Vaaaai, ce bine îți șade în rochia asta!

Nu e un articol despre rochii. E un articol despre asumare. Despre relațiile dintre oameni. Despre autenticitate. Despre intimitate. Despre iubire de sine. Despre iubire de ceilalți.

I-ai zis vreodată cuiva că-i stă bine cu o haină cu care, evident, nu-i stătea bine? Sau că e bună o mâncare cu un gust pe care nu l-ai apreciat, de fapt? Sau orice altă ”minciunică” albă, spusă ca să n-o rănești pe persoana din fața ta. Când eram eu mică, mama îmi povestea mereu cât e de important să nu minți. Dacă minți, oamenii nu mai au încredere în tine, ca să nu mai spun că vine poliția și te mai bate și dumnezeu. Minciuna mi-a fost mereu prezentată obsesiv ca fiind ceva îngrozitor. O apocalipsă personală.

Dar, ca toți oamenii imperfecți, mama mai și mințea. Iar eu, ca toți copiii curioși, observam. Și o confruntam. ”Da’ de ce-ai mințit?”

Beneficiile minciunilor albe

Atunci am aflat despre beneficiile minciunilor albe. Atunci am aflat că e în regulă să spui minciuni, dacă o faci ca să nu-i fie rău celui de lângă tine. Ca să-i fie bine, cum s-ar zice. În continuare nu era în regulă să spun minciuni care să rănească. Însă aveam portița deschisă către minciunile care protejează. Și-așa am început să mint. De fapt, să o mint pe mama. De care îmi era frică. Și, de fapt, nu-mi era teamă că o să-mi facă ceva concret, ci îmi era teamă de dezamăgirea ei, de tristețea ei, de cum o influențează pe ea greșelile mele. Ocazia perfectă pentru minciuni albe, nu? Doar le ziceam ca să nu fac rău cuiva.

A fost bine? Nu. Minciunile albe, spuse de ambele părți, ne-au erodat complet relația. Eu am ajuns să nu mai am încredere în ea, copil fiind. Iar ea nu a avut încredere în mine. Eu cred că relația noastră era în responsabilitatea ei, atunci când eram eu mică, și că era în responsabilitatea ei să se îngrijească de ea ca de o floare, ca s-o crească și s-o facă să înflorească în ghiveciul de pe masa din apartamentul de la etajul 5, iar ea crede că s-a îndepărtat de mine pentru că n-a avut încredere în mine. Eram un copil care o mințea.

Sigur, exemplul meu e ușor din sfera patologicului și vă prezintă niște disfuncții majore într-o relație care n-a crescut niciodată să fie cu adevărat funcțională. Însă, același lucru se întâmplă cu minciunile astea albe în toate relațiile interumane. Cu siguranță nu cu aceeași intensitate cu care împiedică formarea și păstrarea unui atașament sănătos al unui copil față de mama sa (și viceversa), dar erodează până la distrucție.

Ce ne leagă de ceilalți?

Ce face oamenii să se simtă legați unul de celălalt? Ce mă face pe mine să simt că mă pot deschide față de soțul meu sau față de prietenii mei? Sau față de copiii mei? O relație de intimitate cu ei. Dacă există relația de intimitate, în care eu îmi pot da voie să mă arăt cu toate vulnerabilitățile mele, pentru că știu că de cealaltă parte voi fi privită cu sinceritate și compasiune, voi renunța la masca perfecțiunii (sau ce mască simt eu că îmi cere societatea) și voi fi eu. Mă voi descoperi pe mine, pentru că noi, oamenii, trăim și ne dezvoltăm mereu în relație, niciodată singuri. În relația cu mama simbiotică la început, îar mai apoi în relația cu ceilalți din familie, în relația cu prietenii și cu cunoștințele, cu oamenii din jurul nostru, cu obiectele din jurul nostru. Nu putem exista în afara oricărei relații, pentru că avem nevoie de stimulare și contact. Din cauza asta, cea mai cruntă pedeapsă pentru orice ființă umană e încarcerarea în celule de izolare, deși nici acolo izolarea nu e completă. Pentru că altfel, ființa aia ar muri.

 

Dacă vreau să mă cunosc pe mine așa cum sunt, am nevoie să mă pot arăta autentic în relațiile cu ceilalți. Să-mi arăt și să-mi vindec vulnerabilitățile. Să cresc din relații, cam cum crește și înflorește o orhidee din solul făcut din scoarță de copac. Și nu pot face asta dacă încerc să-i protejez pe ceilalți de mine. Atunci când am spus prima minciună de complezență, minciună albă, am ridicat un zid între mine și ceilalți. Atunci când i-am zis unei prietene că-mi place mult cum s-a tuns, deși mi se pare că nu-i stă deloc bine, am ridicat un zid. De ce am zis minciuna? De ce am ridicat zidul? Pe cine vreau să protejez de cine? Vreau s-o protejez pe prietena mea de mine și de dezamăgire? Vreau să mă protejez pe mine de durerea de a fi respinsă de cineva care se simte jignit de adevărul meu? Vreau să protejez relația care îmi e teamă că nu e suficient de puternică să depășească acest impas? Și, mai ales, cine și ce mă face să cred că adevărul meu e cel absolut? Că dacă mie nu-mi place și mi se pare că-i stă îngrozitor, chiar așa e?

