Ce poți face în loc să scapi de Vocea Critică

N-am cunoscut până acum pe nimeni, niciodată, care să nu aibă o voce critică în capul propriu. Acea voce critică ce-i spune lucruri urâte despre sine. O știți? E o voce, e un gând, e o atitudine care știe foarte bine cum ”trebuie” să faci lucrurile și, mai ales, că nu le faci așa cum ”trebuie” pentru că… etichete.

”Băi, ești prost?” îți spune câteodată. Sau, poate, ”oricum nu ești în stare să faci asta, nu știu de ce au oamenii ăștia încredere în tine”. Sau, de ce nu?, ”normal că ai greșit, mereu greșești”. Sau… ”nu meriți nimic bun pe lumea asta, pentru că nu ești în stare”. Sau altele, diferite sau similare, pentru că pentru fiecare dintre noi procesul e similar, dar cuvintele și mesajele sunt diferite. La fel și reacțiile noastre la această critică internă. Și ele sunt diferite.

Mulți dintre noi am învățat că așa evoluăm. Că trebuie să vină cineva să ne critice, ca să ne punem fundul la treabă. ”Diana, am nevoie de cineva să tragă de mine și să-mi bată obrazul dacă nu fac ce mi-am propus. Să-mi fie rușine de tine și să pun mâna să fac!” – e o chestie pe care o aud adesea în lucrul meu cu clientele. Și atunci primul lucru la care mă gândesc e ”Ok, se pare că nu mai e suficient de puternică vocea critică interioară și o caută în exterior… Hai să vedem cum putem trezi grija și iubirea de sine, în schimb.”

Cum recunoști vocea critică?

Câteodată, cel mai greu e să o identifici, pur și simplu. E în mintea noastră de atât de multă vreme, încât a devenit un fel de zgomot de fundal și n-o mai putem diferenția de noi. La fel cum în mașină nu aud mereu motorul cum merge. Poate doar dacă dă rateuri și face ceva diferit. Dar dacă doar funcționează cum o face de obicei, zgomotul lui intră în fundal și nu mai știu de el.

Dar știți când aud motorul? În două situații:

  1. Când pornesc mașina, adică înainte să apuc să mă obișnuiesc cu el.
  2. Când sunt foarte atentă la el și zgomotul lui și nu există sunete mai puternice decât el în jur.

Hai să vedem cum putem aplica asta la problema noastră de bază.

Iată câteva strategii pe care le poți încerca sau adapta pentru tine ca să-ți recunoști vocea critică.

1. Meditează

Da, știu. Sună clișeic (sau, cel puțin pentru mine sună așa). Parcă trăim într-o perioadă în care totul poate fi rezolvat prin meditație, nu?
Dar, dacă mă gândesc la paralela cu mașina, parcă are sens. Atunci când meditez, scopul meu e să-mi eliberez mintea de valurile de gânduri care o agasează concomitent. O fac observându-le sau concentrându-mă asupra corpului sau respirației, ca să pot face liniște în capul meu. Nu mereu se face liniște de tot, dar se face mai liniște. Atunci când e liniște sau mai liniște, vocea critică nu mai devine un zgomot de fundal, ci o pot identifica. O pot auzi. Pot auzi ce vrea să-mi spună. ”E o prostie meditația asta” sau ”Nu știu de ce mai încerci, nu vezi că nu-ți iese?” sau ”Mai bine te-ai duce să speli vasele, decât să pierzi vremea”. Sau orice alt lucru pe care nu i l-ai spune unui prieten care meditează lângă tine (chiar dacă l-ai gândi)

2. Observă gândurile negative repetitive

Vocea critică are un tipar după care funcționează. Te critică pentru ceva anume, poate în cuvinte diferite, dar procesul e același. Fie că nu arăți bine, fie că nu ești suficient de deștept/deșteaptă, fie că nu ești competent/ă, fie că ești prea emotiv/ă, că nu ești suficient de puternic/ă, etc. Identifică acel mesaj negativ despre tine pe care îl construiești în mintea ta cel mai des.

3. Adu-ți aminte de copilărie

Ia la rând adulții importanți din viața ta de copil și încearcă să-ți amintești ce-i supăra la cei din jurul lor. Ce zicea mama despre oamenii care îi greșeau? Dar tata? Bunica? Educatoarea ce le spunea altor copii? Căror situații ai fost martor/ă? Chiar dacă nu îți amintești să fi primit și tu același tratament, aceleași cuvinte, aceeași atitudine, poți să te gândești la două lucruri: felul în care acești adulți îi vedeau pe ceilalți, e și felul în care te vedeau pe tine. Sau, chiar dacă ție nu ți s-au adresat așa, tu ai învățat despre tine, ceilalți și lume din interacțiunile lor.

4. Ascultă ce spui despre tine

Ascultă ce spui cu voce tare despre tine atunci când greșești. ”Nu pot să cred ce bou am fost!” sau ”Ah, urâtă mai sunt” sau ”Sunt prea rea să mă mai iubească cineva, nu vezi?”
Din nou, cum ziceam mai sus zic și acum: ce lucruri spui despre tine pe care nu le-ai spune cu voce tare unui prieten?

Bun. Acum ai identificat (probabil) mesajele, așa că ia o foaie și un pix (sau rudele moderne ale foii și pixului: telefonul și aplicația de Notes din el) și scrie-le pe toate. 

Ce e vocea critică?

Oricât de diferiți am fi toți, avem procese interioare similare, dar de intensități diferite și care provin din surse diferite.
Toți funcționăm în lume din aceleași 3 entități, chiar dacă reacționăm diferit în situații similare. Dacă vrem să simplificăm procesul complex al existenței noastre, putem spune că cele 3 entități din care funcționăm sunt un Părinte interior, un Copil interior și un Adult interior.

