Copiii și importanța alfabetizării digitale

Odată cu evoluția tehnologiei, am ajuns să trăim într-o lume dominată de computere, laptopuri, telefoane, tablete și tot felul de dispozitive cu ecrane. Mă uitam aseară la un film cu un prieten. Acțiunea se petrecea undeva în anii 40. Concluzia lui a fost că oamenii de atunci trăiau mai mult decât noi. Nu ca durată, nu cantitativ. Ci calitativ. Aveau mai puține oportunități de a evita intimitatea, discuțiile, privitul în ochi. Faptul că noi suntem acum aproape lipiți de toate dispozitivele astea, pentru mine e un semnal de alarmă că pentru copiii noștri e esențială alfabetizarea digitală.

Prin asta nu mă refer la a-i pune copilului tableta în brațe de la un an. Nici la a-l învăța să meșterească telefonul de la 2 ani. Cu siguranță cu lucrurile astea se va descurca foarte bine atunci când va avea nevoie. Ce e nevoie să-i învățăm (și nu reușim prin propriul exemplu de multe ori… din păcate) e utilizarea corespunzătoare, înțelegerea tehnologiei, utilizarea ei din dorință și nu din dependență. Cu avansarea în tehnologie de-a lungul anilor, trăim acum într-o lume care este îmbogățită și împovărată de computere și gadget-uri.

”Mai concret, la ce te referi atunci când vorbești de alfabetizare digitală?”

Sunt convinsă că mulți dintre cititorii mei au întrebarea asta în cap după ce au citit primele două paragrafe. Bun, bun. Utilizarea responsabilă și conștientă, minunat! Dar ce înseamnă asta? Ce anume să învăț copilul ăsta? Că să evite complet tehnologia nu pare fezabil la scară largă. Și nici eficient.

Alfabetizarea digitală se poate referi la chestii mai simple sau mai complexe. Copilul trebuie întâi să afle ce poate face cu un laptop (sh sau nou), de exemplu. Că poate naviga pe internet, că poate trimite un email, că poate intra pe site-urile de socializare, că există aplicații de socializare. Asta e simplu. Mai complicat e să învățăm copiii ce se poate întâmpla în timpul navigării pe internet, interacționării pe site-urile de socializare,  utilizând o adresă de email. Și aici mă refer la: siguranța pe internet, cyber-bullying (adicătelea hărțuirea online), utilizarea etică a resurselor online.

La nivel complex, un laptop mai poate fi folosit și la altceva. Software, codare, crearea de aplicații și alte lucruri pe care eu nu le știu, pentru că nu sunt IT-istă.

Cum văd copiii lumea digitală?

Într-o lume atât de conectată la ecrane (și nu mă refer doar la monitoare aici, ci la orice dispozitiv care are un ecran), copiii își dezvoltă abilitățile digitale de mici. Aceste abilități se vor rafina și dezvolta pe parcursul creșterii lui și-i vor fi de mare folos în aproape orice domeniu ar ajunge să lucreze. Mă uit la mine. Lucrez cu emoțiile oamenilor, dar n-aș avea prea mulți clienți dacă n-aș cunoaște puțin zona tehnică, pe care o folosesc pentru a împărtăși cât mai mult din ceea ce știu și pot.

Însă copiii nu vor putea anticipa pericolele la care se expun. Așa cum le explicăm copiilor despre cum să nu primească acadele de la străini, tot așa trebuie să le vorbim și despre siguranța online. Faptul că abuzuri se întâmplă în mediul virtual nu înseamnă că nu lasă amprente în viața reală a copilului (care o include și pe cea virtuală).

Cum facem alfabetizarea digitală?

Vorbind cu copiii. Arătându-le, după cum ziceam mai sus, cum pot folosi instrumentul cu ecran, dar povestindu-le și depre pericole.

E treaba noastră să învățăm copiii despre cum funcționează internetul.

Cine și cum poate pune conținut online.

