Idei de rețete pentru cuptorul cu microunde

retete cuptor microunde

Din păcate, nu suntem niște oameni foarte organizați. Sau – de fapt – suntem, dar nu în toate aspectele. Eu sunt organizată în unele aspecte, iar V. în altele. Ați zice că e combinația perfectă și că ne completăm minunat. În general așa este, dar nu mereu.

De exemplu, atunci când ne-am mutat în casă nouă, acum 2 ani și jumătate… Eu eram foarte însărcinată, aproape terminal, ca să zic așa, iar Ema avea aproape 2 ani. Deci micuță. Și nealăptată, pentru că eu sarcină, lapte nu mai aveam, iar ea se înțărcase. Chestii de genul ăsta. Așa că musai să mănânce ceva.

Ne-am organizat atât de prost, încât atunci când ne-am mutat, nu aveam bucătărie. Și nu doar atunci, dar mult timp după aia. Aveam masa cu scaunele, toate vasele și alimentele ”de cămară” în cutii peste tot, cuptorul, pe care îl luaserăm cu noi de la apartament (dar pe care nu aveam unde să-l montăm), frigiderul și cuptorul cu microunde.

Cu cuptorul cu microunde ne-am luat o mare păcăleală. Am încercat să îl folosim, dar mergea și nu încălzea. Am crezut că s-a stricat, așa că l-am aruncat și când ne-am apucat să comandăm hota și plita, am luat și alt cuptor cu microunde, în regim de mare urgență. L-am băgat în priză și am constatat că făcea la fel. De fapt, problema nu fusese la cuptor, ci la prize. Prin care, în loc să treacă 220 V, treceau 110-120 V. V-am scris asta ca să știți ce se poate întâmpla atunci când nu e suficient curent în ele.

Și, ca să revenim, o perioadă am funcționat cu cuptorul cu microunde. Nu voiam să hrănesc copilul de la restaurante (deși am mai făcut și asta), nu putea să mănânce doar salate, fructe și sendvișuri, așa că n-am avut decât să mă folosesc de cuptorul cu microunde, la care am gătit o perioadă.

Vă las și vouă câteva rețete, cu mențiunea că poze de atunci nu mai am.

Omletă la microunde

– 3 ouă

– 3 linguri de lapte

– 3 linguri de cheddar ras

– un pic de unt sau ulei

– sare, piper și alte condimente, după gust

Amestecați bine toate ingredientele de mai sus. Dați la maximum vreo 45 de secunde, apoi scoateți castronelul, mai amestecați nițel și mai lăsați vreo 45 de secunde.

Nu mă pricep bine la setările cuptoarelor, așa că dacă e nevoie, mai modificați voi numărul de secunde.

Poftă bună!

Cartofi dulci copți la microunde cu roșii

– 2 cartofi dulci

– 2 roșii tăiate cubulețe

– usturoi după gust (și ceapă dacă vreți)

– ulei de măsline

– smântână

– sare, piper, alte verdețuri.

Înțepați bine cartofii, apoi băgați-i la microunde pentru 15 minute.

Separat, tot la microunde, amestecați restul de ingrediente (mai puțin smântâna) și lăsați-le la microunde vreo 3 minute.

Tăiați cartofii în două, puneți amestecul peste ei, deasupra niște smântână și spor la mâncat.

Cartof copt la microunde

– 2 cartofi normali

– ulei de măsline

– sare

– ce vreți voi să puneți pe ei când sunt gata

Spălați bine cartofii și frecați-i cu ulei de măsline și sare. Înțepați-i cu o furculiță și puneți-i în cuptorul cu microunde pentru 5 minute. După 5 minute, îi întoarceți pe partea cealaltă și îi mai lăsați încă 5 minute. După cele 10 minute, verificați dacă sunt copți și în mijloc. Dacă nu, îi mai lăsați câte 1 minut până când sunt gata.

Orez la microunde

Simplu ca bună ziua:

– o cană de orez

– două căni de apă

– sare

La microunde cu ele între 15 și 20 de minute. Verificați din când în când și scoateți orezul când are consistența dorită și nu se mai vede apa. Îl puteți combina apoi cu legume congelate, gătite tot la microunde.

Am mai încercat atunci multe rețete. Brioșe la cană (sunt multe rețete pe net și încercam mereu rețete noi), omlete cu tot felul de combinații, mazăre și tot așa. Carne nu am gătit, pentru că mi-a fost teamă. Ați făcut voi vreodată carne la microunde? Eu am auzit niște povești nu tocmai plăcute din perioada studenției lui V. Eu am fost studentă de la mama de acasă, deci nu știu.

PS: Ca mențiune, aș vrea să vă specific că eu nu cred în teoriile care spun că e malefic cuptorul cu microunde. Sper să am dreptate :))

Telefoane inteligente pentru bunici

selfieSmartphonurile, sau ”telefoanele inteligente” nu se mai adresează de foarte mult timp doar unei categorii de cumpărători. Vedem copii cu smartphonuri, adolescenți, tineri, stundenți, oameni de afaceri, tineri angajați, șomeri, și chiar bunici. Pentru că există o enormă varietate de produse, diferite dimensiuni, prețuri, caracteristici.

Acum vreo doi ani am decis să le luăm și noi bunicilor câte un telefon cu ecran mai mare, ca să le putem trimite poze cu copiii. Ne-am gândit (foarte greșit) pe vremea aia că nu e nevoie să fie smartphone, ci că poate fi un telefon simpu cu touchscreen. De fapt, voiam ecran mare ca să le putem trimite poze cu copiii și să le și vadă. Am ales niște telefoane ieftine, cu care doamnele… nu s-au descurcat. Nu pentru că ar fi fost foarte complicate, ci pentru că telefoanele nu mergeau cum trebuie. În plus, fără abonament cu trafic de internet inclus, telefoanele erau aproape inutile.

Una din bunici încă mai are telefonul de atunci, dar nici poze nu-i mai trimit pe el, pentru că înțeleg că nu le vede. Ne urmărește pe facebook și îi vede acolo pe copii. Cealalată bunică a primit de la colegii de la serviciu un telefon inteligent de ziua ei. Cu care se descurcă de minune. Acum poate:

  • comunica prin sms sau pe Whatsapp cu noi și cu ceilalți
  • poate primi și trimite poze și filmulețe cu nepoții sau cu lucruri care o interesează pe ea
  • poate vedea videoclipuri cu muzică sau lucruri interesante pe YouTube
  • poate căuta tot felul de informații pe google
  • poate primi linkuri către documente, cărți, articole

Acum a venit vremea să luăm un telefon pentru bunic. Și, privind în urmă, și gândind un pic mai mult de data asta, mi-am făcut o listă de criterii pe care vreau să le urmăresc.

  1. Să aibă un meniu ușor de folosit

    Dacă trebuie să faci o mie de manevre ca să poți da un telefon sau ca să poți adăuga un contact nou în lista de contacte, mai bine căutăm altceva. Ne trebuie un telefon simplu, fără multe încurcături, care să fie cât de cât intuitiv. Mă uitam la Samsung J5, care are un mod de folosire special pentru ce ne trebuie nouă. Îi zice Easy Mode și atunci când e selectat, scrisul apare mai mare și poți alege ce aplicații vrei să-ți apară pe homescreen. Arată foarte ușor de folosit. Nu am pus încă mâna pe unul, dar am găsit pe YouTube filmulețul ăsta:

  2. Să aibă o tastatură ușor de folosit

    Degetele bunicilor nu mai sunt atât de precise cum sunt cele ale noastre, ale ăstora mai tineri. Poate sunt mai groase sau poate tremură, poate bunicii au degete foarte în formă, dar nu mai văd foarte bine. Din punctul ăsta de vedere, e important să vedem cum arată tastatura telefonului. Sunt foarte potrivite niște taste mai mari, sau care se măresc atunci când apeși pe ele (ca să se vadă bine litera apăsată), sau să vibreze. Iphone-urile au niște tastaturi fantastice, din punctul meu de vedere. Eu am senzația că tastatura mea îmi citește gândurile.

  3. Să aibă un ecran mare

    Asta e evident. Iar când zic ”mare”, chiar zic ”mare”. Telefoanele pe care le luaserăm noi pentru bunici aveau niște ecrane mai mari decât ale telefoanelor lor vechi (cu butoane). Dar erau greu de folosit, pentru că tot nu se vedea bine pe ele, pentru că aveau tastele mici, pentru că scrisul era . Deci, telefon mare, cu ecran mare pe care să se vadă mare.

  4. Alte accesorii

    Astea nu țin neapărat de telefon, dar, de exemplu, nu vreau să-i dăm telefonul fără husă (pentru că știu cât de sensibile sunt smartphonurile). Pe lângă husă, pot adăuga telefonului un card de memorie mai mare, un încărcător pentru mașină sau alte accesorii, în funcție de nevoile și pasiunile fiecărui utilizator. Poate chiar niște boxe, de ce nu?

