Să folosim resursele planetei noastre gândindu-ne la următoarele 7 generații

Anul acesta am încercat mult sa ne concentram (noi, ca familie) pe a fi cât mai prietenoși cu mediul și cu natura. Procesul a început de când avem copii, într-o încercare de a face ceva pentru viitorul lor: pe lângă școli și dezvoltare emoțională și alte chestii pe care le facem punctual pentru ei, ne-am dat seama că degeaba ai un copil echilibrat emoțional, dacă mediul în care trăiește se degradează pe zi ce trece și e… dezechilibrat. Așa că a venit natural direcția de a proteja mediul în care ei vor trai.

80% din gunoiul pe care-l produce familia noastră e… plastic

Pe lângă faptul că reciclăm plastic, hârtie, sticlă și că încercam pe cât posibil sa nu facem risipa de mâncare, mi-am dat seama ca nu e suficient. Când am început să colectăm gunoiul selectiv, mi-am dat seama că 80% din gunoiul produs e… plastic. Mâncare puțină, pentru că o împărțim cu animalele casei. Sticlă puțină, pentru că poate fi refolosită la zacuscă, must, bulion. Hârtie nici multă, nici puțină, pentru că și pe ea o refolosim cât putem. Dar plastic, să ne-ajungă…

Când erau copiii mici, tot din încercarea de a proteja mediul, nu am folosit scutece de unică folosință decât foarte puțin. În rest am folosit scutece textile, reutilizabile. Care poluau și ele (prin producție, prin spălare), dar m-am gândit că nu la fel de mult ca cele de unică folosință. Am avut o dezbatere infinită aproape dacă să cumpărăm anual brazi naturali, sau să luăm un brad de plastic și gata. Dar pare imposibil să iau mereu deciziile corecte pentru mediu. Parcă mereu e ceva ce n-am luat în calcul, ceva ce am ratat. Și am senzația că nimic din ce fac nu-i bine, și-i posibil să fie și adevărat. 

Și ce e foarte important e și exemplul pe care îl dam copiilor, care și ei caută coșul special pentru aruncat plastic, închid apa la robinet cât se spală pe dinți, refolosesc hârtie pentru lucrul lor, iar Ema are o groază de idei pentru refolosirea lucrurilor care nu ne mai trebuie (dacă ar fi după ea, n-am mai arunca nimic). Și la fel (de fapt, cu siguranță chiar mai bine) își vor învața și ei copiii. 

Alternative la produsele de curățenie toxice pentru casă și mediu

Încerc sa renunț la substanțele puternice de curățat casa (nu mai folosesc detergent pentru curățat podelele, pt ca am mop cu aburi, de exemplu) și pentru restul de produse de curățenie caut alternative naturale. La fel și la capitolul detergenți de haine, detergent de vase și orice altceva ne mai trebuie prin casă. Am tot căutat și am tot testat și până la urmă am găsit ceva să-mi placă și am rămas fidelă. 

Produsele Seventh Generation

Vreau să vă povestesc acum puțin despre produsele Seventh Generation, care e un brand în care eu cred și pe care vreau să-l susțin, pentru multe calități pe care le are. Seventh Generation e un brand originar din SUA și e pe piață de mai bine de 30 de ani în domeniul produselor ecologice. De ce vorbesc tuturor prietenilor mei despre produsele lor (da, dacă suntem prieteni, sigur ai primit de la mine o poză, un link, o descriere a unui produs al lor, sau poate chiar un produs în sine :D)? Pentru că filosofia lor e că fiecare decizie, fiecare produs sunt realizate luând în calcul impactul lor asupra următoarelor 7 generații. Generațiile de la care noi folosim prezentul ca împrumut… Nu poți duce o viață sănătoasă pe o planetă vulnerabilă. De-acord. 

OK, cuvintele sunt frumoase, dar despre ce vorbim exact? Primul lucru care mi-a atras atenția e că până la 97% din ingredientele produselor sunt derivate din plante și-s biodegradabile. Și al doilea foarte important e că ambalajele sunt produse din 99% plastic reciclat (și sunt reciclabile la rândul lor).

Bun. Dar cum sunt din punct de vedere al calității?

O să vă povestesc despre ce anume am încercat dintre ele. 

Detergentul ecologic lichid pentru rufe

Am testat aici două variante: cel fără parfum și cel cu parfum de portocale. Și când zic testat, le folosesc exclusiv din primăvară și nu mai revin la altceva. Prima surpriză a fost într-o zi de vară, când mi-am turnat iahnie de fasole pe rochia albă de bumbac. Yaks. Cum mai scot eu asta din rochie? Plecam în următoarea dimineață în concediu și voiam musai s-o iau la mine, așa că n-avea timp de mașină de spălat. Detergent manual n-am. Așa că am spălat pata în chiuvetă cu detergentul Seventh Generation. Așa, la mână. Rochie albă de bumbac cu iahnie pe ea. Impecabil s-a curățat. Îmi pare rău că nu i-am făcut poză, să vă arăt. OK, deci nu-i doar natural, prietenos cu natura, ci face și treabă bună. 

