Poveștile lui Fip – Varianta audio

Dacă nu-l cunoașteți pe Fip, vi-l prezint eu imediat. Fip e un băiețel foarte puternic, după spusele proprii, în vârstă de aproximativ 3 ani și 10 luni, care își dorește foarte mult să facă tot ce fac și ceilalți, indiferent ce vârstă sau înălțime au acești ceilalți din jurul său.

În cele ce urmează, o să vă povestesc pe scurt cam cum decurge aproape orice discuție cu el, indiferent de context, de cine e persoana care intră in dialog cu el, sau de alte detalii. Să aveți în vedere că pentru el, poveștile astea sunt reale. Ceea ce le face cu atât mai interesante

– Bună. Ce faci tu?

– Bine fac. Sunt puternic. Uite, ieri aseară m-am luptat cu un crab când am fost la mare. M-a prins de picior și eu m-am luptat cu el. Și a fost foarte puternic, m-a tras pe fundul mării și eu am scos sabia mea de pirat și m-am luptat cu el!

– Și ai scăpat?

– Nu, nu am scăpat. M-a prins și m-a mâncat, pentru că nu am fost suficient de puternic. Dar, după aia, au venit prietenul meu balena și s-a luptat cu crabul și eu am găsit iar sabia și l-am tăiat în bucăți. Balena m-a scos la suprafață, dar după aia iar am căzut în apă și…

… și mai bine vă las să-l ascultați pe bune, pentru că aseară am avut buna inițiativă de a înregistra povestea lui. Despre care aș intui că e povestea nașterii lui, dar poate văd eu prea multe. Multe dintre poveștile lui se leagă de lupte subacvatice, eventual în tuneluri (din păcate, nașterea lui a fost un eveniment traumatic, pe care l-am reparat parțial în mult timp și nu-l vom repara definitiv niciodată), iar altele de momente în care el era agățat de un copac foarte înalt cu o cârpă lungă și era atacat de dinozauri și monștri, iar eu îl păzeam.

Pentru cine a deschis blogul meu mai târziu, vreau să vă spun că o bună parte a primului an de viață al copilului (gen aproape 24/24 h), copilul a stat agățat în cârpe de mine. Cam ca în pozele de mai jos, la care vă puteți uita în timp ce-i ascultați copilului povestea:

 

 

 

Belgia – O țară tare frumoasă

Luna care tocmai s-a încheiat am lucrat o astfel de săptămână din Bruxelles, un oraș pe care nu-l văzusem până atunci. Zi de lucru normală de dimineață până după amiaza pe la 3-4, apoi țup în autobuz și la plimbare prin oraș.

Cum circulă informația

Ema și prietena ei cea mai bună au, de ceva vreme, un plan mirific. Deși locuim la aproximativ 15 km de grădiniță (iar google maps zice că un adult cu picioare mari, neinteresat de furnici, frunze căzute, avioane de pe cer va parcurge acest drum în 3 ore și 2 minute), planul fetelor este următorul:

Podcast cu Diana (episodul 8) – Tipuri de psihoterapie

Podcast cu Diana (Episodul 6) – Tipuri de atașament în relații

În episodul de astăzi al podcastului meu pentru dezvoltare personală discut despre tipurile de atașament și cum influențează ele relațiile noastre de iubire. Concret, cum ceea ce experimentăm în copilăria noastră mică ne îndeamnă către un anume partener și cum ne comportăm în relația cu el tot în urma experiențelor timpurii.

Podcast cu Diana (Episodul 2) – Salvatorul

A trecut deja o săptămână de la primul podcast de dezvoltare personală pe care l-am făcut, așa că este momentul pentru al doilea. Astăzi discutăm despre poziția de salvator. Pe cine vrem să salvăm? De ce? Cum o facem? Cât este de eficient? 