Și-atunci, ce să fac? Cum să-mi păstrez autenticitatea și cum să nu ridic zidul, fără să jignesc și supăr? Aș putea, în primul rând, să-mi asum că fiecare este responsabil pentru propriile emoții. Că eu, oricât de minunată aș fi și de prietenă și de soție, nu pot să fac pe cineva să se simtă bine sau rău, sau prost sau bun. Că n-am puterea asta și că emoția fiecăruia se naște din sine însuși. Și să-i ofer încrederea că și le poate trăi și gestiona, că am încredere în judecata-i proprie.

Apoi, după ce am renunțat la grandioasa gândire că eu pot sau nu pot răni pe cineva, s-ar putea să ajung la concluzia că nici măcar nu dețin adevărul absolut. Și-atunci pot formula răspunsul astfel încât să-l văd pe celălalt în proces și să-mi păstrez și autenticitatea.

Să luăm un exemplu.

Prietena mea cu păr de Rapunzel tocmai s-a tuns periuță.

Situația 1:

Prietena mea nu îmi cere părerea.
Drept urmare, nu mă simt obligată să i-o dau. Pot observa marea schimbare și îi pot spune asta. Adevărul e că altfel parcă ar pluti mereu între noi o discuție ce nu e discutată. ”Văd că te-ai tuns”. Scurt și la obiect. Apoi, dacă sunt curioasă de ce, pot întreba ”Cum de ai făcut schimbarea asta?”. Sau, dacă sunt curioasă cum i se pare cu părul atât de scurt, pot întreba altceva ”Și cum te simți cu el scurt?”. Sau pot pune orice întrebare de curiozitate, care să mă apropie și mai tare de prietena mea. Discuția rămâne autentică, relația își păstrează intimitatea. Nu sunt judecătorul suprem să dau verdicte peste tot. Că nu-mi place mie, e fix treaba mea și o pot gestiona ca atare.

Situația 2:

Prietena mea îmi cere părerea cu un zâmbet mare pe buze.
E evident că se simte bine cu noua tunsoare.
Pot observa asta și îi pot spune: ”Mi se pare că radiezi de bucurie. Cum de ai făcut schimbarea asta?”
Scurt și la obiect. Bucuria ei e cel mai important element aici. Nu cum mi se pare mie că îi stă părul.

Situația 3:

Prietena mea îmi cere părerea și pare foarte îndoită sau nemulțumită de tunsoare.
Nici ei nu îi place.
Din nou, pot observa asta și îi pot spune: ”Nu-ți place cum a ieșit, nu? Ce te gândești să faci acum?”
Există soluții pentru orice, iar eu am încredere în prietena mea că le poate găsi. Se poate folosi de acceptare, de răbdare sau, de ce nu, de o perucă. Am încredere în judecata ei.

Frumusețea e ceva atât de subiectiv, încât nici nu înțeleg de ce mai există cuvântul ”frumos” în dicționar. Ar trebui înlocuit cu ”frumos-pentru-mine”, pentru că frumos e ceva ce mă face să mă simt bine în funcție de experiențele mele, iar urât e ceva ce trezește în mine emoții grele.

Acestea fiind spuse, aseară m-am tuns. Bob. Așa mă tund eu, în așteptarea mea continuă să am părul lung :)) Și vă întreb, ca exercițiu, cum vi se pare că îmi stă?

Raftul cu cărți (3)

S-a pus praful pe rubrica asta, pentru că în ultima vreme am stat puțin pe acasă. Ba prin călătorii, ba prin vacanțe, copiii au fost ba plecați cu noi, ba ”în concediu” la bunici. Urmează să ne așezăm, cât de cât, de acum înainte, așa că reluăm. Iată ce cărți se găsesc în raftul copiilor pentru săptămâna ce vine:

Raftul Emei (5 ani și 10 luni)

Unde-a dispărut Pișpirel?

Una din prietenele mele e gravidă (foarte gravidă, gravidă aproape de tot 🙂 ), ceea ce a redeschis cutia pandorei. De unde vin bebelușii și cum se fac ei. Cartea ”Unde-a dispărut Pișpirel?” a apărut în familia noastră iarna trecută, când nu mai puteam sta în casă de atâta ”pipi-caca-pârț”. Practic, totul era ”pipi-caca-pârț”, așa că era clar că trebuie să reluăm ”discuția”. După ce am citit obsesiv cartea un timp, ”pipi-caca-pârț” și-a pierdut din magie și am putut mânca și noi liniștiți o cină fără cuvinte din astea de toaletă. Despre educația sexuală am mai scris eu aici.

Ce poți face cu o idee?

Ceva îmi spune că v-am mai zis de cartea asta, dar n-ar’ nimic. ”Ce poți face cu o idee?” e o carte drăguță, despre un băiețel care e urmărit de inspirație, dar se teme de cum vor percepe ceilalți ideea lui. E o carte despre încrederea în sine, despre creativitate, despre ”a face”. Sigur v-am mai spus despre ea. Tocmai mi-am amintit că am comparat-o cu ”Lecții de magie”, care e o carte despre idei și inspirație pentru adulți.
Am adăugat-o pe raftul lor pentru că merge mână în mână cu cartea cu idei de afaceri, despre care o să vă povestesc mai jos.
(PS: acum am văzut că a fost pe raft și în ediția trecută 🙂 )

TA for Kids

TA for Kids este o carte despre Analiza Tranzacțională pentru copii. Dacă oricum viața mea se învârte în jurul conceptelor din AT, dacă asta învăț și asta fac, dacă tot cred așa mult în tipul ăsta de psihoterapie, m-am gândit să le prezint și copiilor ce fac eu, dar mai pe vârsta lor. Cartea am luat-o de pe amazon și găsiți în ea povestioare și exerciții și o grămadă de lucruri care s-ar putea să vă fascineze și pe voi, nu doar pe copii.