Părintele interior

Atunci când relaționăm cu noi, cu ceilalți sau cu lumea din entitatea Părintelui nostru interior, utilizăm, de fapt, gânduri, emoții și comportamente pe care le-am învățat și copiat de la figurile parentale din viața noastră. Aici am înmagazinat noi toate mesajele sănătoase și mai puțin sănătoase de la mama, tata, bunica, vecina, educatoarea, societatea. Felul în care ”trebuie” să fim, să ne comportăm, să gândim.

Atunci când din exterior am primit multe critici și puțin sprijin, așa se va manifesta și Părintele nostru interior… critic. E o diferență între mesajul care spune ”Habar n-ai să faci o ciorbă pentru că nu ești în stare de nimic” sau mesajul care spune ”Văd că nu știi să faci ciorba asta; hai să vedem unde găsim o rețetă ca să o poți face.” Unul e critic, celălalt grijuliu. Dacă scopul îți e să mănânci o ciorbă la prânz, care dintre ei o să te ajute? Pare destul de clar…

Copilul interior

Avem în noi și câte un copil, sau mai mulți. Copilul care am fost la diferite vârste și modul în care am învățat noi atunci să funcționăm în lume. Copilul nostru poate fi supus, poate fi rebel sau poate fi liber. Atunci când ne e greu, observăm (câteodată) că ne comportăm ca atunci când eram mici.

Atunci când Părintele interior e critic, Copilul interior face ce a învățat să facă atunci când era mic. Și de-aici apar diferențele de reacție, însă impasul e tot acolo.

La mesajul Părintelui Critic ”Habar n-ai să faci o ciorbă pentru că nu ești în stare de nimic” în unii se trezește copilul supus, care spune ”Așa e. Nu sunt în stare să fac niciodată nimic… De-asta nici n-o să încerc niciodată nimic”.

În alții se trezește copilul rebel, care face ce crede el că e mai bine, de capul lui, împotriva a ceea ce-i spune părintele. Câteodată e înșelător de bine, pentru că răspunsul poate să fie ”Lasă că-ți arăt eu că pot să fac și fac!”, dar câteodată făcutul ăsta vine la pachet cu lipsă de structură și grijă de sine și atunci nu mai e bine. Aici sunt comportamente distructive, care vin împotriva mesajelor parentale: fumat, condus cu viteză, lipsă de odihnă, etc.

Copilul liber răspunde mesajului ”Văd că nu știi să faci ciorba asta; hai să vedem unde găsim o rețetă ca să o poți face” și zice ”Da, hai să facem asta” și o face cu bucurie, curiozitate, implicare.

Adultul interior

Și, desigur, avem și o parte în noi care e ancorată în aici și acum. Iar entitatea asta este Adultul, care gândește, simte și acționează în funcție de ce i se întâmplă în prezent. Adultul gândește critic și poate modera între Părinte și Copil. Adultul poate spune ”Din informațiile pe care le am eu, au fost multe situații în care am fost în stare să fac lucruri, chiar dacă nu știu să fac ciorbă”. 

Cum să-mi fac, deci, vocea critică să tacă?

Da, să tacă. Pentru că nu vrei să dispară de tot. În partea asta a Părintelui nostru interior sunt și multe mesaje pe care le folosim ca să avem grijă de noi, ca să funcționăm în lume, ca să ne adaptăm și să ne protejăm. Dar, putem… reformula:

1. Ascultă-i mesajul și reformulează constructiv

Intențiile Părintelui interior critic nu-s rele mereu. La fel cum nici intențiile părintelui exterior critic nu au fost rele, ci doar mesajul nepotrivit. Nu, nu îți trebuie un fond de ten și un iluminator pentru că ești urâtă, ci pentru că decizi să arăți în alt fel, să ascunzi nesomn, să strălucești mai mult, sau cine știe ce motive ai tu.

Nu ești niciodată în stare de nimic, parcă văd că-ți pierzi și job-ul” se poate reformula constructiv în ”Uh, sunt foarte îngrijorat/ă referitor la job, pentru că îmi lipsește X abilitate. Ce pot face să o deprind?”

2. Invită Adultul să gândească și să modereze

Mesajul ”Ce prost sunt că nu-s în stare să-i răspund ce-ar trebui” poate fi moderat de Adult, care se poate întreba ce înseamnă să fii prost? Cum se cuantifică? Cine definește cine și cum e prost? Care sunt datele pe care le are Adultul și ce poate face cu ele pentru a decide dacă ești prost sau nu. De obicei, astfel de date nu există, așa că e nevoie de o reformulare. Cum ziceam mai sus.

3. Cere sprijinul unui Părinte Grijuliu extern

Câteodată, vocea critică e extrem de puternică. Se apără foarte bine, iar resursele noastre nu sunt suficiente pentru a-i ține piept. Atunci avem nevoie de sprijin din exterior. Nu de o altă voce critică sau de un alt Părinte Critic, care să se certe cu vocea noastră critică, ci de cineva care să ne ajute cu reformularea. Cineva care să ne ofere sprijin și direcție, atunci când noi nu o avem. Cineva care să ne spună cuvinte de încurajare atunci când am greșit sau e greu ceva. Un prieten bun care e capabil să facă asta, o altă figură parentală din mediul nostru, un grup de suport și/sau dezvoltare personală sau terapie.

