Cum m-a agitat pe mine o pastilă de calmat nervii

Sunt cu copiii în mașină. E după-amiază. Tocmai i-am luat de la grădiniță și plănuim să mergem să cumpărăm ceva de mâncare, apoi acasă, ca să gătim. Pâna la primul semafor, amândoi mi-au povestit despre ziua lor (Fip mi-a spus că a deschis dulapul cu haine și i-au căzut mânușile de-acolo, iar Ema mi-a povestit secundă-cu secundă ce a făcut fiecare om din grădinița aia, începând cu ora 9 de dimineață și până am plecat de-acolo) și m-au întrebat despre ziua mea. Dar ziua mea (Fip a protestat că nu e, de fapt, ziua mea) cum a fost? Eu ce am făcut? Cu cine am făcut glume? Cu cine m-am jucat?

Ziua mea a fost o zi normală, ca toate zilele normale de lucru, doar că, pentru că activitatea mea e împărțită în mai multe zone, fac chestii mai diferite în timpul zilei. Adică, dacă-l întrebi pe V. cum i-a fost ziua, răspunsul lui e scurt: am mers la birou și am avut ședințe. Pe mine dacă mă întrebi, eu am mers 3 ore la cabinet, apoi am avut o întâlnire în oraș, apoi m-am dus acasă unde am mai lucrat puțin pe laptop, poate am pus și o mașină la spălat și niște legume în multicooker, poate că am șters praful sau poate că m-am dus să le cumpăr copiilor pantaloni, poate că m-am văzut cu cineva la o cafea sau poate că am avut un atelier, poate am fost la curs, poate am ținut un webinar. Sunt multe variante de chestii pe care le pot combina pentru a-mi descrie o zi de muncă.

Primul pas – Reclama care te face să-ți smulgi părul din cap

După ce am terminat de povestit, copiii au cerut radio. Erau reclame. În speță, o reclamă la un medicament de calmat nervii. Poate știți reclama aia în care o doamnă vorbește repede și spune despre zilele încărcate și agitație și lucruri pe care trebuie să le facem și numai ascultând-o simt cum îmi crește pulsul și mi se urcă sângele la cap și nu mai tace și aaaaaarrrrrrggggghhhhh… Poate v-ați prins deja, dar nu-mi place deloc reclama :))

Și ca să-mi fie și mai antipatică (reclama), o aud pe Ema din spate:

– Mami, să-ți iei și tu medicament din ăsta.

… și mi-a picat fața. Deci așa sunt. Așa mă văd copiii… Isterică și nebună, nervoasă și agitată. Cu nevoi de medicamente care să-mi calmeze nervii, pentru că eu nu sunt în stare.

Al doilea pas – Vocea critică și neplăcută care te face să-ți smulgi părul din cap

Și s-a trezit fain frumos părintele meu critic, s-a ridicat în picioare, și-a dres ostentativ glasul și, ridicând amenințător un deget, s-a urcat pe un piedestal și a început să tune și să fulgere. Mi-a spus de toate. Că nu-s în stare, că sunt o mamă oribilă, că ce exemplu le dau eu copiilor ăstora, că degeaba știu chestii pentru că nu-s în stare să aplic nimicuța, că oricum psihologia e o porcărie (pentru că uite, nu-s în stare să am rezultate cu ce aplic), că traumatizez copiii, că sunt o tâmpită, că …

Al treilea pas – Plânsetul copilului care te face să-ți smulgi părul din cap

Lista e lungă și n-aș vrea să vă deprim pentru toată săptămâna. Pe partea ailaltă, copilul speriat din mine începu să și bocească. Și chiar așa, cum să nu bocești, când părintele tău te face cu ou și cu oțet, nu?

În toată nebunia asta din interiorul meu (în momentul ăla chiar îmi venea să caut o farmacie să iau mirifica pilulă), se trezește un mic adult în mine care zice: ”Stați, măi, nițeluș. Hai să aflăm ce vru copilul ăsta să zică. Să întrebăm, propun!”

Așa că am întrebat, încercând să ascund faptul că mă luase plânsul:

– De ce zici că am nevoie de medicamentul ăsta?