 

Raftul lui Fip (3 ani și 9 luni)

Regele Jack și Dragonul

”Regele Jack și Dragonul” e o carte pe care o știm pe dinafară. Și eu și ei. Seară de seară e cartea aleasă de Fip de când i-am luat-o. E o carte cu desene foarte drăguțe, scrisă în rime traduse frumos în română. E plăcut ritmul cărții, iar subiectul e fix ce-i place lui Fip. 3 băieței se luptă cu tot felul de dragoni și cu niște monștri, până când vin părinții și îi iau în casă, la somn. Are de toate. Autonomia copiilor, care își construiesc propriul castel, lupta cu dragonii, puțină frică, bucurie, rutina zilnică.

Sam Sheep Can’t Sleep

Având în vedere ce se întâmplă în România în perioada de față, ne-am apucat serios să aducem limbile străine (în mod special engleza) în viața copiilor. Așa că am pus și o carte în limba engleză pe raftul copiilor și ne-am propus să citim zilnic câte ceva în engleză. Sam Sheep Can’t Sleep e o carte frumos desenată, cu versuri, despre (desigur) o oaie care nu reușește să se culce. Citim, traducem, sperăm să nu fie nevoie să plecăm. Stați, aici discutam despre cărți. Uitasem 🙂
Noi o avem de la Citim cu drag.

Ghiță Pușculiță – Idei de afaceri pentru juniori

Știu că e pe raftul lui Fip, dar e mai mult cartea Emei. Acum o lună și ceva a început și ea călătoria către antreprenoriat. Împreună cu două prietene, cu frati-su și cu fratele uneia dintre prietenele ei, au scormonit printre lucruri, au decis ce nu le mai trebuie, și-au luat o măsuță și niște scaune și s-au pus pe stradă. A vândut fiecare ce avea de vândut. Au mai și cumpărat una de la cealaltă, au încercat mai multe metode de marketing (se pare că varianta câștigătoare a fost că sunt simpatice și invită adulți să se uite prin produsele lor) și au încheiat ziua atât de bucuroase, că după aia au urmat noi planuri de vânzare. Și pentru că mă temeam că vom rămâne cu casa goală (propusese să vindem și patul la un moment dat), am cumpărat cartea asta, ”Ghiță Pușculiță – Idei de afaceri pentru juniori”, unde găsește mai multe idei de a face bani. Cartea e pentru 8 ani+, dar multe dintre idei se pretează și pentru aproape 6 ani. În carte am găsit idei de afaceri pentru copii, povești de succes ale altor copii și tot felul de tips and tricks.

Pe data viitoare!

Raftul cu cărți (3)

S-a pus praful pe rubrica asta, pentru că în ultima vreme am stat puțin pe acasă. Ba prin călătorii, ba prin vacanțe, copiii au fost ba plecați cu noi, ba ”în concediu” la bunici. Urmează să ne așezăm, cât de cât, de acum înainte, așa că reluăm. Iată ce cărți se găsesc în raftul copiilor pentru săptămâna ce vine:

Raftul cu cărți (2)

O nouă săptămână, noi cărți în raftul cu cărți al copiilor. Noi cărți despre care vreau să vă povestesc. Până una alta, vă eram datoare de la articolul anterior cu impresii despre ce am ales să le pun.

Raftul cu cărți (I)

Cărțile sunt aranjate toate într-o bibliotecă, iar pe un perete avem clasicele rame de tablouri de la Ikea, pe care stau cărțile propuse spre citire. Un raft cu 3 cărți pentru Ema și unul cu 3 cărți pentru Filip.

În seara aia i-aș fi scos ochii și aș fi mușcat bucăți din el.

”Ce făceați acum 10 ani?” e primul lucru pe care îl văd în feedul meu de Facebook. E o întrebare din comunitate, pusă de o membră. Sorb din cafea și îmi caut profilul vechi de Facebook. Scroll în jos, până la începuturi. ”Pffff… Mi-am făcut cont în 2010… N-ai Facebook, nu exiști, așa că habar n-am ce făceam acum 10 ani”.

