Ce se mai poartă în 2017 la mine în dulap?

Anul trecut pe vremea asta reușisem incredibilul: de-clutter de top-level pentru mine.

Și anume, reușisem ceva ce niciodata n-am mai reușit și nici nu am văzut vreodată la mama acasă. Să îmi încapă toate hainele, fie ele de vară, fie ele de iarnă, de nunți, de botezuri, de scandal și orice alte haine aș mai purta, într-un singur dulap cu două uși. Eram foarte mândră de mine. Din când în când, când voiam să mă simt (și) mai bine cu mine, mai deschideam ușa de la dulap ca să-l contemplez. Era ca o piesă de muzeu, cu puține haine, răsfirate pe umerașe și câteva în sertare. Reușisem și în comoda de șosete și desuuri aceeași minune. Îmi încăpeau toate într-un singur sertar.

Un an mai târziu… Mă îngroapă iar hainele. Nu am trecut la un nivel superior, adică nu am început să bag haine și prin alte dulapuri, dar era iar haos în spatele celor două uși de dulap pe care îl posed. Haine care cad de pe umerașe pentru că sunt foarte înghesuite, tricouri claie peste grămadă, pentru că nu mai au loc și revenisem la aceeași problemă: nu ai tiam cu ce să mă îmbrac, pentru că aveam prea multe haine.

Și la început am fost nemulțumită de mine. Uite, că nu-s în stare să țin dulapul ăla organizat și curat, că iar cade pe mine, că iar am o mie de haine din care port maximum 25%.

Apoi am început să mă uit în dulap, ca să văd ce am acolo, ce port din ele, ce nu port din ele și, mai ales, de ce?

În primul rând, am constatat că am un numar de haine neutre, clasice, care nu sunt ”la modă”, dar pe care le poți îmbrăca oricând și le poți combina diferit, în funcție de ocazia la care te prezinți. Am un sacou negru pe care l-am putut purta, fără să fiu penibilă, și vineri noapte în Centrul Vechi, dar și la o întâlnire serioasă, cu un client. Am blugi neutri, cu croieli neutre, în culori neutre. Cămăși simple, cu dungi sau cu floricele, tricouri negre (multe :))), chestii de genul ăsta. Haine pe care le port, care nu stau acolo de pomană.

Apoi am mai descoperit categoria hainelor care au fost cândva ”la modă”, dar nu mai sunt. Nu le mai port pentru că, deși îmi plac, prefer întotdeauna altele în favoarea lor.

Iar, la final, mi-am dat seama că am și un număr potrivit de haine ”la modă” anul ăsta. Care anul trecut nu se purtau și pe care nu am de unde să le am, decât dacă le cumpăr.

Și iaca și greșeala mea: în loc să-mi asum că în dulapul meu va fi un flux constant de haine (cele care sunt ”la modă”, când ”la modă” asta se schimbă de la an la an), am stat și am presupus că voi purta toate hainele până când vor pica bucăți din ele. Nu, hainele pe care le voi purta până când vor pica bucăți din ele sunt cele din categoria de haine ”clasice”. Restul vin și pleacă, fără să suspin după ele și fără să mai dau cu pietre în mine.

Iată ce am ales eu să-mi cumpăr din categoria de haine ”la modă” în anul de grație 2017 (deși pe unele le am din 2016):

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele. 

Da, mă înregistrez

  1. Hainele bogat brodate cu … flori

    Trebuie să recunosc, hainele frumos brodate cu flori colorate au fost (și sunt) preferatele mele de anul trecut. Am început cu o pereche de blugi cu talie înaltă cusuți cu multe flori, iar acum am și cămăși și rochițe. Mi se par extrem de vesele și parcă îmi fac ziua mai frumoasă atunci când le pun pe mine.

  2. Cămășile supradimensionate

    Incredibil de confortabile. cămășile supradimensionate, mai ales dacă vin din materiale ușoare, au umplut dulapul meu. Pentru iarnă am avut cămăși-rochii, din materiale mai groase, dar acum am trecut la cămăși albe sau de in, cu dungi sau fără, cu flori sau fără. Dar să fie lungi și mari. Extrem de confortabile, mai ales când e fooooooarte cald afară. Și arată și bine.

  3. Mom jeans

    Deși la început am strâmbat rău din nas când i-am văzut (am avut întotdeauna ceva personal cu blugii cu talie înaltă), au reușit până la urmă să mi se lipească de suflet. Pentru că sunt… brodați cu flori, apropos de ce ziceam la punctul 1. Astă iarnă îi purtam cu niște ghete cu talpă ortopedică, iar acum îi combin cu niște converși drăguți și lejeri. O bluză simplă în partea de sus și cam asta e.