Și-aici, pași înapoi

– Păi n-ai auzit că pe doamna aia o ajută să facă multe lucruri? Și tu faci multe lucruri și poate te ajută și pe tine.

Din beznă începu să licărească o lumină. Îmi zic: ”Să mai pun o întrebare. Oare crește lumina aia, sau se stinge?”

Și a crescut. Pentru că am întrebat-o pe Ema cum crede ea că funcționează medicamentul ăla și ea a zis că nu știe, dar că își imaginează că îți dă mai multă energie și te face mai rapid, ca să ai timp să le faci pe toate.

Pfiu. Deci nu-i problema că-s nebună, nici că-s crizată. Chiar așa, copilul n-avea de unde să știe pentru ce anume e medicamentul ăla. Dar așa facem noi, multe dintre mame. Cu prima ocazie, ne punem la pământ și ne cărăm bocanci în stomac. Nu știu cum se poate să te pocnești singur cu bocancul în stomac, dar noi suntem experte. Noi, adică eu și încă alte câteva mame (cred că multe :)))

Când, de fapt, dacă asculți cu-adevărat ce zice celălalt, nu-i despre asta.

Vi s-a întâmplat și vouă să porniți de la idei din astea ale vocii voastre critice și să le luați ca atare, fără să le mai verificați? Doar pentru că păreau cunoscute și ”așa sunt eu”?

Scandalul – O părere

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul.

10 idei de mărțișoare handmade

Mai e puțin și vine 1 martie. Primăvara calendaristică (calendaristic nu se reflectă, de multe ori, și în schimbat șoșonii de iarnă cu balerini de primăvară, așa că nu-mi pun chiar mari speranțe), însă mai vine și altceva. Ocazia să ne oferim mărțișoare.

E una din tradițiile locale (nu chiar românești, însă locale mi se pare un cuvânt bun) care îmi place foarte mult. Mi se pare deschisă și veselă, mulată pe sufletul meu de copil care iubește vremea călduroasă și frumoasă. Adică mi se pare normal să sărbătorim asta, bucurându-ne unii de ceilalți (sau unele de celelalte).

Știu că e plin de mărțișoare peste tot. Le-am văzut pe la tarabe, la casele supermarketurilor, la benzinării. Însă eu vreau să vă arăt astăzi altceva. Mărțișoare făcute manual, cu o poveste, cu intenție, care au ieșit din mâini calde de om creator.

Nu e o postare plătită, e doar bucuria mea de a împărtăși primăvara cu voi.

Iată câteva mărțișoare pe care mâinile creative le-au pus în comunitate și pe care m-am gândit să le împărtășesc și cu voi, cei/cele care nu sunteți în comunitate.

1. Broșe cu mesaj Eola Print

”Eu şi soțul meu facem broşe sau magneți de frigider cu mesaj existent sau personalizat pentru fiecare persoană în parte ( le putem gândi împreună ), dacă v-ar interesa/ajuta aşa ceva 🙂 Le putem ambala de mărțişor, cu cartonaş şi şnu.”

2. Broșe parfumate 

”In albumul cu martisoare de pe pagina mea, vei gasi modele pentru toate varstele. Brose simple sau parfumate cu lavanda, semne de carte,clame pentru par pentru fetite. Preturi 5-15lei/bucata, in functie de model si cantitate.”

3. Mărțișoare brodate

Mărțișoare brodate, super frumoase (dacă mă întrebați pe mine). Între 8 și 12 lei, în funcție de model.

4. Mărțișoare unicat

”Daca vrei ceva deosebit pt cineva, am câteva broșe in singur exemplar. Uite aici album pt a vedea ce mai este disponibil”

 

5. Broșe pictate manual – O mărgică

Vai, cât sunt de dulci <3 Mi se par adorabile:

 

6. Brățări personalizate de argint – Personally Me

Aici găsiți colecția pentru 1 martie.

7. Zânuțe de poveste

”Acestea sunt Zanutele mele de poveste 2in1 brosa și pandantiv
Minunile astea mici au 7 cm înălțime și se pot face în orice culoare”

8. Mărțișoare cu piese de ceas 

„Bună! Eu lucrez bijuterii cu flori naturale presate sau piese de ceas. Aici sunt câteva variante de mărțișoare. Pe pagina mea, AB Clockwork, poți vedea mai multe.”