Mai sorb o dată din cafea. Ce drăguț! Mi-am pus lapte peste ea și culoarea din ceașcă e exact culoarea de pe ceașcă. Mi-a ieșit bună în dimineața asta. Acum 10 ani era 2008. Oh, dar stai așa. Acum 10 ani îmi începeam călătoria prin viață cu cel ce urma să devină în câțiva ani soțul meu. Dar asta era pe la sfârșitul lunii noiembrie. Ce făceam în octombrie 2008? Și mi-am amintit…

Universalitatea experiențelor umane

Am început terapia de grup toamna asta. Nu mai făcusem niciodată, ci doar citisem despre cât de minunată e. Unul din principiile care o face atât de minunată e ”universalitatea”. Universalitatea problemelor, emoțiilor, bucuriilor, dificultăților. Traumelor. Da, suntem diferiți, avem vieți diferite, trăim experiențele diferit. Însă, nu suntem complet diferiți, iar experiențele prin care trecem nu sunt nici ele atât de diferite. Și e atât de vindecător să auzi din gura altei persoane că a trăit și a simțit ceva ce ai trăit și ai simțit și tu. Ceva ce poate ai ales să ascunzi de lume, convinsă fiind că nimeni n-a mai trecut prin asta. Că nu se vorbește despre asta. Că lumea ar crede așa și pe dincolo despre tine. Și auzi experiența ta, povestită de altă gură, cu alți protagoniști, apoi de uiți în jur și auzi ”și eu am pățit ceva similar”, ”da, și mie mi s-a întâmplat”. Multe alte guri povestesc experiența ta pe care ai ascuns-o inclusiv de tine atâta vreme. Și poate ești siderată la început. Nu se poate. Apoi, privești cu compasiune la ceilalți și simți iubire pentru ei. Că au trecut prin asta, că au reușit să iasă, că le-a fost greu. Zici ”Wow, sunteți niște eroine, sunteți puternice”… Ceva ce ție nu ți-ai zice niciodată. Iar celelalte guri îți răspund ”Așa e. Toate suntem eroine. Și eu, și ea, și tu”.

Relax, Relaxation, Hands, Group Of People, Therapy

Și, iată cum a ieșit și pe gura ta secretul ce-l păstrai cu atâta teamă, ce-l bagatelizai, ca să nu te sperie și mai tare, de care râdeai sau pe care îl desconsiderai. Vezi în ochii celorlalte guri că nu-i deloc amuzant. Vezi că nu râde nimeni când povestești. Și te reconectezi la emoțiile tale reale, nu la măști. Ți-a fost frică. Plângi. Ai fost furioasă. A fost nedrept. Plânsul e și el universal. Se consumă șervețele. Iar după lacrimi apare, timid o rază de soare. Nu ești singură în toată povestea asta. Nu ești singură.

Nu vorbim despre momentele umilitoare din viața noastră. Suntem oameni culți.

Așa că o să povestesc și eu aici ceva ce n-am mai povestit. Nu pentru că aș fi vrut să ascund de-a devăratelea, ci pentru că nu mi s-a părut atât de ”grav”. O experiența ca toate experiențele. În plus, suntem oameni culți, civilizați. Nu vorbim despre asta. Nu ne arătăm vulnerabilitățile. Well… nu. În numele universalității de care ziceam, o să vă povestesc. Iar voi o să citiți, poate, o parte din povestea voastră sau a unei prietene și poate o să-mi răspundeți în gând ”Nu ești singură. Și eu am trecut prin asta”. Și-o să plângem nițel, fiecare în fața ecranului propriu, până când o să vedem o rază mică de soare.

Acum 10 ani eram într-o relație toxică. Venită din altă relație toxică, bazată pe abuz psihic, în relația asta, ziceam eu, n-o să mai accept toate prostiile. Relație tradițională (apropos de familia tradițională), în care el se aștepta să-i calc cămășile și să-i fac patul dimineața înainte să mă duc la muncă (deși nu locuiam împreună), în care bunurile mele deveneau bunurile lui (avea pretenția să-i dau mașina să mi-o conducă el, în loc s-o conduc eu) și multe alte scenarii similare. Îmi spunea frecvent că ”bărbatul e oglinda femeii” și că ar trebui să-mi fie rușine să ies pe stradă cu el cu tricoul șifonat. Nu prea îi plăcea să muncească, noroc că îmi plăcea mie, așa că aveam bani de benzină și de mers la mare și la munte. Îi plăcea, în schimb, să mă exaspereze pe mine. De o gelozie total ieșită din comun, orice nimic aș fi zis sau făcut detona o bombă.

 

Nu știam pe vremea aia ce e tulburarea borderline, dar acum, uitându-mă în manualul de diagnostic, văd că întrunea 7 din cele 9 criterii

Devenea agresiv verbal, ridica vocea. Trecută deja prin asta cândva, i-o retezam scurt, amenințându-l că plec și nu mă mai întorc niciodată. Îmi plăcea să-l umilesc atunci când se înfuria. Îi porunceam să se dea jos din mașină și îi ziceam că-l las acolo, orice ar fi însemnat acel ”acolo”. Asta îi declanșa și mai tare teama de abandon. Și devenea mielușel, apoi se agăța de mine cerșind iubire și cerându-și, umilit, scuze pentru scandalul de mai devreme. Plângea, implora, se mai înfuria, iar plângea, iar implora. Dacă plecam sau îmi închideam telefonul, mă amenința că se sinucide, că face o criză de astm, că moare pe marginea drumului. Nu știam pe vremea aia ce e tulburarea borderline, dar acum, uitându-mă în manualul de diagnostic, văd că întrunea 7 din cele 9 criterii (sper că între timp s-a tratat).

