3 lucruri ciudate care mă fascinau în copilărie

Când eram mică, cei mai puternici oameni de pe lume (în afară de părinți și bunici) erau: doamna care cântărea la magazin, doamna farmacistă care ne dădea bonul pentru medicamente, medicul care putea să-ți dea un micuț nimic din cabinetul lui când terminai și controlorii din autobuze.

Toate aceste personaje mă fascinau. Mi se părea că fac ceva ce nu e la îndemâna muritorilor de rând.

Fascinația 1: Cântarul de la magazin

Să cântărești biscuiții la kilogram pe cântarul analog mi se părea ceva extraordinar.
Să calculezi talere, să echilibrezi liniuța aia… Ceva grozav. Și bunica avea acasă un cântar similar, pe care cântăream făina, atunci când făceam turtă dulce. Dar la fel cum era cântarul de la magazin, nu era nimic. El venea atașat cu doamna care nu spunea prea multe, doar dădea verdicte: cât cântărește, deci cât costă. Magie!
Apoi, când au apărut cântarele electronice la aprozar, fascinația mea a crescut și mai mult.
Nu știu de ce eram așa impresionată, dar autoritatea pe care o dădea cantarul respectiv, cu toate butoanele lui, era ceva incredibil.
Cred că aici se vede diferența generațiilor crescute la coadă la unt, pe vremea comunismului, pentru care vânzătoarea și cântarul ei erau ființe atotputernice și generațiile crescute cu cântarul din Carrefour, pe care-l manevrezi singur, tu om de rând, ca să-ți cântărești bananele deja coapte și cele 5 kg de portocale pe care le poți cumpăra zilnic, dacă așa vrei tu.

Fascinația 2: Casa de marcat de la farmacie

Farmacia în sine era un loc magic.
Arăta ca un magazin, dar era cu totul altceva.
De când intram, mirosul era diferit. Dacă la aprozar mirosea a cartofi umezi și la măcelărie mirosea a sânge și a ceva îngrozitor, la farmacie mirosea a curat, a plante, a proaspăt. Iubeam ordinea și liniștea de acolo. Sticluțele înșirate pe rafturi. Cutiile albe de medicamente, aliniate perfect.
La farmacie nimeni nu vorbea tare. Pe măsuța triunghiulară de lângă geam, cu picioare metalice, era o sticlă verde, cu două pahare verzi, din care puteai bea apă. N-aveam voie niciodată să beau, doar câteodată aveam voie să torn apă în pahar și s-o pun la flori.
Când trecea lumina soarelui prin sticla verde, mi se umplea sufletul de bucurie. Mereu am avut o iubire deosebită pentru culori și pentru lumină.
Apoi, în locul acesta magic, se întâmplau lucruri lumești.
Iar farmacista probabil că era jumătate magică – avea grijă de toate florile din vitrina farmaciei imense, se asigura că acolo miroase a ceva ne-lumesc, că soarele trece perfect prin sticla verde și că toate rafturile sunt pline cu milioane de pastile, pe care ea le cunoaște pe absolut toate.
Și pe jumătate era lumească. Avea și ea casă de marcat, la fel ca doamna de la aprozar, știa unde e fiecare pastilă și cât costă, iar dacă puneam prea multă apă la flori, îmi atrăgea atenția.
Și-n plus, nu mergeam la farmacie atât de des cum mergeam prin celelalte magazine. Și nici nu țin minte să fi stat la coadă la farmacie.
Era un loc de pe altă lume.

Fascinația 3: Controlorii de autobuz

Când eram mică, vedeam controlorii cumva din exterior.
În primul rând că autobuzele erau atât de pline pe vremea aia la orele la care mergeam eu cu autobuzul, încât era o glumă proastă să-ți imaginezi că cineva ar putea să se miște prin gloata de oameni înghesuiți ca pijamalele Emei în sertarul de pijamale și să-i mai și întrebe de bilete.
În al doilea rând, că atunci când eram în autobuz la ore mai lejere, eram mereu cu bunica sau cu bunicul, deci nimeni nu ne cerea niciun bilet. Ei erau pensionari, deci nu plăteau transportul, iar eu eram prea mică, deci și eu circulam gratuit. Însă priveam ce se întâmplă cu alți oameni și mi se părea că acești controlori sunt un fel de semizei.
Nici nu-mi imaginam vreun scenariu de viață în care eu, ajunsă adult, aș putea avea vreodată atât de multă putere câtă au controlorii…