9. Mărțișoare cu tradiții

Roxana face așa frumuseți: 

 

10. Colecție limitată de la Aftinia în culori

”Eu am facut in serie foarte limitata martisoare din ceramica modelate manual si amprentate cu flori uscate. Mai am aproape 20 buc. Pretul este 10 lei/buc.”

10 idei de mărțișoare handmade

Mai e puțin și vine 1 martie. Primăvara calendaristică (calendaristic nu se reflectă, de multe ori, și în schimbat șoșonii de iarnă cu balerini de primăvară, așa că nu-mi pun chiar mari speranțe), însă mai vine și altceva. Ocazia să ne oferim mărțișoare.

Cum am căzut și cum m-am ridicat

Mai țineți minte că era o vreme când postam poze țanțoșe pe Facebook cu mine lucrând în creierii nopții? O vreme când voi mă întrebați ”Băi, dar când le faci pe toate?” și eu răspundeam candid și senin ”Noaptea, când mă culc târziu”? O vreme luuuuungă în care noaptea intram în energia creatoare.

Pentru că am fost întotdeauna o pasăre de noapte, iar dimineața sunt o cârpă inutilă, în timp ce noaptea aș muta munții din loc, dacă ar fi nevoie. Desigur, când puteam dormi dimineața până târziu, treaba asta cu lucratul noaptea era grozavă. Eram extraordinar de creativă noaptea, ceea ce era foarte necesar, pentru că făceam editare foto/video pe vremea aia. Tot noaptea făceam, apoi, și traducerile cele mai precise și corecte. Noaptea lucram apoi și la brățări și mărgeluțe, noaptea pictam și scriam, noaptea le făceam pe toate.

Ei, dacă mai țineți minte vremea aia, să vă spun în ce s-a tradus. Sau ce a urmat după o perioadă de câțiva ani de culcat târziu, somn întrerupt și trezit devreme. S-a tradus în mine, stând în fund pe plajă, lângă 3 genți moderate de bagaje, plângând în pumni că n-o să am cum să le duc niciodată la mașină, că-s prea multe și că e imposibil. Că dacă mă puneai să duc gențile alea la mașină sau să mut munții Bucegi, tot aia îmi era, la fel de imposibil. Am plâns acolo, în fund pe nisip, până a venit V. și le-a dus el la mașină.

După câteva zile s-a mai tradus și într-un atac de panică într-o casă la munte, unde nu era niciun scaun care să mi se pară suficient de comod.

Desigur, motivele nu erau nici bagajele, nici scaunul, nici marea și nici muntele. Ci oboseala acumulată, plus procesele mele de dezvoltare, prin care tot trec de câțiva ani, în căutarea mea, a Dianei.

M-am recuperat greu, a urmat o perioadă de anxietate socială pe care a trebuit să o ignor pe cât am putut de mult, pentru că reîncepeam cursurile. Ce să zic, a fost o perioadă interesantă, care m-a obligat pur și simplu să schimb lucrurile în viața mea. Eram foarte neplăcută și mă simțeam inutilă și am vrut să schimb asta. Nu luasem niciodată în serios nevoile mele de bază (poate și pentru că… sleep training, potty training, hrănire la program… Și habar n-aveam cum să fiu atentă la corpul meu), iar corpul meu a dus-o cât a dus-o, până când s-a prăbușit.

1. Am prioritizat somnul

Mi-am propus atunci să nu mai am seri în care să mă culc după 12 noaptea. Mi-era așa de greu să mă culc atât de devreme, încât mi-am pus alarmă la telefon, care să-mi reamintească ora și că se apropie momentul de somn. Terapeutul meu mi-a sugerat că nu fac decât s-o înlocuiesc pe mama din copilărie cu un telefon, care să-mi spună când să mă culc și că poate mi-ar fi mai mult de folos să… să-mi ascult corpul! Însă, pentru mine a fost un exercițiu util. Cu excepția câtorva seri în care alarma a sunat după ce deja adormisem, și mi-a stricat tot feng-shuiul, lucrurile au funcționat bine. Cu timpul, corpul meu a început să dea semnale de somn mai devreme, nu la 2 dimineața. Acum știu că se apropie ora 11 seara pentru că mi se închid ochii. E momentul în care fac duș, mă dau cu cremă, sar în pijamale și în pat. Extrem de rar se întâmplă să mă mai prindă ora 12 făcând ceva. Cel mult mă prinde citind, dar și asta rar.