Beneficiile puzzle-urilor pentru dezvoltarea copiilor și un tutorial de la Ema pentru voi

Atunci când ai copii sunt câteva lucruri care nu prea-ți lipsesc din casă. Ok, poate nu ai cumpărat pătuț pentru copil, sau poate nici cărucior. Poate nu folosești scutece de unică folosință și poate nu ai în casă creme pentru funduleț sau șervețele umede. Însă, eu personal nu cunosc nici măcar o casă de oameni în care să crească un copil și în care să nu se regăsească:

– cuburi de construcție (fie ele din plastic, din lemn, simple, cu forme, colorate sau uni)
– cărți cu povești (din nou, și aici diferențele vin din subiectele abordate)
– puzzle-uri

Și despre puzzle vreau să vorbim astăzi, pentru că despre ce anume susțin cuburile de construcție sau cărțile în dezvoltarea copiilor am tot zis. Dar despre puzzle nu am vorbit până acum.

Tipuri de puzzle

Să începem cu începutul. În funcție de vârsta copilului, există două tipuri de puzzle pe care să le puteți alege.

Puzzle încastrat

Copiii mai mici își încep imersiunea în lumea puzzle-urilor cu ajutorul celor încastrate. În general sunt din lemn, iar complexitatea pornește de la puzzle-uri cu o singură piesă, la puzzle cu mai multe piese, mai multe forme, dezvoltate în plan orizontal (în care fiecare piesă are câte un spațiu pe planșa de lucru) sau în plan vertical (în care piesele trebuie montate în spațiile destinate, dar una peste cealaltă)

Puzzle de îmbinare

Deja discutăm de un tip de puzzle mai complex, cu mai multe piese. Există și din lemn, însă cele mai multe sunt fabricate din carton. Ideea unui astfel de puzzle este, cum probabil bine știți, reconstruirea unei imagini date, ”desfăcută” în multe bucăți. Gradul de complexitate vine din imaginea care trebuie reconstituită (cu cât are mai puține culori și mai multe detalii, cu atât e mai greu de refăcut) și din dimensiunea pieselor. Pentru copiii de 2-3 ani, de exemplu, se recomandă puzzle de dimensiunea unei foi A4, desfăcută în 12 piese mari, pe un desen clar, fără multe detalii mici. Pe măsură ce crește vârsta copilului, se micșorează și piesele, crește și dimensiunea și complexitatea imaginilor. Pentru adulți există astfel de jocuri de puzzle cu mii de bucăți.

Un alt tip de puzzle de îmbinare este cel 3D, în care principiul este același ca și la cel 2D, însă construcția se face în spațiu, nu în plan. Ca să fiu sinceră, nu am încercat niciodată să fac un astfel de puzzle, deci nu vă pot spune cât e de greu sau de ușor. Îmi imaginez că-i greu.

Pentru că piesele sunt mici și trebuie să intre în locuri tot mici și mai ales pentru că e nevoie de repetiție pentru ca un copil să învețe, așa că va avea tendința să facă și să desfacă un puzzle de mai multe ori (spre deosebire de adulți, care nu-s concentrați pe proces, ci pe rezultatul finit și fac puzzle-ul, pe care îl păstrează apoi, eventual, în forma lui finită și încep alt puzzle și nu pe același), jocul trebuie să fie de bună calitate, ca să reziste în timp. Mai ales în cazul copiilor inventivi și dornici de joacă liberă, în care o piesă de puzzle poate fi o piesă de puzzle, sau o cutie de piese de puzzle se pot transforma într-un nor care plouă peste umbrelă (true story, Fip mă pune să-i ”plou” peste umbrelă cu piesele albastre de puzzle). Și-aici aș vrea să vă recomand jocurile de la Ravensburger, care nouă ne-au rezistat de la un copil la celălalt, indiferent câte atrocități au trăit.

La fel cum e important și ca jocul să nu aibă defecte, care să mute concentrarea copilului de la a lucra. De exemplu, un puzzle cu piese care nu intră bine în locașurile lor, sau care sunt strâmbe și trebuie forțate să intre sau să iasă, generează copilului frustrări inutile și îl pot îndepărta de la a mai încerca. Puzzle-ul este, în esența lui, un joc pe care copilul îl poate face singur, inclusiv autocorectura de la final. Cu alte cuvinte, cu un puzzle de calitate, copilul poate vedea clar atunci când o piesă nu e pusă la locul corect și se poate autoevalua în proces, dar și la final.