Nu-l iubeam. Nu știu dacă-l iubisem vreodată (nu cred), dar ajunsesem într-un punct în care sigur sigur nu mai simțeam nimic pentru el. Era confortabil că era acolo (da, și eu veneam cu patologia mea în relație, ce vă imaginați?), era confortabil când mă idealiza, aveam și eu teama mea de abandon. Însă, într-o zi a pus capac, când a rugat un oarecare să mă invite la cafea, ca să vadă dacă accept. N-am acceptat, desigur, însă asta nu l-a convins. Atunci am zis STOP. Aveam 23 de ani, mă credeam suficient de matură să nu mai trec prin jocuri de adolescenți. Și ne-am despărțit. Asta a declanșat furtuna.

Imagini pentru stop violentei asupra femeilor

După despărțire primeam mii de apeluri într-o zi.

După despărțire primeam mii de apeluri într-o zi. Nu răspundeam la niciunul, însă le primeam. Când nu mă suna, îmi scria mesaje sau emailuri. Când nici una nici alta, mă aștepta în fața blocului. Într-o noapte m-a așteptat și s-a aruncat în fața mașinii mele, în timp ce eu conduceam regulamentar pe stradă. Primul imbold al meu a fost să nu frânez. Apoi am încetinit, nu am oprit, iar el s-a dat la o parte. Am parcat mașina pe altă stradă și am așteptat în ea zeci de minute, în speranța că o să plece din fața blocului. Era noapte și îmi era frică de el. Când am venit să parchez, s-a ascuns, m-a lăsat să mă dau jos din mașină, și când să intru în bloc, m-a prins de păr.

Toate abuzurile din viața mea le retrăiam în noaptea aia de toamnă, cu omul ăsta care mă ținea (încă) strâns de păr și nu mă lăsa să plec, amenințându-mă în fel și chip.

A urmat ceva oribil, cu el care mă ținea de păr și voia să mă arunce pe scări și cu mine care mă prinsesem cu unghiile de obrazul lui, măcar dacă e să cad pe scări și să-mi rup gâtul, să și-l rupă și el cu mine. Am simțit o furie neagră. I-aș fi scos ochii și aș fi mușcat bucăți din el. Faptul că mă ținea cu forța și nu mă lăsa să plec, faptul că mă teroriza asta, a scos toți demonii din mine. Mi-au ieșit pe gură înjurături cum nici nu știam că știu. Reproșuri. Cuvinte umilitoare. Cred că l-am și scuipat, dacă bine stau să-mi amintesc. Toate abuzurile din viața mea le retrăiam în noaptea aia de toamnă, cu omul ăsta care mă ținea (încă) strâns de păr și nu mă lăsa să plec, amenințându-mă în fel și chip.

Intuitiv, i-am zis vorbe care i-au declanșat și mai tare teama de abandon și uite-așa am stat o vreme lungă în spatele blocului, porcăindu-ne ca în emisiunile alea de la televizor cu oameni înșelați sau care se despart.

Nu mai știu cum de a reușit, într-un final, să mă elibereze și m-am dus acasă. A urmat o vreme lungă de frică, în care îmi bătea inima de fiecare dată când intram și când ieșeam din casă. Mă așteptam să-l găsesc peste tot. Treptat, lucrurile s-au calmat, iar el și-a văzut de viața lui și eu de a mea.

Am evitat mult timp să mă conectez cu frica mea de-atunci

Am râs mult timp de episodul cu pricina. Povesteam ca la stand-up despre bătaie, despre cum era să-l calc cu mașina. Am evitat mult timp să mă conectez cu frica mea de-atunci. Am acceptat furia, însă nu și frica. Când m-am lăsat, în sfârșit, s-o simt, a fost copleșitor. Mi s-au tăiat genunchii și mi-a venit să vărs. Am plâns și am tremurat. Mi-a fost frică. Mi-a fost frică. Mi-a fost frică. Apoi, o rază mică de soare a apărut într-un colț de ochi. Da. Mi-a fost frică. Încă mi-e frică, atunci când îmi amintesc. Însă sunt bine acum. Și am învățat ceva și din relația aia. Din seara aia și altele care au urmat. Și da. Sunt o eroină. Sunt puternică. Sunt bine. Îmi tremură genunchii.

Jucăriile în dezvoltarea copiilor (și un concurs drăguț)

Jucăriile pe care le cumpărăm copiilor noștri sunt mai mult decât simple jucării colorate. Ele reprezintă o parte din ustensilele lor de învățare. Spun “o parte”, pentru că, după cum ați observat deja (probabil), copiii învață din și cu orice, principalii piloni fiind oamenii și relațiile cu ei și mediul (și relația cu ei). De fapt, dacă e să rezumăm, copiii învață cel mai multe din relații și interacțiuni.

Jucăriile sunt, deci, mai mult decât lucrușoare drăguțe și colorate, ci instrumente care sprijină copilul în dezvoltarea lui cognitivă, fizică, emoțională și socială a sa. Drept urmare, e important să le alegem în funcție de etapa de dezvoltare în care se află copilul la momentul respectiv, dar și de anume ce vrem să încurajăm în dezvoltarea sa. 

E important să le oferim copiilor categorii diferite de jucării, cu funcții diferite și din materiale diferite, pentru a-i stimula cât mai cuprinzător.
M-am gândit să discutăm puțin despre cum alegem jucăriile și ce criterii trebuie să îndeplinească ele, iar spre final găsiți un filmuleț în care vă prezint 3 jucării de la Fisher Price și cum susțin ele dezvoltarea copiilor (cuburi de sortare, chei și autobuzul cu sunete). La final de tot avem și concurs, așa că citiți cu atenție până acolo 🙂

Cum alegem jucăriile?

