Câinele-ninja

N-am avut niciodată animale grav bolnave. De fapt, când eram mică n-am avut animale. Câinele husky pe care l-am chinuit 3 săptămâni într-un apartament de bloc fără aer condiționat și pe care l-am trimis înapoi la stăpânii lui precedenți, care îi puteau oferi o viață confortabilă și mai decentă decât a-l marina în 40 de grade, nu se pune. Și nici peștii pe care mi i-au luat ai mei când le-am zis că vreau un animal de companie.

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

De fapt, primul animăluț pe care l-am adus acasă și care a și rămas, a fost un iepure alb de angora. Micuț, cu părul alb și pufos și ochii albaștri. Cam antisocial el în comportament, dar tare simpatic. A rămas acasă, la ai mei, atunci când eu m-am mutat. Acum are vreo 9 ani și e deja bătrân. Apoi, la casa mea, au urmat câini. 3 la număr, dintre care doi și-au schimbat, între timp, domiciliul și unul care a rămas cu noi.

În afară de câinele care locuiește acum cu noi, cu care n-am avut nicio problemă de sănătate până acum (a văzut veterinarul doar la vaccin și când a fugit la un moment dat de acasă și l-a prins veterinarul, iar pastile nu a luat decât pe cele de antiparazitare), ceilalți au avut probleme minore.

Iepurașul a avut cândva o micoză, tratabilă ușor și o diaree de care a scăpat tot relativ repede, pe unul din câini l-am operat de hernie ombilicală (am aflat ulterior că nu era absolut necesar), iar celălalt a primit o anestezie generală când i-a intrat un spic în labă și s-a infectat. Și cam atât… Am suferit lângă Pimpi când era proaspăt operat, pentru că îl durea (ar fi fost super să mă fi gândit pe moment că există antiinflamatoare și pentru animale, dar nici prin gând nu mi-a trecut) și mi-a părut rău și de Mao, să-l văd ca un preș de picioare pe masa de operație. Dar au fost chestii care au trecut rapid și ușor.

Am făcut introducerea asta, pentru că o ascultam astăzi pe Miruna când povestea despre pisica ei bolnavă, despre temerile că poate nu va supraviețui, despre greutățile și implicarea unei familii, atunci când unul din animale este bolnav. Pisica ei sigur o să se facă bine, iar noi sper să nu trecem prin așa ceva, pentru că e tare dureros (și cum eu suspectez că am ceva probleme legate de abandon, mi-aș dori ca Doni să trăiască vreo 70 de ani de acum înainte).

În fine, din una în alta, mi-am dat seama că nu v-am povestit despre ultima pățanie cu el, zis și câinele-umbră, câinele-ninja sau câinele-care-te-scoate-din-minți. Și, de fapt, la asta voiam să ajung.

În weekend au fost bunicile pe la noi. A fost ziua mamei mele, iar soacră-mea nu ne mai văzuse de ceva vreme, așa că s-a nimerit să fie amândouă la noi în același timp. Mie îmi place când vin amândouă, mai ales că acum aveam de învățat pentru ceva examene și mi-a prins bine niște ajutor. În fine, ideea e că a fost mare hărmălaie, copiii bucuroși (deci și zgomotoși), bunicile cu ei, Doni și el zălud, în stilul lui caracteristic.

La un moment dat, în timp ce Ema dansa cu soacră-mea în sufragerie, iar eu eram pe canapea și învățam, și Doni se învârtea frenetic în jurul lor, aud în timpul dansului un sunet ca un susur de izvor cristalin de munte. Mă gândesc ”Cine-o fi lăsat apa deschisă la baie?”

Până să mă dau eu jos și să fug la baie, ca să închid apa, o aud pe soacră-mea că începe să râdă și să spună cea mai des auzită propoziție la noi în casă în ultimul an și ceva: ”Doni, nu!”. Copiii încep să râdă, Doni fuge pe hol și eu mă ridic. Ce se întâmplase? .

Păi, cățelul-ninja se gândise cu mintea lui creață de sub părul lui creț și negru că soacră-mea ar fi un individ bun pe care să… facă pipi. Da. Ați înțeles bine. Nu. Nu e nevoie să recitiți. Da. Doni a ridicat grațios piciorul și a făcut pipi, vorba aceea, pe piciorul care l-a hrănit în weekendul ăsta. Adică, soacră-mea îi încălzea mâncarea la microunde, îi tăia friptura în bucățele mici, ca s-o mestece mai ușor, ba parcă îmi amintesc și că i-a făcut special sos, ca să nu-i stea mâncarea în gât, iar el… El a făcut pipi pe piciorul ei.

Atât. Vă las să râdeți. Și noi am râs toți. Sfârșit.