Cine și cum poate modifica acel conținut.

Cum să treacă prin filtrul propriu acel conținut.

Cum să verifice din mai multe surse acel conținut.

Ce sunt știrile false (fake news) și de ce există ele.

Cât de ușor își poate pune cineva o mască în spatele site-urilor de socializare.

Ce e o amprentă digitală.

Ce înseamnă o informație ”publică”.

Cât de mare e acel public.

Cât de mult control mai ai asupra unei informații pe care ai făcut-o publică.

Și, poate cel mai important, să vorbească despre interacțiunea online. Despre orice i se pare ciudat. Despre orice i se pare minunat. Internetul nu e un loc în care să te pierzi singur. E o experiență împărtășibilă, la fel ca mersul după pâine.

3 lucruri… pe care să le pui în ”ghiozdanul emoțional” al copilului tău

”Bună, avem aproape toată colecția de figurine de la supermarketul X. Ne mai lipsesc numerele 2, 7, 21, 34 și dăm la schimb orice dublură din poză.”

… e una din întrebările frecvente pe grupurile de părinți odată ce x, y și z supermarket oferă figurine, bețișoare, cartonașe sau alte lucruri de colectat împreună cu bonul fiscal. Părinții preiau frâiele, caută dubluri, fac schimb iar copiii ajung să aibă toată colecția de figurine/bețe/cartonașe. Ce bucurie, nu? Este.

Fiecare generație de copii din ultimele generații s-a ocupat cu colecționatul. Bunicul meu îmi spunea că el colecționa timbre. Pe mine timbrele nu m-au atras, dar colecționam surprize de la guma de mestecat. În paralel, ai mei colecționau (pentru mine) surprize de la ouă de ciocolată. Țin minte că la un moment dat au cumpărat efectiv o plasă de astfel de surprize. Cred că ștrumfi erau, nu mai țin minte exact.

Colecționatul ăsta e mai mult decât să ai un număr de produse la final. Un clasor plin de timbre, o plasă de surprize, un caiet cu abțibilduri. Colecționatul e un bun prilej pentru negociere. Pentru persuasine. Pentru dezamăgire. Pentru bucurie. Pentru încredere în sine. Pe care copiii le ratează complet atunci când părinții preiau frâiele negocierii cu alți părinți.

Știu, avem intențiile cele mai bune. Vrem să-i păzim pe copii de orice tristețe, de orice frică, de orice dezamăgire. E infinit mai simplu să pun o postare pe grupul de facebook al cartierului și să-i fac copilului rost de cele 4 cartonașe care-i mai lipsesc în loc să stau lângă el când e supărat/trist/dezamăgit că n-are toată colecția. Sau să fiu acolo lângă el când îmi povestește că prietena cea mai bună n-a vrut în niciun fel să-i dea figurina lipsă, oricât ar fi negociat cu ea. Să stau acolo cu frustrarea copilului. Mai bine să dispară.

Dar hai să vă zic ceva. Să simți frustrare în viața ta de om e inevitabil. Știu, îi protejăm acum și nu mai ajung să o simtă. Le facem pe plac, ne dăm peste cap să primească ce-și doresc, evităm să le spunem NU, evităm să punem o limită, îi distragem atenția, facem tot ce știm noi. Copilul nu e pus în fața frustrării. Iar când o s-o întâmpine, n-o să știe ce să facă și de unde să o ia.

Ce-o să se întâmple atunci când copilul nu știe cum să-și trăiască frustrarea? Când atunci când era mic oamenii erau speriați de ea, așa că l-au ținut departe? Cum o să-i fie să o simtă printre străini? În lumea mare? Fără să aibă antrenamentul de acasă? Fără să aibă exemplul de liniștire pe care doar mama/tata/bunica il pot da?

