Ema și prietena ei cea mai bună au, de ceva vreme, un plan mirific. Deși locuim la aproximativ 15 km de grădiniță (iar google maps zice că un adult cu picioare mari, neinteresat de furnici, frunze căzute, avioane de pe cer va parcurge acest drum în 3 ore și 2 minute), planul fetelor este următorul:
La ora de somn de prânz, atunci când toți colegii lor se bagă la culcare, ele vor avea grijă să îi adoarmă pe adulții din sala de somn, apoi se vor strecura afară pe ușă și pe poarta grădiniței și vor merge până acasă. Vor intra în casă, vor scoate bani din pușculiță, vor merge la magazin și își vor cumpăra prostioare, apoi se vor întoarce la grădiniță, înainte ca adulții să se trezească.
Cele câteva obstacole în planul lor de evadare și-au găsit și soluția, deci nu vor întâmpina probleme. De exemplu, niciuna dintre ele nu ajunge la butonul care deschide poarta. Însă, dacă una o ia pe cealaltă în cârcă, s-a rezolvat. O fetiță cu fundiță apasă butonul și o altă fetiță cu fundiță apasă clanța și ies. Adormitul adulților pare să fi fost o altă dificultate pentru care au găsit soluția: le vor spune povești, până când aceștia vor adormi. Mai e problema intratului în casa încuiată, atunci când ele nu au cheie, dar au zis că pe-asta o rezolvă cumva la fața locului.
Am zâmbit amabil (și chiar ușor distrată) ascultând planul, i-am zis Emei că pentru adulții din viața ei (părinți, educatori) e important să fie în siguranță și am încercat să ne imaginăm cum ne-am simți dacă am constata că ele au dispărut. Am mai adus în discuție câteva detalii tehnice, cum ar fi distanța de care v-am povestit mai sus și îngrijorarea mea că ele s-ar putea să nu cunoască exact drumul către casă. Am fost asigurată că asta nu e o problemă, că ele sunt rapide și nu se pierd. Dacă e musai, vor lua o bicicletă. De unde? Ah, ne mai gândim la asta. Ok. Am contemplat inclusiv dacă să anunț la grădiniță despre planul lor (am ajuns la concluzia că e o idee bună) și ne-am continuat viețile.
Într-o dimineață, pe vremea când încă nu dăduse prea tare frigul peste noi, s-a întâmplat o întâmplare în drumul nostru spre grădiniță. O țeavă de gaze se spărsese lângă o școală, așa că strada era complet închisă. Cum era exact ora de mers la birou pentru toată lumea, toate străduțele adiacente erau închise. Noi mai aveam cam un drum de 5 minute cu mașina până să ajungem la destinație. În loc să stăm să așteptăm să permită iar circulația mașinilor pe stradă, am decis, de comun acord, să parcăm mașina și să plecăm pe jos. Am constatat ulterior că nu fusese chiar cea mai potrivită decizie.
Drumul de 5 minute cu mașina l-am făcut într-o oră de mers pe jos. După ce am parcat, am pus copiilor rucsacele în spate și am pornit la pas domol. În primele 4 minute ne-am oprit ca să-și pună Fip hanoracul pe el. Ema nu și-l luase. După încă 2 minute ne-am oprit iar, ca să-și mai pună ea o bluză pe ea. Apoi ne-am minunat de clădirile pe lângă care am trecut, de flori și frunze, de mașinile de poliție și pompieri care se mutau de colo-colo, încercând să grăbească intervenția. Cum era prima zi de școală, ne-am bucurat și să vedem multe flori și mulți copii cu părinți mai emoționați decât ei, grăbindu-se, tot pe jos, către școli.
M-am uitat apoi la mamele lor și cât erau de decorate și scoase din cutie. ”Wow, așa trebuie să arate o mamă în prima zi de școală a copilului?”, m-am întrebat. M-am simțit atât de nepregătită pentru pasul ăsta. Nu eram deloc la fel de adultă ca ele, eu în blugii mei de mamă, ușor lărguți și ușor rupți (deh, așa e moda) și o bluză lejeră pe mine, plus adidași în picioare. Copiii mei și copiii lor păreau din același film, eu însă nu. Am mai contemplat nițel la polaritatea asta pe care tocmai o descoperisem, apoi m-am gândit că probabil mie îmi e mai confortabil să merg atât în hainele confortabile pe care le aruncasem pe mine, în timp ce copiii cântau cântecele de drumeție (mă rog, cântau Podul de piatră, pentru că acolo a ajuns Fip cu melomania, el fiind, mai degrabă, un iubitor de liniște în mod normal).
