4 jocuri pentru copii pe care le poți juca în mașină

Mai sunt câteva săptămâni până când se termină și mult așteptata vacanță de vară. Pe 9 septembrie reîncep grădinițele și școlile. Dacă aveți copii de grădiniță, asta nu o să vă afecteze neapărat planurile de vacanță, însă dacă aveți copii de școală, după 9 septembrie s-a terminat (pentru o vreme cu plecările lungi). Și la noi în familie o să avem una bucată școlar(ă) începând din toamnă și trebuie să recunosc: lipsa asta de flexibilitate în stabilirea concediilor îmi displace profund. Dar, csf, ncsf. Ne-am adaptat ca niște ființe sociale și responsabile ce suntem și săptămâna viitoare plecăm în concediu.

Plecăm în concediu cu copiii, pentru prima dată la un drum mai lung. Nu am fost cu ei mai departe de Craiova dintr-un singur foc. Când am ajuns până aproape de Cluj, am făcut-o într-un tur de țară. Nu știu dacă decizia mea o fi una sănătoasă sau una care vine din traumele mele de mamă timpurie, când amândoi au urât cu pasiune mersul cu mașina chiar și pentru 10-15 minute, dar până acum pe distanțe lungi am luat avionul și basta. Acum o să mergem și noi, ca toți oamenii din zonă, în vacanță în Grecia. La momentul la care am făcut rezervările, visteria familiei se golise brusc din cauza unui eveniment neprevăzut, așa că am ales să mergem un pic mai low budget și să renunțăm la avion. Sigur, nu ne dezicem de la drumurile noastre nu foarte lungi și vom înnopta în Sofia, dar chiar și-așa, ne așteaptă niște drumuri de câte 5 ore.

Cum o să-i distrăm pe copii pe drum? Sau cum o să se distreze ei (deja simt că nu mă mai privește la fel de mult distracția lor 🙂 )? Sau ce jucării luăm la noi, care să nu umple mașina cu totul și pe care să nu ne temem că le descompletăm (pe lângă 2-3 păpuși și 2-3 mașinuțe și un pistol)? Vă las aici câteva idei de jocuri de călătorii care nouă ne plac. Zic ”nouă” pentru că din moment ce jucăm împreună, trebuie să ne placă și nouă, adulților. Nu doar copiilor. Deci, avem drept de veto la jocurile care nu ne plac sau de care ne-am plictisit. Sunt puține, pentru că mai puțin contează jocul și mai mult contează compania, știți cum e. Iar copiii noștri sunt chiar o companie plăcută și foarte previzibili, dacă ar fi să adaug asta. Filip câștigă aproape mereu pentru că e … hm hm … norocos, pentru că e foarte isteț la chestii care țin de lumea reală (street smart îi zicem noi, practic îi merge bine mintea inteligenței emoționale 🙂 ). Și pentru că soră-sa, obișnuită să fie intelectuala familiei (yup, când copiii se joacă la locul de joacă, ea stă cu noi la masă și citește sau face exerciții de matematică și abia așteaptă să înceapă școala ca să primească teste și teme – o să fie dezamăgită când o să vadă că unul din criteriile mele de selecție pentru școală a fost fix: ”Puține sau deloc teme” :)))… așa, cum ziceam, și pentru că soră-sa, cu avantajul vârstei, experienței și cunoștințelor acumulate, îl subestimează serios. Ultima oară când l-a subestimat, a pierdut în câteva minute aproape toate piesele de la șah, deși Filip mai avea doar un turn și un nebun, apoi rămași doar cu regii și câte doi pioni, au decis că-i cazul de remiză. A și zis ”Aha, Fip s-a descurcat mult mai bine decât mă așteptam”. There you go… Închipuita poziție de superioritate ne dă de furcă și nouă, adulților, care pierdem în viață din cauza ei. Darămite într-un joc de șah. Lecție de viață, cum s-ar zice.