2. Mi-am dat seama că am nevoie de structură la trezire

Am decis și că dorm prea mult, dar inutil. Chiar dacă mă trezeam la 11, tot obosită eram și nu-mi era deloc de folos să mă trezesc în fiecare zi la altă oră, în funcție de cum se trezesc copiii. Așa că am pus alarma la telefon să mă trezesc la 7.15. Sincer, m-aș descurca mai bine cu ora 8.15, dar asta poate în vacanță. Nu mă așteptam să mă ajute să mă trezesc mai devreme, dar m-a ajutat mult. Structura asta cu aceeași oră de trezire și de culcare i-a dat creierului meu o ancoră de care să se prindă și să nu mai simtă că se prăbușește. .

 

3. Îmi lipsea mișcarea fizică

Ce bine îmi era pe vremea când eram mai activă. Când erau copiii mici și mergeam o grămadă cu ei în wrap. Când o adormeam pe Ema cu dans. Când făceam yoga cu sau fără ei. Acum mă mint că n-am timp, însă nu-i vorba de timp, ci de priorități. Așa că printre prioritățile zilei se numără și 10.000 de pași pe zi, pe care mi-i propun să-i fac în fiecare zi. Și reiau și yoga, să mă mai flexibilizez puțin.

4. Am spart zidul

Pentru prima dată am vorbit despre greutățile mele în timp ce treceam prin ele și nu după ce se terminaseră și aveam eu o concluzie trasă. Le-am dat drumul celor dragi în tristețea mea, în frica mea. Le-am phovestit prietenelor despre cum m-am închis în baie în vacanță ca să plâng, despre scaunul buclucaș și atacul de panică aferent, despre bagajele de pe plajă. M-au susținut, m-au îmbrățișat virtual, le-a păsat real de mine. V. m-a scos din mediul care îmi crea anxietate socială, mi-a dat o cafea și m-a lăsat să mă plimb singură. M-a ținut apoi în brațe, m-a mângâiat pe cap și m-a acceptat cu toată durerea mea. A avut grijă de mine, când eu n-am putut. A fost extrem extrem de bine pentru mine să găsesc sprijinul ăsta

5. Am preluat responsabilitățile casei

Am renunțat și la doamnele de la curățenie. Ca să fiu sinceră, nu am făcut-o cu scopul de a mă simți eu mai bine, ci pentru că eram nemulțumită de rezultate, însă concluzia a fost că… m-am simțit eu mai bine cu mine și în casa noastră. Am preluat din nou responsabilitatea în casă, ceea ce m-a făcut să mă simt mai mult ca un adult și mai puțin ca un copil neajutorat, pe care-l critică permanent un părinte (intern și el) nemulțumit. Am golit dulapuri, am ordonat lucruri. Am revenit la a găti mai responsabil și la consecvență. Cu ocazia asta, am evitat dezordinea și munții de rufe nespălate, care mă afundau și mai tare în stările depresive. Zic ”cu ocazia asta” pentru că, dacă nu mai e o zi pe săptămână în care să știu că vine cineva și face tot ce e de făcut, fac eu mereu, zilnic. Ca să nu se mai adune și să mă copleșească.

M-am simțit mai legată de ”cuib”, mai ancorată, că aparțin familiei noastre.

6. Am căutat soarele și vitamina D

Deficitul de vitamina D (ceea ce e foarte răspândit în societatea în care trăim, în care iarna nu-i soare și vara nu ieșim din casă, sau nu ies eu din casă, fără cremă de protecție) te poate afunda în stări din astea depresive. Da, aveam și deficit, am luat tratament și am văzut rezultate în timp. Acum am decis, împreună cu V, să schimbăm acoperișul de pe terasă cu unul transparent, ca să ne mai intre și nouă lumina soarelui în living. Mă deprimă și faptul că nu-mi intră nicio rază de soare în cameră, deși vara e confortabil din punct de vedere termic.