    Cam asta mi-a trecut mie prin minte. La ce altceva să mă mai gândesc?

Mickey de atunci și Mickey de acum

Mi se pare fascinant să observ diferențele dintre generații doar urmărind desenele animate pe care le văd copiii. Stilul pe care îl abordează, valorile pe care le promovează, cum oglindesc ele, de fapt, direcția societății.

Câteodată o duc spre rău. Știu că nu se leagă de desene animate, ci de media per total, dar simt nevoia să scot asta din mine: Azi dimineață eram cu copiii în mașină și ascultam un post de radio. Erau reclame, așa că eu îmi dădusem shut down și mă gândeam la ale mele. Când o aud pe Ema, din spate: ”Mami, pot să iau și eu Visislim, pentru că sunt grăsuță”. Wow, are 4 ani și 4 luni și deja a prins mesajul ăsta. Hai cu stima de sine, hai cu discuțiile în familie, hai cu promovarea valorilor pe care eu le consider importante și sper ca asta să fie suficient pe termen lung. Ce să zic, #fieca…

Dar stați așa, că m-am luat cu altele și am deviat de la ce voiam să zic inițial. Ema se uită acum la niște desene animate la care mă uitam și eu când eram mică. Și sunt atât de diferite. Zilele trecute urmăream un episod din Tom și Jerry în care ideea centrală era compasiunea. Al doilea se lega de empatie. Cât de diferit de ce era când eram noi mici…

Mickey Mouse și toți prietenii lui… Păi acum vorbesc despre alte lucruri. Despre prietenie, loialitate, emoții, fairplay. Deși poate ușor mai simplist ”desenate”, sunt mult, dar mult mai profunde și încearcă să-i susțină în dezvoltare. Da, nu la 6 luni sau la 1 an, dar la 4 ani, de exemplu, mi se par foarte potrivite.

Iar sâmbătă începe un nou serial. Mickey și Pilotii de Curse, va avea premiera la Disney Junior pe data de 22 aprilie, la ora 10:30.

Mickey și prietenii săi – Minnie, Pluto, Goofy, Daisy și Donald – iau parte la curse pline de aventură și umor în mașinile lor personalizate, în diferite locuri pe glob, dar și în orașul lor natal, Hot Dog Hills.

În plus, Minnie și Daisy au o afacere secundară, numită Ajutoarele Abile. Ele demonstrează multă creativitate și autenticitate în provocările întâmpinate. Acestea pot fi salvarea unei pisici dintr-un copac, recuperarea unor bijuterii pierdute din canalizările Parisului sau multe, multe altele la fel de surprinzatoare si amuzante.

 

5 idei despre cum să-ți ușurezi munca la călcat

cum sa-ti usurezi munca la calcat

Urăsc să calc. Nu există activitate casnică și gospodărească pe care să o urăsc cu mai multă pasiune decât călcatul. Spăl, fac curat, fac ordine, gătesc, orice. Dar nu călcatul. Despre cât de bine mă pricep, v-am mai scris aici. Atunci mi-ar fi prins bine un fier de călcat de voiaj. Din fericire V mă iubește pentru alte chestii (sau necondiționat :P) și nu pentru veleitățile mele de gospodină perfectă.

Și pentru că îmi e greu rău să calc, am încercat tot felul de metode care să mă ajute să termin repede treaba asta neplăcută. Poate voi sunteți mai bune gospodine sau mai buni gospodari decât mine și o să vă umfle râsul citind marile mele descoperiri; iar dacă e așa, mai ziceți voi chestii utile și interesante.

  1. Masa de călcat

    Am constatat eu în decursul vieții mele de gospodină că e foarte importantă masa de călcat. Am avut una strâmbă, care lăsa dungi și care îmi mânca sufletul. Am avut și una bună și cu totul altfel se călca pe ea. Nu mai stăteam 3 vieți să calc o cămașă, ci doar 1 și jumătate. Acum am iar una șubredă și trebuie să investesc rapid în alta. Pe vremuri aflasem că dacă pui folie de aluminiu sub husa de călcare, o să-ți ușurezi mult munca, pentru că folia se încinge și așa calci, practic, pe ambele părți în același timp. Între timp văd că au apărut niște mese de călcat mai elaborate, care au huse care fac chestia asta și se pare că sunt chiar eficiente. Încă încerc să văd dacă se poate include în bugetul familiei noastre o astfel de masă.

  2. Calcă în ordinea corectă

    Asta am învățat de la mama. Cămășile, de exemplu, se calcă așa: guler, manșete, mâneci, lateral, spate, lateral. Tot la ”ordinea corectă” intră și călcatul în ordinea temperaturii pe care o suportă țesăturile. Întâi materialele sintetice, lâna, apoi bumbacul.

  3. Împăturește obiectele mari

    Tot de la mama am învățat și asta. Folie sub husă, apoi cearșaful împăturit în două, sau chiar în 4, călcat pe ambele părți. Cu plăcere 🙂

  4. Iată cum să calci pliurile

    Pliurile și fustele plisate mi-au făcut întotdeauna probleme. Am citit la un moment dat într-o carte despre și pentru gospodine că e mult mai simplu dacă prinzi pliurile cu bolduri. Confirm. E mult mai simplu.

  5. Cum se calcă diferite materiale?

    a. nylon: se calcă pe dos, cu fierul aproape rece, eventual cu un prosop subțire între fier și material
    b. acril: se presează pe dos, cu fierul aproape rece
    c. lână: se presează pe față, cu un prosop umed, la temperatură potrivită
    d. mătase: se calcă umed, pe față, cu fierul călduț
    e. bumbac: se calcă umed, pe față, cu fierul fierbinte

    Mai aveți sfaturi pentru o non-gospodină ca mine?

Momentul când trebuie să devii părinte

baletDe un an Ema tot vrea la balet. Și să se uite, dar și să practice. Din varii considerente, am tot amânat momentul. Până acum două luni, când ne-am hotărât că ne putem organiza în direcția asta.

Am pus din nou mâna pe lista scurtă care îmi rămăsese de data trecută de când mă interesasem și am început să dau telefoane și mailuri. Ne-am decis până la urmă la unul din cursuri, am înscris-o și am decis să mergem (nu o să vă spun unde mergem, pentru că încă îmi formez o opinie despre ei și n-aș vrea să fac recomandări în necunoștință de cauză, deși până acum suntem foarte mulțumiți).

Ema, extrem de entuziasmată, aștepta momentul de duminică dimineață ca ploaia în deșert. A venit dimineața, a plecat la balet, a intrat în sală și… n-a vrut să facă nimic. Duminica următoare la fel. A treia duminică la fel.

Desigur că am vorbit cu ea. La suprafață motivul părea să fie că se aștepta ca lucrurile să fie altfel. Așa mi-a și spus inițial. Că făceau exerciții pe salteluță, de parcă ar fi fost la yoga. Și că nu dansau cum dansează balerinele pe scenă. N-am insistat prea mult pe ideea ”așa învață balerinele să danseze”, pentru că nu asta era problema.

Problema era (și mi-a confirmat ulterior) era că nu e ”obișnuită cu locul și cu oamenii”. Și că îi e ”rușine”. Na, că aici m-a încuiat, pentru că noi ne ferim de rușinea asta în familia noastră. Mă gândeam de unde o fi scos-o? Am mai întrebat și eu în stânga și în dreapta cum e cu rușinea asta ce pornește dintr-un copil neexplus la conceptul de ”e rușine”, am intervievat copilul și am ajuns la concluzia că nu-i rușine, ci e frică. Și, de fapt, nici măcar frică nu e, că e entuziasm, pe care nu știe să-l gestioneze. Și teama că nu se va descurca la fel de bine ca ceilalți.

La a patra ședință a ieșit plângând din sală. A venit la mine, care așteptam pe hol, să-mi spună să mergem acasă. În dimineața respectivă o întrebasem ce-și propune pentru ora de balet. Era ok să nu vrea să participe, dar ceva trebuia să-și propună. Își propusese să cunoască fetițele din grupă. Mi-am dat seama că ăsta e momentul în care trebuie să fiu părinte. Că e ok și s-o mângâi pe cap și să accept emoțiile ei, dar că, de data asta, mai are nevoie și de un brânci. Blând și plin de iubire, dar are nevoie de el.

Din exterior probabil păream mama aia care și-a dorit toata viața să fie balerină, dar și-a ratat menirea, iar acum pune tot în spatele copilului. Pentru că Ema plângea că nu vrea să mai intre, iar eu îi dădeam brânci înăuntru. Metaforic, desigur. Să vă explic.