  4. Pantalonii Culotte

    Mă simt cam ca Patricia Kaas cu ei, dar mi-au câștigat încrederea și respectul atunci când am văzut cât sunt de confortabili atunci când e cald afară. Am două perechi dintr-un material foarte aerisit, care nu se șifonează și în care mă simt la fel de bine ca în pijama. La fel îi port și pe ei, cu un tricou simplu și cu niște sandale sau balerini. Câteodată cu converși.

    Găsiți aici ceva modele drăguțe la prețuri mai mult decât decente (văd că au și reduceri).

  5. Sandale argintii

    Pe astea nu le-am luat încă. Dar le vreau și tot caut un model care să-mi placă. Am găsit pe elefant unele lucitoare, care par și confortabile și îmi plac mult, dar având în vedere problemele mele cu picioarele, mă tem să le cumpăr fără să le probez. Sau să mă informez cum e cu politica de returnare. Chiar, ați returnat vreodată chestii luate de pe elefant pentru că nu vă veneau? Cum a fost procesul?

  6. Tricouri și cămăși cu mâneci cu volane

    Pentru că sunt destul de bine dotată oricum în partea de sus, nu mă avantajează deloc cămășile ample, tricourile cu multe volane, cu mâneci bufante, etc. Am găsit, însă, calea de mijloc și pentru tipul meu de conformație:

Drept urmare, am făcut pachet hainele care nu mai erau ”la modă” și le-am dat mai departe. Fără să mă simt vinovată că investesc în mine. Yuhuuuuu!!!

Poze preluate de pe Pinterest

Hoverboardul – acest Rock&Roll al mileniului 3

 

Nu știu cum e în zonele unde locuiți voi, dar la noi aici, în cartier, e plin de hoverboarduri. Prima dată când am văzut chestia asta care părea să semene cu un skateboard cu motor, lumini și muzică, gândul mi-a fugit instant către dispozitivele folosite în loc de mers de personajele din filmul Wall-E. Dacă nu știți la ce mă refer, vă las mai jos cu o imagine:

OK, nu seamănă cu un hoverboard, dar mă speria ideea în sine. Oameni care folosesc niște aparate în loc să-și folosească picioarele. Iar când Ema m-a anunțat că atunci când o să facă 6 ani o să vrea și ea unul, am intrat în panică.

După aia am stat puțin și m-am gândit. În jurul nostru e plin de dispozitive cu motor, care înlocuiesc mersul. Mașini, motociclete, scootere, biciclete cu motor, trotinete cu motor. Hoverboardul nu vine cu mare lucru în plus și am simțit că e doar reticența la nou. Rock&Roll nu e muzica diavolului, așa nici hoverboardurile nu ne vor transforma în masa aia inertă din Wall-E.

Acum, e important și cu ce compari hoverboardurile. Dacă le compari cu o bicicletă și ai ca măsura ”exercițiul fizic”, cu siguranță hoverboardul va ieși deficitar la capitolul ăsta. Pentru că pentru a pedala pe bicicletă ai nevoie de mai mulți mușchi, pe care să-i folosești mai intens. Atunci când te dai cu un hoverboard, picioarele se mișcă mai puțin, de exemplu.

Dar stați așa, să o luăm de la început. Ce este un hoverboard?

Ce este un hoverboard

”Hoverboard-ul este una din inventiile ultimilor ani ce a facut cu adevarat valuri in intreaga lume. Bineinteles, si in Romania.
Forma si mai ales dinamica unui hoverboard te duce cu gandul la filmele SF. Din pacate nu zboara si nu are buton de engage, insa te poate ajuta sa te deplasezi rapid pe distante scurte. Este economic si prietenos cu mediul. Este silentios si extrem de agil.  (…)
Hoverboard-ul este o jucarie sofisticata, dar si un mijloc de tranport ieftin. Poti parcurge pana la 30 de kilometri cu o singura incarcare – in functie de model, incarcare si conditiile de mediu. Il poti folosi pentru a te deplasa rapid de acasa pana la cea mai apropiata statie de transport, te poti misca rapid intr-un campus sau poate fi o solutie excelenta pentru cei ce trebuie sa se deplaseze intre diferite zone dintr-un depozit sau hala de productie.” (am preluat descrierea asta de aici)

Dar de ce e așa o nebunie cu hoverboardurile astea? Care sunt beneficiile cu care vin ele? De ce văd adulți pe hoverboarduri, de ce văd adulți care cumpără hoverboarduri pentru copiii lor? De ce sunt atât de ”la modă”?