Dar testul suprem i l-am dat zilele trecute. E o poveste scârboșică, dar dacă aveți copii, sigur n-o să vă oripilați. 

Fip a mâncat într-o seară mai multe roșii decât putea duce stomăcelul lui adorabil, așa că s-a trezit la 1 noaptea vomitând pe cearșaful patului. Am culcat copilul în patul celălalt, am scos cearșaful de pe patul lui, l-am clătit puțin și l-am aruncat în cadă așa cum era. Cum nu folosim baia respectivă, am uitat complet de cearșaf a doua zi (luni) și mi-am amintit marți să-l pun la spălat. Eram convinsă că nu mai iese nimic din el. Și-am filmat. Vă las mai jos filmulețul, să vă minunați și voi. 

Detergenții nu conțin coloranți, parfumuri sau înălbitori sintetici și sunt foarte potriviți pentru utilizatorii cu piele sensibilă (confirm și-aici, căci dermatita mea a stat cuminte în banca ei în ultima vreme), nu conțin ingrediente de origine animală, nu-s testate pe animale și au certificare EU Ecolabel. 

Detergentul ecologic cu pulverizator (cel pentru baie și cel universal)

Aici iar am avut o revelație, pentru că detergentul de baie curăță impecabil baia cu totul (practic, în baie am mai folosit doar un spray pentru cabina de duș, ca să dea jos calcarul de pe geamuri și gelul pentru curățat toaleta). 

Iar cel universal e cel puțin la fel de minunat, pentru că în casa noastră a înlocuit: sprayul pentru curățat grăsimea, sprayul pentru curățat geamurile, pentru curățat mobila, faianța, chiuveta, tot. Practic, curăț orice în casă cu el. Și îi pot lăsa și pe copii să curețe, pentru că e prietenos cu ei (nu conține parfumuri sintetice, înălbitori pe bază de clor sau compuși organici volatili). Știu, sună ca o odă, ca teleshopping, dar pe cuvânt că-s entuziasmată.

Detergentul manual de vase

Nu l-am testat la adevărata lui valoare, pentru că tăvile cu grăsime le curăță mașina de spălat vase, dar tocmai de-asta plănuiesc să încerc și tabletele lor universale pentru mașina de spălat vase, care vor fi disponibile în curând.

Pentru mine, produsele lor și aspiratorul care aspiră și spală pe jos în același timp (cu aburi, cum ziceam, ca să nu mai dăm cu fel de fel de substanțe și pe jos) sunt revelația anului. Vă recomand serios să le încercați și să vedeți cum își fac treaba. 

15 reguli pentru siguranța copiilor pe bicicletă

15 reguli pentru siguranța copiilor pe bicicletă

Însă, avem câteva reguli importante pentru siguranța ei, iar dacă se întâmplă să nu le respecte, nu mai pot avea încredere. I-am spus asta și a înțeles, așa că le repetăm adesea. Și înainte să plece pe ușă și (mai ales) în restul timpului, când nu e grăbită și fuge ca din pușcă. 

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Vi s-a întâmplat vreodată să vă vină să ziceți ”Băi, nu mai pot cu sfaturile de a crește reziliența copiilor la orice”? Sau ”Măi, dar ideea asta de reziliență sună a-i ajuta pe copii să se adapteze la situații nedrepte. Oare doar asta vreau pentru ei”? Sau ”E minunată ideea de reziliență, dar parcă nu mi-e suficient să-i învăț asta, parcă aș vrea să și schimbăm puțin din lucrurile defecte în lume”?

Well, cam tot ce am citit și aflat eu până acum despre pericolele lumii cibernetice se învârteau în jurul acestor idei. Să învățăm copiii să gândească critic, să le creștem reziliența, să le fim sprijin emoțional, să controlăm cât putem, dar fără să simtă că sunt controlați, practic lumea cibernetică e un fel de Vestul sălbatic și trebuie să faci ceva să supraviețuiești acolo. Ok, bun, facem și asta. Dar oare nu mai putem face și altceva? Oare eu, ca părinte, cunosc toate riscurile la care se expune copilul meu online? Oare pot să le intuiesc? De ce în lumea ”reală” există (cât de cât) ideea că există mecanisme de control și protecție (poliția, de exemplu), însă în online nu (prea)? Pare disfuncțional să se pună toată presiunea pe mine și copiii mei să ne protejăm de lucruri care deja ne depășesc.

În contextul acesta, evenimentul la care am participat sâmbătă, organizat de English Kids Academy, conferința ”The Cyber Effect”, cu Dr. Mary Aiken, a venit la fix.