Trecuseră vreo 10 minute de drum, să zic, iar mașina încă se vedea parcată în urma noastră. Moment în care copilul mic se oprește, se așază pe trotuar și scoate piciorul din papuc. Era încălțat în Crocși, fără șosete. ”Am o bubiță. Nu mai pot să melg. Mi-am lupt piciolul”. Da, acea o bubiță de 3 milimetri, care sunt convinsă că îl deranja la mers. N-aveam plasture în geantă, n-aveam șosete în rucsac. Am bodogănit în gândul meu că nu m-am ținut de planul din weekend să mă duc să le cumpăr copiilor încălțăminte de toamnă, am luat copilul de 17 kg în brațe și am pornit la drum. Ema obosise și ea, așa că drumul s-a transformat, rapid, în ceva extrem de anevoios.
Pe drum am reluat discuția planului Emei de a evada. Am discutat despre cât de lung și greu e doar o parte mică din drum, căci nu-l făcuserăm pe tot pe jos. Am discutat despre faptul că nu știa prea bine pe unde ar trebui să se întoarcă. Am discutat despre ce se întâmplă dacă la jumătatea drumului constată că au o bubiță la picior (”Piciolul e lupt!”, a protestat Fip, strângându-mă mai tare de gât) și una din ele nu mai poate merge mai departe. Am discutat multe detalii ale acestei călătorii cvasi-imposibile. La final, Ema singură, cu mintea și cu gura ei a tras concluzia: ”Da, n-avem cum să evadăm. O să mergem singure la magazin după amiaza, când ajungem acasă. Plec de la mine de acasă cu bicicleta și o iau și pe L și mergem împreună la magazin, să ne cumpărăm înghețată.”
A aprobat toată lumea planul, iar când am ajuns la grădiniță, după o oră, copiii erau înfometați, însetați și întârziați. Ne-am bucurat că nu era încuiată poarta (în mod normal, la ora 9 și un pic se încuie și nu mi-e clar cum faci să intri după ora aia). Când am lăsat copilul mic jos, mâinile îmi tremurau atât de tare, că nici nu mă puteam uita la ceas.
Ne-am luat la revedere, copiii au intrat veseli în grădiniță că se pot hidrata și odihni, iar eu am făcut drumul întors către mașină.
Am crezut că toate lucrurile sunt stabilite, iar a doua zi dimineață vorbeam la telefon cu mama prietenei Emei, căreia îi spuneam încântată cum situația asta prin care am trecut a dejucat planul copilelor, care sigur nu-și vor mai face planul ăsta.
– Da? Așa crezi tu. Ce crezi că mi-a zis L ieri, când am luat-o de la grădiniță? Mi-a zis: ”Mami, mami, Ema a venit singură de acasă la grădiniță azi dimineață! Singură! A făcut tot drumul! Vezi că se poate face?!”
N-am mai zis nimic… Ce să mai zic? Sunt curioasă pe unde s-a pierdut informația reală și cum au întors-o ele în favoarea lor?
În pandemie ne puteam proteja copiii cu ușurință – Ceva ce nu credeam că voi spune
În fine, deși eram tare curioasă ce se întâmplă cu ea și îmi doream foarte mult să o ajut, am depus toate eforturile de ”mama anului” ca să nu fiu intruzivă și îngrozitoare și să-i respect spațiul personal al gândurilor și al emoțiilor.
Spre seară, s-a deschis ca o floare. Nu era obosită, ci era tristă.
3 moduri în care să porți un tulle ca o neprințesă
Ehei, știți ce-mi place mie? Îmi plac multe. Serile, să joc Monopoly cu copiii, muzica, florile, ordinea, cărțile, o casă curată (dacă ar fi a mea, ar fi și mai bine :))), bocancii, verdele și fustele de balerine.
Și-mi mai place și că, de când lucrez de-acasă, sunt mai flexibilă în felul în care îmi dau voie să mă îmbrac, mai ales pentru că de la talie în jos nu se vede cum arăt. Și nu, nu stau în pantaloni de pijama, așa cum poate că vă așteptați să spun, ci astăzi vreau să vă povestesc despre fusta mea preferată de … tulle. Și cum o potrivesc eu, ca să nu fiu prea Cenușăreasa mahmură după bal.
Jurnal de lucrat de-acasă
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin.
Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?