Beneficiile hoverboardului

Se strecoară ușor prin trafic și sunt rapide (și mici)

Noi locuim în afara Bucureștiului, iar porțiunea de Centură care leagă cartierul nostru de oraș mi se pare moarte sigură pentru un biciclist neexperimentat ca mine. Dar, dacă aș fi locuit în oraș, mi-ar fi plăcut mult să mă deplasez cu orice altceva decât cu mașina. Pentru că străzile și bulevardele sunt permanent aglomerate și pentru că de ceva vreme mă mai mișc și fără copii în mașină. Avantajul unui hoverboard este că, asemeni bicicletei, se strecoară ușor printre mașini și, spre deosebire de o bicicletă, e mai mic și mai ușor, deci poate fi mai ușor transportat prin autobuze, cărat pe scări la metrou sau depozitat sub birou. (Desigur, ca în cazul bicicletelor și motocicletelor, nu e deloc sigur să circulăm fără echipament de protecție, cu atât mai mult atunci când ne deplasăm prin trafic. Că tot sunt hoverboardurile așa SF, am găsit și niște accesorii de protecție tot așa de SF. O să găsiți pe link și o cască de protecție cu WiFi și bluetooth. Dar nu știu de ce mă mir… V are bluetooth la periuța de dinți…)

Sunt prietenoase cu mediul

Spre deosebire de mașini, motociclete și altele, hoverboardurile funcționează cu baterii reîncărcabile și au 0 emisii poluante.

Sunt silențioase

Atâta timp cât proprietarul nu pune muzică în boxe (cum fac copiii de la noi din cartier), hoverboardurile sunt silențioase

Amintiri din copilăria mea… și poate și a ta

Am făcut recent curățenie într-un dulap mai vechi și am descoperit acolo toată copilăria mea. Eu sunt născută în 1985 și am prins doar 4 ani de comunism, dar proviziile de rechizite făcute de ai mei ne-au ținut mai mulți ani. De la cerneală, la creioane, caiete, seturi de geometrie și orice altceva. Țin minte cât de tare mă fascinau caietele studențești, iar când mai primeam câte unul să măzgălesc în el, era bucuria de pe lume. Eram cel mai important pământean de pe planetă.

Primul meu penar

Pentru că tot sunt o persoană care se atașează (mult prea) mult de obiecte, e imposibil să nu-mi amintesc de primul meu penar, chinezesc, din plastic roz, cu capac și magnet, cu oglindă înăuntru și cu o fetiță manga desenată pe el. Să ne înțelegem, în 1992 când am început eu școala, colegii mei de la Liceul German Hermann Oberth aveau deja penare Herlitz cu două compartimente și fermoar, pline de carioci, stilouri cu ”patron” și alte luxuri. Dar niciun penar Herlitz nu era la fel de minunat ca penarul meu cu fetița manga roz desenată pe el. Un stilou cu ”patron” mi-ar fi plăcut și mie, ca să mai scap de presiunea aia seară de seară ”Ți-ai umplut stiloul?”

sursă: etimpu.com

Stiloul chinezesc

În penar era și stiloul meu chinezesc. De fapt, unul din multele stilouri, pentru că mereu mi se stricau. Nu știu dacă era vina mea sau erau ele de calitate slabă, dar fie mi se despărțea penița în două și nu mai scria frumos, ci zgâria, fie se spărgea plasticul și nu mai reușeam să-l închid. Aveam mereu mai multe stilouri, din care mama făcea tot felul de combinații ca să am unul bun cu care să scriu. Oricât de nou ar fi fost, știu că mereu mă murdăream pe degete și pe unghii. Și că în fiecare seară auzeam ”Ți-ai umplut stiloul”? Și că mai mereu răspunsul era ”Ăăăă, nu, am uitat”

sursă: etimpu.com

Două caiete cu scaune de Oltcit pe ele

Când eram eu mică, tata conducea un Oltcit. Mi se părea ceva foarte ieșit din comun, pentru că toți ceilalți adulți pe care îi cunoșteam eu conduceau Dacia 1310. Nu mai știam pe nimeni altcineva cu Oltcit. Țin minte că mă fascinau toate butoanele lui și mi se părea că arată ca interiorul unei nave spațiale. Și ce-mi mai plăcea la Oltcitul lui tata erau scaunele. Și ele mi se păreau foarte diferite de scaunele Daciilor 1310.