Dr. Mary Aiken este expert mondial în cyberpsihologie, Profesor la Universitatea East London, consilier la Centrul pentru Infracţiuni Cibernetice al Europol şi desfăşoară cercetări şi traininguri cu numeroase agenţii internaţionale, de la INTERPOL la FBI şi Casa Albă.

Și a scris și o carte pe care am început sâmbătă să o citesc și până acum îmi place foarte mult, iar evenimentul a fost un mix între a o cunoaște și a-i cunoaște cartea (practic, a fost o lansare de carte) ”The Cyber Effect – Psihologia comportamentului uman în mediul online”

Am aflat foarte multe de la conferința de sâmbătă, dar cel mai important lucru pe care l-am aflat e că nu e nevoie (doar) să ne adaptăm. E ok să și schimbăm. E nevoie să regândim spațiul cibernetic de la rădăcinile lui, nu să-l luăm de bun. Să-l desfacem în bucăți și să-l refacem. Pentru că acest spațiu a fost gândit pentru utilizatori egali în fața lui. Toată lumea e egală pe internet. Doar că nu e. Există utilizatori vulnerabili, pentru care nu există ”un internet potrivit” la ora actuală. Există copii, există persoane cu diferite tulburări, există persoane în vârstă. Spațiul cibernetic, construit de bărbați, pentru bărbați. Cum ar arăta ”un internet” construit de femei, de mame? Probabil foarte diferit de cum e el acum.

În timpul discursului lui Dr. Mary Aiken mi-am făcut niște notițe, pentru că am vrut să vă împărtășesc și vouă din chestiile care mi-au atras atenția interesul.

Comportamentul uman se schimbă funtamental în mediul online

De ce? Din cauza a mai mulți factori pe care nu-i întâmpinăm în lumea reală (da, și spațiul cibernetic e tot o lume reală, există, ne influențează, există în simbioză cu cea pe care o putem atinge; în 2016, NATO a recunoscut spațiul cibernetic un domeniu concret pentru operațiuni – dar aș vrea să delimităm lingvistic cele două).

1. Puterea anonimității

Una din problemele spațiului cibernetic o reprezinta așa zisa anonimitate. Oamenii, care visează la superputerea invizibilității de pe vremea lui Tristan și a Isoldei, o primesc în sfârșit online și nu știu ce să facă cu ea. Cum să gestioneze această superputere a anonimității și invizibilității? N-o fac prea bine și e important să deschidem discuția asta în societatea noastră: ce putem face pentru a nu mai avea acest spațiu anonim? Ce putem face pentru a nu mai avea copii cu vârste anonime, care accesează zone nepotrivite lor? Ce putem face pentru a nu mai avea trolli și abuzatori cibernetici anonimi, care sădesc frică din spatele unor numere pe care eu, ca mamă, nu le pot descifra.

Am fost în weekend să vedem Joker, un film psihologic extrem de violent (din punctul meu de vedere) și total nepotrivit pentru copii. Lângă noi aveau locuri 3 băieți, cu vârste între 8 și 10 ani, singuri la film. Unul din ei tremura în timpul filmului, deși când l-a întrebat V dacă s-a speriat, a făcut pe puternicul și-a zis că nu. Ne gândeam în ce contexte ar fi putut ajunge acești copii în spațiul acesta nepotrivit pentru ei. Le-au cumpărat biletele părinții lor și n-au știut la ce film îi trimit? Și le-au cumpărat ei online, și nu le-a putut verifica nimeni vârsta? Le-au cumpărat de la casa de bilete și nu i-a întrebat nimeni ce caută la filmul acesta nepotrivit pentru ei? Și, întrebarea majoră, ce a implantat filmul în mințile lor?

Știați că există deja primul AI psihopat? Îl cheamă Norman și îl puteți căuta pe google. Știți cum a ajuns să aibă trăsăturile din zona psihopatologiei? Fiind expus la imagini din zona întunecată a Reddit-ului. Yup…

2. Efectul de dezinhibare online

Poate ați întâlnit și voi (sau poate chiar vi s-a întâmplat vouă înșivă/însevă) oameni care fac online lucruri pe care în mod normal nu le-ar face. Pun poze indecente, deși n-ar umbla în sutien pe stradă, sunt mai dezinvolți (și eu sunt mult mai dezinvoltă online decât în persoană, arătăm ca două ființe diferite), spun lucruri pe care în mod normal nu le-ar spune. Practic e un efect similar stării de ebriatate, când pică filtrele și limitele proprii, sistemul moral și rămâne o libertate mai bine sau mai rău înțeleasă…