Daaaaaaar, se vede că n-am mai scris pe blog de ceva vreme. M-am întins la scris ca o bunicuță nevorbită și voi, probabil, tot așteptați să vă povestesc despre jocurile astea magice: mici, care nu se pierd, care ne distrează, pe care le putem juca în mașină sau în camera de hotel, sau pe plajă, sau pe masa de la restaurant, când mâncarea se lasă prea mult așteptată. Say no more.

Să trecem, deci, la treabă. Iată preferatele de dimensiuni reduse ale familiei noastre:

Monopoly Deal – Joc de cărți

Avem acasă jocul clasic Monopoly și avem și Monopoly Junior. Și le jucăm și pe unul și pe celălalt. Dar, când eram într-o zi într-o librărie, se ridică un cap victorios dintre rafturi și strigă cu entuziasmul omului care a găsit ceva pierdut din timpuri străvechi: ”Maaaamiii, am găsit!!!”. Capul era al lui Fip, iar comoara lui era jocul din poză. L-am întrebat dacă-l căuta de mult timp, însă mi-a infirmat această ipoteză. ”Cum să-l caut, dacă nici nu știam că există?”. Mkay.

Oricum, jocul de cărți îmi place mai mult decât varianta lui e boardgame, pentru că e mai flexibil. Pentru că ai mai mult spațiu de decizie și nu ține de noroc decât într-o foarte mică măsură. Nu vă lăsați păcăliți de ce scrie pe cutia lui. Nu, nu prea se joacă în 15 minute și e potrivit pentru vârste mai mici de 8 ani. Da, cu Filip jucăm cu cărțile la vedere, pentru că nu știe să citească și încă nu a învățat pe de rost ce reprezintă fiecare cartonaș. Dar alte impedimente nu avem.

Și, spre deosebire de fratele lui mai mare cu zaruri și pioni, îl putem juca și în mașină, pe drum.

UNO

Cred că am scris de jocul ăsta de multe ori până acum, dar îl avem de 3 ani și e încă în topul jocurilor preferate în casa noastră. În poză era 28 decembrie 2017 și eram în tren. Seamănă puțin (mai mult) cu jocul de Macao pe care îl puteți juca din orice pachet de cărți, dar dacă o să-i întrebați pe ai mei, cu care joc și UNO și Macao, cele două nu se exclud, pentru că ”Mami, dar sunt două jocuri diferite. La fel cum supa e diferită de felul 2”. Da, ok. Am înțeles ușorul iz de șantaj :)) Așa că transmit mai departe informația: Deși seamănă, nu-s același lucru și le puteți juca pe ambele.

Păcălici

Vai, ce-mi plăcea jocul ăsta când eram mică. Era preferatul meu. Foloseam cartonașele alea în fel și chip, jucam și singură, la două mâini, atunci când n-aveam cu cine să joc. Îmi plăcea tare mult. M-am bucurat să găsesc într-o librărie o variantă cu aceleași ilustrații ca cele de când eram eu mică. La fel cum m-am bucurat când am găsit un joc de șah care mirosea exact ca jocul meu de când eram mică. L-am cumpărat fără să clipesc, după ce l-am mirosit bine pe toate părțile, sub ochii foarte nelămuriți ai doamnei care-l vindea și ai lui V.

Cât despre Păcălici, că despre el era vorba, ăsta chiar e un joc bun pentru jucat în mașină. Îl jucați și voi când erați mici?

Cortex IQ Party

E un joc greu, un joc care provoacă jucătorii (mici sau mari), care pune la lucru memoria, concentrarea, intuiția, logica, rapiditatea, care antrenează simțurile. Jocul e unul competitiv, pentru că întorci cartea cu provocarea și primul care se anunță, trebuie să răspundă la ea. Dar noi nu jucăm așa, iar pentru Filip am renunțat și la presiunea timpului. Practic, alegem pe rând câte o carte și încercăm să rezolvăm provocarea. Și încercăm până ne iese. Pentru noi nu mai e un joc de competiție, cu câștigători și pierzători, ci un joc despre a rezolva o problemă, cum rezolvi problemele de matematică. E unul din cele mai istețe jocuri pe care le avem.