Și tot când eram eu mică, în casă aveam caiete de la fabrica de hârtie din Bușteni. Nu mi-am pus niciodată, dar niciodată, problema că sigla fabricii de hârtie de la Bușteni nu ar fi două scaune de Oltcit. Nu am văzut niciodată altceva, până când nu am văzut caietele astea cu ochi de adult. Nu-s două scaune, ci două suluri de hârtie igienică. Oh, da… Parcă așa are mai mult sens.

Mă uit acum cât de diferită e plaja asta de caiete școlare. Bine, de fapt, nu doar mă uit, ci și cumpăr, pentru că oricât ar încerca V să mă convingă că suntem în era calendarelor și reminderelor și aplicațiilor de note pentru telefon sau laptop, eu tot mai bine mă descurc cu agenda și pixul (și cariocile și creioanele și toate rechizitele cu care mi-am umplut tot sertarul de la birou)

Hârtia indigo

Nu știu voi, dar eu nu aveam xerox și imprimantă în casă atunci când eram mică. Dacă aveam de scris ceva în mai multe exemplare, nu intram pe net să cumpăr cartușe și tonere pentru imprimantă, ci mă duceam la bunicul meu să-i cer hârtie indigo și mașina de scris. Dacă nici el nu avea, atunci mă duceam la librărie. Țin minte că hârtia asta o foloseam până devenea străvezie pe alocuri. Abia atunci o aruncam. Eram mereu uimită de cum se văd pe ea atâtea scrisuri unul peste altul. Foile de indigo mi se păreau de o frumusețe ieșită din comun. Atât de fine, atât de frumos colorate și cu modele atât de deosebite pe ele…

sursă: okazii.ro

Am mai găsit acolo și altele. O cutie goală de lipici (nu mai știu cum se numea), care avea un spațiu în care să ții spatula. Lipici dulce și lipicios, pe care îl mâncam ca pe desert (în ciuda protestelor părinților, bunicilor, educatorilor, profesorilor). Ascuțitoarea mea vacă-porc (nu am știut niciodată ce animal era, de fapt), setul de geometrie cu cutie metalică portocalie, pixul cu ceas în capăt și multe alte nimicuri care m-au dus înpoi vreo 25-30 de ani.

Mi-ar plăcea să mai regăsesc manualele de clasa I, pentru că sunt multe emoții și amintiri în ele pe care îmi doresc să le re-experimentez acum, cu mintea de adult și cu conștientizările mele din 2017, dar nu le mai am. Mi-ar plăcea să le simt din nou mirosul și textura, să văd desenele din ele, notițele mele și inimioarele pe care le desenam peste tot.

Dar doar pentru un timp scurt. M-a întrebat Ema zilele trecute dacă mi-ar mai plăcea să fiu copil. Am zis că nu. Am zis că-mi iubesc suficient de mult viața de adult, sunt suficient de mulțumită și de fericită cu tot ceea ce fac și am, încât nu vreau să plec din aici și acum…

Ce fel de suc natural este mai sănătos?

smoothie

Nu știu dacă ați observat și voi (probabil că da), dar există acum un trend legat de consumul de sucuri naturale. Sucuri naturale care se pare că ne-ar detoxifia organismul, ne-ar da un boost de vitamine, ne-ar ajuta să slăbim, etc. Bineințeles că există și o a doua tabără, care declară că detoxifierea nu există și că, de fapt, consumul de sucuri nu reprezintă un obicei sănătos.

Dacă nu vă încadrați în a doua categorie, ci în prima, poate că o să vă întrebați ”ce fel de sucuri să beau?”

Sucurile naturale le puteți cumpăra sau produce în propria bucătărie. Dar indiferent de asta, există trei metode prin care ele apar în pahar: sub formă de suc centrifugat, sub formă de suc presat la rece sau sub formă de smoothie.

Care e cea mai potrivită variantă pentru tine? Dacă nu știi, citește mai departe 🙂

Consumul de suc extras din fructe/legume

Atunci când folosim un storcător care funcționează prin centrifugare, sau un storcător care funcționează prin presarea la rece, practic extragem apa și nutrienții din fructul, frunzele sau leguma pe care le introducem în aparat. Fibrele sunt eliminate, astfel încât, atunci când vom consuma sucul, sistemul digestiv va absorbi direct nutrienții, fără a mai depune efort în a digera și fibrele.