Când Ema a ieșit afară, plângând, instinctul meu de mamă protectoare a fost să iau copilul pe sus și să mergem acasă instant. Dar m-am oprit. Nu de asta avea ea nevoie. Își dorește să vină la balet de atâta timp. A tras tare mult de mine să venim. S-a bucurat enorm când a auzit că mergem la balet, iar când îmbracă tutu-ul, îi sclipesc ochii.

Am luat-o în brațe și am ținut-o până s-a calmat puțin. Apoi, încet-încet ne-am apropiat de ușă. Dar chiar încet. Când simțeam că opune rezistență, ne mai opream, mai stăteam pe loc, mai schimbam 3 vorbe. Apoi, când o simțeam că se înmoaie, că nu mai e atât de tensionată, mai făceam un pas până la ușă.

La ușă i-am spus pe ton blând și ferm. ”Uite ce e, Ema, nu o să plecăm astăzi acasă. Mai ții minte că azi dimineață ți-ai propus să faci cunoștință cu fetițele de la balet? Și să te obișnuiești cu locul? Ei bine, n-o să poți face asta dacă noi plecăm acum. E ok să-ți fie frică. E normal să-ți fie frică. Doar oamenii nebuni nu simt frica. Și după aia se duc și fac prostii. E ok să simți frica, iar acum e momentul să pui în aplicare planul pe care ți l-ai făcut de dimineață (își făcuse un plan despre cum să facă ea cunoștință cu ceilalți).”

S-a oprit. A tras aer în piept. ”Ce vrei să faci acum?”, am întrebat-o eu. ”Vreau să mă duc la fetițe”, mi-a răspuns ea printre lacrimi. Mi s-a rupt sufletul, dar fix de asta avea nevoie. Am împins-o înăuntru și am asigurat-o că rămân acolo, în camera de așteptare. Și că poate veni la mine oricând vrea. Am lăsat ușa deschisă și m-am așezat pe scaun. Mă simțeam tare nasol… Aș fi vrut să pot să fac eu toate lucrurile astea pentru ea, doar să nu mai fie supărată și amărâtă și speriată.

Între timp ușa se închisese. Din exterior nu auzeam decât muzica frumoasă și vocea blândă a profesoarei. Mă tot întrebam ce se întâmplă înăuntru.

În 10 minute a venit pauza pentru apă. Toate fetițele au ieșit din sală și au venit să se hidrateze. A ieșit și Ema mea, cu un zâmbet enorm pe față. Făcuse piruete și nu mai știu ce. A dansat până la finalul cursului și a început să vorbească cu toate colegele ei. La final, am luat-o din brațele profesoarei de balet, de care se lipise ca timbrul.

Acum e tare încântată și se gândește cum va fi să danseze pe scenă…

A fost greu să fiu părinte, a fost greu să o împing în afara zonei ei de confort. Poate exista și vreo variantă mai blândă. Nu știu. Ce știu e că deși i-a fost tare dificil, a reușit…

Cum să trăiești în casă cu un câine hiperenergic… fără să o iei razna

SCHNAUZER… eu nu știu cum, așa că poate mă învățați voi.

Avem un câine care face cât trei. E adevărat că e încă pui, dar parcă am mai văzut și alți pui la viața mea (și am și avut alți pui), dar altul ca el nu am cunoscut. E într-o fugă și o nebunie continue, sare permanent, iar atunci când te joci cu el, energia nu-i scade, ci pare să crească. Probabil că nu ne jucăm eficient.

De multe ori am vrut să-l iau în lesă și să-l leg la bicicletă, ca să-l alerg bine, dar are o personalitate extrem de puternică și nu acceptă lesa. Dacă i-ai pus lesa, s-a pus în fund și nu-ți mai rămâne decât să-l târăști după tine. Și cum eu sunt împotriva schingiuirii animalelor, îl las în pace. Probabil greșesc și probabil ar trebui să-l învăț să meargă cu lesa. Probabil că o să o și fac.

De când e cald, nu-l mai prind prin casă. Stă în curte toată ziua și aleargă dintr-o parte în alta. Când are chef să se plimbe, găsește căi să deschidă poarta și să evadeze, indiferent câte încuietori i-am pune noi. De fapt, în perioada asta se pare că am fost mai inteligenți ca el, pentru că n-a mai găsit calea, dar până acum a reușit să iasă printr-o bucată de gard care se mișca, dar pe care noi n-o descoperiserăm, apoi pe poarta mică, pe a cealaltă poartă mică, apoi a învățat să deschidă poarta mare.

Roade tot ce prinde, sare pe masă ca o pisică, mănâncă orice, de la bețe la pietre, la păsări moarte. Nu stă la mângâiat, pentru că sare să se joace (sare la propriu), apoi îți ronțăie mâna și devine hiperenergizat.

Îmi e clar că toată agitația asta nu-i face nici lui niciun bine și că nu e sănătoasă deloc, așa că mi-am propus să facem un plan pe care să-l ajute să mai consume energia.

  1. Să-l scot mai mult la plimbare

    Sigur are nevoie de mai multe provocări, să cunoască mai multe locuri, să meargă și să alerge. Așa că mi-am propus să-l învăț până la urmă să accepte lesa și să ieșim la plimbare. Sper să-l ajute.
    După ce o să-l învăț cu lesa, chiar îmi propun să ieșim cu bicicleta.

  2. Să mănânce mâncare gătită

    Am observat că hrana uscată îi dă și mai multă energie (probabil de la carbohidrați). Pentru un câine mai liniștit, asta e un lucru bun. Pentru al meu, nu e. Îi gătesc zilnic carne cu legume, iar din când în când îi dăm și „bobițe„ (ca să fiu sinceră, bobițe îi dau când nu apuc să-i gătesc). Comand online ”hrana caini uscata” ca să am în casă un sac mai mare, care mă ține mult timp și atât. Carne și legume cumpăr pentru el atunci când cumpăr și pentru noi. De multe ori mâncăm aceeași mâncare.

  3. Jucării cu dispenser de mâncare

    Am citit de curând pe un site al unui dresor de câini despre jucăriile astea și cum îi țin antrenați din toate punctele de vedere. Și fizic, pentru că trebuie să se afle în mișcare ca să primească mâncare, dar e și un antrenament al minții, pentru că trebuie să fie mereu atent la jucărie, ca să afle când primește mâncarea. Așa că o să-i iau așa ceva de la un magazin de animale. Știu că sunt unele care scot și sunete, ca să-i antreneze și mai mult.

Dacă mai aveți idei și sugestii, le accept cu mare drag și, mai ales, cu mare interes… Pentru că simt că îmi explodează capul câteodată cu el.

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:

– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Mă bag și eu în seamă și o întreb ce cântec e.

– Un cântec pe care l-am inventat eu acum. Mi-ar plăcea sa mai fiu bebeluș.

Nu e prima data când spune asta, ca să nu mai spun că în ultimii doi ani și un pic am jucat pe rând o mie de tipuri de jocuri cu bebeluși, în care eram pe rând, când eu, când ea, bebeluși. 

Vreau să aflu mai multe, dar nici nu apuc sa intreb, că îmi spune ea:

– Bebelușii primesc mai multă atenție. Ca Filip. Uite, el primește mai multă atenție decât mine. 

Fac o pauză, trag aer în piept și îmi gândesc răspunsul. Îl gândesc degeaba, că tot o prostie scot pe gură:

– Da, el primește mai multă atenție pentru că e mai mic și are mai multă nevoie de ajutor. Și tu primeai mai multă atenție când erai mai mică. 

Duuuuuuh, sigur că primea. Asta spusese și ea. Că i-ar plăcea să mai fie bebeluș, ca să mai primească atenție. Problema ei nu era câtă atenție primea când era mică, ci câtă atenție primește acum. 

Oricum, plusează:

– Și nu numai atât, dar câteodată mie îmi vorbiți urât, iar lui îi vorbiți frumos. Zi și tu, e cinstit așa? Că nu e…

De data asta îmi înghit cuvintele. 

Diano, acceptă ce simte fata asta a ta. Nu contează ce faci tu sau ce ți se pare ție că faci; ascultă ce-ți zice că simte!

– Îmi pare rău ca te fac să simți asta…

– Nu doar tu. Și tati

Bun, m-am mai liniștit. Măcar suntem consecvenți. Ascult mai departe.

– Câteodată pe mine ma grăbiți și vă rățoiți la mine că nu mă încalț, dar pe Filip îl încălțați voi… Și azi mi-ai vorbit urât în mașină… 

Stau să mă gândesc ce i-am zis azi in mașină… și îmi dau seama. Discutam la un moment dat despre ce au mâncat amândoi la prânz. Ema mă întreabă ce a mâncat Filip, iar eu îi răspund că a mâncat 2 castroane cu supa și 3 cu paste. Ea îmi spune că ea a mâncat 2… paste din castron. Eu mă mir și o întreb: “Atât ai mâncat tu azi la prânz?”