E interesant să ne privim copilăriile prin astfel de ochelari și să vedem în ce s-au transformat astfel de fascinații…

Sursă foto

Cum să ajuți o mamă care alăptează

Pentru că trăim în familii-nucleu, izolate de familia extinsă din care ne tragem, nu prea avem ocazia să fim în compania diadei mamă-bebeluș decât atunci când devenim noi mamele și avem bebelușii noștri. Trecerea de la statutul de non-mamă la cel de mamă se face brusc, peste noapte și te trezești că ai în brațe 3 kg de responsabilitate de viață și nu știi de unde să pornești.

De-asta mamelor din vremurile noastre le e greu să alăpteze. Nu doar pentru că promovarea laptelui praf este extrem de violentă. Nu doar pentru că nici pediatrii nu încurajează alăptarea. Nu doar pentru că în filme bebelușul e calm și liniștit și doarme singur în pătuț toată noaptea. Sau toate astea prin atât de multă putere, pentru că lipsesc modelele din viața de zi cu zi.

Nu știu cum a fost procesul tău de alăptare, tu – mama care citești acum, dar gândește-te cum ar fi fost dacă ai fi văzut cu lejeritate femei alăptând de când te știi. Dacă ai fi crescut printre mame care își alăptează bebelușii, pe care îi vezi că sug mult, că se contorsionează la sân, că se trezesc des noaptea…
Dacă ai fi înțeles de pe-atunci că așa arată norma, că bebelușii nu-s niște păpuși, ci niște ființe vii, care trec printr-un proces de adaptare de la viața din uterul mamelor lor, la spațiul infinit în care s-au născut.
Care învață ce e o zi și ce e o noapte.
Care învață cum să respiri aer și nu să-ți iei oxigenul din lichidul amniotic.
Care învață că poți să-ți întinzi mâinile fără să ai un perete elastic ce opune rezistență.
Care învață că lumea asta are multe mirosuri diferite.
Care învață despre sunetele din lumea asta.
Care învață despre temperaturile din lumea asta.
Care învață să poarte haine.
Care învață că nu mereu viața e în contact cu altă persoană fizică.
Care învață că uneori e prea frig sau prea cald, că uneori burtica supără, că uneori laptele nu curge perfect, că uneori brațele mamei sunt înlocuite de o salteluță.

E un proces natural pentru bebeluși, ca etapă de dezvoltare. E un proces frustrant pentru bebeluș ca ființă unică pe pământ.

Deci, ce poți face tu – prietenă, mamă, soacră, mătușă, soț, partener, vecină, soră, etc. – atunci când vrei să ajuți o mamă care alăptează?

1. Nu da sfaturi care nu ți-au fost cerute, decât dacă acele sfaturi sunt încurajări, de fapt.

”Te descurci foarte bine”, ”Ai răbdare cu voi”, ”Câteodată e greu, îmi aduc aminte”, ”Sunt aici, dacă ai nevoie de mine”, ”Cu ce pot să ajut eu?”… Astea sunt niște încurajări bune.
”N-ai suficient lapte”, ”Mai bine îi dai un biberon”, ”Dar nu e, dragă, normal să plângă așa”, ”Mai lasă-l să și plângă”, etc. nu sunt de folos.
Când am venit acasă cu Ema din maternitate, tare mult îmi doream să o alăptez exclusiv, însă așa rău mă speriaseră cu ”n-aveți lapte” și cu comparația cât a supt din biberon (acum că mă uit în urmă, enorm pentru un nou-născut… anormal chiar) și cât putea să sugă de la mine, încât în primele 2 seri îi dădeam și câte un biberon de lapte praf, cu toată agitația din jurul biberonului, în care puneam tot stresul nostru de noi părinți.
Mama, care urmărea toată nebunia asta de seară, mi-a zis într-o doară că poate ar trebui să nu-i ma zăpăcim stomacul și cu lapte praf și cu laptele meu și să avem răbdare. N-a fost un speech de Netflix. Ci niște cuvinte spuse din tocul ușii, cu o naturalețe lipsită de presiune… Mi-am dat seama că avea dreptate. Că am putea încerca. Am încercat. N-a mai fost niciodată nevoie de lapte praf de atunci. Nici la al doilea copil.