3. Prezența cibernetică și imersiunea

Intri pe mail să verifici ceva scurt și 2 ore mai târziu știi tot ce s-a întâmplat pe facebook, ai pus 5 poze pe instagram, ai comandat 3 perechi de cizme și acum te dai pe pinterest, ca să vezi cum își decorează alții casa. În spațiul virtual există o adevărată distorsiune a timpului, lucrurile escaladează rapid și se amplifică ușor. Nu suntem pregătiți pentru acest spațiu, pe care creierul nostru nu îl poate percepe cu adevărat (avem la activ milioane de ani de interacționat în spații reale, cu oameni reali…).
Știați că numărul ideal de conexiuni pe care un om le suportă fără a trece în zona de anxietate socială e de 150? Câți prieteni ai pe facebook+instagram+Twitter și pe alte platforme pe care le mai folosești? Câți oameni sunt în grupurile de facebook în care activezi? Câte persoane urmărești pe site-uri? Pentru creier numărul ridicat de conexiuni pe care le avem în mediul virtual e extrem de obositor.

Un alt lucru interesant pe care l-am reținut de la conferință e că spațiul cibernetic e spațiul în care se vinde și se cumpără atenție. Spațiul cibernetic în sine e construit astfel încât să-ți capteze permanent atenția.

Despre reziliență

Acum, să revenim puțin la reziliență și la ce spune Dr. Mary Aiken despre ea. Reziliența e acea abilitate care poate fi învățată doar atunci când ești expus și e un mecanism de capitulare.

OK, din traume creștem, există creșterea post traumatică, reziliența e importantă.
Dar oare chiar vreau să expun copilul la pornografie la 9 ani ca să-l învăț cum să se apere de ea?
Chiar trebuie să-i povestesc în detaliu despre Dark Web și ce poate găsi acolo, ca să se poată păzi de el?
Chiar trebuie să-i spun să fie atent pe forumurile cu cheat-uri pentru jocuri, pentru că acolo e zona de racolare pentru a ajunge în Dark Web și a face lucruri teribile?
Da, momentan trebuie, dar cum ar fi să nu mai fie nevoie? Cum ar fi să nu învăț eu reziliență pentru a-i povesti copilului despre pornografie la o vârstă nepotrivită, și-aș face ceva să schimb lucrurile. OK, eu singură nu pot. Dar mai mulți putem. Dr. Mary Aiken povestea care a fost traseul ei în Irlanda pentru a schimba în Irlanda vârsta acordului pentru site-urile de socializare de la 13 ani la 16 ani, deși nimeni nu părea să o susțină. OK, eu nu sunt specialist de renume mondial ca ea, dar hai să nu ne resemnăm, ci hai să creăm și să construim altceva, diferit.

Mai zicea ceva Dr. Mary Aiken. Povestea despre cât de greu e să faci un studiu pe tema tehnologiei. Până găsești subiectul, primești acordul, primești fondurile, strângi datele, le analizezi și le publici, pot trece și 5 ani, iar fenomenul pe care-l analizezi e deja dispărut. Așa că e important ca specialiștii din domenii să vorbească despre tehnologie și beneficii și pericole chiar și fără studiile astea, ci din ce știm până acum. Și, nu, nu prea avem studii longitudinale, dar avem o direcție deja, putem observa o dinamică a societății, a familiei, putem vedea dinamica la nivel micro, dar și macro.

Nu sunt cyber-polițist și nici n-am cum să fiu…

Copiii și tehnologia

În lumea în care trăim, bebelușii au ajuns să fie în competiție cu smartphone-uri pentru atenția părinților lor. Un adult își verifică telefonul de 200 de ori pe zi, în medie. Și îl atinge de 2617 ori pe zi, tot în medie. Astea sunt niste momente în care nu face contact vizual cu copilul, în care nu e prezent cu adevărat.
Apoi, să discutăm despre bebelușii expuși la televizor sau tabletă, când chiar nu se pot apăra. Mai mult de două ore de expunere a unui bebeluș la un ecran în poate afecta creierul. Și, ce e deja clar, expunerea la tehnologie le recablează creierul. În bine sau în rău, asta rămâne de văzut.

AAP (Asociația Americană de Pediatrie) face următoarele recomandări, referitoare la timpul de expunere a copiilor la ecrane:

0-18 luni – deloc, poate mai puțin videochatting când și când cu o bunică, o mătușă, un bunic, un unchi
18-24 de luni – pot viziona programe de calitate înaltă ÎMPREUNĂ cu părinții lor
2-5 ani – cel mult o oră pe zi, programe de calitate, ÎMPREUNĂ cu părinții lor
6 ani + – limite consistente în legătură cu timpul de expunere, iar expunerea nu trebuie să interfereze cu timpul de somn și mișcare fizică

Am scris pe nerăsuflate până acum și aș mai scrie, dar vă las să descoperiți și cartea, în care toate subiectele astea și altele în plus sunt detaliate și explicate. Și vă invit să vă uitați și la serialul CSI: Cyber, construit pe baza cazurilor pe care Dr. Mary Aiken le-a rezolvat împreună cu autoritățile (pare să aibă o viață palpitantă). Încă nu m-am uitat, dar am de gând.