Iaca niște concurență între frați, pe care am încurajat-o fără să-mi dau seama. 

După replica mea, ea s-a supărat și mi-a zis “sper că ești fericită acum”. Eu nici nu știam ce mă lovise. Mi-am dat seama acum. 

Revenind la “aici și acum”, morala continuă:

– Știi, de fapt, ce îmi oferi când îmi vorbești așa?

– Ce?

– Lipsă de respect. Aia îmi oferi…

***

De aici lucrurile s-au legat frumos. I-am povestit despre cum pierdem din vedere câteodată pe drumul comunicării intenția interlocutorului. Eu astăzi nu intenționasem nimic rău, ci mă miram că a mâncat doar doua paste. Iar în altă zi nu voisem să o întristez, dar nu mai știu ce se întâmplase. 

După asta i-am ținut un mic seminar despre furie. Și cum toată lumea se înfurie câteodată, dar că nu reușim mereu să folosim oportunitatea asta ca să facem ceva bun, ci spunem sau facem tâmpenii. A stat ea și s-a gândit, a identificat inclusiv la ea câteva momente din astea. Apoi am continuat. Despre ce este furia, de unde vine, cu ce vine, cum o simțim, unde, care e rolul ei și cum putem sa o folosim în scopuri bune. 

Am rămas prietene. Mi-a zis că mă iubește, i-am zis la fel. Ne-am îmbrățișat și ne-am pupat. La final, mi-a făcut cadou toate picturile ei cu marea și încă un bonus. 

Dar rămâne problema de fond, cu atenția. Îmi propun să mă concentrez pe asta. 

… și să-i deschid un fond pentru terapie. 

PS: Pentru cine nu ne cunoaște, eu am 31 de ani, iar Ema are 4. Și 4 luni

Cum să trăiești în prezent – o lecție de la fie-mea

traieste acumSăptămâna trecută am fost la un curs. Eram extrem de entuziasmată că o să învăț lucruri noi și m-am gândit să-mi împărtășesc entuziasmul cu copiii.

– Ema, eu astăzi o să mă duc la un curs. Abia aștept.

Îmi cere programul cursului, vrea să știe când și unde va avea loc, cu cine și cine va mai fi acolo. Îi răspund conștiincios la toate întrebările. Pe măsură ce răspund la întrebările inițiale, vin celelalte întrebări puhoi. La un moment dat, o informez:

– O să fie super-interesant!

O simt că e bulversată.

– Păi ai fost deja la curs?

– Nu. Azi e prima zi în care merg.

– Aha. Păi nu înțeleg…

– Ce nu înțelegi?

– Păi dacă ai nu ai mai fost, de unde știi că o să fie super-interesant?

Și mă pune pe gânduri… Chiar așa, de unde știu eu că o să fie interesant? Zic:

– Păi mi se pare foarte interesant subiectul.

– Bine, bine, subiectul ca subiectul… Dar de unde știi că o să fie totul foarte interesant? Dacă n-ai fost deja?

M-a închis. Așa e. Și mă izbește din nou: ce mișto trebuie să fie să trăiești mereu în prezent, așa cum trăiește Ema.

M-am dus la curs cu așteptări foarte mari. Eram convinsă că o să fie super-interesant. Din fericire, a fost. Dar dacă n-ar fi fost, aș fi simțit multă dezamăgire. Și am revenit la gândul legat de așteptări și la dorința mea de a trăi cât mai mult în clipa prezentă, de a avea cât mai puține așteptări și de a mă lăsa suprinsă.

Stau și eu cu ochii pe copiii aștia ai mei, mai învăț una-alta de la ei. Ce bine că i-am făcut!

Copii adorabili

copil adorabilDacă mă întrebați pe mine, copiii sunt adorabili.

Cel mai adorabili sunt atunci când sunt nou născuți. Vai de mine și de mine! Nasul ăla mic și rotund, pufoșenia lor, mirosul de bebeluș cu lapte… Sunt irezistibili!

Apoi mai cresc și cel mai și cel mai adorabili sunt când încep să râdă. Un râs cristalin de bebeluș înseninează și cea mai întunecată seară de toamnă târzie, cu furtună și ploaie insuportabilă.

Stați așa, că am uitat cum sunt când încep să stea singuri în fund sau să se ridice singuri în picioare. Clar! Cel mai și cel mai adorabili atunci sunt! Când stau pe picioare de norulețe pufoase, care tremură sub greutatea de – vorba unei prietene – kilograme de dulceață, iar ei sunt cu gura până la urechi și cu privirea de ”ia uite, mami, unde am reușit să ajung!”

Cresc și încep să meargă. Indubitabil, atunci sunt cel mai adorabili. Cu picioarele larg depărtate, fără să îndoaie genunchii, se deplasează fericiți dintr-o parte în alta. Ce chiote, ce maratoane, câtă veselie!

Offff… Mai sunt multe etape, dar, dacă stau să mă gândesc bine, până la urmă, cel mai și cel mai adorabili sunt atunci când încep să vorbească. Cum învață ei cuvinte noi, să le lege între ele, își (și ne) pun întrebări peste întrebări, pricep deja mai bine cum funcționează lumea, lucrurile încep să aibă mai multă logică…

Iar fiecare dintre noi (părinții) are câte o povestioară simpatică despre perioada când au început copiii să vorbească. Eu îmi amintesc foarte bine despre o vreme când Ema cerea ”abaio”, iar noi nici chip să pricepem despre ce e vorba. După multe zile, vede copilul o sticlă de apă minerală (căreia noi îi ziceam ”apă cu bule”) și îmi arată triumfător: ”Abaio!”

Mai departe, ”ceața” era ”dulceață”, ”răsadurile” erau ”răsărituri” și peste tot era ”miseie” (”mizerie”). Și multe altele.

Acum trecem prin etapa asta cu Fip și mi se pare că e cel mai adorabil dintre cei mai adorabili copii. De exemplu, dacă o să-l întrebați într-o dimineață ce a mâncat, o să vă răspundă, cu siguranță, ”butoane”. Desigur că nu hrănim copilul cu butoane de tastatură, ci cu pâine prăjită cu unt și miere, tăiată în cubulețe, pe care le denumim ”crutoane”.

Dar cel mai și absolut cel mai adorabil mi se pare expresia preferată a lui Fip. Să vă povestesc.

Atunci când copiii încep să învețe să vorbească, unii dintre ei se referă la ei înșiși la diferite persoane. Unii își spun ”tu”, alții vorbesc despre ei la persoana a III-a, iar alții înțeleg sensul lui ”eu”. Ema a fost copilul care, într-o vreme, le folosea pe toate trei făcând referire la ea, de îmi era efectiv imposibil să mai înțeleg despre cine vorbește. Triplă personalitate, câteodată era ”eu”, câteodată era ”tu”, câteodată era ”Ema/ea”.

Auzeam ”stai jos” din gura ei și eram deja în dificultate. Eu? Tu? Cine stă jos. Iar dacă îmi răspundea, oricum era inutil pentru că ”eu” sau ”tu” putea să însemne oricare dintre noi.

Fip a fost de la început ”io”. ”IO”, zis cu patos, cu mărire, cu grandoare. ”A vinit IO!” când intra în cameră și deja simțeai nevoia să faci 4 reverențe și să te arunci la mila picioarelor lui rotunde. Deci, a prins el din start cine e ”io” și cine e ”tu”. N-am avut probleme.

Ce n-a înțeles el foarte bine până acum e treaba asta cu ”mine”. Adică, ”io” e clar. Grandoare, mărire, a venit zeul, toată lumea să mulțumească divinității pentru prezența lui. ”A meu” e iar extrem de clar, pentru că orice e frumos, interesant, prezintă interes sau e al altcuiva devine ”a meu”. Dar ”mine” ăla… ”Mine” ăla îi face probleme.

Eram într-o zi la masă și ca absolut de fiecare dată când stăm și mâncăm sau bem la masă, Fip a vărsat paharul cu lichid. De obicei în pahar e lapte și, tot de obicei, îl varsă pe masă, ca să poată desena prin el cu degețelele simpatice. De data asta, îl vărsase pe el.

Într-o mare nemulțumire, mă anunță:

– A dat pi tine…

Și face o pauză. Stă, se gândește, caută prin creieraș ce ar putea să zică. Ok, nu se zice ”tine” în contextul ăsta. Dar ce se zice? Stă, se gândește, apoi se luminează la față și reia:

– Mami, uite! A dat pi TINELE MEU!