Copilul învață să se liniștească singur în funcție de cum i-au liniștit ceilalți. Dacă ceilalți l-au ținut în brațe în timp ce-și trăiau frustrarea, știind că ea vine și trece ca orice altă senzație (ca frigul, de exemplu), va ști și copilul cum să stea cu ceea ce simte fără să se simtă în pericol, vinovat, rușinat. Dacă nu a primit asta, nu va ști ce să facă.

OK, articolul a pornit de la ideea legată de negocierile pe care le fac părinții în numele copiilor. Dar nu e despre asta. E despre a normaliza emoțiile, inclusiv frustrarea și de a antrena copilul pentru lumea largă.

Iată trei instrumente pe care le poți pune în ghiozdanul emoțional al copilului, ca să-și poată gestiona frustrarea într-un mod constructiv pentru el și pentru ceilalți:

1. Flexibilitate

Lucrurile nu se vor întâmpla mereu așa cum își dorește copilul. S-ar putea ca la masă să stea lângă cineva de care nu-i place. S-ar putea ca în tabără să fie prea scorțoase așternuturile. S-ar putea ca la petrecere să se servească pizza, iar lui asta nu-i place. Ce face copilul în situațiile astea? Se supra-adaptează și mănâncă pizza, chiar dacă nu-i place? Se înfurie și i se pare justificat să trântească pizza pe jos, pentru că lui nu-i place? Sau găsește o cale de mijloc, un compromis? Iar asta putem antrena în copiii noștri nu dând toate obstacolele din calea lor, ci căutând cu ei soluții atunci când e cazul. Citind despre asta. Și fiind și noi un exemplu pentru ei.

2. Apartenența la grup

E minunat să-i învățăm pe copii despre individualitate. Despre cum sunt ei niște indivizi de sine stătători, în drumul lor care e despre a-și găsi autonomia. E minunat să le spunem că e OK să le placă ce le place, că sunt OK așa cum sunt, că e OK să spună ”Nu”. Și e important să le povestim și despre comunitate, despre cum să faci nu doar să primești de la un grup, ci și să oferi. Că e OK să faci câteodată ceea ce nu-ți place, dacă ceilalți așa vor, atâta timp cât asta nu contravine cu sentimentul tău de OK despre tine. Că e OK să-ți păstrezi individualitatea ta în timp ce te integrezi într-un grup care nu e identic cu tine. Că poți învăța de la ceilalți.

3. Introspecție

Poate că sună SF ca un copil să știe ce-i aia o introspecție, dar cred că asta e așa doar pentru că noi n-am învățat așa ceva când eram mici. Nu e nimic complicat aici, nu e nimic ciudat. E despre a face un pas în spate și a te gândi la tine și la acțiunile tale. De ce mi-a venit să reacționez așa? Ce am simțit atunci? Când am mai simțit asta? Ce s-a întâmplat după ce am reacționat astfel? Mi-am rezolvat problema așa? Am păstrat relația cu celălalt? Ce am învățat de aici? Ce pot aplica și data viitoare? Ce vreau să schimb? Toate astea sunt niște întrebări pe care întâi le vom pune noi, părinții. Îi vom întreba pe copiii noștri mici toate aceste lucruri. La început nu vor ști cum să răspundă la toate, apoi își vor găsi răspunsurile, vor face corelări. Și, în final, se vor întreba singuri. Și ce e foarte tare, e că dacă ne învățăm să întrebăm asta copiii, s-ar putea să aplicăm și pe noi și să ajungem să ne cunoaștem mai bine.

 

Experiența noastră cu detectorul de gaz – nu foarte fericită

De când am copiii sunt (mult) mai atentă la siguranța noastră. Lucruri pe care înainte nu le observam, acum nu doar că îmi trec prin minte, dar le și gândesc până la cel mai mic detaliu. V. a fost întotdeauna mai precaut, dar eu am învățat asta pe parcurs. Încercăm, pe cât posibil, să avem grijă de noi. Plătim lunar asigurări medicale, de viață, pensii private, circulăm cu centura iar copiii în scaunele lor, încercăm să mâncăm sănătos, fără să facem o obsesie din asta (degeaba mănânc sănătos, dacă produc mult cortizol în timp ce-o fac :))), și-așa mai departe.