Atunci când cumpărăm o jucărie, e suficient să ne uităm pe ambalajul ei pentru a găsi scrisă vârsta căreia se adresează. Dar, mai departe de aceste recomandări de vârstă (care țin inclusiv de siguranța copilului care va intra în contact cu ea), e important și să cunoaștem nivelul de dezvoltare în care se află copilul și să ne gândim cum poate crește jucăria în același timp cu copilul nostru. O modalitate de a face acest lucru este de a cumpăra jucării relevante pentru mai multe etape de dezvoltare. 

Pentru că, atunci când copilul a depășit deja perioada de dezvoltare pe care o încurajează jucăria respectivă, ea nu va mai prezenta interesul scontat și va fi insuficientă pentru dezvoltarea copilului.

Pe de altă parte, atunci când oferim copilului jucării pentru care nu este pregătit, faptul că nu poate lucra cu ele îi va provoca acestuia frustrare și, din nou, nu va încuraja învățarea (în cazul copiilor mici, raportul optim de reușită – nereușită este de 80%-20%, așa că a-i oferi unui copil de 1 an o jucărie gândită pentru un copil de 2 ani nu-l va face să se dezvolte mai repede, ci să se frustreze mai tare)

Pe lângă vârsta și etapa de dezvoltare, atunci când alegem o jucărie mai trebuie să luăm în calcul ceva. Că jucăria trebuie să-i hrănească bebelușului sau copilului cele trei nevoi umane. Pare simplu, nu? Nu pare, ci chiar este!

Ce este triunghiul nevoilor umane?

Dacă stăm să ne gândim puțin, comportamentul oamenilor (mari sau mici) este modul în care oamenii (tot mari sau mici) încearcă să-și satisfacă nevoile. Reținem asta atunci când copilul are un comportament pe care cu greu îl tolerăm (și puteți folosi triunghiul de mai jos și în perioadele în care copilului îi este greu, pentru a vedea de unde vine dezechilibrul)

J.I.Clarke prezintă triunghiul nevoilor umane, pe care e important să le luăm în calcul atunci când alegem jucăriile copiilor. 

Cele trei nevoi sunt, deși diferite, la fel de importante în dezvoltarea copiilor și este necesar un echilibru între toate cele trei. Pe scurt, pentru a se putea dezvolta, copilul trebuie să fie stimulat, să se simtă apreciat și să aibă o structură. 

Cum vine asta? Să vă explic.

Stimularea vine din relația pe care copilul o are cu o jucărie. O jucărie statică, ce are puține detalii stimulează imaginația copilului. O jucărie interactivă stimulează interacțiunea. Însă, nicio jucărie, indiferent cât de interactivă ar fi ea nu stimulează la fel de mult ca interacțiunea umană. Așa că, dacă vreți să potențați beneficiile unei jucării, jucați-vă cu ea cu copilul. 

Structura e foarte importantă în viața copilului, pentru că îi oferă o predictibilitate care îl ajută să se simtă în siguranță. Sigur, prea multă structură poate deveni dificil de gestionat pentru un copil care tinde către autonomie, iar prea puțină poate deveni copleșitoare pentru el. Interacțiunea cu jucăriile trebuie să ofere o structură anume (puzzle, jucării cu forme, etc.), la fel cum trebuie să o facă și zona în care sunt depozitate ele. Atunci când nu există o structură în depozitarea jucăriilor (ele sunt mereu aruncate prin casă sau mereu puse în alte locuri prin casă, copiii sunt debusolați și nu le mai pot folosi la adevărata lor valoare). Imaginați-vă că în loc să aveți rafturi pentru haine, sunt toate amestecate în cutii și aruncate pe jos. Cu ce vă vine să vă îmbrăcați și cu cât entuziasm o faceți?

Recunoașterea e motivul pentru care e vital ca jocul să se facă împreună cu un adult. Da, jucăriile oferă copilului și recunoaștere (de exemplu, în momentul în care cubul se potrivește în gaura pătrată, copilul simte recunoașterea proprie că a reușit; la fel și în cazul în care apasă butonul care-i cântă melodia pe care o dorea), însă, ele nu vor fi niciodată la fel de importante ca recunoașterea pe care o primesc de la o ființă umană. Și prin recunoaștere nu mă refer la laude, ci la a fi văzut, împreună cu efortul său, la a fi susținut și la a împărtăși bucuria reușitei sau frustrarea nereușitei. 

Indiferent de vârsta pe care o are copilul, e important să privim jucăria mai departe de cum arată și ce face, și să ne uităm și la relația pe care o încurajează cu copilul. 

Cum se dezvoltă copiii din interacțiunea cu jucăriile

O să vă dau trei exemple de jucării și de abilități pe care copiii și le pot dezvolta din interacțiunea cu ele. Abilitățile sunt diferite în funcție de vârsta copilului, asta apropos de a alege jucării care cresc împreună cu copilul. 

Primele cuburi

Cutia cu cuburi și forme e una din cele mai apreciate jucării de bebeluși tocmai pentru că poate fi folosită la vârste diferite în feluri diferite, pentru a dezvolta abilități diferite. 