7. Am evitat să mai amân

Chiar dacă îmi era greu să fac ceva anume, am încercat să nu mă mai las dusă de valul amânării și am adunat, pe cât am putut eu de mult, picăturile de energie pe care le aveam și am făcut. Rezultatele s-au văzut rapid. Și pentru că mi-am demonstrat că pot, că nu-s niște munți de mutat, ci niște lucruri normale de făcut, pe care le puteam face înainte, deci pot și acum. Dar și pentru că nu se mai adunau multe treburi nerezolvate, care să-mi crească și mai mult anxietățile. Am mai scris și aici despre amânare.

Desigur, toate cele de mai sus le-am făcut în paralel cu terapia mea, unde am primit susținere și protecție. A fost greu și dureros. Un dus cu apa rece din care nu mai găseam resurse sa ies. Dar am ieșit. Cu sprijin, cu resurse din exterior, apoi cu resursele mele. Însă, cel mai și cel mai mult m-a ajutat sa știu ca nu e nevoie sa ma ascund. Ca nu-i ceva rușinos, ca pot cere ajutor, înțelegere și îmbrățișări. Și mi-a fost bine pana la urma.

Cum am căzut și cum m-am ridicat

Mai țineți minte că era o vreme când postam poze țanțoșe pe Facebook cu mine lucrând în creierii nopții? O vreme când voi mă întrebați ”Băi, dar când le faci pe toate?” și eu răspundeam candid și senin

Avantajele și dezavantajele unui freelancer (care lucrează în relație cu oamenii)

... unui freelancer specific: EU!

Soțul meu e foarte inteligent și intuitiv. Când a împlinit Ema un an, m-a întrebat foarte clar:

– Ce faci când se termină concediul de creștere a copilului? Te mai întorci la birou sau nu?

M-am uitat așa luuuuuung la el și nu mi-a venit să cred ce întrebare îmi pusese. Cum să nu mă mai întorc la birou? Ce întrebare e asta? Cum să existe varianta asta? Păi ce-o să fac? O să stau acasă? Nu pot să stau acasă. O să înnebunesc să nu fac altceva decât… să stau acasă… Vreau muncă, vreau contact social, vreau să-mi pun mintea la contribuție. Nu, nu mă ajută rețete de banana bread. Vreau mai mult.

– OK, atunci poate o să decizi să faci altceva. Să începi un business, ceva. Nu știu ce-ți trece prin gând, dar aș vrea să știu ce vrei să faci, ca să vedem cum ne organizăm.

Hait! Business? Eu? Niciodată. Nu. Eu sunt omul ăla care are nevoie de siguranța financiară pe care ți-o dă un salariu fix. Și omul ăla care n-are nevoie de responsabilități în plus, decât de bucățica lui. O am pe aia și o fac bine, dacă e. Dar să fie un șef, o echipă, ceva care să se ocupe de restul. Proceduri, vă rog frumos, standarde. Chestii de genul ăsta. Nu. Nu sunt omul care să facă business, să se ducă la stat cu acte, să aibă de făcut contabilitate, sau mai știu eu ce. Făcusem cândva traduceri pe cont propriu și mi se păruse prea mare bătaia de cap, de la găsit clienți, la făcut munca propriu-zisă, la responsabilitățile față de stat. Mai comod la căldurică, muncă multă de corporatistă, dar fără griji.

Așa ziceam eu acum 5 ani. Între timp, încet-încet, am ajuns la gândurile lui V. Nu m-am mai întors la birou (deși am avut pornirea asta de multe ori), ci am început să construiesc puțin câte puțin. M-am folosit de cei 4 ani de stat acasă plătiți (puțin) ca să acumulez informație, de la care să pot porni. Am tras aer în piept, am făcut calcule într-o seară la bucătărie, după ce se culcaseră copiii, eu am vorbit, el a auzit, a vorbit și el, am auzit și eu. Am tras linie și am stabilit ce putem și ce nu putem susține.