Freud ce părere o avea despre ”tinele meu” ăsta?

Cum să îți convingi partenerul să devină un părinte blând

familieAm observat în decursul timpului că, în general, mamele adoptă un stil mai blând de a-și crește copiii. Parțial probabil pentru că le vine mai la îndemână, parțial și pentru că au mai mult timp decât tații să se informeze și, stând acasă în concediul de maternitate (care e departe de a fi un ”concediu” în adevăratul sens al cuvântului) se simt mai responsabile să afle mai multe despre această temă.

Din fericire, internetul nu ne aduce numai timp pierdut, scrollat prin poze cu pisici și filmulețe cu bebeluși simpatici, ci este o cale foarte facilă și validă către informație. E un avantaj pe care generațiile anterioare nu l-au avut și cele mai multe mame profită din plin de asta. Chiar dacă nu au timp să citească  ”romane de parenting”, internetul e o sursa aproape nelimitată de informații despre cum să-ți crești copilul. Nu toate site-urile se îndreaptă către un stil blând de a o face, dar din ce în ce mai multe se merg în direcția aceasta.

Și asta pentru că studiile recente nu mai validează abordări legate de pedepse și alte metode coercitive de a-ți crește copilul, ci înclină către a crește motivația intrinsecă a copilului, a-i arăta acestuia respect și considerație. În plus, e suficient să facem mici introspecții ca să aflăm despre noi că metodele aplicate de cei mai mulți dintre părinții noștri (care nu aveau acces la aceeași informație, după cum spuneam) ne-au pus ceva piedici, ne-au creat ceva complexe și că am fi ajuns și mai departe dacă unele abordări ar fi fost diferite.

Bărbații, în schimb, sunt diferiți. Contextual, ei sunt mai puțin înclinați către empatie și introspecție și au interiorizat foarte bine multe mesaje pe care le-au primit când li s-a spus că băieții nu plâng, că bărbații trebuie să fie puternici, că un băiețel nu se poate juca cu o păpușă, pentru că e rușine șamd. OK, multe dintre noi am ales să ne creștem diferit băieții, dar ce facem cu bărbații pe care îi avem?

O întrebare pe care o primesc adesea este legată de stilurile diferite de parenting în cuplurile care nu împărtășesc aceeași viziune. Mama s-a informat și a înțeles că stilul autoritar de a-ți crește copilul nu aduce beneficii pe termen lung, dar tatăl a rămas blocat în paradigma ”copilul trebuie să știe de frică părinților”, iar mama se întreabă ce poate face pentru a-l aduce în tabăra ei. Poate pentru că așa a crescut și el și i se pare natural, sau poate pentru că părinții lui i-au lăsat mână liberă și știe bine ce ”prostii” a făcut în trecut.

Oricum ar fi, decizia lui de a-și crește copilul în stil autoritar nu îl face un părinte rău, ci un părinte care asta crede că e cel mai bun lucru pe care îl poate face pentru copilul lui.

Cel mai des, aceste dileme apar în cuplurile care au ele însele probleme la bază. În cupluri în care există ”lupte pentru putere”, în cupluri în care comunicarea nu este eficientă, în cupluri în care nevoile celor doi parteneri sunt neîmplinite.

După cum ați ghicit, primul lucru pe care îl poți face este să lucrezi la relația ta. Oh, ce simplu e să scrii propoziția asta. Și ce greu e să o faci cu adevărat…

Poți începe de la a asculta cu adevărat ceea ce îți spune partenerul tău. Imboldul știu că e să-i trimiți multă informație, linkuri și cărți, pe care să le citească. Dar dacă vei reveni două paragrafe mai sus, îți vei reaminti că nu aici este problema.

Să revenim, deci. Important e să auzi cu adevărat ce îți transmite partenerul tău. Care e nevoia reală pe care o are și care nu-i este împlinită în cuplu și de ce? Ascultă activ, fără să judeci, fără să iei lucrurile personal și încearcă să vezi adevărata intenție din spatele cuvintelor lui. Privește din perspectiva asta: Tot ce îți spune este despre el și nu despre tine.
Ziceam și de intenție mai devreme. Sunt șanse foarte mari ca intențiile din spatele cuvintelor, poate nu flatante întotdeauna, să fie bune. Dar poate trece printr-o perioadă dificilă, poate are nevoie de mai multă validare în cuplu, de mai multă apreciere, poate este îngrijorat de aspectul financiar al familiei, poate trece printr-o perioadă tumultoasă la serviciu. Sunt multe motive pentru care partenerul tău pare să nu fie deschis către comunicare.

Ieși din cercul vicios al comunicării ineficiente, ascultă-l și vezi unde puteți ajunge de aici.

Dacă nu nevoile neîmplinite sunt problema, ci convingerea că așa este mai bine, pentru că așa l-a învățat experiența, cred că e important să nu-i invalidezi complet perspectiva. Pentru că invalidându-i perspectiva, îi invalidezi rolul de tată și pe el odată cu rol. Ce trebuie să faceți voi, în acest punct, este să negociați efectiv acest aspect. Iar o negociere bună, vine doar într-un proces de comunicare eficient. Atunci când partenerii nu mai comunică deschis și eficient pe o anumită temă, începe blamarea, rușinea, iar negocierea este ratată.

Nu uita ceva. Interlocutorul tău, în orice context, nu îți va spune niciodată DA, atunci când va simți că nu ești interesată de persoana lui. Dacă ceea ce îi transmiți lui nu este deloc și despre el, poți să fii sigură că nu va zice DA. Sau va zice DA, dar va continua să acționeze ca până atunci. Încercați să ajungeți la un compromis, validându-vă unul altuia emoțiile și concentrându-vă pe nevoile voastre.

Dar mai reține ceva. Un compromis sănătos nu este acela în care fiecare partener de negociere renunță la ceva, apoi se întâlnesc la jumătatea drumului, iar ambii sunt puțin nemulțumiți, dar funcționează pe principiul ”mai bine așa, decât deloc”. Nu ăsta e scopul vostru. Un compromis sănătos este acela în care ambii parteneri sunt mulțumiți de rezultat. Încercați să ajungeți aici.

O altă tactică pe care o poți folosi, este ”experimentul”. Poate că îl sperie gândul că vrei să faci doar ca tine, poate că îl nemulțumește și îl neliniștește. Propune-i să aplicați metoda ta doar pentru o perioadă. Ca un experiment. S-ar putea ca perioada definită de timp în care va trebui să empatizeze cu criza de furie a copilului să-l readucă în zona de confort. Una e să știi când se va termina ceva ce nu ți se pare ok și să știi că decizia e reversibilă și nu pe perioadă indefinită și alta e să intri într-o horă de la care te aștepți să dureze toată viața. O să ți se tocească pantofii.

Pe 13 mai 2017 revine Laura Markham într-o conferință organizată de Totul Despre Mame, la RIN GRAND Hotel. Eu am fost data trecută și mi-a plăcut tare mult de ea și voi merge și acum. Mi se pare un eveniment greu de ratat pentru un părinte. Tare mult aș vrea să aflu ideile și sfaturile ei pe acest subiect, care mi se pare din cale afară de sensibil.
Dacă vreți să vă înscrieți, o puteți face încă la preț redus, de EarlyBird. Dar trebuie să vă grăbiți, pentru că prețul redus mai este valabil 2 zile doar.

2 sfaturi importante pentru părinții care vor să se relaxeze în concediu

concediu

Vine vara. Mai e atât de puțin, iar eu abia aștept să plec la mare. Am fost la mare în fiecare vară de când avem copii și am încercat de fiecare dată să îmbinăm utilul (adică să fim părinți responsabili) cu plăcutul (adică să fim părinți relaxați). Ideea era să revenim din concediu suficient de liniștiți și încărcați cu energie pozitivă (toți) încât să ne dorim să mai mergem și cu altă ocazie. Zic eu că ne-a reușit de fiecare dată, dar am îndeplinit niște criterii ca să fie tot ok pentru noi, adulții.

Despre ce am făcut ca să le fie copiilor bine (și implicit și nouă), am mai scris aici. Despre cum facem bagajele am scris aici (aș mai adăuga la lista de acolo un termometru de cameră, pentru că sunt control freak și trebuie să știu exact ce temperatură avem în orice secundă din viața noastră; am și o scuză, și anume că dacă se face prea cald, copiii mei nu mai dorm. Despre temperatura din camera copiilor, am scris aici.)