Siguranța casei e un alt aspect la care ne gândim. Avem extinctor, facem reviziile la timp, în principiu toate lucrurile sunt ținute sub observație. Doar că, la un moment dat când eram însărcinată (și aveam mirosul extrem de fin), am simțit miros de gaze în bucătărie. Am chemat toată lumea să-și dea cu părerea. Nimeni n-a simțit nimic. Detectorul de gaze n-a zis nici el pâs. Dar am insistat. Și cum eram gravidă, oamenii mi-au făcut hatârul, deși erau convinși că exagerez. Nimeni altcineva nu simțea niciun miros de gaz.

După ce-au verificat bine bine de tot, au găsit ceea ce căutau. Pe la plita de la aragaz erau pierderi printr-un mic furtunel care se deplasase. Și-atunci m-am gândit că nu-i suficient să-ți pui detector de gaze, pentru că așa-ți cere legea. Ci trebuie să fii foarte atent ce anume alegi.

Există două feluri de detectoare de gaze: portabil și fix (cu electrovalvă, care opresc alimentarea cu gaz atunci când detectează o problemă). Cel portabil e util atunci când ai impresia că există vreo scurgere pe undeva. Îl iei și măsori cu el. Iar celălalt pentru siguranța generală a casei.

Atunci când îl alegeți, trebuie să aveți următoarele în vedere:

– că se montează la 1-3 metri distanță de sursa de gaz și că e posibil să aveți nevoie de mai multe, dacă aveți mai multe surse de gaz
– că nu se montează în spații închise mici (de exemplu în dulapul centralei)
– că există diferențe între ele în funcție de sensibilitatea senzorului (sensibilitate între 5% și 25%). Cu cât procentul e mai mic, cu atât e mai eficient aparatul, pentru că identifică o cantitate mai mică de gaz în aer. Probabil că al nostru avea un procent de sensibilitate mai ridicat și era nevoie de mai mult gaz în aer până să reacționeze și el. Unele aparate au senzori reglabili
– că e important și numărul de decibeli ai alarmei, mai ales dacă aveți o distanță mai mare (sau multe uși) între locul unde e montat și dormitorul, de exemplu. Unele dispozitive pot trimite notificări și pe telefon. Bun venit în viitor.
– că nu-l puteți monta voi, ci că e nevoie de o persoană specializată care s-o facă
– că o dată pe an trebuie să chemați o firmă specializată care să-l verifice

Mi-a venit ideea să vă povestesc despre pățania noastră ajungând pe un site cu schimbătoare de căldură, vane de gaz și alte cele. Acum mă apuc să caut informații despre dosarul tehnic al instalației de gaze. Dacă vă întrebați de ce, vă răspund imediat: ca să pot avea apă caldă la cabinet :)) Așa că cine știe cu ce idee de articol mai vin după ce mă lămuresc ce trebuie să fac. De fapt, știu: 3 lucruri pe care aș fi vrut să le știu înainte să încep psihoterapia. Merge mână în mână cu instalația de gaze, nu credeți?

Săptămâna internațională a vaccinării

Nu știu dacă știați, dar săptămâna asta e săptămâna internațională a vaccinării. Între 24 și 30 aprilie sărbătorim faptul că vaccinurile administrate responsabil funcționează și că și datorită lor speranța noastră de viață a crescut foarte mult.

Planul săptămânal (și – mai ales – flexibil) de curățenie

Când eram mică, gospodinele familiei aveau planul lor zilnic de îngrijit casa. Nu mai țin minte în detaliu cum se organiza fiecare bunică, știu doar că joia era zi de spălat rufe pentru una dintre ele, iar pentru cealaltă era zi de aspirat. Iar mama gătea vinerea iar sâmbătă dimineața făcea curat în casă și duminica se ocupa de călcat.