Pe de altă parte, faptul de a renunța la fibrele din alimente nu aduce după sine doar beneficii. Atunci când consumăm astfel de sucuri, fără fibră, zaharurile conținute în ele ajung rapid și fără prea multă procesare în sânge, crescându-ne glicemia brusc, afectându-ne astfel nivelul de energie, starea de spirit și cauzând rapid foame (în momentul în care glicemia scade, se resimte și senzația de foame). Acest lucru este valabil mai ales atunci când bem sucuri de fructe, care au un conținut mai ridicat de zaharuri.

Storcătoarele care funcționează pe bază de centrifugare sunt varianta mai ieftină, extrag sucul din alimente și elimină pulpa/fibrele, dar în procesul de centrifugare, lamele din interiorul aparatului se vor încălzi, vor distruge enzimele și vor oxida nutrienții.

În schimb, storcătoarele care funcționează prin presarea la rece nu au această problemă, dar sunt mult mai scumpe. Ele scot sucul din alimente presându-le, iar procesul de presare produce mult mai puțină căldură decât procesul de extragere a sucului prin învârtirea lamelor metalice.

Consumul de smoothie

Smoothie-urile se fac simplu, la blender. Nu se separă sucul de fibră, ci fibra este mărunțită pentru a fi procesată mai ușor de către stomac. În procesul de mărunțire este integrat și aer, motiv pentru care smoothie-urile au, adesea, o consistență catifelată și pufoasă. Din păcate, aerul din astfel de băuturi poate produce balonare, de exemplu. Iar față de consumul sucurilor presate la rece (care sunt lipsite de fibre, după cum ziceam mai sus), absorbția nutrienților pare să fie mai mică în cazul produselor blenduite.

Ceea ce ar trebui să aveți în vedere este faptul că sucurile presate la rece, smoothie-urile sau consumul de legume/fructe în stare naturală aduc organismului beneficii diferite.

Din cauza aceasta, din punctul meu de vedere, consumul de sucuri sau de smoothie-uri ar trebui să vină în completarea consumului de fructe și legume (pe cât posibil neprocesate) și nu în înlocuirea lui.

 

Telefoane inteligente pentru bunici

selfieSmartphonurile, sau ”telefoanele inteligente” nu se mai adresează de foarte mult timp doar unei categorii de cumpărători. Vedem copii cu smartphonuri, adolescenți, tineri, stundenți, oameni de afaceri, tineri angajați, șomeri, și chiar bunici. Pentru că există o enormă varietate de produse, diferite dimensiuni, prețuri, caracteristici.

Acum vreo doi ani am decis să le luăm și noi bunicilor câte un telefon cu ecran mai mare, ca să le putem trimite poze cu copiii. Ne-am gândit (foarte greșit) pe vremea aia că nu e nevoie să fie smartphone, ci că poate fi un telefon simpu cu touchscreen. De fapt, voiam ecran mare ca să le putem trimite poze cu copiii și să le și vadă. Am ales niște telefoane ieftine, cu care doamnele… nu s-au descurcat. Nu pentru că ar fi fost foarte complicate, ci pentru că telefoanele nu mergeau cum trebuie. În plus, fără abonament cu trafic de internet inclus, telefoanele erau aproape inutile.

Una din bunici încă mai are telefonul de atunci, dar nici poze nu-i mai trimit pe el, pentru că înțeleg că nu le vede. Ne urmărește pe facebook și îi vede acolo pe copii. Cealalată bunică a primit de la colegii de la serviciu un telefon inteligent de ziua ei. Cu care se descurcă de minune. Acum poate:

  • comunica prin sms sau pe Whatsapp cu noi și cu ceilalți
  • poate primi și trimite poze și filmulețe cu nepoții sau cu lucruri care o interesează pe ea
  • poate vedea videoclipuri cu muzică sau lucruri interesante pe YouTube
  • poate căuta tot felul de informații pe google
  • poate primi linkuri către documente, cărți, articole

Acum a venit vremea să luăm un telefon pentru bunic. Și, privind în urmă, și gândind un pic mai mult de data asta, mi-am făcut o listă de criterii pe care vreau să le urmăresc.