2. Asigură-te că mama e hrănită și că are apă

Când copilul plânge că vrea la sân, de multe ori uiți de tine. Te așezi pe fotoliul ăla pe care alăptezi sau te pui în pat lângă copil și după ce copilul se liniștește, îți dai seama că n-ai lângă tine paharul de apă (pentru cine n-a alăptat: alăptarea provoacă o sete extraordinară) sau că ți-e foame (provoacă și foame, desigur). Șitu că mă simțeam tare prost că după ce mă apucam să alăptez îmi dădeam seama că n-am apă și rugam în jurul meu să-mi aducă cineva un pahar… Mi se părea că fac asta ostentativ. De fapt, nu era ostentativ. De fapt, atunci când nevoia copilului prima, eu dispăream. Și reapăream atunci când copilul era bine.
Dacă ești în casă cu o mamă care alăptează, adu-i un pahar cu apă când o vezi că alăptează. Vezi dacă i se luminează fața când vii către ea cu grija asta.

Din aceeași categorie, dacă îi aduci mâncare, adu-o tăiată în bucățele mici, ca s-o poată mânca ușor cu o singură mână. Se știe că mamele au o singură mână… Cealaltă e mereu a copilului.

3. Plimbă-te după ea prin casă cu kitul copilului

Dacă nu știi ce e un astfel de kit, îți zic imediat: e o tăviță sau o cutie în care mama își pune tot ce are nevoie pentru copil, ca să-i fie la îndemână. Șervețele umede și scutece, bavețici, cremă de fund, niște șervețele uscate, un prosopel, aleza, o suzetă (dacă folosește). La fel ca și la paharul cu apă, de multe ori mama își dă seama că toate astea, de care are nevoie, sunt în cealaltă cameră… doar după ce s-a așezat cu copilul pe canapea. Fă-i un bine și adu-o tu. Iar dacă nu le are organizate așa, vezi dacă ar ajuta-o să i le organizezi tu. Întreab-o ce să-i pui acolo și ocupă-te.

4. Întreabă dacă poți ieși cu copilul la plimbare, ca mama să aibă timp de un duș, un somn, un episod de ceva, orice.

Dacă ești tatăl, nu ți se aplică. Tu oricum mă aștept să iei copilul la plimbare. Dar dacă ești oricine altcineva, întreabă. S-ar putea ca unele mame să nu se simtă confortabil așa departe de bebeluș, însă întrebarea deschide o nouă cutie plină cu oportunități. E ceva ce se poate, ce posibil ca mama să nu fi luat niciodată în calcul până acum. E ca o sămânță, care va încolți în curând.
Dacă mama e de acord, respectă-i cu totul cerințele. Dacă ți-l dă în cărucior, ia-l în cărucior. Dacă ți-l dă în sistem de purtare, ia-l în sistem de purtare. Dacă te roagă să stai doar în fața blocului, stai doar acolo. Ca să fie de folos ce faci, oferă-ți ajutorul așa cum e nevoie de el, nu așa cum crezi tu că e nevoie de el.
Cred că dacă am învăța asta în relație cu mamele din jurul nostru – să ajutăm așa cum vor ele să fie ajutate, nu așa cum credem noi – am sări peste o generație care încă mai duce cu sine traumele trecutului.

5. Nu veni ca un musafir

Dacă nu locuiești în casă cu noua familie, ci vii doar în vizită, nu veni ca un musafir. Vino ca un ajutor. Vino cu mâncare, nu te aștepta să fii servit/ă. Da, poți veni cu un coș cadou de la Mega de sărbători, dacă vrei să fie pretty, dar pune lângă și o tavă de pui la cuptor cu piure, o supă cu găluște și o limonadă făcută de tine. Dacă ai mai făcut și un orez cu lapte, e grozav. Eventual întreabă înainte dacă mama sau bebelușul au ceva sensibilități și gătește în funcție de asta.
După ce tatăl pleacă la serviciu și proaspăta mamă rămâne singură acasă cu bebelușul, de multe ori prânzul este un sendviș… Până la urmă mama prinde ritmul și o să reușească să se hrănească mai bine, dacă toate decurg ok. Însă până atunci, puiul tău la cuptor poate fi salvator.