Dar astăzi vreau să vă scriu, ca de weekend așa, cum putem face să ne fie nouă bine. Sunt două sfaturi simple, dar care nouă ne-au bucurat vacanțele și viețile. Asta pe lângă liste de bagaje, luat după noi

  1. Am lăsat așteptările acasă
    Asta am reușit eu să fac mai recent. Adică, am făcut și în trecut, dar mai cu remușcări câteodată. Pe scurt, nu am fost și nu suntem genul de părinți care se cară în concediu cu steamerul și cu blenderul, nici cu oala de mâncare de acasă, nici nu am dat foc la televizorul din camera de hotel și nici nu am luat detergent după mine ca să le spăl scutecele de mână (oh, wait, asta am făcut. Dar nu mai fac :)))
    Da, am pregătit gustări pentru mașină, dar n-a fost un capăt de țară că am mâncat înghețată, că au mâncat covrigi, că la restaurant au cerut cartofi prăjiți, (mai nou) că n-au dormit de prânz.
    N-o fi 100% sănătos, dar pentru noi a fost o grijă în minus.
  2. Am plecat cu prieteni
    Am plecat și fără prieteni, dar nu prea avem când să petrecem timp în 4-5-6 fără să ne îngrijim de copii, ceea ce se traduce prin ”eu stau cu copiii, cât tu interacționezi cu adulții, apoi schimbăm”. Așa că am ales camere de hotel fie aproape de curte, fie aproape de sala de restaurant, și am lăsat în camera copiilor monitorul de bebeluși, ca să-i vedem/auzim când se trezesc. Am preferat să nu plecăm în concediu dacă n-am găsit oportunitatea asta, de a evada seara, după ce se vor fi culcat copiii. Ar fi fost foarte frustrant să rămânem consemnați în cameră după ora lor de somn (foarte devreme în vacanțe). Am avut (și avem) un sistem de monitorizare video de la Philips Avent (văd că nu mai e pe site fix cel pe care îl aveam noi, care e mai vechi), despre utilitatea căruia m-am îndoit serios până la primul concediu. Când am mulțumit divinității că el există, pentru că Ema era în cameră și dormea blocată de protecțiile laterale de pat (altă investiție extraordinară), iar noi eram în curtea vilei unde ne cazaserăm, cu prietenii noștri, la un pahar de vin și o discuție de vreo 4-5 ore. Divin!

Aveți și alte sfaturi?

Cum să alegi geanta potrivită pentru tine și alte frivolități

geanta

 

Am mai scris eu aici, pe blog, despre pasiunea mea pentru genți. Dar pasiune, nu glumă. Zeci și zeci de genți zăceau în debara. De fapt, nu e corect spus ”zăceau”. Pentru că le foloseam cam pe toate. Nu era problemă dacă aveam câte 5 negre, 4 roșii, 5 albastre, nu știu câte verzi, etc. Aveam genți mici, genți mari (gențile nici mici, nici mari nu mi-au plăcut niciodată). Genți mai ieftine și genți mai scumpe, cu bretele lungi sau cu mâner, tot felul de modele, cu fermoar, fără. Era ca un magazin de genți debaraua mea.

Recent am intrat puțin în ele și le-am redus mult numărul. Am rămas cu puține, pe care nici măcar nu le mai schimb între ele cum făceam pe vremuri. De exemplu, de mai bine de o lună folosesc, zi de zi, aceeași geantă. Este una din puținele în care îmi încap laptopul și accesoriile lui, cărți, agenda, portofel, un măr, sticla cu apă, crema de mâini, rujul, ochelarii de soare și celelalte multe lucruri pe care le mai am înghesuite acolo.

Dar am avut întotdeauna câteva criterii după care mi-am ales gențile. Vi le zic și vouă, poate vă ajută să vă alegeți o geantă bună, pe care să o folosiți cu drag mult timp.

  1. Dimensiunea și forma bretelelor

    Gândiți-vă bine în ce contexte o să o folosiți și ce lucruri vreți să băgați în ea. În funcție de dimensiune și greutatea pe care estimați că o va avea, uitați-vă bine la forma bretelelor. Țineți minte că o geantă îndesată cu lucruri, din care pare să explodeze în orice clipă fermoarul arată mult mai puțin bine (:) ) decât o geantă mare, dar în care să aibă loc toate lucrurile pe care le cărăm după noi.
    Eu am acum o geantă mare, în care musai să-mi încapă laptopul. Nici gând să-mi mai cumpăr vreo geantă de zi cu zi în perioada următoare în care să nu-mi încapă laptopul, pentru că îl am în fiecare zi la mine. Din fericire, nu e un laptop foarte mare, drept urmare nu am nevoie de un rucsac special pentru el. Dar, pentru că se adună multe sute de grame odată cu laptopul meu și cu accesoriile lui, am nevoie de niște bretele late și comode. Din fericire, la geanta pe care o am, pot schimba bretelele. Prima dată alesesem niște bretele foarte frumoase… și foarte subțiri. După 15 minute de cărat geanta pe umăr, simțeam că mi s-a oprit circulația către brațe. Am pus bretele mai late și acum nici nu o mai simt pe umăr.

  2. Culoarea

    Chiar dacă e frumoasă, gândiți-vă bine dacă aveți la ce să o potriviți. Da, știu, geanta nu se mai asortează la pantofi (mi-a luat mult timp să accept asta, dar acum sunt ok cu gândul că am pantofi albaștri în picioare și geantă verde pe umăr), dar trebuie să fie din același film cu restul de culori pe care le ai pe tine. Ca idee, în afară de culorile neutre, care merg la aproape orice nebunie ai avea pe tine, cât de cât universal asortabile mai sunt și roșu, albastru, muștar. Rozul, movul, galbenul pal, de exemplu, par aruncate din pom, dacă nu e bine studiată ținuta cu totul.

  3. Cum arată materialul din care e făcută?

    Dacă e din piele, arată binișor, teoretic. Dar dacă nu este o geantă din piele, e important să arate decent. Oricât de frumos ar fi modelul, ar fi culoarea, oricât de potrivită ar fi lungimea bretelelor, tot farmecul se pierde atunci când arată ca o husă pentru un scaun de autobuz. Există genți la prețuri decente, din piele ecologică, dar care arată foarte bine.

  4. Dacă nu mai arată bine, schimb-o

    Știu, ne atașăm de ele. Cum să o arunc? E geanta perfectă, de dimensiunea perfectă, o culoare minunată, îmi încape tot în ea și o pot asorta și la blugi, dar și la sacou. E extraordinară! Dar curg ațe din ea și nu mai are un mâner. Arunc-o! Cu siguranță o să găsești alta, la fel de frumoasă și practică, pe care o să o îndrăgești până la urmă.

Eu visez acum la o geantă roșie mare și la una gri mare și mă tot uit peste tot. Mai caut o carte, mai caut o geantă. Bine că există internetul, pentru că timp de umblat prin magazine nu prea mai am. Cât despre genți, desigur, am și roșie, dar și gri, dar nu suficient de mari. Uffff, iar o să strâng o debara de genți…

Copiii și sportul – câteva idei

bicicleteEu nu am făcut sport când eram mică, pentru că nu m-a lăsat mama. Se temea pentru mine. Se temea că o să transpir și o să răcesc, că o să fac prea mult efort și n-o să suporte inima, că o să-mi stric încheieturile, că o să-mi șubrezesc genunchii sau altele. Drept urmare, n-am avut niciodată cultura asta a sportului. Știu, rațional, că e sănătos să faci sport. Și trag de mine să mă mișc. Dar nu vine deloc natural și imi vine cumva peste mână.

Așa că aș vrea să procedez diferit cu copiii mei. Mi-ar plăcea ca ei să facă sport de plăcere, nu pentru că trebuie și e bine.

Și m-am gândit eu că ar fi bine să începem deja de când sunt micuți.

Bicicleta

Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri cum îi cumpăram Emei prima ei bicicletă de echilibru. Avea un an și jumătate, iar bicicleta nu a prezentat foarte mult interes până a mai crescut… și i-a rămas mică. Mă uit acum la Filip și parcă mi se pare că și lui i-a rămas deja mică și că i-ar trebui alta. Am căutat un pic (de fapt, caut de anul trecut, dar atunci îi căutam Emei) și m-am oprit pe site la biciclop pentru că știu că de la ei le poți și comanda, dar putem merge și în magazinul fizic, ca să putem testa.
Ema are deja o bicicletă normală, cu două roți și cu roți ajutătoare și nu cred că îi mai trebuie alta de echillibru. Tare mă bucur că a venit vremea asta frumoasă și că putem ieși iar în fiecare seară să pedalăm. Desigur, cu căști, da?

Trotineta

E din aceeași categorie cu bicicleta, doar că este mai ușor de transportat. Mai ales pentru mine, pentru că bicicleta mea trebuie demontată ca să o pot băga în mașină dacă ne hotărâm să pedalăm prin parc (din păcate nu putem ajunge cu bicicleta în parc, pentru că trebuie să pedalăm o bună porțiune din drum pe Centura Bucureștiului, unde nu sunt condiții pentru bicicliști, cu atât mai puțin condiții pentru bicicliști mici, cum sunt copiii). Așa că mă bătea gândul să-mi iau și eu o trotinetă pentru adulți. Copiii au una și, probabil, în curând vor mai avea nevoie de una (de fapt, au două, dar una nu le place).