Astăzi o să mă duc într-o librărie să găsesc și un joculeț mic, cu zar, bun pentru călătorie. Am văzut unele magnetice de la Momki, care par foarte potrivite pentru drumul cu mașina, cu avionul sau pentru a fi jucate pe plajă și suntem gata pregătiți de plecare.

 

Păpușile și jocurile de rol

Cât a trecut de când erați voi mici și vă jucați cu păpuși? Sau mașini? Sau ce-or fi fost? La mine a trecut atât de mult timp, încât ieri au scos copiii dintr-un cufăr bebelușul meu preferat de când eram mică (îl chema Bebiță) și au început mâinile să i se dezintegreze. În apărarea vârstei mele,

3 cărți pentru copii despre perspective

Vine un moment în viața oricărui copil în care are nevoie să afle despre perspectivele diferite ale celor din jur. Sună impresionant și, de fapt, ei fac asta în fiecare zi și din fiecare interacțiune din jurul lor. Din momentul în care mintea lor e capabilă să se pună în papucii celor din jur, ei fac asta sau observă cum ceilalți fac asta.

Dar știți cum e. Una e să observi, să faci și tu și alta e să o pui și în cuvinte. Sunt două fațete diferite ale aceleiași monede și e de mare folos să poți pune în cuvinte conștiente un anume comportament, tipar, emoție, orice. Practic, de multe ori psihoterapia chiar despre asta este. Despre cum poți descâlci fire încurcate ale minții și cum le poți organiza ca să le vezi mai bine și ca să poți tricota cu ele. Cam așa:

De multe ori, asta fac și cărțile pentru copii. Iar atunci când simțim că e momentul să discutăm mai mult despre cum e să vezi lucrurile din perspectiva celuilalt, putem porni discuția de la o situație sau de la o carte. Și despre cărți o să discutăm și noi acum.

Urmează să vă arăt 3 cărți de la care puteți porni atunci când vreți să duceți discuția către ce înseamnă perspectivele diferite. Cum văd oamenii același lucru în feluri diferite sau cum văd lucruri diferite la fel. Cum câteodată felul în care noi ne comportăm nu are nicio legătură cu felul în care ne văd ceilalți și cum câteodată felul în care ne comportăm noi, chiar dacă e cu bune intenții, ajunge să-i rănească pe ceilalți. Și cum există perspective și în modul în care alegem să ne comportăm. Pentru că un anume comportament nu apare de nicăieri, ci e o alegere a noastră conștientă sau nu.

Ordinea în care aș citi și discuta cu copilul aceste 3 cărți e exact cea în care vi le prezint și o să vă explic și de ce.

1. Cu toții au văzut o pisică

Cu toții au văzut o pisică” e o carte cu puțin text, dar cu o grafică foarte frumoasă. În esență, e simplistă și prezintă felul în care un băiețel și multe animale văd pisica. E interesantă și din perspectiva zoologică a ei (le arată copiilor cum animalele – probabil – văd lucrurile diferit și de-aici puteți porni și o discuție despre de ce se întâmplă asta), dar e interesantă și din perspectiva faptului că fiecare dintre cei din jurul nostru ne văd diferit în funcție de ochii pe care îi au.

De fapt, aici le-aș povesti copiilor nu despre ochi, ci despre ochelari. Cum fiecare ființă umană are pe nas câte o pereche invizibilă de ochelari, pe care a început să și-i construiască atunci când era mică (ființa umană, zic). În funcție de ce a trăit atunci, a început să creeze perechea asta de ochelari și a tot lucrat la ea pe tot parcursul vieții. Și toată lumea încă mai lucrează la acești ochelari. Unii au construit ochelari care văd iubire, care văd înțelegere, alții au construit ochelari care văd pericole, alții care văd supărări și nedreptăți și tot așa. Și fiecare merge pe stradă și funcționează în lume după ce văd prin ochelari. Și nu doar atât, dar îi văd și pe ceilalți astfel. La fel cum un pește și un câine văd pisica în feluri diferite, chiar dacă pisica e una și aceeași.