Ah, și să închei cu ceva concret cu care am rămas după tot ce am auzit sâmbătă:
dacă tu te poți conecta să vezi unde e copilul tău și ce face, oricine poate face asta.
Well, ceas cu GPS, ne gândim dacă te mai vrem în familia noastră sau nu…

Dacă ați fost și voi, cu ce ați rămas? Dacă n-ați fost, am auzit că va veni și anul viitor (și că oricum a început să lucreze cu autoritățile din România, ca să ne punem și noi nițel în ordine cu haosul din spațiul cibernetic românesc) și vă recomand cu căldură să veniți. Anul acesta au fost 700 de persoane în Aula Magna de la Politehnică. Incredibil vibe. Cei de la EKA s-au întrecut pe sine cu organizarea…


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence


”Nu-mi place la grădiniță” când cântă soră-mea – O poveste cu frați și grădinițe

Ema face un spectacol, Fip face o baie. Eu sunt cu un ochi la el și cu un ochi la ea. În birou e ”recuzita”, acolo ”în camera de schimbat cântăreți”, unde Ema caută printre rufele care așteaptă să fie călcate (doar nu vă imaginați că biroul e doar birou și nu și cameră de depozitare pentru rufe necălcate, haine de dat, jucării care nu-și mai găsesc locul pe nicăieri, câteva genți ale mele, o noptieră la care am renunțat, etc.) și-și alege costumația. Se înfășoară artistic în ce i se pare ei mai interesant, apoi apare ca o statuie romană, ține o mână sus și-o mână jos (foarte artistic, e drept) și … guiță. Cred că vrea să imite muzica de operă, dar nu întrerup momentul artistic să o întreb.

La un moment dat, în miezul spectacolului, se mai aude un guițat, doar că nu-i al ei, ci al lui frati-su. Care nu cântă, ci plânge amărât că ea nu vrea să-i facă și lui spectacol.

– Eeeeemaaaaa nu cââântăăă șiiiii pentruuuuu miiiiineeeeee. Uaaaaaaaaaaaaaa!

Mă aricesc. Băi, nene! În viața asta ai două opțiuni. Unu – să-ți plângi de milă că nu ți se aliniază ploile. Sau doi – să ceri să ți se alinieze. Cere, frate, cere! Cere să-ți cânte și ție, de unde să știe ea ce-i în capul tău? Mă rog, nu-i zic toate astea. Îl întreb dacă s-a gândit s-o roage să-i cânte și lui. Nuuuuuuuu. Uaaaaaaa. Alte plânsete.

Ema, care știe placa foarte bine, se duce și-l întreabă:

– Fip, vrei să-ți cânt și ție?
– Dahahahaaaaa. Uaaaaaaaaa, plânge el.

Bun. Și se duce copila să se schimbe și revine să-i cânte. În timp ce ea începuse iar guițul artistic, Fip începe și el
iar să plângă și să-i spună să tacă. Ea tace și pleacă. El plânge să se întoarcă. Cred că știți tiparul. Practic, orice face ea e greșit, pentru că el n-are o problemă cu ea, ci una a lui personală. Întrerup momentul artistic de plâns și-i spun ce cred eu. Că eu cred că el e supărat din alt motiv și că abia aștept să-l descoperim. E supărat și pe mine, că nu-l înțeleg! OK, când ai devenit adolescent și eu n-am observat? Dar e și drept. Chiar nu-l înțeleg și asta urmăresc să fac: să-l înțeleg.

Iese copilul mic din cadă, se șterge, se îmbracă. Vin amândoi în patul pufos (adică patul matrimonial) și vor să facă amândoi spectacole. Nu vor împreună, ci pe rând, așa că fac ”piatră-hârtie-foarfecă” pentru a decide care-i primul. Ema câștigă și se pregătește să intre în scenă. Preconizez deja plânsul de ”dar eu vreau!” (Fip e de acord să respecte înțelegerea doar dacă el e cel care câștigă, of course), așa că îl iau cu binișorul. ”E greu să aștepți să-ți vină rândul, nu? Ai vrea să cânți tu acum, nu? Wow, Ema cred că-i tare bucuroasă ce de data asta ți-ai respectat promisiunea. Ești foarte tare!” zic eu, în timp ce sper ca spectacolul ei să fie scurt. Nu e, dar #rezistăm.

Mai urmează câteva ture de-așa natură, până când copilul mic se supără iar. Și nu e doar despre seara asta, e despre ce se întâmplă cu el și noi de ceva vreme.