De ce fac copiii puzzle?

Acest joc e unul care susține dezvoltarea multor arii ale copilului și o să le înșir pe toate mai jos, ca să știți cum anume crește copilul vostru atunci când îmbină 12 piese cu Mickey Mouse sau cu cai sau ponei.

Își dezvoltă motricitatea fină

Atunci când fac un puzzle, copiii își dezvoltă motricitatea fină. Piesele sunt micuțe și trebuie ridicate cu degețele mici, apoi trebuie și potrivite în spații mici. Copiii mai mici lucrează cu piese mai mari, iar copiii mai mari lucrează cu piese mici. Motricitatea fină e necesară copilului în dezvoltarea lui, desigur. Și e o abilitate necesară atunci când începe să scrie. Practic, un puzzle pregătește un copil de 1 an în activitățile viitoare de scriere.

Își dezvoltă coordonarea mână-ochi

E una să apuci, e una să vezi unde ar avea loc piesa și e alta să le poți coordona. Da, ție, adultule, îți e ușor, poate, să faci asta. Îți e ușor pentru că ai învățat-o atunci când erai mic. Cele mai clare încercări ale acestei coordonări se văd la bebelușul de 2-3 luni, care învață să apuce cu mânuța un obiect care îi atârnă în față și e un mare prag în dezvoltarea lui atunci când reușește să o facă.

Integrează zonele din creier responsabile pentru rațiune și creație

Unul din modelele pe care le avem despre creier spune că avem o latură responsabilă pentru creativitate și una responsabilă pentru activitățile matematice și logice. Un puzzle încurajează folosirea ambelor, pentru că ai nevoie de creativitate pentru a vedea și a recompune o imagine, însă ai nevoie și de o bună dezvoltare pe partea logico-matematică pentru a putea astima ce piese intră în ce loc.

Învață recunoașterea formelor, spațiului, dimensiunilor

Atât la tipul de puzzle încastrat, în care o anumită formă trebuie să intre în locașul ei specific, cât și la tipul de puzzle de îmbinare, jocul încurajează percepția corectă și adecvată a formelor, spațiului și dimensiunilor. Cu ajutorul gândirii logice, copilul decide care piesă se potrivește în ce loc și în ce poziție.

Înțeleg imaginea de ansamblu

Atunci când faci un puzzle e important nu doar să potrivești formele în locurile potrivite, ci să privești și în ansamblu, dacă piesa respectivă are vreun rost în locul în care încerci să o poziționezi. Și poți face asta ridicând privirea de la micropiesa și privind macrojocul. Un puzzle încurajează, astfel, înțelegerea impactului unei acțiuni mici asupra unui mediu întreg.

Învață să se concentreze

E nevoie de concentrare profundă ca să faci un puzzle. Atunci când lucrează individual asupra unui puzzle, copiii își dezvoltă concentrarea și autodisciplina, cunoașterea de sine, liniștea interioară (un puzzle e și un bun exercițiu de mindfulness, până la urmă)

Învață să lucreze în echipă

Frumusețea unui puzzle e că poate încuraja lucrul individual (cu toată învățarea cu care vine acesta), dar și munca de echipă. 2, 3, 4 copii pot lucra împreună la același joc. Sau jocul cu puzzle poate fi o plăcută activitate de colaborare în familie și o recomand cu drag familiilor cu mai mult de 1 copil, pentru a promova colaborarea dintre frați.

Pun accentul pe rezolvarea problemelor

E foarte posibil ca atunci când faci un puzzle să te lovești de tot felul de probleme. O anume piesă pare să aparțină de un anume loc, însă parcă nu încape acolo. Sau poate o piesă a dispărut în acțiune. Sau cine știe ce dificultăți mai apar. Pentru a putea ajunge la rezultatul final, copilul trebuie să învețe să gestioneze astfel de situații. Singur, prin concentrare, sau împreună cu prietenii sau familia, în jocul de colaborare.