4. Înțelege că Vocea critică nu te ajută, ci te oprește

Rezistă convingerii cu care poate că ai și crescut, că ai nevoie de critică pentru a crește. Nu. Nu ai nevoie de critică și jigniri, ci ai nevoie de sprijin, direcție, ai nevoie să ți se spună atunci când tu nu vezi o greșeală, ai nevoie de o îmbrățișare când ai greșit și ai nevoie să le integrezi pe toate pentru a crește și a-ți îmbunătăți relația cu tine, cu ceilalți și cu lumea. La fel cum un copil nu poate deveni mai bun atunci când te porți rău cu el, nici tu nu poți crește atunci când nu ai grijă de tine. Știu că e greu să ieși din tiparele pe care le cunoști și cu care ai trăit, știu că unei părți din tine (sau tuturor părților) îi/le e frică să încerce ceva nou, dar mai știu și că fiecare om merită blândețe și iubire, sprijin și o îmbrățișare caldă atunci când îi e greu.

Și asta e ce vă doresc pentru anul 2020. Să vă vorbiți cu blândețe și să vă apreciați pe voi înșivă. Am observat pe pielea mea că felul în care mă port eu cu mine e o invitație pentru felul în care ceilalți să se poarte cu mine. Și-aș vrea să fie calzi și drăguți, cinstiți și autentici, nu să arunce cu noroi verbal în mine.

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie înseamnă să am multe creme în baie, multe tipuri de șampoane și geluri de duș, oje și parfumuri.
Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie o reprezintă dilema ”în ce ordine să-mi dau cu toate cremele astea pe față” și ”cum să mă împart între cele 14 parfumuri din dulap?”.

12 cărți care mi-au plăcut în 2019

Spre deosebire de alți ani, la începutul lui 2019 m-am apucat să-mi notez cărțile pe care le-am citit, pe măsură ce le citeam. Inițial am făcut asta pe o pagină la începutul agendei mele de lucru.

Undeva după jumătatea anului mi-am luat inima în dinți și am făcut ceva ce plănuiam să fac de vreo 2 ani: cont pe goodreads.

Scopul nu era să interacționez pe încă o platformă de socializare, ci să descopăr cărți noi. Îmi plăcea (și încă îmi mai place) că am pe goodreads opțiunea de a primi recomandări, în funcție de ce îmi place să citesc. M-am apucat să trec în lista-mi de cărți citite toate cărțile pe care le citisem până la momentul respectiv în 2019, apoi câte una câte alta din cărțile pe care îmi aminteam să le fi citit vreodată. Sigur că nu mi le amintesc pe toate și la un moment dat m-am oprit, însă mi-am propus ca lista să fie corectă începând cu 2019.

Pe măsură ce îmi băgam nasul în aplicație, am descoperit că îți poți seta și un scop pe anul în curs. Câte cărți voiam să citesc? Hai să vedem dacă pot fi 52. Am pus 52 în listă, iar bara de progres era bine trecută de jumătate deja. Deci sigur voi citi 52 de cărți în 2019.

Apoi, ca prin minune, odată setat acest ”target” pe anul în curs, frecvența cu care abandonam cărțile a crescut. Iar frecvența cu care terminam cărțile începute a scăzut. Treceau seri la rând în care, în loc să citesc (așa cum făceam de obicei), mă găseam dând scroll aiurea în tramvai pe instagram, căutând outfituri cu fuste plisate și paturi verzi pentru dormitor pe Pinterest, sau adormind cu ochii în televizor. Ceea ce nu se mai întâmplase de ani de zile.

Cititul se transformase într-o presiune pe care o pusesem pe mine. Pe încă o presiune. E încă acolo, iar eu n-am ajuns la 52 de cărți și nici n-o să ajung până la finalul anului. Sunt la 47 și vor fi, probabil, 48. E OK, îmi tot spun. E OK și-așa. Nu e un eșec. Nu mă cred încă toate părțile din mine. Mai vedem…

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. Sau nu doar despre asta. Scopul principal cu care am deschis laptopul a fost să vă spun care au fost cărțile mele preferate pe anul acesta. Și-apoi elucubrațiile despre scopul meu neîmplinit au pornit de la ideea că acum le am notate și cotate pe toate cele citite anul acesta, deci îmi va fi mai ușor.

N-o să fac un top 5-10-15, pentru că mi-e foarte greu, ci doar o să vă povestesc despre preferatele mele, câte or fi ele. Și să vă spun și ce mi-a plăcut la ele. Încerc să nu dau spoilere, ci să povestesc despre trăirile mele în timp ce le citeam (sau apoi). Să începem, dară.

Autori români:

Melancolia – Mircea Cărtărescu

Nu am citit prea mulți autori români anul acesta, iar asta e mare păcat. Vorbeam și azi cu V. la masă că tare mi-aș dori să-mi placă mai mult autori autohtoni, contemporani, care să pară că scriu pentru mine, să mă identific mai ușor cu structura și cultura poveștilor, cu personajele care să fie ca mine sau ca tine, care să fi trăit ca mine sau ca tine, cu părinți ca ai mei sau ca ai tăi. Am găsit câțiva și nu-i nimic; mai caut.

Să revenim însă la singura mea alegere pentru 2019 din categoria autorilor români (pe Tatiana Țîbuleac nu o pot include aici) – Melancolia lui Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu îmi place mult cum scrie. Atât proza lui cuminte și așezată (de genul ”Frumoasele străine”), cât și textele fantasmagorice, pe marginea cărora mă apuc să-mi fac propriile introspecții, să am propriile revelații, să-mi simt propriile emoții. Cred că dintre toate povestirile lui, citindu-le pe cele cuprinse în Melancolia m-am emoționat cel mai tare. Nu mi-am amintit cognitiv copilăria, ci, mai degrabă, senzorial, emoțional. Am retrăit dormitorul gol al părinților, firele de praf care se vedeau în lumină, frica și tristețea, îngrijorarea, mi-am trăit urșii de pluș de pe canapea și covorul vișiniu de lână, pe marginea căruia făceam curse de mașini. Am retrăit lumina soarelui din diminețile din vacanța de vară, am retrăit noaptea cu răcoarea ei, am retrăit ochii curioși cu care priveam lumea. Am retrăit diferite Diane la diferite vârste, am retrăit și diferite mama și diferiți tata. Am retrăit tot cu Melancolie și am și plâns, recunosc. De ce să n-o fac. Am fost tristă și recunoscătoare, neputincioasă și puternică.