Și explică-le și prietenilor comuni același lucru…

Pe lângă toate astea, cel mai mult ajută să normalizăm experiența asta dificilă de la început.
Ea nu e dificilă pentru că nu are mama lapte sau pentru că bebelușul nu e bine. Nu. Ea e dificilă pentru că mama n-are sprijinul de care are nevoie. O mamă susținută de cei din jur, o mamă privită și tratată cu grijă, dar și cu respect, o mamă care e înconjurată de oameni care sunt ei siguri pe ei și pe ea, și nu anxioși, o să fie o mamă pentru care experiența aceasta e una bună, nu traumatică.

3 lecții importante pe care mi le-am luat din pandemie

Parcă mă și tem să zic asta, că cine știe cum se întoarce, dar pare că totuși am încheiat-o de tot cu pandemia. Yuhuu… Au fost niște ani grei, ca în filmele despre viitor, pe care le vedeam la tv, dar am supraviețuit (la propriu) și, cel puțin în cazul meu, mi se pare că nu am reluat viața de unde o lăsasem. Ci că am crescut trecând prin experiența asta și, ca un erou care a trecut prin fel și fel de încercări, am dobândit skilluri noi, care să mă ajute mai departe în călătoria mea.

Trebuie să recunosc (sau nu trebuie, dar așa vreau eu) că mă așteptam ca omenirea să se transforme ca Prințesa Aurora, când își foloseau mătușile baghetele magice și îi colorau rochia când în roz, când în bleu, dar cred că eram eu doar naivă. Omenirea în sine nu s-a transformat în nimic diferit; suntem, în continuare, această masă de suflete care funcționează din inerție, fără prea multă atenție acordată detaliilor.

Dar pentru mine, pandemia a venit cu lecții. Și chiar vorbeam asta cu o clientă care a venit cu mască la cabinet, pentru o răceală care îi trecuse, dar nu de tot, cum pe unii dintre noi pandemia ne-a făcut mai atenți la astfel de lucruri mici. Țin minte cum pe vremuri mergeam răcită la birou, iar asta nu era nicicum nici un motiv de stat acasă, iar mască pe față nu purtau decât chirurgii, deci nu exista așa ceva. Când, într-un sezon de gripă mai serioasă (înainte de 2019), m-am prezentat la grupul de terapie cu mască pe față, m-am simțit ultima ciudată, și până la urmă am renunțat la ea, pentru că eram confuzi toți. Un an mai târziu, nu ne mai știam trăsăturile fețelor de la ochi în jos…

Însă gata. Cred că a trecut și cred că nu se mai întoarce și cred că, deși în mare nu am schimbat multe, ca grup de oameni, eu – individual – mi-am luat multe lecții din perioada asta. Cele mai importante 3 dintre ele sunt:

Timpul e important

Prima – și cea mai importantă pentru mine: Respectul față de timpul meu. Am mai scris despre asta, însă în pandemie mi-a devenit clar cât timp iroseam absolut gratuit, în fiecare zi din viața mea, pentru că funcționam din inerțle. Locuiesc în afara orașului, însă cabinetul îl aveam în centru. Mult timp copiii au mers la o grădiniță la 17 km de aici (17 km cât îi duceam dimineața, 17 km cât mă întorceam de acolo, 17 km să mă duc să îi iau, 17 km să revenim acasă…).
Când eram mică locuiam în Drumul Taberei, însă mergeam la grădiniță în Dorobanți și apoi la școală în Piața Romană. Da, din clasa întâi până în clasa a douăsprezecea, așa îmi era traseul. Apoi, prima facultate mi-a fost în Colentina, iar eu trăiam tot în Drumul Taberei. Biroul în Pipera, eu trăiam tot în Drumul Taberei.
Apoi m-am mutat în Colentina, ca să fiu mai aproape de birou, apoi în afara orașului, dar tot în zona de Nord. Dar am început iar cu drumuri lungi. Grădinița din Mogoșoaia. Facultatea din Tineretului. Biroul din Piața Victoriei.