Lucrul cu un puzzle mai dezvoltă și alte aspecte. Dezvoltă stima de sine, atunci când copilul descoperă rezultatul final al muncii lui susținute. Dezvoltă perseverența, fără de care nu poți termina un puzzle, mai ales atunci când te lovești de greutăți. Greșeala devine o oportunitate de învățare. Răbdarea se dezvoltă alături de perseverență. Și multe altele.

La noi în familie a existat o perioadă în care copiii n-au mai fost interesați de lucrul cu puzzle-ul, însă nu m-am dat bătută și l-am integrat totuși în viața lor în diferite alte forme (de exemplu, puzzle încastrat cu organele umane, pentru că acolo era interesul, sau dezvoltat în plan vertical, cu animalele preferate ale copiilor, sau făcut de noi cu imagini proprii și apoi rezolvat împreună). La fel ca și cititul și jocul de construcție, am fost de părere că jocul cu puzzle e bine să nu le lipsească din copilărie.

Recent cei doi Vijulieni mici au redescoperit lucrul cu puzzle-ul și au descoperit și lucrul în echipă la el. Ema a vrut să vă învețe și pe voi cum să faceți un puzzle așa că, după multe discuții despre conținut, formă și locul de livrare al cursului ei, am filmat și editat un tutorial. Pe care vă las să-l descoperiți mai jos. Ema își dorește să vă fie de folos, iar dacă vă este de folos, să-i dați de veste că v-a plăcut sau v-a fost util. Dimineața și seara va verifica ”feedbackul” de la voi. Am convenit multe lucruri, printre care și că își va citi singură feedbackurile. Așa că puteți să-i scrieți direct (în cuvinte scurte, vă rog :))) cum vi s-a părut.

Vizionare plăcută și sper ca după vizionarea tutorialului să știți și voi cum se face un puzzle.

Păpușile și jocurile de rol

Cât a trecut de când erați voi mici și vă jucați cu păpuși? Sau mașini? Sau ce-or fi fost? La mine a trecut atât de mult timp, încât ieri au scos copiii dintr-un cufăr bebelușul meu preferat de când eram mică (îl chema Bebiță) și au început mâinile să i se dezintegreze. În apărarea vârstei mele,

Podcast cu Diana (Episodul 7) – Regrete

În episodul de săptămâna aceasta al podcastului meu de dezvoltare personală, am ales să povestesc puțin despre regrete. S-ar putea să vă mire, dar regretele au un puternic aspect pozitiv. Vă invit să ascultați perspectiva mea asupra regretelor, ca să aflați ce-i atât de minunat la regrete.

Audiție plăcută!

Podcast cu Diana (Episodul 6) – Tipuri de atașament în relații

În episodul de astăzi al podcastului meu pentru dezvoltare personală discut despre tipurile de atașament și cum influențează ele relațiile noastre de iubire. Concret, cum ceea ce experimentăm în copilăria noastră mică ne îndeamnă către un anume partener și cum ne comportăm în relația cu el tot în urma experiențelor timpurii.

Podcast cu Diana (Episodul 2) – Salvatorul

A trecut deja o săptămână de la primul podcast de dezvoltare personală pe care l-am făcut, așa că este momentul pentru al doilea. Astăzi discutăm despre poziția de salvator. Pe cine vrem să salvăm? De ce? Cum o facem? Cât este de eficient? 