În 2020 mă așteaptă și Nostalgia, pe care am văzut-o re-editată în 2019 și pe care încă nu am citit-o până acum.

Autori străini

Uitându-mă prin lista de cărți citite, îmi dau seama că anul 2019 l-am împărțit în două. Perioada cu Yalom, când am citit și/sau recitit tot ce a fost tradus din ce a scris el și perioada lecturilor legate de Holocaust. Pe lângă cele două subiecte mari, se mai ițește una mică: povești de viață și supraviețuire ale unor copii.

Perioada Yalom

Irvin Yalom e unul dintre autorii mei preferați. Este un psihoterapeut care acum e deja bătrân, cu care sper ca într-un univers paralel să fac măcar o oră de terapie personală 🙂
E autor de tratate de psihoterapie, dar scrie (sau a scris) și ficțiune, însă tot pe aceeași temă. Am observat că nu toată lumea îi e fană, așa cum credeam eu, ci că unii cititori chiar nu gustă stilul lui de scriere. Eu una nu pot pricepe cum se întâmplă asta, dar îmi amintesc cu câtă greutate am citit eu pasajele despre fotbalul american din cartea lui Backman – Scandalul și parcă se leagă cumva experiențele.

În fine, ce voiam să zic, de fapt, e că atunci când vine vorba de Yalom sunt biased și mi-a plăcut tot ce-a scris, dar o să trec în listă unul singur dintre romane, deși îmi e tare greu să aleg.

Plânsul lui Nietzsche

Plânsul lui Nietzsche e o poveste inventată despre personaje reale: dr. Breuer, Nietzsche, Sigmund Freud. Practic, romanul încearcă să explice cum a apărut psihoterapia și cât de legată este ea de filosofie. Dr. Breuer primește provocarea de a-l trata prin tratamentul ”vorbei” pe Nietzsche de niște teribile migrene (somatizări, am zice noi acum), însă povestea este mult mai încâlcită de-atât. Pentru mine, romanul a fost o invitație la a contempla niște idei generale despre propria-mi existență, despre concepția mea despre vulnerabilitate și intimitate, despre limite. Și despre filosofie, în general.

Perioada cărților despre Holocaust

După ce am citit ”Bibliotecara de la Auschwitz”, am zis că nu-mi mai trebuie anul acesta nici măcar o singură carte despre Holocaust sau subiecte similare, dar n-am putut sta pe tușă și am citit mai mult și mai mult și mai mult(e). Iată câteva dintre ele

Max – Sarah Cohen-Scali

Dacă ar fi să fac un top 5 al cărților citite anul acesta (dar n-o să fac, pentru că îmi e prea greu să decid), sunt convinsă că ”Max” ar intra în el. Povestea lui Max nu este reală, însă e inspirată dintr-o etapă extrem de crudă a istoriei noastre. Ați auzit vreodată despre programul Lebensborn? Dacă da, știți ce zic. Dacă nu, vă spun pe scurt că în acest program femei ariene ”pur sânge” se acuplau cu bărbați arieni de aceeași bună origine, pentru a crea copii ”perfecți” din punct de vedere genetic. Mamele nășteau în spitalele speciale ale programului și rămâneau acolo cu bebelușii cât era nevoie ca ei să fie alăptați exclusiv (câteva săptămâni sau luni), apoi ele plecau, iar copiii rămâneau în centru, unde erau pregătiți pentru viață în spiritul hitlerist. Ei urmau să lupte, să ducă Reichul mai departe, să populeze toată lumea. Astfel de centre au existat peste tot în Germania, dar și în alte țări în care putea fi atins standardul arian, blond cu ochi albaștri. Pe măsură ce femeile nu mai țineau pasul cu născutul, programul s-a extins către a fura copii din țările nordice, Polonia, etc. Da. Dacă erau suficient de blonzi, cu ochii suficient de albaștri, erau furați din familiile lor și înregimentați în acest program. Iar cei care după naștere nu corespundeau, erau uciși fără remușcări. Dacă v-ați uitat la Handmaid’s Tale sau ați citit cartea, o să observați ceva similarități.

În fine, personajul fictiv, Max, e primul bebeluș născut în acest program, iar pe parcursul cărții putem citi despre viața lui lipsită de iubire, de apartenență, de sprijin și repercusiunile lipsurilor acestea. Am simțit multe citind această carte. Am plâns de mila lui și a tuturor copiilor care și-au purtat singuri de grijă în această lume, am fost furioasă, am prins încredere în forța noastră de supraviețuire, oricare ar fi trauma. Vă recomand să o citiți pe îndelete, cu șervețele. Nu e o carte ușoară… Sau, n-a fost pentru mine…

Jurnalul Annei Frank

Am citit Jurnalul Annei Frank în paralel cu Ema. Eu am citit jurnalul original (original-abreviat), iar Ema varianta de comic-book. Adică aceasta:

A fost prima ei carte citită integral cap-coadă (singură) și a deschis multe întrebări. Atât legate de istorie, cât și de dificultățile specifice ale vârstei adolescente. Până la urmă, Anne Frank era o tânără fată, care-și punea tot felul de întrebări. Nu știu dacă aș recomanda-o pentru toți copiii de 6 ani, cât avea Ema când o citea, însă sunt convinsă că sunt mulți copii de 6 ani care ar aprecia-o, la fel ca și Ema.

Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe

Vai, cât am mai plâns citind Bibliotecara de la Auschwitz. Tocmai pentru că e vorba despre copiii din lagăre. Iar copiii care suferă, care nu-și pot trăi copilăria, care nu se pot bucura de normalitate, de iubire și de înțelegere, aici e punctul meu slab. Aici mă descompun în bucăți și mă înfurii. Nu vreau să vă dau prea multe detalii din carte, așa că mă opresc aici. Sunt extrem de multe pasaje care m-au emoționat.

După ce am citit Bibliotecara de la Auschwitz, mi-am amintit că tot în 2019 am cititi și Tatuatorul de la Auschwitz, care mi s-a părut, însă, mult prea telegrafic. Bibliotecara de la Auschwitz mi s-a părut că lămurește multe din golurile lăsate de Tatuatorul de la Auschwitz și că deschide spațiul pentru trăitul emoțiilor în zone în care Tatuatorul pare că se grăbește.

Am mai scris aici despre această carte: 3 cărți mai grele pentru vacanță.

Fiecare moare singur – Hans Fallada

Fiecare moare singur este, cu siguranță, cea mai lungă carte a mea citită în 2019, dar recunosc că am citit-o foarte repede. A fost genul de carte grea pentru o mamă, în sensul că m-aș fi încuiat în cameră cu ea pentru o zi și-o noapte și aș mai fi ieșit când ar fi fost gata, iar asta o mamă nu poate să facă. Am tăiat mult din orele de somn, am amânat tot ce se putea amâna până când am terminat-o.

E o carte tot din seria cărților despre Holocaust, practic povestea de viață a unui cuplu german care își pierde fiul în cel de-al doilea război mondial și alege să se rebelizeze împotriva sistemului, printr-o metodă deloc productivă, care aduce însă multă durere și moarte în jurul lor.

Ce m-a atras la roman (adică nu citesc descrierile de pe spatele romanelor, pentru că sunt, de multe ori, spoilere și prefer să fiu luată prin surprindere atunci când citesc)? Și grafica de pe copertă, dar, în primul rând, titlul. Da, fiecare dintre noi moare singur, iar asta mi se pare cel mai înfricoșător aspect al morții…

Mi-a plăcut tare mult stilul nemțesc de scriere și chiar vorbeam ieri cu V despre predilecția mea către felul în care scriu nemții. Nu reușesc să mă aliniez cu stilul încărcat și dureros de scriere rusesc, de multe ori nici să mă apropii de cel resemnat și fatidic românesc sau din zonă, probabil și pentru că atunci când am început să prind gustul de lectură, am făcut-o la școală cu autori germani. Mă atrage stilul pragmatic, care redă situații și emoții și-mi dă mie spațiu pentru a gândi și simți ce am eu nevoie și cât am eu nevoie. Stilul siropos mă face să mă detașez foarte ușor de subiect, în schimb acest stil telegrafic mă apropie mult de emoțiile mele și ale personajelor.

E primul roman al lui Fallada pe care l-am citit, iar Fallada e următorul pe lista lecturilor mele, după ce termin teancul de cărți care mă așteaptă.

Eugenia – Lionel Duroy

Când eram mică, bunica și bunicul mă ajutau să învăț la istorie. Le plăcea mult tot ce ținea de istorie, ca să nu mai spunem că trăiseră o mare parte din ceea ce eu învățam la școală. Îmi povesteau despre ce auziseră ei din Primul Război Mondial, apoi îmi povesteau, ca istorie de prima mână, ce s-a întâmplat în cel de-al doilea. Și experiența familiilor lor, însă și ce se întâmpla în jurul lor în societatea noastră sau în lume.

Îmi amintesc de masa din sufragerie, unde am aflat despre atrocitățile comise de legionari, unde mi s-a părut ciudat că bunicii mei, cu convingeri politice foarte ferme în rest, nu reușeau să-și dea seama dacă Antonescu a fost un personaj pozitiv al istoriei sau negativ, despre luptele de putere între purtătorii cămășilor verzi și oameni de rând pe de-o parte, dar și politicieni de rang înalt pe de altă parte. Îmi amintesc multe astfel de discuții, pe care nu le înțelegeam prea clar atunci, mai ales că nici nu primisem toate detaliile care să mă ajute. Ce poți spune unui copil de clasa a patra sau a șaptea despre pogromul de la Iași? Câte detalii să-i dai, ca să înțeleagă, cu adevărat, ce s-a întâmplat?

Când am citit cartea Eugenia, mi le-am amintit pe toate și multe din poveștile de atunci mi s-au clarificat. Romanul povestește o istorie de dragoste dintre un personaj inventat (Eugenia) și un scriitor real și evreu (Mihail Sebastian), care se petrece câteodată în prim-planul, câteodată în fundalul unei perioade sumbre din istoria țării noastre: perioada 1930 – 1945, în care și românii s-au aliniat atrocităților mondiale și și-au căsăpit într-un mod barbar vecinii, scriitorii, politicienii, părinții evrei. Am citit cu stomacul cât un ghem despre pogromul de la Chișinău și despre cel de la Iași, despre deportări și frică. M-am înfuriat, mi-am propus să pun cărțile lui Mircea Eliade pe foc și am trecut prin fel și fel de gânduri și emoții.

Ce m-a înfuriat foarte tare, a fost nonșalanța cu care astfel de subiecte au fost evitate în cariera mea de școler. E unul din lucrurile importante, pe care copiii ar trebui să le învețe la școală, nu doar despre descălecat, Glad, Gelu și Menumorut sau luptele cu turcii.

Alte două cărți care ating (tangențial) subiectul Holocaustului și care mi-au plăcut mult, au fost Olga și Cititorul lui Bernhard Schlink. Despre Olga am mai scris și aici.

