timp de acasă, iar V. la timp de la birou. Dar nu ca să ne ținem de mână ca doi porumbei, ci pentru ca el să distreze copilul exterior, în timp ce eu sunt la medic și încercăm să aflăm câte ceva despre copilul interior.

Și nașterea a fost extrem de diferită. Dacă prima dată, zilele dinainte de naștere au fost despre mine, despre reconectarea mea la mine însămi, la a doua naștere ea a venit cu regrete și cu temeri. Cu regretul că poate n-am pregătit copilul mare suficient și cu temerile legate tot de copil. N-o să uit ultima seara dinainte de nașterea lui Fip. Eram în bucătărie cu Ema și mă uitam la ea, în ochii ei. Îmi dădeam seama că eu știu că nimic nu va mai fi la fel în viața ei. Dar că ea încă nu știe asta și că n-are niciun fel de control, niciun fel de putere de a face ceva să schimbe asta dacă nu i-o plăcea. Am plâns. Am plâns și în salon, înainte să nasc. De dorul ei, de teama că se simte abandonată.

Ne-a luat câteva luni să ne găsim un echilibru. Și câțiva ani să fim cu toții ok în noua formulă.

Cu toate astea, mă întreb câteodată dacă aș face lucrurile diferit? Dar îmi dau imediat răspunsul. Nu, n-aș face lucrurile diferit.

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

Aducerea acasă a fratelui mai mic

Scrisesem aici despre cum am abordat treaba asta cu pregătirea copilului mare pentru venirea copilului mic. Dar aia a fost partea ușoară. Treaba complicată a început abia după ce am născut. De fapt, după ce m-am internat ca să nasc. Îmi amintesc și acum cum eram...

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

E o dimineață normală de duminică, presărată pe ici pe colo cu conflicte între cei doi copii ai mei. Copii care s-au trezit, ca în orice zi de weekend sau de vacanță, în creierii nopții. Deci, până la ora 9 am făcut mai multe lucruri decât făceam pe vremuri toată ziua. Printre care și să rezolvăm conflictele astea multe între ei.

Când ai o soră mai mare

Atunci când ai o soră mai mare, iar tu ești frățiorul mai mic, ți se întâmplă multe lucruri ciudate. S-ar putea: - să fii ”micĂ”, ”fulioasĂ”, ”buculoasĂ” (”Eu sunt mică. Tati e male”). - ca toate adjectivele și adverbele pe care le folosești să fie, de fapt, la...

7 jocuri între frați (și activități pentru bebeluși)

 Urmărește-mă pe facebook De foarte multe ori frații mai mari nu știu cum să se joace cu frații lor mai mici. Mai ales atunci când cei mici sunt foarte mici, extrem de mici, mici de tot. Și atunci îi surprindem că se cațără pe frații mai mici, că îi trag...

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de “circuit” care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă.
Tensionați pentru că, desigur, ideea unui circuit într-o țară cu infrastructura României, e una din cele mai nepotrivite idei pe care le-ai putea avea. Care țară, frumoasă, e drept. Dar păcat ca-i locuită și cu drumuri proaste.

Prima sarcină vs. a doua sarcină (articol amuzanto-serios)

Acum 5 ani
– Cred că am stat prea mult în picioare în astea 5 minute. Plec acasă!
– Vai, dar stai jos… Întinde-te. Să-ți fac un masaj? Să-mi iau liber de la birou ca să te duc acasă?
Acum 3 ani
– Wow, e ora 20:00 și eu încă nu m-am așezat pe scaun de azi, de la ora 15.00…
– Te cred…
Oare știți despre ce vorbesc eu aici? Ce face diferența între ce era acum 5 ani și ce era acum 3 ani? Vă dau un indiciu: în ambele situații eram gravidă.

Weekenduri in familia noastra

Înainte ca limbile ceasului să treacă de 7 (de obicei chiar 6 și jumătate), copilul mic face ochii mari. ”Bună dimineața, mami”, ar zice el dacă ar ști cuvinte. ”M-am trezit ca să fac caca”. Buimacă, iau rapid un scutec nou și schimb copilul, ca să nu se împăștie...

Noapte în 4

Suntem încă destul de dezorganizați în ale somnului. Nu atât de grav cum m-aș fi așteptat, dar dorința copilului mic de a dormi numai și numai pe carne de om ne dă puțin peste cap aranjamentele. Adică, lucrurile se petrec aproximativ așa: Pe la ora 8, 8 și ceva...

Mușcatul

Când am adus Juniorul acasă, Vanda Mică era pașnică. L-a plăcut de la bun început și nu l-a chinuit niciodată (prea tare). Când se mai enerva pe noi mai țipa la el. L-a jumulit de vreo două ori de oboseală și l-a mușcat o dată de genunchi, dar mușcătură de drag, nu de...

Drumul către somn cu copiii, în 19 pași simpli

Oricât de mult ne-am iubi copiii, soții, joburile și viețile, avem unele zile în care trăim doar ca să vină noaptea și să ne culcăm. Mai trece cineva prin asta? Ăăă, nu? Doar eu? OK, atunci doar mie mi se întâmplă asta. Șșșșș, vă rog să nu mai șușotiți acolo în spate....