2. Ziua când au plecat creioanele colorate

Apoi aș citi această carte – ”Ziua când au plecat creioanele colorate” – în care un băiețel vrea să coloreze cu creioanele, însă, în loc de creioane, găseșe niște scrisori scrise de fiecare culoare în parte. Fiecare creion vrea să plece din motive diferite: fie că au fost folosite prea mult, prea puțin, în contexte nepotrivite, etc. Iar, la final, pentru a-i mulțumi pe toți, băiețelul creează un desen care îndeplinește cererile tuturor creioanelor care, presupun, s-au și întors la el.

Citind această carte m-aș duce cu discuția către felul în care acțiunile noastre, chiar cu cele mai bune intenții, îi rănesc pe ceilalți. Cum e important ca atunci când interacționăm cu cineva să luăm în considerare persoana respectivă, să ne uităm la ea cu ochii noștri, să o ascultăm cu urechile noastre. Să luăm o pauză atunci când ”ne vine” să avem un anume comportament și să ne gândim ce trimite comportamentul nostru către ceilalți.

Apoi, pentru că finalul e minunat, însă nu prea veridic, l-aș întreba pe copil dacă el crede că ar putea face ceva vreodată ca să mulțumească pe toată lumea. Pentru că e imposibil. Sau, să discutăm dacă faptul că felul în care și-a mulțumit toate creioanele îl face pe el mulțumit. Poate că el voia să deseneze la fel ca până acum, dar a ales să nu se mai mulțumească pe sine, ca să-i mulțumească pe ceilalți. Și e minunat să faci asta câteodată, dar să ai grijă să nu te pierzi pe tine în proces. Iar relația să fie flexibilă. ”OK, creionule roz, de data asta o să desenez un dragon cu tine, dar să știi că nu vreau să fac din asta un obicei, pentru că nu-mi place. Ce alte soluții avem?î

3. Cum să fii leu

A treia carte pe care aș citi-o cu copilul cu care vreau să deschid orizonturile flexibilității și diferențelor de perspective, este ”Cum să fii leu”. E o carte despre un leu care, deși știe că ceilalți se așteaptă de la el să se comporte într-un anume fel pentru că e leu, nu o face. Da, oamenii se așteaptă de la noi să ne comportăm într-un anume fel. Poate ne pun și etichete. Însă, decizia despre cum alegem să fim și să ne comportăm ne aparține. La fel cum băiețelului din povestea anterioară i-a aparținut decizia ca de data asta să facă în așa fel încât creioanele lui să fie fericite.

Sper să vă fie de folos perspectiva mea despre cum văd eu lucrurile și să vă luați din ea ceea ce vă este de folos.

Sfaturi despre tristețe și dor

– Mami, eu de ce am vacanța de vară mai scurtă decât fetele?

”Fetele” sunt prietenele Emei, care învață la școli de stat, unde vacanța de vară e ca pe vremuri. Lungă și lată cât o vară întreagă.
Mai știți, vacanța aia pe care toată lumea o aștepta ca pe pâinea caldă, când nu trebuia să te trezești înainte să răsară soarele, când puteai să stai afară la joacă până târziu, când n-aveai teme și, practic, nicio grijă?

Nu știu, eu eram tocilară și-mi plăcea la școală. Nu prea o așteptam, că n-aveam prieteni în afara școlii și duceam o viață cam solitară sau doar cu adulți în ea (cel puțin până am devenit mai independentă).
Dar auzeam la alții că o așteaptă cu nerăbdare. Mă rog, așteptam și eu să nu mă mai trezesc în creierii dimineții, pentru că, spre deosebire de copiii mei, mie chiar îmi plăcea să dorm. Și cam atât.

Dar să revenim la anul de grație 2019. Ce să-i zic eu copilului meu? Anul trecut am reușit să încropim o vacanță de o lună și 3 săptămâni, iar acum doi ani una de o lună. Mai mult de-atât nu știam de unde să mai scot, implicit nici ce să zic. Iar când nu știu ce să-i zic, mai bine o întreb ceva, poate îmi mai vin idei între timp.