– E greu să aștepți iar? Ai așteptat prea mult?
– Nu! Sunt copii noi la grădiniță și nu știu nici cum îi cheamă pe toți și nu-mi place deloc! Nu mai vreau să merg la grădinița asta. Vreau să merg la școală cu Ema și prietenii ei.

Mda… Câteodată nu-i despre așteptat, nici despre cine cântă primul. Câteodată e greu la grădiniță, mai ales când din grupa veche au plecat 7 copii la școală (inclusiv soră-ta, care e în clasă cu unii dintre ei), iar în locul lor au venit alții mai mici. Fip e la o grădiniță Montessori, în grupa 3-6 ani. Și n-are nici 3, n-are nici 6. Adică nu-i nici copilul mic, nici copilul mare. E copilul mijlociu, iar asta e ceva nou și greu pentru el… Mă bucur că știu acum că îi e greu.

Ieri am ieșit cu el în parc și am vorbit mult despre asta. Și-am comis și cea mai mare dintre interdicții: am vorbit deasupra unei vate de zahăr. Apoi am avut cel mai cooperant copil, în ciuda sângelui care i se plimba prin zahărul din vene. Azi dimineață nu i-a mai displăcut grădinița și a plecat bucuros, deși la ora aia eu n-aș fi plecat bucuroasă decât în pat. Vă țin la curent cu evoluția. Momentan vă las o poză care cuprinde esența lui de copil:

Copilul la școală. Între adaptare și dez-adaptare

Copilul la școală. Între adaptare și dez-adaptare

Rar îmi mai iau notițe la evenimente de parenting, dar aici am plecat cu aproape o agendă plină de informații, așa că n-o să vi le ofer pe toate pe care le-am reținut ca fiind importante pentru mine, ci acum vreau să discutăm despre cum arată un copil adaptat la viața școlară și cum arată un copil dez-adaptat.

Verde la educație pentru circulație – o campanie utilă pentru copii, dar și părinți

Acum jumătate de an am rămas fără permis. Era o zi de sâmbătă și conduceam către unul din grupurile de dezvoltare personală pe care le țin. Mai era și prima întâlnire. Am ajuns târziu și despletită, complet neprofesional. A fost rău de tot. În fine, boacăna făcută fusese că, zice polițistul, am trecut pe roșu. Și eu, dar și domnul din fața mea, care părea la fel de surprins. Nu l-am contrazis, pentru că nu sunt sigură că n-avea dreptate. Nu m-am uitat la semafor în milisecunda în care am trecut. Mă uitasem înainte, când era, într-adevăr, verde. M-am gândit că n-avea de ce să mă oprească dacă eu aș fi trecut regulamentar, așa că mi-am asumat greșeala și aia a fost. O lună am fost pieton și nici măcar nu mi-a prins așa rău.

Desigur, mesajul a ajuns și la copii, pe care i-am informat docil ce greșeală făcusem și care fusese consecința. Aia e, am greșit, plătesc. Bine că n-a pățit nimeni nimic (asta mi-a spus și polițistul prietenos care m-a oprit: ”stați, doamnă, liniștită; bine că n-a pățit nimeni nimic”) și siguuuur de-acum înainte o să mă uit de o mie de ori înainte să trec pe la semafor. Ceea ce e foarte adevărat, chiar verific de o mie de ori să fie verde ca să fiu sigură că trec în siguranță acum. Sigur, luni, când i-am luat de la grădiniță, toți colegii de clasă și educatorii știau că mi-a luat poliția permisul. Priviri compătimitoare, zâmbete șugubețe, arătat cu degetul și râs (de la copii, nu de la adulți :))) , le-am primit pe toate cu deschidere și-am făcut haz de necaz.

De-atunci discutăm mult despre regulile de circulație. Despre semne, despre marcajele de pe jos (chiar în fața școlii Emei e linie dublă continuă, dar mulți fac stânga peste ea, ca să ajungă mai repede la școală), despre prioritate, despre de ce ne face polițistul semn să trecem, deși e roșu? E un test? Ce se întâmplă dacă nu traversăm pe la trecere? Dar dacă mergem pe stradă, pentru că nu există trotuar, sau e ocupat de mașini? Sau multe alte întrebări.

La unele dintre întrebări au răspunsuri. Din ce au învățat de la noi, din ce au învățat la grădiniță. Dar la unele nu au. Mai ales la întrebarea: ”De ce se fac cursuri de conducere doar pentru șoferi. Pietonii nu trebuie să știe și ei regulile?” (Asta m-a întrebat Ema). Nu prea am știut ce să-i zic. Dar acum știu, pentru că am auzit la radio despre o campanie organizată de Lidl și mi-am amintit că am mai văzut-o și am mai auzit de ea și în anii trecuți. Anul acesta e a șaptea ediție a evenimentului național pentru siguranța în trafic a copiilor ”Verde la educație pentru circulație”, organizat de Lidl și Poliția Română.