În pandemie am spus stop. Școala copiilor e la 1 km de biroul meu, care e la 15 minute de casă (atunci când nu e trafic). Și pentru că traficul devine din ce în ce mai enervant, îmi doresc ca anul viitor să ne mutăm și mai aproape de școală și cabinetul meu, ca să pot renunța la mașină. Mersul în București nu mai e o activitate zilnică, pentru că am înțeles că nu mai locuiesc în București. Comand mai mult decât cumpăr din magazine fizice. Înainte să se scumpească toate, comandam o dată pe săptămână de la Freshful. Acum au deschis un Lidl aproape de casă și facem de acolo cumpărăturile săptămânale. Nu mai sunt dispusă să pierd ore în șir în trafic, ore care până la finalul vieții mele se vor fi transformat în luni întregi in viața mea prețioasă, petrecute în trafic.

Ce mănânc e important

Ce mănânc e important, însă e important și cu cine sau cum o fac. Pe vremea când eram închiși în case și toată lumea făcea o ”tele-ceva” (teleșcoală, telemuncă), un lucru îmi plăcea tare mult: că reușeam să ne sincronizăm să mâncăm împreună de prânz. Găteam și puneam frumos masa afară, ne așezam toți și petreceam acea jumătate de oră împreună, în mijlocul zilei. Da, în mijlocul zilei. Cu față de masă și tacămuri asortate, poate și cu câte o lumânare pe mijlocul mesei. Și reușeam să gătesc zilnic, pentru că lucram un pic mai puțin.

Mâncam variat și sănătos și împreună. Știu că acum mulți ani am mâncat o vreme după principiile dietei Rina. Tare bine mi-a prins, pentru că respectând în fiecare zi câte ceva diferit, mâncam foarte variat. Așa mi-am dat seama, încetul cu încetul, ce mâncăruri nu-mi fac bine (după ziua de carbs nu mă simțeam niciodată OK, așa că n-am mai mâncat ziua de carbs) și că nu-mi plăcea ziua de mâncat frunze fără nimic, așa că am renunțat la ea, pentru că… de ce să mănânci ceva care nu-ți face bine sau care nu-ți place, nu? Viața e prea scurtă.

Am mai observat că acest ”împreună” înlocuia mâncatul emoțional, care apărea atunci când mă simțeam singură și nu-mi dădeam seama că-mi place de mine. Am observat multe și am și schimbat multe. Am învățat despre substanțe noi de care are nevoie sistemul nostru imunitar (Quercetina cred că a fost vedeta pandemiei), am învățat despre alimente sănătoase care îmi plac, dar nici nu știam, am învățat cât de important e să avem zilnic câte o porție de legume verzi și cum, după o vreme de consumat în fiecare dimineața un smoothie verde (care mai e și delicios), m-am transformat dintr-un magnet de virusuri într-o persoană care îngrijește copilul care îi tușește în gură, dar nu ia răceala…

Oamenii sunt importanți

Tot în pandemie mi-am dat seama cât de important e pentru mine să mă înconjor de oameni care au valori asemănătoare mie. Dacă până atunci reușeam să fiu extrem de flexibilă în a face loc în relație unor valori (mai ales impuse) cu care nu mă simțeam confortabil, în pandemie asta n-a mai fost posibil. Și nici n-am mai vrut. N-am mai vrut să mă fac eu mică și tăcută, ca să las spațiu acelor valori și principii de viață. Ce principii? Păi respectul față de celălalt vs. egocentrismul. Asta în primul rând. Raportul față de locusul intern/extern. Interdependența vs. individualitatea toxică.

Mă bucur că pot spune că s-a încheiat și mă bucur și că pot spune că am învățat ceva din tot ce am trăit. Să trăiești fără să înveți din ceea ce trăiești mi se pare foarte trist. O risipă de timp și de sine.

 

Ce-mi mai face Neuromul Morton?

Acum ceva timp am scris un articol denumit ”Cu ce încalți picioare suferinte”, în care povesteam despre problemele mele cu picioarele. Povesteam în articolul respectiv cum m-am trezit într-o seară de iarnă, când eram cu copiii la plimbare, că nu mai pot nicicum să stau încălțată în piciorul drept, pe care îl simțeam că îmi ia foc dacă nu îl eliberez imediat din adidasul altminteri confortabil, în care era încălțat.Țin minte că m-am descălțat și că am mers așa spre casă, ca Cenușăreasa, cu un picior în adidas și cu celălalt în șosetă. Azi revin cu un update, după atâția ani.