Alte cărți care mi-au plăcut

Anul acesta am descoperit-o și eu pe Tatiana Țîbuleac și am citit întâi Grădina de Sticlă, apoi și Vara în care mama a avut ochii verzi. Mi-au plăcut foarte mult ambele și vi le recomand și vouă. Între timp am mai descoperit scurte scriituri ale Tatianei Tîbuleac și le-am citit cu aceeași emoție. Scrie tare, tare frumos.

La începutul anului am citit și Sala de Bal, scrisă de Anne Hope. M-a atras coperta cărții în primă instanță, apoi am auzit povestindu-se despre ea. Mi-am acoperit urechile, ca să nu aflu prea multe, dar am reținut esențialul: că este o poveste care se desfășoară într-un azil de boli mintale. Așa că mi-am comandat-o și am citit-o băgată sub plapumă în câteva seri. Tare mi-a plăcut și ea…

Înainte să fim ai voștri – despre această poveste emoționantă v-am mai povestit aici și nu mai reiau. Dar mi-a plăcut mult și ea.

Iar despre Castelul de Sticlă merită să scriu postare separată. Nu doar că mi-a plăcut foarte mult (ecranizarea m-a dezamăgit), ci mi-am dat seama că am și multe întrebări pe care mi le-am pus în timp ce citeam.

Vouă ce v-a plăcut din ce ați citit în 2019?

12 cărți care mi-au plăcut în 2019

12 cărți care mi-au plăcut în 2019

N-o să fac un top 5-10-15, pentru că mi-e foarte greu, ci doar o să vă povestesc despre preferatele mele, câte or fi ele. Și să vă spun și ce mi-a plăcut la ele. Încerc să nu dau spoilere, ci să povestesc despre trăirile mele în timp ce le citeam (sau apoi). Să începem, dară.

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence

Cum ajungi de la un ceas la o decizie nouă de viață

Voiam să scriu un articol despre cărțile mele preferate din anul 2019 și am intrat puțin pe elefant.ro, să verific ceva. Nu știu voi cum sunteți, dar eu când n-am ce face, mai intru la ei pe site, și nu știu cum se întâmplă, că după câteva zile, bate un curier la ușă cu o cutie mare, doldora de cărți. Pentru mine, pentru copii, mai bine să fie listă de așteptare, decât să mă trezesc că nu mai am ce citi (n-am pățit asta în ultimii ani decât o dată, pe drum, când terminasem mai repede decât mă așteptam cărțile din vacanță, dar a fost neplăcut să nu mai am opțiuni…)

Și cum căutam eu tabul cu cărțile, apare un pop-up despre o reducere la ceasurile fossil de damă, loc din care am plecat repede, pentru că de când am trecut pe smartwatch, nu mă mai atrag ceasurile normale, dar, de-acolo, nu știu cum, am ajuns la un ceas care mi-a amintit de copilărie.

Când eram eu mică, toți bărbații familiei noastre purtau ceasul la mână zi-lumină. Bunicul de la Ploiești îmi amintesc că și-l scotea, totuși, noaptea. În rest, celălalt bunic și tata erau permanent cu ele la mână. Ziua, noaptea, nu conta. Tata avea o mare urmă albă în locul ceasului, zonă de piele pe care soarele cred că nu o mai văzuse de ani de zile.

Și ce purta el la mână era un ceas Casio, mai precis un ceas similar acestuia:

Si-au venit valuri valuri amintirile peste mine, mai ales că e și o perioadă propice pentru asta.

Mi-am amintit de brazii de Crăciun pe care îi aveam acasă.
Cum nu puteam lua un brad înalt, ci unul mai scund, care să încapă pus pe o masă.
Cum se străduia mama să ia bradul perfect și cum mie orice brad mi se părea fantastic.
Cum într-un an n-a găsit brazi frumoși, așa că a luat doi pricăjiți și i-a legat unul de celălalt și-așa am fost noi singura familie pe care o știam care avea un brad frumos în iarna cu pricina.
Cum fiecare glob își avea locul lui bine stabilit în brad: globurile mari, roz, la bază, globurile mici la vârf.
Cum în ziua Crăciunului se umplea masa pe care era pus bradul de cadouri. Era plină plină și găseam acolo jucării, haine, fructe, ciocolăți minunății.
Cum am început să pun și eu mici cadouri frumos ambalate sub brad când am mai crescut.
Cum aranjam frumos masa de Crăciun, cu șervețele colorate (când găseam) și cristalele bune.
Cum ornam salata de boef ca pe un tort și toată lumea se bucura să vadă ce frumos a ieșit și anul acesta.
Cum mă uitam pe geamul de la bunica, în fața căruia nu era un alt bloc înalt, ci se vedea până departe. Se vedea alb, mult alb. Multă zăpadă.
Cum mă bucuram că e vacanță și că suntem toți împreună, chiar dacă abia așteptam și să înceapă școala (da, am fost tocilară de mică).
Cum erau la televizor o grămadă de filme și/sau desene pe tema Crăciunului (după 89, zic) și cum totul părea așa măreț și special.
Cum îmi părea casa plină când mă uitam la el și ce frumos mirosea dimineața.
Cum parcă era goală casa și se și mărea substanțial în ianuarie când scoteam bradul.

Crăciunul în sine părea ceva măreț și special, impozant și fantastic. Nu știu când am pierdut asta. De fapt, știu. Între toate lucrurile frumoase, pe care aleg acum să mi le amintesc, au fost și tristeți, dezamăgiri, frici. Crăciunul, la fel ca și alte sărbători, a început să devină din ce în ce mai mic, până când l-am respins alături de alte părți din mine.