Și-am început, cătinel-cătinel, să fac treabă și tot cătinel-cătinel să-mi dau seama că lucrurile nu-s nici roz, nici negre, ci că există perioade mai bune și perioade mai puțin bune, însă ce e foarte important e că abia aștept să mă apuc de treabă cam în fiecare zi.

Avantajele și dezavantajele unui freelancer

Programul

Unul din motivele pentru care nu am vrut să mă mai întorc în corporație a fost și este programul de lucru. În anii mei de lucru nu mi-am pus niciodată problema că ora 2 la prânz ar putea vreodată, în viața asta, să mă mai prindă pe o bancă, sub niște castani, în bătaia blândă a soarelui de toamnă. Sau că mă pot plimba în miezul zilei prin centrul orașului, pentru că am nevoie de mai multe experiențe urbane.

Apoi, odată cu copiii, mi-am dat seama că nu-i suficient pentru mine (și nici pentru ei, desigur) să petrecem 3 ore pe zi împreună și că-mi doresc să avem mai mult timp. Îmi aminteam și de mamele din echipele în care lucrasem și cât de important era pentru ele să plece la o anumită oră, ca să-și poată lua copiii de la grădiniță și mi-am dat seama că, dacă ar fi să mă întorc înapoi în corporație, n-aș putea să am și evoluție în carieră, dar și program scurt, ca să pot petrece timp cu copiii. De undeva trebuia să tai. Și nu mă puteam decide de unde.

Un alt motiv a fost lipsa de suport. Dacă într-o dimineață unul dintre copii se trezește cu febră, nu am o soluție pentru asta. Una din bunici e bolnavă, cealaltă e departe. Ce fac eu cu copilul?

Pe de altă parte, o experiență de săptămâna trecută mi-a demonstrat cât de iluzorie e flexibilitatea asta a programului, pentru că nu sunt disponibilă oricând și oricum în zile cu febră, vomă, muci. Că în corporație poate mai puteam s-o dau la întors pentru o zi de vineri cu copil răcit (lucram de acasă, luam copilul cu mine sau îmi luam o zi de concediu), pentru că aveam back-up. Însă, în lucrul direct cu oamenii, asta e mult mai greu, pentru că nu-i back-up, pentru că e o relație stabilită acolo, pentru că le strici și oamenilor programul, pentru că nu mai arăți o conduită adecvată, pentru că ajungi să nu mai pari de încredere.

La fel de iluzorie e și plimbarea prin centru și statul la soare pe o bancă, lucruri pe care le puteam face la începutul freelancingului meu, când munca era mai mult online. Ba chiar atunci soțul meu, care mă susține în direcția asta cât poate de mult, mi-a luat cadou de ziua mea un laptop ușor și pe care să-l țină mult bateria (un macbook), ca să pot chiar lucra de oriunde îmi venea mie. Înainte avusesem un laptop ASUS, care avea o autonomie a bateriei de doar câteva ore (nu vreo 8, cum are laptopul meu de acum) și care era destul de dificil de cărat pentru că era mai mare și mai greu (pe de altă parte, și ecranul era mai mare… acum am nevoie de monitor separat, pentru că simt nevoia de un ecran mai mare atunci când fac editare foto sau video pentru blog)

Dar, acum… Acum lucrurile stau altfel. Acum lucrez mai puțin online și mai mult în ședințe directe cu clientele (1 la 1 sau grupuri de dezvoltare personală), destul de mult fizic și mai puțin online… Și s-a cam dus flexibilitatea mea.

A rămas, însă, flexibilitatea orei de la care nu mai vreau/pot să lucrez nici în ruptul capului. Drept urmare, miercurea pot lua copiii de la 3 și, ca să merg cu Ema la gimnastică, sunt zile în care îmi pot elibera calendarul de tot din timp (nu-mi planific nicio ședință pentru ziua respectivă) și chiulim cu toții și mergem la film sau la therme sau unde mai vor copiii.