Ediția de anul acesta are loc sâmbătă, 28 septembrie, începând cu ora 11:00, în parcările a 180 de magazine Lidl din țară. Lista magazinelor în care va avea loc evenimentul este disponibilă pe site-ul lidl.ro , iar la eveniment sunt așteptați toți copiii cu vârste cuprinse între 4 și 10 ani

Noutatea evenimentului „Verde la educație pentru circulație” de anul acesta constă în jocul „Surprize sau amenzi?”, care îi va ajuta pe cei mici să asimileze, prin joc și premii, regulile de circulație explicate de reprezentanții Poliției Române.

Copiii vor învăța cum să fie pietoni responsabili, căci proiectul are ca scop, totodată, formarea unui comportament responsabil în trafic al copiilor, pentru ca, pe termen lung, numărul de accidente în care sunt implicați, cu vină, cei mici, să se reducă. Astfel, an de an, copiii învață de la polițiști regulile de circulație necesare pentru a fi în siguranță ca pietoni în trafic.

Lecția interactivă de sâmbătă va cuprinde două sesiuni: prima parte va fi informativă, iar cea de-a doua practică, astfel încât cei mici să aplice noțiunile învățate. Așadar, în cadrul sesiunii informative, copiii vor afla de la polițiști cât de important este să fie atenți la trafic și vor primi toate informațiile despre cele mai importante reguli de circulație pentru ei.

Cea de-a doua parte, dedicată educației prin joc, vine anul acesta cu o nouă componentă practică: jocul Surprize sau amenzi?. Astfel, după ce polițistul le va explica copiilor și părinților regulile de circulație, le va adresa participanților întrebări. Acesta va aprecia răspunsurile printr-o pancartă cu „Surpriză” pentru cei care oferă informațiile corecte și cu „Amendă” pentru cei care trebuie să mai recapituleze regulile, încurajându-i pe cei mici să revină cu răspunsul bun. La finalul lecției, toți copiii vor primi premii și vor fi declarați „absolvenți” ai cursului.

Nu știu dacă prin subiectele acoperite se numără și obligația de a transporta copiii în mașină în scaune potrivite vârstei lor, dar o să aflu sâmbătă. Iar dacă nu e, vreau să le propun organizatorilor să se gândească să includă acest subiect pe viitor în demersuri.

Așadar, sâmbătă, Lidl, învățăm să fim pietoni responsabili. Și după aia noi mergem în magazin să-mi cumpăr un buchet de trandafiri mici. E viciul meu, recunosc.

Ce faci dacă îți scapi telefonul în WC, ca mine

Ce faci dacă îți scapi telefonul în WC, ca mine

Acum un an, cam pe vremea asta, trântisem portbagajul peste telefon și îi mai schimbasem apoi ecranul de încă vreo trei ori (o dată îl scăpasem din patul supraetajat al copiilor, o dată îl scăpase un copil pe jos la grădiniță și o dată îmi crăpase pur și simplu în mână, în timp ce mă uitam la el)

Cum depozităm parfumurile

Cum depozităm parfumurile

Primul parfum pe care l-am avut a fost o sticluță mică de Chanel No. 5, primită de la bunica. Nu-mi plăcea și nu era potrivit pentru vârsta mea, dar țineam de el cum ții de o butelcă de apă atunci când mergi prin deșert.

Când furia copilului meu nu-i furie, ci…

Luni dimineața, a treia săptămână de când au început școlile și grădinițele, sunt frumos la birou și mă bucur că pot lucra neîntrerupt, fără să am grija copiilor. Pe timp de vacanță am făcut tot felul de artificii obositoare ca să pot sta și cu ei și ca să pot și lucra, dar sunt două săptămâni încheiate de când ne-am găsit toți ritmul.

E ora 10.30, am avut două ședințe și începe a treia. Până la ora 15.30 trebuie să-mi termin treaba, ca să pot fugi după copii. Sună telefonul.

– Bună dimineața. Sunt asistenta de la grădiniță. Fip are o bubiță pe cerul gurii și suspectăm herpangină. Vă rugăm să veniți să-l luați, dacă puteți și să-l vadă medicul.

Primul reflex a fost să mă gândesc: dar copilul e bine sănătos, nu febră, nu dureri, acum 2 ore și un pic l-am lăsat vesel la grădiniță. Herpangina e păcătoasă, n-are cum să fie. Îi zic asistentei că văd eu cum mă organizez și revin. Nu, n-are cum să fie. Imposibil. Apoi mă gândesc mai bine. Băi, dar oamenii ăia nu m-au sunat niciodată tam-nesam și de fiecare dată când m-au chemat după ei chiar a fost nevoie. Da, transmit mesajul calm, ca să nu ajungi la grădiniță stresat sau să gonești prin oraș cu iresponsabilitate, dar asta nu înseamnă că nu-i serioasă treaba.