Role

Anul trecut i-am luat Emei role. La capitolul role nu am prea multe de adăugat, pentru că are destul de mult de exersat. I s-a părut greu și i-a venit de multe ori să renunțe. N-a renunțat, dar nici n-a învățat încă să meargă pe ele. Să vedem vara asta cum va fi.

Înot

A trecut deja un an de când Ema merge la înot în fiecare săptămână. Vara suntem zilnic la piscină, câte o jumătate de oră în fiecare seară, când nu mai arde soarele atât de tare. De o lună a început și Filip cursurile de înot și mă bucur tare mult că și el merge cu același entuziasm ca și sora lui. După vreo 3 luni de curs, Ema deja știa să înoate fără ajutor. Dar era cu un an mai mare decât e Filip acum. Sunt curioasă dacă o să știe și el să înoate până face 4 ani.

Balet

Poate o să spuneți că nu sună a sport, dar este. Duminică dimineața mergem la balet. Mă rog, Ema merge. Baletul e o formă foarte delicată și expresivă de exercițiu fizic, de autocontrol, de echilibru și de ce mai vreți voi.

Alergat liber, cățărat, sărit, țopăit

… și alte chestii naturale, legate de copilărie. Important e doar să aducem copiii în contextul potrivit și să-i lăsăm să se desfășoare liber. Eu nu-i limitez cu nimic altceva decât ”dacă nu poți încă, înseamnă că nu ești pregătit” (ceea ce înseamnă că nu-i urc eu pe cine știe pe unde, ci trebuie mereu să se urce singuri, doar sunt acolo să-i prind dacă e să cadă). Nu ”nu mai alerga că transpiri”, nu ”nu mai alerga că o să cazi”, nu ”nu te mai urca acolo că mor de inimă”. Încerc să-mi depășesc limitările mele, ca să nu le transmit lor mai departe (recunosc, sunt situații în care îmi stă inima în loc și mi-ar fi foarte confortabil să-i opresc și gata). Ne place să ieșim în pădure, pe câmpii mari, dealuri, etc., în tot felul de locuri în care copiii se pot desfășura liberi.

Voi ce sporturi faceți?

 

Copiii și scaunul de mașină

SCAUN MASINAHai că sunt pe val cu subiectul ăsta în perioada asta. Știți cum sunt reprezentanții MLM-urilor care vor sa vă atragă în schemă? Foarte hotărâți, cu toate raspunsurile, foarte insistenți? Cam așa sunt și eu acum în legătură cu transportarea copiilor în scaune de mașină.

Să nu credeți vreo clipă că predic în favoarea utilizării scaunelor de mașină pentru că am avut niște copii care au stat în ele și gata. Nici că sunt genul ăla de mamă relaxată atunci când copilul plânge, pe principiul ”mai bine să plângă decât să moară”. La noi a fost dramatic cu scaunele astea de mașină. Pentru amândoi copiii. Și pentru amândoi părinții.

Ema a acceptat scoica în primele 2 sau 3 luni de viață. O puneam în scoică și adormea instant. N-aveam treabă cu ea. Dacă era drumul mai lung, opream când se trezea, o alăptam, apoi o puneam înapoi și continuam călătoria. Luam scoica din mașină cu ea adormită și nu se trezea. Era minunat.
Dar a trecut perioada asta și a ajuns să o urască profund. Nu reușeam să facem nici un drum de 10 minute, decât dacă era obosită și adormea. Din fericire, adormea ușor în mașină. Așa că toate drumurile noastre se întâmplau la ora de somn a copilului. Dacă nu ne puteam sincroniza cu ora de somn, nu mai plecam. Problema era că la 4-5-6 luni deja nu mai avea decât vreo două somnuri pe zi. Așa că, ori plecam cu ea la somnul de dimineață și ne mai întorceam acasă la somnul de după-amiază, ori nu mai plecam deloc. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, între 4 și 8 luni ajunseserăm să nu prea mai folosim mașina. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă n-am fi locuit la Cuca Măcăii, departe de orice forma flexibilă de transport în comun
Cât despre escapade… În primele ei 10-11 luni de viață am plecat din București de două ori. O dată până la mare (…și a fost îngrozitor. Drumul de la Constanța până în Tunari l-am făcut în 8 ore) și o dată până la munte.

Din păcate, nu conta dacă eram lângă ea sau nu, dacă o țineam de mână sau de picior, dacă avea jucării au ba. Nu. Dacă era în scaun și nu adormea, n-o mai puteai opri din plâns.

Când am făcut al doilea copil, am sperat să nu fie la fel. N-am avut noroc.

Filip a urât scaunul de mașină din prima lui zi de viață. Nu-i plăcea, nu voia, protesta mereu. Și, în cea mai mare parte a timpului, nici nu adormea în mașină. Așa că aveam un sistem. Ne asiguram că plecăm de acasă, cu mașina, la ora de somn. Luam copilul, îl puneam în scoică. Puneam scoica în leagănul legat sub scara din living și îl bălăngăneam. Când adormea, luam scoica și o mutam în mașină. Apoi plecam. Dacă nu eram acasă (implicit nu aveam leagănul la îndemână), se proptea domnul V. cu mâna stângă în perete, iar în mâna dreapta bălăngănea față-spate scoica copilului până când copilul adormea. Dura 3 minute sau 15, mișcarea trebuia să fie constantă. Altfel acolo rămâneam.

Problema era că de data asta nu mai puteam evita mersul cu mașina, cum făcusem la Ema. Nu, pentru că, de data asta, trebuia să mergem în fiecare zi să o luăm pe Ema de la grădiniță. Și nu, nu puteam face asta fără mașină, pentru că locuim în afara Bucureștiului, iar grădinița e în alt oraș (sună dramatic, de fapt sunt 18 km de linie aproape dreaptă între casă și grădiniță). Plecam de acasă cu el adormit, dar la întoarcere era deja odihnit și se trezea. Iar dacă se trezea, plângea. Iaca, deci, cum făceam eu ăștia 18 km în 200 de ore, cu opriri din 10 în 10 minute să-l alăptez ca să-l liniștesc. Îmi imaginez că nici pentru Ema nu era deloc plăcut să petrecem atâta timp în mașină, lângă frati-su care plângea de nu ne mai auzeam gândurile. Mi se rupea sufletul de el, că trebuie să-l chinuim așa… Dar nu puteam altfel. Nu avea cine altcineva să o ia pe Ema (decât dacă o lua la 6, iar asta era foarte târziu pentru mine). Am funcționat în stilul ăsta o vreme.

Până la urmă, nu știu când s-au aliniat planetele pentru fiecare în parte, dar copiii au acceptat scaunele și nu concep să meargă fără. Nu avem probleme că nu acceptă să se așeze, că vor altundeva în mașină sau că nu vor să pună centurile. De când am făcut accidentul, Ema a decis că vrea și ea scaun ca al lui Filip (rear-facing). Și da, la 4 ani și 3 luni, o să-i luăm un scaun rear-facing, deși a mers cu fața către sensul de mers vreo 3 ani deja (sper să nu se răzgândească până îl comandăm).

Dar ce am făcut concret ca să ajutăm copiii să accepte scaunele?

  1. Am fost hotărâți și consecvenți

    Am preferat să opresc de o mie de ori, dar să nu scot copilul din scaun în timpul mersului. (Să nu fiu nasoală, recunosc, cu Filip s-a întâmplat o dată, pentru că plângea atât de tare, încât am crezut că o să pleznească, iar eu nu aveam unde să staționez în clipa aia. Am avut coșmaruri în nopțile de după, pentru că este foarte periculos ce am făcut. Îmi fac mea culpa, mă bucur că n-am pățit nimic atunci și vă rog pe voi să nu faceți ca mine.)
    Dar, ca să văd partea bună a consecvenței mele, în rest am folosit scaunele. De fiecare dată. Pe lângă faptul că ar fi fost ilegal și extrem de periculos să călătoresc cu ei în brațe, mi-am dat seama că dacă îi scot din scaune, vor cere asta și pe viitor și va fi cu atât mai greu să-i conving să le accepte.

  2. Am transformat scaunul într-o poveste frumoasă

    Am stat eu așa și m-am gândit și mi-am dat seama că ei au nevoie să se simtă în siguranță în scaunele alea. Nu doar fizică, ci per total. Cumva să fie un loc primitor și care să le gâdile puțin imaginația. Așa am transformat scaunul într-un avion, într-o rachetă, într-o barcă, într-un tron. În multe lucruri, în funcție de inspirația mea de moment, sau de interesele lor.