Pentru că nu conține piese mici, jucăria poate fi folosită încă de când bebelușul e micuț. 

De la 3-4 luni, bebelușul poate folosi piesele pentru a încerca să le muta dintr-o mânuță în alta, pentru a le simți și pentru a le degusta. Culorile sunt pline, astfel încât bebelușul se poate concentra fie pe culori, fie pe forme, fără a fi debusolat. Îi puteți oferi bebelușului un singur cub, pe care să-l cunoască bine (vă recomand culoarea roșie)

De la 6 luni în sus, bebelușul poate primi jucăria cu totul. Nu vă așteptați să potrivească deja formele la început, dar se va bucura să le vadă pe toate la un loc. Puteți discuta cu el despre culori, despre cum se numește fiecare formă în parte, puteți să-l încurajați să le atingă și puteți clădi turnulețe cu ele, pe care bebelușul să le dărâme. 

După un an interesul se transferă către cauză și efect. O piesă e introdusă (corect) într-o gaură, apoi dispare. Cu timpul, copilul va identifica formele diferite, se va putea corecta singur, (triunghiul nu intră în forma rotundă), jucăria va încuraja dezvoltarea gândirii critice și rezolvării de probleme și va fi folosită în scopul în care a fost gândită. În jurul vârstei de 3 ani, copiii sunt deja experți în a potrivi corect formele rapid. 

Chei

Iată o altă jucărie pe care o puteți oferi copilului la vârsta la care începe să apuce lucrurile. Va atinge jucăria, o va gusta, va face zgomot cu ea, o va muta dintr-o mânuță în alta. 

Însă, în timp jucăria se va transforma într-o jucărie de imitație, pentru că bebelușii mari (sau copiii mici) adoră să imite acțiunile adulților. Cheile de bebeluș vor fi minunate pentru a porni mașinuța cu care se plimbă prin casă, le poate pune într-o gentuță, cum face mami, sau le poate rătăci prin casă :)) 

Iar faptul ca emite diferite sunete reale si are fraze si cantecele in limba romana le face sim ai attractive pentru cei mici. 

 

Autobuzul cu sunete

Când era Ema mică nu-mi plăceau jucăriile cu butoane. Apoi le-am înțeles rostul în epoca în care trăim. Copiii noștri vor crește imersați în tehnologie, așa că nu-i strică niște circuite neuronale legate de butoane și alte tehnicalități. Drept urmare, jucăriile cu butoane au intrat la un moment dat în viața noastră, pentru că prezintă alt tip de interacțiune și de succesiune ”acțiune-răspuns” decât jucăriile clasice. 

Autobuzul cu sunete de la Fisher Price e o jucărie care încurajează dezvoltarea motricității fine (mișcarea) și grosiere. Bebelușul de 6 luni, care se poate deplasa (de-a bușilea sau cine știe prin ce metode) va fi întărâtat de jucăria cu roți să se deplaseze și mai mult.
Apoi, își va sincroniza mânuțele cu ochii și va apăsa butonul dorit, primind la schimb un cântecel vesel.
Această jucărie, care face parte din gama Râdem și Învățăm de la Fisher Price este interactivă în limba română (să știți că în această perioadă găsiți reduceri la toată gama Râdem și Învățăm de la Fisher Price). Din perspectiva mea, e extrem de important ca jucăriile interactive să fie în limba română, pentru ca cei mici să nu facă diferența în direcția: adulții vorbesc o limbă, iar jucăriile alta, ci să integreze limbajul în mod similar, indiferent de unde îl primesc. Pe termen lung copilului îi va face plăcere să asculte și să reasculte mesajele și melodiile autobuzului, astfel încât jucăria crește împreună cu copilul.

Din nou, părerea mea e că e esențială și interacțiunea adultă în jocul copilului, pentru a diferenția mai ușor interacțiunea umană (imprevizibilă) de cea cu jucăria (repetitivă și previzibilă).

Jucăriile de la Fisher Price pot fi găsite aici.
Mai multe detalii despre jucăriile Fisher Price puteți găsi pe pagina locală Facebook Fisher Price România

După cum ați observat, am încercat să adaug în articol lucruri interesante, pe care să le puteți folosi acasă, despre cum îi putem ajuta pe copii să-și atingă potențialul de dezvoltare și inteligență. Și, ca să fie și mai plăcută învățarea voastră (așa cum e și a lor, cu jucăriile potrivite), vă provoc la un concurs, cu premii din partea Fisher Price. Concursul se va derula pe Facebook (aici). 

  1. Citiți articolul și gândiți-vă care parte din el vi s-a părut cea mai interesantă.
  2. Scrieți într-un comentariu partea cea mai interesantă din articol. 
  3. Dați Share, ca să afle și alți părinți și despre cum se dezvoltă copiii, dar și despre concurs. 

Puteți câștiga autobuzul cu sunete și cheile pentru bebeluși, iar concursul durează până vineri, pe 19 octombrie (seara târziu), când voi face o tragere la sorți și veți afla câștigătorul. Mult succes!

Pictura cu final deschis – Ce este? Care sunt beneficiile?