Planuri de weekend pe bicicletă

Articol scris vineri. Doar că atât m-am entuziasmat cu alegerile astea, că nici nu l-am mai publicat. Între timp am făcut ieșirea de weekend în grup mai mare, am fost și la vot pe bicicletă și repetăm și weekendul viitor. Voi pe unde ieșiți cu bicicletele, atunci când nu vreți parcuri?

Alaltăieri dimineață mă întreabă V:

– Voi la ce oră ajungeți mâine acasă?

Uf, asta e o întrebare foarte bună. Mi-o adresez și eu, adesea. Și tot adesea n-am un răspuns la ea.

– Nu știu. De ce?
– Aștept un curier.
– Cu ce?
– Cu ceva.

N-a fost chip să mai scot ceva de la el. Cu ceva. Dar ce-o fi ceva-ul ăla? O nouă pereche de adidași de alergat (experiența ultimelor luni m-a învățat că se întâmplă des să vină curieri la noi cu adidași de alergat :)))? Ceasul cu GPS al lui Fip? Vreun dispozitiv tehnic de existența căruia pe lumea asta abia acum aflu? M-am tot sucit și răsucit, m-am perpelit pe toate părțile. Ce poate să fie?

Aseară ajungem acasă (târziu), parchez în fața curții și-l văd la portiță cu un prieten, meșterind la două biciclete. Mari. Da. Cu asta venise curierul. Cu două biciclete noi, cu roți imense. Mă întreb în mintea mea dacă una o fi pentru mine.

– Aha, deci cu asta trebuia să vină curierul. Cu biciclete.
– Da. Una pentru tine și una pentru mine.

Da. A mea e fix la fel de mare ca a lui. Ca să înțelegeți, bicicleta mea anterioară e ușor hipsterească și are roți de 20. Asta de-acum e de două ori mai mare. Când m-am urcat pe ea, am simțit că încalec un cal. Am dat-o puțin într-o parte ca să mă pot urca. Dar apoi… Când am început să pedalez… Să schimb viteze. Vai de mine! Are suspensii! Are viteze (și cealaltă avea. 3 din care mergeau doar 2)! Are o șa pe care stau, nu alunec de pe ea!

Nici nu mi-am dat seama că aveam nevoie de toate astea până când nu m-am dus pe drumul de pământ, prin câmp, de lângă casă. Pe drumul respectiv mi-am rupt fundul și spatele cu cealaltă bicicletă. Am chiar și un filmuleț în care arăt ca în bancurile alea cu măicuțele care merg pe bicicletă prin gropi (nu e kosher, știu, dar fix așa mă simțeam. ”Dacă vă mai hliziți mult, vă pun șaua înapoi la bicicletă și vă pun să mergeți pe asfalt”).

În fine. Pentru că și Fip a renunțat acum vreo 2 luni la roțile ajutătoare și e foarte abil și agil, plănuim ca duminică, după ce mergem la vot, să ne luăm bicicletele la spinare și să pedalăm cu ele prin pădure. Voi ce vreți să faceți în weekend?

15 reguli pentru siguranța copiilor pe bicicletă

Însă, avem câteva reguli importante pentru siguranța ei, iar dacă se întâmplă să nu le respecte, nu mai pot avea încredere. I-am spus asta și a înțeles, așa că le repetăm adesea. Și înainte să plece pe ușă și (mai ales) în restul timpului, când nu e grăbită și fuge ca din pușcă. 

Cremă de cacao cu năut

Copiii mei au un regim alimentar destul de strict de vreo două săptămâni. Niște viermișori intestinali i-au dat lui Fip destul de mult de furcă. Până i-am dibuit și ne-am lămurit de la ce îl durea burtica și voma, a avut regim de vomă. Apoi, după ce i-am descoperit, regim pentru ei. Am luat fiecare câte o doză de ce medicament ne prescrisese medicul împotriva lor și am scos complet zahărul și aproape complet lactatele din meniul familiei. ”Aproape complet” pentru că ieri a mâncat o pizza cu niște brânză pe ea. În rest, nu dulciuri, nu miere, nu fructe, nu brânză, nu iaurt, nu lapte.