Spațiul de lucru

Avantajul unui freelancer e că poate decide de unde anume vrea să lucreze. Când lucram mult online, o făceam de acasă, sau din biroul pe care îl împărțeam cu o prietenă, ca să nu ne mai cânte cucii de singurătate. Apoi, când am început să lucrez mult direct cu clientele, mi-am căutat un spațiu, care să îndeplinească unele criterii pe care le aveam. Să fie cât de cât aproape, să-mi placă spațiul, să fie curat și să arate bine, să îl închiriez de la o persoană cu care să am totuși ceva în comun (relațiile de lucru sunt foarte importante pentru mine, după cum v-ați dat seama), să fie în zone accesibile și pentru clienți și pentru mine, etc.

Când lucram în corporație, ăla era locul, acolo mergeam și lucram, fie că îmi plăcea sau nu (zona, spațiul, orice).

Pe de altă parte, ăsta poate fi și un dezavantaj. De exemplu, poți rămâne ușor fără spațiul respectiv, dacă el se închide, sau persoana respectivă nu-l mai închiriază. Am pățit-o fix la începutul anului și a fost ușor dramatic.

Apoi intervine și presiunea, costurile și-așa mai departe. În corporație îmi luam badge-ul, dădeam cu el la intrare, mergeam la biroul meu și mă așezam. Nu mă ocupam eu de negocierea costurilor pentru birou, nu mă interesa nimic de genul ăsta. Acum, când caut, în continuare, spațiul perfect pentru mine, am mare nevoie să mă uit și la localizarea lui, dar și la bani.

Impactul financiar

Sunt super lunile alea în care încasările depășesc media sau pragul minim estimat de mine. Lunile aglomerate, care mă prind cu cafeaua în ceașcă după ce adorm copiii, lunile în care am cliente și seara la 11, lunile cu proiecte mai mari, lunile cu ateliere multe, conferințe. În corporație n-aveam bonusuri, ci salariu fix. Intra pe card pe 22 și ăia erau.

Dar au fost rele tare lunile alea în care abia reușeam să-mi plătesc facturile. Lunile de la început, când am mers pe 0. Da, stăteam în soare, pe banca din parc, dar soarele ăla era bani pierduți. La fel și-acum. Orice zi nelucrată, e o zi neplătită. Orice concediu, e neplătit. Nu-mi pot lua concediu medical, nici pentru mine, nici pentru copii. Dramatic spus, nu muncesc, nu mănânc.

Însă, una peste alta, aș face la fel dacă ar fi să o iau de la capăt. Corporația a fost o școală bună de structurare și standardizare pentru mine. A fost ”școala” pe care n-am făcut-o la școală, ancorată în realitate, pragmatică și palpabilă. Iar acum pot aplica de acolo ce mi se potrivește și pot arunca la coș ce nu mi se potrivește. Și pot plusa cu valoarea pe care încerc s-o aduc la nivel micro, ce sper eu că va crește, tot încet-încet, și va influența mult în jur.

Cred că fiecare comportament, atitudine, gând schimbate pe scaunul roșu din cabinet are puterea de a-i influența pe cei din jur. Fiecare dialog asertiv, are puterea de a atrage după sine alte dialoguri asertive. Fiecare gest de compasiune, trezește alt gest de compasiune. Fiecare cuvânt blând pe care mi-l spun mie, se transformă într-un cuvânt blând pe care i-l spun și altcuiva.

Sau, cum am scris astăzi pe Facebook, ”Acceptă-te tu și lumea se va schimba cu tine”.

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Mi-e frică să nu-mi pierd amintirile

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre pozele și filmulețele pe care le avem cu copiii. Care sunt niște comori fără de preț, amintiri ce nu pot fi înlocuite cu nimic. Vorba reclamei, pentru orice altceva există nu știu ce card de credit.

Mi-e frică să nu-mi pierd amintirile

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre pozele și filmulețele pe care le avem cu copiii. Care sunt niște comori fără de preț, amintiri ce nu pot fi înlocuite cu nimic. Vorba reclamei, pentru orice altceva există nu știu ce card de credit.

Mama e tristă și acum (sau poate mai ales acum) că pozele din prima parte a vieții mele au dispărut. Există o poză cu mama însărcinată, pe patul de spital. Apoi poze cu mine la 7-8 luni. Ca și când până atunci n-aș fi existat.