Păpușile și jocurile de rol

Cât a trecut de când erați voi mici și vă jucați cu păpuși? Sau mașini? Sau ce-or fi fost? La mine a trecut atât de mult timp, încât ieri au scos copiii dintr-un cufăr bebelușul meu preferat de când eram mică (îl chema Bebiță) și au început mâinile să i se dezintegreze. În apărarea vârstei mele, n-am fost prima lui mamă, dar… orișicât…

Sunt născută în ’85, deci gama de păpuși disponibile era destul de limitată. Aveam multe. Sus, pe dulapul de haine al părinților mei, erau câteva zeci de păpuși aranjate ca la spectacol (sau ca la miting, cum zicea bunică-miu, sperând într-o Revoluție care a și venit la un moment dat), pe care mama le dădea jos trimestrial, le spăla, le călca, le punea la loc. La multe dintre ele nu ajungeam, așa că ceream ajutorul. ”Vreau și eu să mă joc cu Lucica” (pe care o primisem, desigur, de la o Lucică, drept urmare îi purta numele). Lucica era dată jos de pe dulap, își primea porția de jucat, apoi era montată la loc între Mariana și Dorina.

Când am mai crescut mi-a adus bunica mea o păpușă gen Barbie. Mai pleca din când în când la Viena și venea cu lucruri care fie nu se găseau pe aici, fie erau exagerat de scumpe. Aducea creioane colorate bune, carioci, jucării, Maoam (și Mamba). Era vis. Când aducea și sucuri cu acid, le păstra mama în cămară și beam din ele un an întreg. Păpușa gen Barbie era ca păpușile Barbie (adică avea aceleași forme disproporționale), însă părul… Părul era deosebit. Era un fel de punkistă, cu părul care îi creștea doar ca o linie din creștetul capului, însă lung. În rest, era cheală. Sigur, asta mă deranja foarte puțin. Eram singura fetiță de pe strada unde stătea bunica-mea la Ploiești care avea păpușă gen Barbie. Ne jucam cu ea toate fetițele din cartier. Era iubită.

Întâmplător am primit după câțiva ani o păpușă Barbie originală. Wow, cum m-am simțit… Cu rochie înfoiată și o poșetă care îi colora pe rochie niște inimioare. Era o prințesă, cam cum erau toate păpușile Barbie pe vremea aia. O țineam în cutie, tot pe șifonier.

Mă uit acum prin magazine, la câte feluri de păpuși există. Păpuși Barbie care sunt de toate, nu doar prințese (am fost tare încântată când am găsit pentru Ema o păpușă Barbie cu forme corporale destul de apropiate de normalitate și cu sandale fără toc în picioare). Care sunt fetițe, care sunt îmbrăcate de piață, sau de gală, cu care poți să faci un joc de rol cu copilul, care merge mai departe de ”tu ce prințesă vrei să fii azi”, păpuși mai mari sau mai mici, cu aspect mai natural sau ca scoase din desene animate (cum sunt păpușile Shibajuku, de exemplu), de toate felurile.

Și apropos de jocurile de rol, le facem foarte ușor cu miniaturi. Amândoi copiii întră în joc și scoatem la iveală trăiri grele, pe care altfel nu le pot pune în cuvinte. Frici transformate în ”răufăcătorii” lui Fip, supărările Emei, atunci când cățelușul unei păpuși a fost enervant și i-a distrus o poșetă (nu, frati-su ei nu i-a distrus niciodată nimic :))), bebeluși iubiți și îngrijiți, așa cum poate mama nu a reușit cândva important, coșmaruri cu pești cu dinți imenși, ieșiți din ape primordiale, care devin, în jocul de rol, ușor de controlat și de înțeles de copii.

Dacă n-aveți acasă miniaturi de păpuși, animale, obiecte de uz casnic și o cutie mare în care să lucrați cu ele, căutați. Și-apoi puteți să le scoateți la iveală în momente în care parcă nu mai reușiți să vă înțelegeți cu copilul, sau când nu mai știți cum să-l îndrumați, cum să-l conțineți. Și mergeți pe mâna lui, intrați în joc, observați. Și participați și voi. Vedeți din voi ce iese? 🙂

Păpușile și jocurile de rol

Cât a trecut de când erați voi mici și vă jucați cu păpuși? Sau mașini? Sau ce-or fi fost? La mine a trecut atât de mult timp, încât ieri au scos copiii dintr-un cufăr bebelușul meu preferat de când eram mică (îl chema Bebiță) și au început mâinile să i se dezintegreze. În apărarea vârstei mele,