Nu știu alții cum sunt, dar noi când n-avem fructe în casă sau lactate, ne plângem că n-avem ce mânca. Poate să fie frigiderul plin ochi de orice. Dacă nu-i acolo un măr, o banană, o piersică, un lapte, un iaurt, putem muri de foame liniștiți.

Acum, o parte din probleme am rezolvat-o. Lactatele vegetale sunt chiar bune, copiilor chiar le place laptele de migdale (lui) și de cocos (ei) (doar nu credeați că vor bea amândoi același tip de lapte). Dimineața am reintrodus cerealele din fulgi de porumb (musai din cele fără zahăr adăugat; citiți etichetele, poate că o să aveți o surpriză) cu lapte vegetal, la prânz supă cremă de legume, ouă și paste (o ocazie bună să încep să le fac în casă, ca să fie cât mai prietenoase cu burtica trecută prin foc și pară), iar seara salate, hummusuri, fasole bătută și chestii de genul. Mai facem pizza în casă, dar fără brânză. Și cam ăsta e meniul momentan.

Dar rămâne problema dulciurilor. Nu neapărat procesate, dar măcar o banană acolo, o cireașă (mai ales că au și apărut cireșele de mai în copacii bunicilor). Tristețe maximă. Ieri au făcut la grădiniță prăjitură cu mere, iar ei n-au putut mânca. Seara am fost în oraș, au văzut prăjituri, iar ei n-au putut mânca. În weekend am făcut un grătar, iar de la invitați am primit și un cheesecake prietenos pentru copii. Dar nu l-au putut mânca. Deci, ce facem să mai îndulcim puțin supărarea asta?

Facem cremă de ciocolată!

Ok, avocado cu cacao nu mai pot nici eu să văd. Lapte de cocos/migdale cu cacao și semințe de chia e o idee, dar îi cam scârbește pe ei consistența semințelor gelatinoase. Lapte vegetal și cacao plus gelatină mai era o idee, dar nu era suficient de cremoasă. Și, bingo! Hummus cu cacao!

Nu vă strâmbați și nu vă scârbiți de idee. Nu conține ulei de măsline, usturoi sau busuioc. Ci doar năut, cacao și, dacă vreți ceva îndulcitor. Cum se face? Iac-așa:

Ingrediente

o conservă de năut bine clătită

cacao după gust

un pic de lapte vegetal, ca să nu se blocheze blenderul (dacă n-aveți nevoie, nu puneți)

esență de vanilie

fructe/miere/alte chestii dacă aveți voie

Preparare:

Toate cele în blender până iese cremă.
Le-am ornat frumos cu niște migdale mărunțite, am adăugat și niște fulgi de porumb zdrobiți puțin, pentru impresie artistică.

The end. Avem desert.

Cremă de cacao cu năut

Seara am fost în oraș, au văzut prăjituri, iar ei n-au putut mânca. În weekend am făcut un grătar, iar de la invitați am primit și un cheesecake prietenos pentru copii. Dar nu l-au putut mânca. Deci, ce facem să mai îndulcim puțin supărarea asta?

Rețeta mea de cozonac pufos

După weekend, când am ajuns acasă, am scos caietul de rețete (da, am caiet de rețete, ca bunica) și-am căutat rețeta mea de cozonac (foarte bun, nu că mă laud… Dar mă laud, că-i ok să te lauzi când faci ceva bun. Mai ales cozonac)

Meniul săptămânii

Meniul nostru e o combinație de mâncăruri cu și fără carne. Musai pește măcar o dată pe săptămână. Și, pe cât posibil, cu mai multe feluri (gătite și ele rapid, sau negătite), pentru că am doi copii extrem de imprevizibili.