  1. Să aibă un meniu ușor de folosit

    Dacă trebuie să faci o mie de manevre ca să poți da un telefon sau ca să poți adăuga un contact nou în lista de contacte, mai bine căutăm altceva. Ne trebuie un telefon simplu, fără multe încurcături, care să fie cât de cât intuitiv. Mă uitam la Samsung J5, care are un mod de folosire special pentru ce ne trebuie nouă. Îi zice Easy Mode și atunci când e selectat, scrisul apare mai mare și poți alege ce aplicații vrei să-ți apară pe homescreen. Arată foarte ușor de folosit. Nu am pus încă mâna pe unul, dar am găsit pe YouTube filmulețul ăsta:

  2. Să aibă o tastatură ușor de folosit

    Degetele bunicilor nu mai sunt atât de precise cum sunt cele ale noastre, ale ăstora mai tineri. Poate sunt mai groase sau poate tremură, poate bunicii au degete foarte în formă, dar nu mai văd foarte bine. Din punctul ăsta de vedere, e important să vedem cum arată tastatura telefonului. Sunt foarte potrivite niște taste mai mari, sau care se măresc atunci când apeși pe ele (ca să se vadă bine litera apăsată), sau să vibreze. Iphone-urile au niște tastaturi fantastice, din punctul meu de vedere. Eu am senzația că tastatura mea îmi citește gândurile.

  3. Să aibă un ecran mare

    Asta e evident. Iar când zic ”mare”, chiar zic ”mare”. Telefoanele pe care le luaserăm noi pentru bunici aveau niște ecrane mai mari decât ale telefoanelor lor vechi (cu butoane). Dar erau greu de folosit, pentru că tot nu se vedea bine pe ele, pentru că aveau tastele mici, pentru că scrisul era . Deci, telefon mare, cu ecran mare pe care să se vadă mare.

  4. Alte accesorii

    Astea nu țin neapărat de telefon, dar, de exemplu, nu vreau să-i dăm telefonul fără husă (pentru că știu cât de sensibile sunt smartphonurile). Pe lângă husă, pot adăuga telefonului un card de memorie mai mare, un încărcător pentru mașină sau alte accesorii, în funcție de nevoile și pasiunile fiecărui utilizator. Poate chiar niște boxe, de ce nu?

    Cam asta mi-a trecut mie prin minte. La ce altceva să mă mai gândesc?

Mickey de atunci și Mickey de acum

Mi se pare fascinant să observ diferențele dintre generații doar urmărind desenele animate pe care le văd copiii. Stilul pe care îl abordează, valorile pe care le promovează, cum oglindesc ele, de fapt, direcția societății.

Câteodată o duc spre rău. Știu că nu se leagă de desene animate, ci de media per total, dar simt nevoia să scot asta din mine: Azi dimineață eram cu copiii în mașină și ascultam un post de radio. Erau reclame, așa că eu îmi dădusem shut down și mă gândeam la ale mele. Când o aud pe Ema, din spate: ”Mami, pot să iau și eu Visislim, pentru că sunt grăsuță”. Wow, are 4 ani și 4 luni și deja a prins mesajul ăsta. Hai cu stima de sine, hai cu discuțiile în familie, hai cu promovarea valorilor pe care eu le consider importante și sper ca asta să fie suficient pe termen lung. Ce să zic, #fieca…

Dar stați așa, că m-am luat cu altele și am deviat de la ce voiam să zic inițial. Ema se uită acum la niște desene animate la care mă uitam și eu când eram mică. Și sunt atât de diferite. Zilele trecute urmăream un episod din Tom și Jerry în care ideea centrală era compasiunea. Al doilea se lega de empatie. Cât de diferit de ce era când eram noi mici…

Mickey Mouse și toți prietenii lui… Păi acum vorbesc despre alte lucruri. Despre prietenie, loialitate, emoții, fairplay. Deși poate ușor mai simplist ”desenate”, sunt mult, dar mult mai profunde și încearcă să-i susțină în dezvoltare. Da, nu la 6 luni sau la 1 an, dar la 4 ani, de exemplu, mi se par foarte potrivite.

Iar sâmbătă începe un nou serial. Mickey și Pilotii de Curse, va avea premiera la Disney Junior pe data de 22 aprilie, la ora 10:30.

Mickey și prietenii săi – Minnie, Pluto, Goofy, Daisy și Donald – iau parte la curse pline de aventură și umor în mașinile lor personalizate, în diferite locuri pe glob, dar și în orașul lor natal, Hot Dog Hills.

În plus, Minnie și Daisy au o afacere secundară, numită Ajutoarele Abile. Ele demonstrează multă creativitate și autenticitate în provocările întâmpinate. Acestea pot fi salvarea unei pisici dintr-un copac, recuperarea unor bijuterii pierdute din canalizările Parisului sau multe, multe altele la fel de surprinzatoare si amuzante.