Atunci m-am speriat. Aveam 30 de ani și mă gândeam cu groază ce se întâmplă cu mine, dacă de la vârsta asta încep să nu mai pot să merg. Nu știam ce am, dar mă gândeam că o fi ceva rău de tot. Pentru că și durerea era rea de tot și, de fapt, o aveam de când mă știu, dar până atunci era controlabilă prin pantofii pe care îi puneam în picioare.

Am făcut imediat o programare la medic și m-am prezentat acolo cu simptomele mele. Petreceam atât de mult timp în prezența copiilor pe vremea aia și atât de puțin în prezența adulților, încât țin minte că i-am zis că mă doare ”degețelul”. Am primit diagnosticul și recomandările. Neurom Morton. Musai să port: încălțăminte lată, fără tocuri, să-mi pun talonete ortopedice. Dacă nu merge așa, să revin pentru o injecție cu corticosteroizi. Dacă nici așa, urmează intervenția chirurgicală, cu șanse nu grozave de reușită. Am mulțumit, am plecat, m-am liniștit. Nu e ceva grav, e ceva enervant. Dar există soluții.

Asta era acum 7 ani. Ce-am mai făcut între timp? Ce-a funcționat?

Încălțăminte lată

Funcționează grozav să port încălțăminte lată. De obicei nu sunt cei mai frumoși pantofi, dar dacă am pantofi lați în picioare, pot să merg și 30000 de pași într-o zi fără să mă supere nimic. Papucii Birkenstock sunt grozavi pentru genul meu de probleme, iar iarna nu mai ies din UGG dacă nu merg la birou. Sau Moon Boots, pentru dat cu sania. Pentru drumeții pe munte am investit în niște adidași-ghete de la Altra, cu care am urcat ore întregi fără nicio problemă.

Pentru restul de încălțăminte, trebuie ca din când în când să mă opresc și să mă descalți, să-mi masez nițel tălpile și-apoi să plec mai departe. Cu cât sunt pantofii mai înguști, cu atât trebuie să fac pauzele astea mai des.

Pantofi cu toc, dar nu înguști

După diagnosticul de atunci, când am aflat că n-o să mai pot purta tocuri, am fost tare amărâtă. Abia așteptam să crească copiii, să încep și eu să lucrez printre adulți și să mă îmbrac frumușel, cu pantofi cu toc și fuste creion. Ei, după ce întâi m-am amărât rău, apoi am descoperit o pereche de botine late, cu toculeț kitten, pe care le puteam purta. Din când în când cu câte o pauză de masat tălpile, dar la intervale destul de mari. Așa mi-am făcut curaj să încerc și alte variante și mi-am dat seama că dacă pantofii sunt lați, pot să îi port chiar dacă au toc. Acum port și tocuri de 8 toată ziua, merg cu ele prin oraș, dar pantofii/ghetele/cizmele sunt lați/late. Conduc desculță, ca să las piciorul să se relaxeze. Iar la cabinet, între ședințe, mă mai descalți.

Masaj

Tot prin acea perioadă am primti cadou de ziua mea un voucher la un masaj foarte smecher. Soțul meu mi-a dat voucherul, apoi a preluat și copiii în ziua respectivă, drept urmare cadoul a fost: o zi în care să fac ce vreau eu și-apoi să merg la masaj. A fost extraordinar. Copiii aveau 3 ani și jumătate și un an și jumătate, deci ceva mai potrivit nici că exista. Am fost la masaj atunci, apoi la salon să mă spăl pe păr de uleiul pe care mi-l pusese în cap doamna balineză de la masaj, apoi am căscat gura prin magazine și-apoi am venit acasă. Mi-nu-nat.
Ei, acelei doamne balineze i-am povestit despre cum mă doare pe mine talpa. Mi-a masat-o pe toate părțile, a tras de toate oasele, a făcut magie. 2 luni de zile apoi n-am mai avut nicio supărare cu piciorul.

Talonete încă nu mi-am făcut, pentru că m-am descurcat fără, dar la un moment dat și-a făcut V. El nu are neapărat probleme cu picioarele, însă el face mult sport și aleargă mult. Așa că și-a făcut o programare la o clinică, unde i-au verificat postura, l-au analizat pe toate părțile, l-au măsurat, observat, etc., iar la final i-au făcut niște talonete pe care și le ține în adidașii de alergat. Atunci am zis că nu mă interesează. Eu mă chinuiam să alerg 1 km, iar el aleargă semimaratoane.