Cele mai frumoase poze cu copiii

Noi avem poze cu copiii de la toate vârstele. Și de când erau mici, și de când erau mari. Cu Ema am niște poze frumoase, făcute de V. în maternitate. Poze oarecum artistice. Eram la primul copil și-aveam timp de sesiuni foto.

Cu Fip nu am astfel de poze, pentru că atunci a început împărțirea noastră. Eu cu copilul mic, V. cu copilul mare. Copilul mare era cu febră, copilul mic era după trauma nașterii. Pe mine mă traumatizau ambele evenimente (și nașterea dificilă și faptul că lăsasem copil de 2 ani cu febră 40 acasă, fără să-i pot fi aproape). Așa că nu ne-a ars de sesiuni foto. Însă, la Fip am poză cu el în primele lui secunde de viață, poză făcută de medicul anestezist, o femeie minunată, care a pus mâna pe telefon imediat ce am atins pentru prima dată copilul ăsta al meu mic (care s-a făcut și el mare între timp) și ne-a păstrat așa pentru eternitate. O poză care va rămâne și-atunci când noi nu vom mai fi.

Mă întreb de ceva vreme cât e de înțelept să păstrăm pozele în format digital. Pe hardul laptopului, pe-un hard extern, pe-un stick. Nu-i mare lucru să intru pe un site de componente pc second hand și să-mi mai cumpăr 2 harduri externe (și-așa mă gândeam să-mi iau un monitor sh pentru mine, pentru că mi se pare că nu merită investiția într-un monitor nou; dacă ați experimentat, să-mi ziceți și mie dacă e ok să nu-l iau nou), pe care să stochez pozele, ca să fiu sigură că dacă îmi crapă laptopul și contul de cloud, unde le am, ele nu se pierd. Asta nu e greu. Dar, mă gândesc la altceva.

Tendințe și evoluție

În casa noastră există două laptopuri. Unul al meu și unul al lui V. Niciunul dintre ele nu are CD-ROM. Mai am poze vechi pe CD-uri și nu le pot vedea decât dacă împrumut un laptop de la un prieten sau dacă îmi cumpăr un CD-ROM extern. N-ar fi greu, dar tendința e ca CD-urile să dispară. Am avut un mic șoc atunci când m-am urcat pentru prima dată în mașina lui V, care n-are CD-player. Are touchscreen și slot pentru usb, se conectează prin bluetooth la telefon, stă singură între benzile de pe stradă și frânează singură dacă te apropii prea tare de un obstacol, adică problema nu e de nivelul de echipare. Ci de tendință.

Apoi, mă uitam la noile laptopuri de la Apple. Care nu mai au slot USB. Sigur, există un adaptor și îl poți folosi. Dar, din nou… tendințe.

Și-atunci mă gândesc la poze. Cât va mai dura până când formatul lor nu va mai fi compatibil cu programele și sistemele pe care le folosim? Știu, pare SF, acum, când toată lumea folosește telefonul pentru a face poze pe care acum câțiva ani nu le făceam nici cu camere profesionale. Însă, întrebarea rămâne. N-avem niciun fel de control asupra evoluției digitale. Dacă peste 25 de ani n-o să mai am cum să deschid poza cu Fip în sala de naștere?

O fi bună soluția mea?

Am început să scot pozele și să le pun în albume. Am început să fac câte un album cu noi și copiii (mai mult cu copiii, adevărat) în fiecare an, unde să păstrăm amintirile astea vii și colorate. Și cu ce bucurie ne uităm pe ele… Parcă mă simt un pic mai bine să știu că ele există și fizic.

Voi cum faceți cu pozele voastre? Aveți alte idei?

Prima sarcină vs. a doua sarcină (articol amuzanto-serios)

Acum 5 ani
– Cred că am stat prea mult în picioare în astea 5 minute. Plec acasă!
– Vai, dar stai jos… Întinde-te. Să-ți fac un masaj? Să-mi iau liber de la birou ca să te duc acasă?
Acum 3 ani
– Wow, e ora 20:00 și eu încă nu m-am așezat pe scaun de azi, de la ora 15.00…
– Te cred…
Oare știți despre ce vorbesc eu aici? Ce face diferența între ce era acum 5 ani și ce era acum 3 ani? Vă dau un indiciu: în ambele situații eram gravidă.