Mi-ar plăcea tare să mai văd Crăciunul și fantasticul din jurul lui cu ochi mirați de copil, să-l redescopăr cu bucurie și curiozitate… De fapt, o fac, dar superficial. Așa că, pornind de la o amărâtă de reclamă la ceasuri, am ajuns la o dorință pentru Crăciunul acesta: să-l trăiesc și să-l văd de parcă ar fi primul meu Crăciun, primul meu brad, prima mea casă decorată cu luminițe, prima oară când ascult colinde cu un soț minunat și doi copii fantastici. Să vedem și ce-o ieși… Anul viitor e despre re-clădire. De ce să nu începem de-acum?

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie înseamnă să am multe creme în baie, multe tipuri de șampoane și geluri de duș, oje și parfumuri.
Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie o reprezintă dilema ”în ce ordine să-mi dau cu toate cremele astea pe față” și ”cum să mă împart între cele 14 parfumuri din dulap?”.
Foarte mulți ani am crezut că dacă ești femeie, nu poți ieși pe stradă decât având o față perfectă, un tuș perfect în jurul genelor și părul ca în poze.
Îmi plăcea să mă plimb prin magazinele de cosmetice și parfumuri. Preferatul meu era Douglas, unde descoperisem pe vremea când încă nu se deschisese încă și la noi, că pot cumpăra pentru bunica  ”apa de colonie” a bunicului meu, pe care ea o punea în picături pe o batistă și o ținea la nas când avea ”guturai”.

Apoi am devenit mai conștientă de ce înseamnă să fii femeie și de ce crede societatea că ar trebui să însemne să fii femeie. Și m-am revoltat. M-am revoltat împotriva micilor frivolități feminine. Și dacă sunt femeie, asta înseamnă că nu pot să fac tot ce fac toți bărbații? Ei ies pe stradă și fără ojă și fără fond de ten și nu-i arată nimeni cu degetul. De ce atâta presiune pe femei? De ce noi trebuie să atingem un standard de neatins, doar ca să putem exista? M-am revoltat tare de tot, așa încât am tăiat din viața mea tot ce credeam că sunt simple clișee: băi cu spumă, măști cu nămol, castraveți pe ochi, unghii roz. 

După încă ceva vreme de revoltă, am stat puțin și m-am gândit la cele două părți din mine, care s-au manifestat separat în anii aceștia. 

Prima parte, cea supra-adaptată la rigorile societății. Micuța prințesă roz, care nu poate să schimbe un cauciuc dacă face pană și care trebuie să dea din gene ca să-i care colegul ghiozdanul greu de școală. 

A doua parte, cea rebelă. Care respinge orice ritual de self-care, pe motiv că nu-i altceva decât un clișeu, că-i doar presiune la care nu mai vreau să mă supun. 

Și-am observat ceva: niciuna din cele două părți nu eram EU. Pentru că, m-am întrebat apoi, ce sunt eu? Ce-mi place mie? Ce vreau eu pentru mine?

Și, din ceva ce poate părea simplu și de suprafață, a început o analiză profundă a mea. Am început să mă descopăr pe mine, ce-mi place mie, ce-mi face mie plăcere. Am aflat atunci că vreau să păstrez unele dintre clișee, pentru că mă simt bine cu ele. Că mă simt bine atunci când fac o baie cu spumă, căreia îi adaug un pahar de spumant și o carte bună. Sau că nu mă simt confortabil la salon, unde mă plictisesc și abia aștept să plec. Da, e ceva asociat feminității, poate, dar nu-i pentru mine. 

În tot acest proces m-am gândit și la modelele feminine din viața mea. Cele mai prezente fiind mama și bunica. Ele cum erau femei? Ele cum se îngrijeau? Ce mă fascina atunci? Ce-aș vrea să fac și eu? Ce n-aș vrea să fac?

Și-am ales pentru mine acele ritualuri de self-care cu care să mă simt bine. 

Am (re)descoperit cum mă ajută o baie fierbinte să mă reconectez la corpul meu, pe care, în agitația de zi cu zi, nu-l mai bag în seamă. El doar există acolo, ca să mă poarte de-acasă la școala copiilor și de la școala copiilor la cabinet și înapoi. Repede, repejor și nu-l ascult decât când țipă. Când doare. Am constatat și pe propria-mi piele, ceva ce știam, cu siguranță, din cărți: că e mult mai bine pentru mine să-l ascult înainte să doară. Baia a devenit un ritual de mindfullness.

Am descoperit cum e să mă uit la mine în oglindă, dar chiar la mine. La fața mea, de fapt. Pentru mai mult, mai am de lucri. Dar nu să mă uit la mine doar ca să văd pe unde să dau cu pudră. Mă uit la mine în timp ce-mi întind seara crema pe față și mă văd. Sunt eu acolo și mult timp mi-a fost greu să dau ochii cu mine. Parcă mereu era altceva de făcut. Ceva de făcut în loc de a fi pur și simplu acolo cu mine. 

M-am ajutat să mă autodefinesc atunci când am redus cele 14 parfumuri la unul singur. A fost greu pentru mine să iau o decizie și să simt tristețe pentru celelalte 13 pierderi. A fost un proces pe care îl evitam în viața mea: acela de a-mi lua la revedere, de a merge mai departe. Obișnuiam să rămân agățată de câte o sticluță cu două-trei picături cu ser în ea, de câte o cremuță goală 99%, de câte un deget uitat de ulei pe fundul unui recipient. Le aliniam pe toate în dulapul de la baie și-mi duceam viața lăsându-mă copleșită de ele, doar că să nu iau decizia. Finalul. 

Parfumul a fost picătura care a umplut paharul schimbării. Pentru că am știut clar că momentul în care mă voi putea lipi de un singur parfum, va fi momentul în care voi ști eu cine sunt. 