Până am ajuns eu, mai apăruseră două pete în gură. Copilul tot fără febră, desena liniștit la o măsuță în cabinetul medical. Mâncase acolo cu un coleg și era liniștit și bine dispus. Am plecat de la grădiniță, am făcut programare la medic pentru a doua zi și ne-am dus acasă. Eu, speriată groaznic de boala asta care mi se pare oribilă. Știu cât doare o singură aftă. Dar o gură plină de afte?! Vai, vai, vai.

Ne așezăm pe canapea, ne interesăm de boală. Căutăm informații pe net, să știm ce avem și ce n-avem voie până ajungem la medic. Îl privesc pe copil cu milă. Uffff, bietul de tine, ce te-așteaptă… Decid că nu e o boală ușoară pe care s-o trateze bunicile (nu pentru că n-ar fi în stare, ci pentru că pentru copil una e bunica și una e mama când te dor toate), așa că mă organizez cu V în așa fel încât să stăm noi cu el acasă. Cu inima îndoită că o să fie rău, terminăm planurile și se face ora să o luăm și pe Ema de la școală.

– Ema, am o surpriză. Fip e în mașină, vrei să vezi?
– Dar de ce? L-ai luat pe el primul?
– L-am luat de dimineață. E bolnav.
– Offf. O să-l întreb ce-l doare.

După ce s-a urcat în mașină și i-am povestit, a stat puțin pe gânduri, apoi a explodat.

– Dar nu-i corect! Chiar nu-i corect! Eu am stat la școală până acum și Fip a stat acasă. De ce nu m-ai luat și pe mine la prânz?
– Păi, măi broscuță, la școală nu mai e ca la grădiniță, să te iau când ne vine. Da, la grădiniță puteam să te iau la prânz, dar la școală ai treburi de făcut, lucruri de învățat. Nu-ți mai place la școală? (în mintea mea continui cu: ”după ce m-ai frecat la cap 9 luni cu întrebarea ”Când începe școala” acum, brusc, vrei acasă?!”)
– Dar nu-i corect! Și să știi că atunci când eu eram operată de apendicită și n-aveam voie dulciuri, Fip a primit o ciocolățică de la Gabi și am văzut când a mâncat-o!

Am oprit discuția aici pentru că nu ducea nicăieri. Conținutul era evident că nu era legat de proces. Nu era vorba de ciocolată, nici de stat acasă. Nici măcar nu eram sigură că era vorba despre competiția asta constantă între ei. Nu-mi dădeam seama de unde venea furia așa că am schimbat delicat subiectul, cu gândul că revin la el ulterior.

Ajunși acasă, lucrurile s-au mai așezat. Ne-am jucat și s-au jucat, Ema a plecat la prietena ei, apoi ne-am reunit la cină, baie, carte și somn. Înainte de somn, Fip a băut ceva ce nu i-a făcut bine la bubițe și a început să plângă că-l doare. Învățaserăm din experiența celor aproape 5 ani cu doi copii să ne împărțim între ei atunci când unul e bolnav, așa că îl țineam pe Fip în brațe cu rândul, în timp ce celălalt părinte era cu Ema. Când să se bage în pat, iar el încă era amărât de durere, ea a explodat iar.

– Dar când eu am fost operată de apendicită, Fip a mâncat o ciocolată! Și l-am văzut! Și nu mi-a plăcut deloc. Eu nu aveam voie și el a mâncat-o! Și i-am văzut ambalajul! Fip, ești cel mai rău frate!

În timp ce V. îi povestea despre o experiență similară a lui cu prietenul lui cel mai bun și o sticlă de sana (o anecdotă familială, dacă pot să-i zic așa… și pot :)), îmi pică fisa! Da! E mult mai simplu să fii furios pe cineva decât să-ți dai voie să simți durerea alături de el! Da, e ceva ce vedem mereu în jur, vedem la părinți care se supără pe copiii lor că răcesc, vedem la cei din jurul nostru care se înfurie pe cei dragi lor atuncii când sunt bolnavi, pe cine știe ce motive. La copii mici furioși pe părinții lor bolnavi. Da, e un mecanism de apărare. Da, cred că asta e și la Ema.

– Așa-i că-i mai ușor să fii furioasă pe Fip decât să te uiți la el și să vezi cât de tare îl doare?

De-aici s-a spart balonul cu tristețe și frică. De-aici au curs lacrimi, au ieșit îngrijorări în cuvinte și a venit și liniștea sufletească. Da, toți suntem îngrijorați pentru Fip, da, și nouă ne e greu să stăm cu durerea lui.

Furia nu-i mereu furie. Furia adesea e un paravan pentru frică, câteodată pentru tristețe. Și, odată puse în cuvinte, emoțiile se scurg pe lângă furie, care, nesusținută de ele, se prăbușește și le face loc.