Ce vreau să încerc?
Terapia TECAR

Dar apoi am aflat altceva: că pe lângă controlul postural și talonetele astea făcute specific pe nevoile fiecăruia (V. tocmai îmi zice că după ce le faci, te duci anual la control cu ele și ți le recalibrează gratuit), ei mai au și o terapie care pare că m-ar putea ajuta. Îi zice Terapia Tecar și pare o opțiune pe care  acum 7 ani nu aveam la dispoziție.

Dacă ați încercat-o, m-ar ajuta părerile voastre. Dar, una peste alta, viața cu Neuromul Morton nu e chiar așa incomodă, dacă respecți niște chesiuni minime. Mă bucur să pot scrie asta, 7 ani mai târziu, când lucrurile nu doar că nu s-au înrăutățit de la vârstă, ba chiar s-au îmbunătățit.

 

Cum le vorbim copiilor despre boală

Discuțiile cu copiii despre boală și moarte sunt niște discuții destul de dificile. Copiii abia acum învață despre aceste concepte, le și înțeleg diferit decât le înțelegem noi (am scris mai multe aici despre cum înțeleg copiii conceptul de moarte în funcție de vârsta pe care o au: Copiii și discuțiile despre moarte). Iar pentru noi conceptele vin cu durere, cu amintirile noastre grele, cu bagajul nostru emoțional personal atașat de conceptul de boală și moarte.

Ce ajută mereu atunci când trebuie să vorbim cu copiii despre lucruri care ni se par nouă grele? Să le depersonalizăm. Să le luăm caracteristicile umane și să le transformăm în niște scheme, pentru a le putea da copiilor niște explicații mai puțin încărcate emoțional. Iar copiii înțeleg lucrurile mai bine atunci când putem să le dăm exemple vizuale.

O bună comparație și un bun exemplu atunci când vorbim despre corpul uman (care deși e concret, câteodată poate părea abstract) este să-l înțelegem ca pe o mașinărie. Sau chiar ca pe o mașină.
Atunci când corpul se îmbolnăvește, înseamnă că un organ sau un sistem din interiorul corpului nostru începe să nu mai funcționeze așa cum trebuie. Fie că e ceva ce pornește din exterior (de la un virus, de exemplu), sau din interior (un dezechilibru provocat intern).

Sistemul osos

De exemplu, un om are un sistem osos, așa cum mașina are șasiul.
Dacă mă rănesc la unul din oasele mele, nu mai funcționez fluid. Iar asta se întâmplă și unei mașini.

Sistemul digestiv

Așa cum omul mănâncă, iar mâncarea trece prin el prin tot felul de tubulețe și îi dă energie să se miște, așa mașina primește combustibil. Corpul descompune hrană și își ia energie. Mașina descompune combustibil și își ia energie.

Sistemul imunitar

Oamenii au un sistem imunitar care are două funcții: să filtreze ceea ce este nociv în mediu și vrea să intre în corp și să semnalizeze atunci când ai nevoie de un control sau de un tratament. Așa are și mașina: filtre de particule, dar și indicatoare și lumini de bord. Când acest sistem se defectează undeva, lucrurile nu mai funcționează în general.

Sistemul nervos

Sistemul electric al mașinii funcționează cam ca sistemul nervos din corpul uman. Dacă în corpul uman ciupim un nerv, întreg corpul poate paraliza. La fel și în cazul mașinii: dacă se întrerupe un circuit și mașina se poate opri pe loc.

Sistemul urinar

Sistemul urinar este ca sistemul de evacuare al mașinii tale. Dacă tu nu poți elimina în mod corespunzător toxinele din corp, cu siguranță o să te îmbolnăvești. Iar mașina face aceeași treabă prin eliminarea în siguranță a deșeurilor din sistemul de evacuare.

Nu sunt deloc expertă la mașini, așa că vă las și pe voi să mai găsiți comparații. Ce e esențial, e că pentru oameni nu găsim piese de schimb pe olx, așa cum găsim piese auto, piese de motor, etc. pentru mașini.