L-am ales acum un an și jumătate. Tom Ford – Noir. L-am curtat o vreme îndelungată, ca să fiu sigură că iau decizia bună pentru mine. Un parfum cu care să mă însoțesc în viața mea, care să-mi fie acolo. Un parfum care să intre in nasurile copiilor și care să le amintească de mine. ”Da, așa mirosea mama și tot așa mirosea părul meu când stăteam la ea în brațe. Așa mirosea când mergeam vara la înghețată și când împachetam împreună cadourile de Crăciun. Așa mirosea dimineața, când își bea cafeaua pe fotoliul din sufragerie, așteptându-ne pe noi să ne punem hainele de școală. Așa mirosea și seara, când citeam povestea de somn.”

Intram adesea în Douglas și-mi dădeam cu el pe încheietura mâinii drepte și-l așteptam să văd cum se schimbă, cum crește și cum scade pe pielea mea. Ce devine împreună cu mine. După o vreme, am știut că el e. Extravagant și puternic, dar îmbietor și delicat. Aspru și dulce. Mult prin puțin. Un parfum care se deschide cu citrice și ghimbir, dar se încheie cu ambră și santal. Îl iubesc. L-am comandat de pe site și de-atunci am devenit femeia cu un singur parfum. Mă simt tare bine în pielea asta nouă a mea. 

Poate acum vă întrebați: ”Și cu ce mă ajută pe mine povestea ta?”

Nu știu dacă vă ajută. Ce vă invit, însă, să faceți, e să vă descoperiți pe voi, să descoperiți ce vă place vouă, cum vă puteți reconecta la voi și la corpurile voastre prin astfel de ritualuri care trezesc simțurile. Să redescoperiți lumea (și pe voi) nu doar cognitiv și rațional, ci tactil. Olfactiv. Ca un copil. Să aflați ce nevoi vă pot împlini o spumă de baie, o cremă de față sau un parfum pe gustul vostru. Și să observați cum vă simțiți mai puternici în viața voastră după ce nevoia a fost satisfăcută. 

Nu mai cred că-i frivol să te plimbi fără țintă prin magazine cu creme și parfumuri. Nici că e obligatoriu, pentru că ești femeie. Cred că e într-un fel pentru fiecare dintre noi. Și că fiecare își descoperă ”felul” propriu

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie înseamnă să am multe creme în baie, multe tipuri de șampoane și geluri de duș, oje și parfumuri.
Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie o reprezintă dilema ”în ce ordine să-mi dau cu toate cremele astea pe față” și ”cum să mă împart între cele 14 parfumuri din dulap?”.

Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence

Robotica la 5 și 7 ani

Copiii noștri trăiesc în vremuri tare diferite de copilăriile noastre. Da, știu, copilăriile noastre erau libere, cu joaca la țară sau în fața blocului cu cheia de gât, cu hoarde de copii, rațele și vânătorii sau alte asemenea. Eu nu știu prea bine cum e asta, că nici n-am avut bunici la țară, iar mama nici nu mă prea lăsa în fața (spatele) blocului, iar când o făcea eram sălbatică și victimă și nu știam nici să mă port, nici să mă apăr. Cel mai aproape de ce povestesc alți copii era când mergeam la bunicii de la Ploiești, care, deși nu stăteau la țară, stăteau la casă, pe o stradă cu alte case și cu destui copii.

Acolo aveam voie să mă joc pe stradă, în fața porții sau în curte cu copiii. La noi în curte, în alte curți, eram cam toată ziua pe modul de joacă. Nu eram prea tehnologici în jocurile noastre, pentru că nu prea era tehnologie în viața noastră. Televizoarele erau alb-negru și, oricum, nu aveai ce vedea la ele, telefoanele erau cu disc (din fericire ale noastre erau fără cuplaj) și ce mai aveam erau calculatoare de birou. Pentru cine s-a născut mai târziu, vorbesc despre calculatorul de buzunar sau de birou, pe care făceai calcule matematice. Atât. Ah, da. Și aveam și mașină de scris.

Când eram la școală deja nu mai eram țară comunistă și aveam chiar și cablu. Tehnologia îmi era limitată încă la televizor și un HC91 (strămoșul românesc al PC-ului … sau nici nu știu dacă să-i zic strămoș, sau vărul dintr-o localitate uitată de lume, cam așa), de unde am învățat să fac programare și să scriu coduri. Sau să înțeleg cu funcționează, de fapt.

Copiii noștri au tehnologie la tot pasul. Avem în casă televizor, tablete, telefoane, smartwatchuri, ceasuri GPS, tot felul de nebunii care sunt, acum, în toate casele. Oriunde s-ar uita văd cărți și tehnologie. Iar interesul este, desigur, foarte crescut.

Ema a vrut să se înscrie la școală la cursul de robotică.

De ziua ei i-am cumpărat un astfel de roboțel (bine, au primit ambii copii) și-apoi eram toți patru cu carioci și câte o foaie A3 în față, încercând să-i facem, cu ajutorul combinațiilor de culori, să danseze, să facă moonwalk, să meargă în zig-zag sau câte și mai câte. Și, desigur, când Fip a auzit că Ema a desfăcut în bucăți un mouse la școală, a vrut și el. Drept urmare, m-am gândit la două activități de iarnă potrivite pentru imersiunea în lumea digitală: să comandăm online ceva bucăți de computere la mâna a doua(poate o tastatură, poate un monitor second hand, poate o placă video second hand sau audio) și să le desfacem pe bucăți, chiar cu riscul de a nu le mai putea pune la loc și cu angajamentul că putem crea altceva din ele. Un fel de disecție tehnologică, dar și creativă în același timp.

O să vă țin la curent cu ce facem, presimt că o să fie foarte tare!