  3. Folosim huse de vară

    Am constatat eu că unul din motivele pentru care nu suportă scaunele alea este și faptul că se încing în ele. Noi, adulții, ne mai putem mișca în scaunul nostru, pentru că avem centura flexibilă. Centurile lor sunt fixe și îi obligă să stea cu spatele lipit de spătar. Așa că am investit în huse de vară (desigur produse de producătorul scaunelor, ca să fiu sigură că sunt compatibile din punct de vedere al siguranței). S-a simțit diferența.

  4. Le-am adus păturica preferată

    E cu dublu-sens. În primul rând, aveam nevoie de o pătură, pentru că iarna nu circulăm cu copiii îmbrăcați în jachete în scaune, așa că trebuie înveliți cu ceva. În al doilea rând, păturica preferată din casă le dădea cumva o senzație de siguranță. Fiecare era cu a lui.

  5. ”Până nu te așezi și nu punem centurile, nu putem pleca”

    E un soi de semi-condiționare, dar, până la urmă, ăsta e adevărul. Până nu se așezau și nu prindeam centurile, nu plecam de pe loc. E regulă. Voiam să o scriu în mașină la un moment dat.

  6. S-au jucat în mașină

    Aici e meritul lui V., care a păzit copiii care se jucau în mașină, până s-a plictisit. Mers din față în spate, din spate în față, pus cd-scos cd-pus cd-scos cd-pus cd-scos cd, închis-deschis-închis-deschis-închis-deschis-etc. geamuri și tot așa. I-a ajutat mult să se familiarizeze cu mașina, să vadă ce face ea, de fapt, cât de cât cum funcționează, ce așteptări să aibă de la ea.

  7. Au văzut alți copii în scaune

    Am căutat poze cu copii în diferite scaune, fete, băieți, mici, mari și le-am arătat. Am analizat ce postură au, cum sunt centurile, dacă diferă scaunele copiilor mai mici de cele ale copiilor mai mari și altele. Ideea a fost să-i familiarizăm cu conceptul, să vadă că e ceva normal și natural și că nu sunt singurii oameni de pe planetă care călătoresc așa.

  8. Suzeta

    Nu-s adepta suzetei, dar la Ema ne-a ajutat mult în călătorii, deși n-am folosit-o mult timp (tocmai pentru că ne încurca în alte planuri). La Filip nu am avut deloc suzetă, dar erau momente în mașină în care probabil ne-ar fi ajutat. Până la urmă nu i-am dat deloc și niciodată suzeta, și cred că am făcut bine. Am ales calea grea și pentru mine, dar mai ales pentru copil. Sper ca beneficiile pe termen lung să fi fost mai însemnate…

  9. Am evitat călătoriile lungi

    După cum scriam și mai sus, am evitat, pe cât posibil, călătoriile lungi. Sau orice călătorie, dacă am putut, în perioadele critice.

  10. Am ascultat povești și am încercat să-i antrenez în jocuri

    Dar asta funcționează mai degrabă cu copiii mari, în momentele în care se plictisesc. Cântece, jocuri, ”hai să găsim o mașină roșie”, ”hai să vedem câți copaci înfloriți găsim pe drum”, etc.
    Ca să nu mai spun că avem o colecție impresionantă de CD-uri audio, aproape toate cu povești, pe care le știu pe de rost. Și copiii la fel, dar rutina ascultării aceluiași CD pe aceeași rută sunt convinsă că le transmitea niște senzații legate de siguranță.

La voi cum a fost?

Garderoba de primăvară pentru copii

VMpnc1490016880

Wow, vine primăvara. De când o așteptam. Iubesc zilele calde, soarele, iarba verde, lumina naturală din casă. De fapt chiar acum stau la biroul meu lipit de geam, iar fereastra e laaaarg deschisă. E atât de soare, încât a trebuit să mă mut pe un colț de birou, ca să pot vedea în monitorul laptopului. Ca să nu mai spun că la geam am niște suncatchere care aruncă sclipiri colorate în toată camera. Ce să mai, iubesc primăvara. În fine, nu la fel de mult ca vara, dar asta e altă poveste.

Ce iubesc cel mai și cel mai mult la anotimpurile astea calde e faptul că… nu mai durează între 30 de minute și 15 ani să îmbraci doi copii ca să ieși cu ei pe ușă. Astă iarnă țin minte că a ieșit V cu copiii în curte, pentru că eu voiam să mai lucrez ceva din birou. Practic, nu m-am putut dezlipi de ușa de la intrare, pentru că permanent a trebuit să îmbrac sau să dezbrac unul sau alt copil. Ba că vrea afară, ba că vrea la pipi, ba că s-a udat, ba că îi e cald, ba că… Ieșea unul pregătit de zăpadă, intra celălalt cu problema lui. Până îl rezolvam pe al doilea, se întorcea primul cu altă problemă. Și tot așa.

Acum e diferit. Acum arunc un hanorac peste ei și ieșim pe ușă. Ce viață…

Partea care nu-mi place este că trebuie să mă introduc în dulapurile lor și să fac puțină ordine. Să văd ce haine mai au, ce haine le mai trebuie. Ca să pot face asta eficient, mi-am făcut o listă. Și mă gândesc să o împărtășesc și cu voi.

Deci, iată cum arată garderoba de primăvară a unei fetițe de 4 ani și a unui băiețel de 2 ani.

 

Revin la calculul pe care l-am făcut când am compus garderoba de toamnă.

În primul rând m-am gândit câte schimburi de haine i-ar trebui (set complet). O săptămână are 7 zile. Eu plănuiesc să nu mai spăl haine mai des de o dată la 4 zile, deci patru rânduri de haine. Mai adaug unul pentru ziua în care celelalte 4 sunt în mașina de spălat și uscător. Încă două pentru celelalte două zile. Două schimburi de haine sunt blocate permanent la grădiniță. Și am mai vrut un set de rezervă. Pe lângă astea, am mai luat câte un set de haine mai elegante.

În concluzie, 9 rânduri de haine de zi cu zidin cap până în picioare (care toate conțin și pantaloni lungi și scurți, și tricou, dar și bluză cu mânecă lungă) ar fi suficiente în cazul nostru, plus ceva haine mai deosebite.
Pentru asta eu am ales:

Ema, 4 ani si 3 luni

  • 4 rochițe de tricou, stil maieu sau cu mânecă scurtă, pe care le poate purta peste 4 tricouri cu mânecă scurtă sau 4 bluze cu mânecă lungă. Pe sub rochițe poate purta 4 perechi de chiloți sau 4 perechi de colanți
  • 4 perechi de colanți 3/4, la care plănuiesc să asortez 4 tricouri cu mânecă scurtă sau 4 bluze cu mânecă 3/4
  • un trening complet
  • un hanorac
  • două perechi de pantaloni (blugi sau alt tip) cu două cămăși/bluze mai drăguțe
  • două rochițe mai elegante ar fi suficiente, dar ea are mai multe. La rochițe adaug 2 perechi de dresuri și două cardigane subțirele
  • costum complet de noroi și ploaie
  • o jachetă subțire
  • un paltonaș subțire
  • 3 pijamale
  • o șapcă și o pălărie de soare

Filip, 2 ani si 2 luni

  • 9 perechi de pantaloni de trening sau scurți cu 9 bodyuri asortate (mânecă lungă+scurtă)
  • un trening complet
  • o pereche de pantaloni cu o bluză mai elegantă
  • două hanorace
  • 3 pijamale
  • o șapcă
  • costum complet de noroi și ploaie
  • un cardigan cu nasturi
  • o jachetă subțire

De încălțat le trebuie câte o pereche de sandale și câte o pereche de adidași, plus fiecare câte o pereche de papuci Crocs. Cizme de cauciuc au deja.

Oare am uitat ceva? Vreau să mă duc în weekend să fac aprovizionarea, pentru că am văzut că se încălzește și mai tare vremea, așa că să-mi spuneți până atunci ce mai lipsește.
M-am uitat pe site la Miniprix. Din păcate, nu m-am uitat doar la copii, ci am trecut și pe la adulți. Nu știu dacă am scris asta pe blog până acum, dar eu sunt fanul lor declarat. Foarte multe din hainele mele si foarte mulți din cei mai comozi pantofi ai mei sunt luați de la ei din magazin. Cel din Otopeni e chiar aproape de noi și mă mai duc să casc gura câteodată pe acolo. Și plec mereu cu câte o punguță de ceva.

Acum o să mă duc să-mi caut sandale. Și tricouri. Și niște rochițe. Ah, stați, vorbeam despre copii, nu?