Tuturor copiilor le place să fie creatori. Unii creează prin pictură, alții creează prin piese lego, alții creează prin cuvinte. Unii creează ordine, alții creează haos, unii creează liniște, alții creează zgomot. Până la urmă, una din diferențele dintre oameni și celelalte animale e capacitatea de a crea. Nu doar pentru a supraviețui, ci și pentru a trezi ceva în noi și în ceilalți.

Foarte mulți copii creează prin pictură. Sau prin lucrul de modelaj. Sau prin colaj. Mulți copii creează folosind foarfeca, alții folosind lipiciul. Alții creează folosind acuarele și carioci și pensule și creioane. Toți copiii pun o parte din lumea lor în ceea ce creează. O parte din bucuriile lor și din îngrijorările lor și din tristețile lor și din temerile lor. Arta nu e doar creativă, ci și eliberatoare. Terapia prin artă aduce libertate spiritului, emoțiilor, ființei.

Dar cum se poate elibera un copil, atunci când trebuie să urmeze reguli stricte ale picturii, de exemplu? Atunci când primește conturul unei flori și trebuie să coloreze în conturul respectiv, cu culori ”reale”? Sigur, și un astfel de desen are beneficiile sale. Copilul învață să-și coordoneze mâinile și ochii, astfel încât să nu depășească marginea conturului. Sigur, copilul învață să observe cu mare atenție mediul înconjurător, ca să știe exact cum să-l reproducă. Copilul poate folosi culori mai tari sau mai blânde, poate apăsa mai tare sau mai încet vârful creionului pe hârtie și, astfel, poate descărca o bucățică mică din bagajul emoțional.

Însă, cel mai mult se dezvoltă copiii în timpul în care sunt liberi să creeze ce și cum își doresc ei. Și despre asta vreau să vă scriu astăzi. Voi lua pictura drept exemplu, dar puteți extinde aceleași principii în orice zonă de creație a copilului (inclusiv jocul). Așadar, discutăm astăzi despre pictura cu final deschis sau pictura concentrată pe proces.

După cum îi spune numele, pictura cu final deschis sau pictura concentrată pe proces nu este interesată în procesul finit. Sau este interesată să-l observe întru analiză, după ce el a fost creat, respectând următoarele (ne)reguli:

(Ne)regulile picturii cu final deschis:

  • copilul nu primește instrucțiuni despre ce trebuie să picteze
  • copilul nu este corectat atunci când pictează
  • părintele oferă copilului ocazia să se concentreze pe proces, pe materiale și pe tehnicile folosite
  • procesul este ghidat în totalitate de către copil
  • se respectă limitele legate de siguranță și limitele generale ale casei (dacă în casa respectivă nu e ok să se picteze pe pereți sau pe mobilă, limita se păstrează; copilul nu are voie să bea acuarelele, în schimb poate alege dacă să picteze pe hârtia pusă în față sau poate pe mânerul pensulei)

Să vă dau și un exemplu, ca să fie mai clar.

Pentru a pregăti această activitate, aveți nevoie de acuarele, pensule, alte materiale pentru pictat (eventual cele din articolul meu despre tehnicile de pictură pentru copii, deși în articolul respectiv nu discut despre pictura cu final deschis, ci despre pictura cu scop), hârtie și alte suprafețe ce pot fi pictate, eventual o oglindă sau o lumină amplasată într-un loc interesant, care să permită copilului să experimenteze mediul în moduri diferite și, poate, un obiect sau o floare, ca motiv de inspirație. Părintele le va pune pe toate frumos, pe masa de lucru, apoi va aștepta să vadă ce urmărește copilul să facă.

În poza de mai jos o să vedeți o Ema de un an și jumătate, într-un astfel de proces. Avea pe masa de lucru foi, pensule, două culori (galben și albastru), un pahar pus pe o  oglindă, în care pusesem un con de brad, o piatră și niște floricele galbene.

Ce nu facem în timpul unei ”activități” de pictură cu final deschis

  • nu aducem copilul de mânuță la masă
  • nu-i spunem ce și cum trebuie să picteze
  • nu urmărim ca cel mic sau mare să ajungă la un produs finit prestabilit
  • nu corectăm (”vezi că ai depășit marginea” ”dar brazii nu sunt roșii” ”nu mai picta cu florile”)
  • nu intervenim, doar observăm

Beneficiile picturii cu final deschis

  • Copilul învață să se concentreze pe proces și nu doar pe rezultat
  • Încurajează creativitatea
  • Încurajează explorarea (materialelor, mediului, sinelui)
  • Oferă oportunitatea explorării senzoriale
  • Oferă spațiu pentru gândire liberă și planificare, rezolvarea problemelor întâmpinate
  • Oferă spațiu pentru exprimarea emoțiilor dificile (prin tehnică, prin culorile alese sau prin tema aleasă – copiii preferă exprimarea prin metode indirecte, în special în cazul emoțiilor prea puternice, pe care fie nu le pot pune în cuvinte, fie nu vor să le retrăiască povestindu-le)
  • Pictura devine o poveste (pe care chiar puteți să o scrieți, după ce copilul termină de pictat) din care puteți afla bucuriile și frământările copilului și devine un punct bun de plecare pentru discuțiile cu copilul

Și acum, ca să o zic pe-a dreaptă, pictura cu final deschis are aceleași beneficii (și altele în plus) și pentru adulți. Voi ați încerca-o?