– Ai vrea și tu o vacanță mai lungă? Așa, ca a fetelor?
– Da!

Discuția o purtam prin luna iunie, când vacanța mare începuse, dar nu și pentru copiii mei.

– Păi și cum să facem? Că nici eu și nici tati nu avem o vacanță așa de lungă…
– Mergem la buni, că ea e la pensie. Mergem și la Gabi. Stăm și singuri acasă. Promitem că suntem responsabili.
– Daaaaaa, stăm mergem la tataieeeeee!
(adăugă Fip foarte entuziasmat)

Ei, să stea singuri acasă nu consider că e o idee chiar bună momentan, însă ideea cu bunicii da. Așa că, ne-am așezat toți la masă și am făcut planul de vacanță. Nu urmau să aibă o vacanță de 3 luni, ci una de 2 luni și un pic. 4-5 săptămâni urmau să stea cu noi, fie doar cu mine, fie să plecăm toți 4 în vacanță. O săptămână cu Tia și Tio (mătușa și unchiul lor). Și-apoi, restul de timp împărțit între bunici. Am pecetluit cu un chiot și asta a fost.

Zilele trecute i-am dus la bunici pentru cele 10 zile ”contractate”. După ce se termină cele 10 zile, urmează să plecăm împreună în vacanță, dar până atunci au treabă. Ieri au făcut bulion, mai culeg fructe, mai dau mâncare găinilor, chestii serioase, pe care noi acasă nu le facem. Le place acolo, sunt mereu entuziasmați să se ducă, dar ar fi perfect dacă am putea sta toți. Cu alte cuvinte, când sunt acasă, le e dor de bunici. Și când sunt la bunici, le e dor de noi. Doar că de noi mai mult.

– Mami, mi-e teamă că o să-mi fie dor de tine (se formau deja niște lacrimi).
– Ema, eu sunt convinsă că o să-ți fie dor de mine. Și mie o să-mi fie dor de tine. Și lui tati îi e dor de noi și îi e dor de noi mereu când e plecat. 
– Chiar?
– Chiar. 
– Dar o să plâng…
– Da, probabil că o să plângi. Așa curge tristețea din noi. Prin lacrimi. E normal și să-ți fie dor și să plângi. 
– Dar nu-mi place să plâng și să fiu tristă. 
– Păi știi ce poți să faci?
– Ce?
– De fiecare dată când simți că ești tristă și că ți-e dor de noi, poți să te duci la bunica și să-i zici că ești tristă și că vrei să te țină în brațe. Atunci când suntem triști avem nevoie să fie cineva lângă noi. 
– Da, așa e. Nu-mi place să fiu tristă singură. Dar, dacă tot îmi e dor, ce mă fac?
– Păi să știi că și la ea în brațe tot o să-ți fie dor și o să fii tristă. 
– Și ce fac?
– Simți și aștepți. Știi cât zic oamenii de știință că durează o emoție?
– Nu.
– 90 de secunde. Dacă ești doar atentă la ea cum se simte în corpul tău, durează 90 de secunde până trece. Dacă începi să te agiți, să te superi, să faci lucruri care să facă emoția mai mare, timpul ăsta crește. Altfel, atât durează. 
– 90 de secunde. Adică să număr până la 90 și a trecut?
– Da. 
– O să încerc, mami. 

Ieri, când am vorbit cu ea la telefon mi-a spus:

– Știi, nu durează 90 de secunde. 
– De unde știi?
– Păi, eu am numărat până la 67 și deja trecuse. 

Când  o să mă revăd cu ea, o să-i reamintesc de creierul cu care citești și creierul cu care lovești. Când a început să numere, și-a activat creierul cu care citește, așa că cele 90 de secunde n-au mai fost 90, ci probabil 30.

Asta cu Ema. Fip e la o vârstă (sau așa o fi el) la care despărțirea s-a făcut așa:

– La ce oră ziceai că pleci?
– La 15.30.
– Și cât e ceasul?
– 15.30.
– Păi, și de ce nu pleci?

PS: Știu, vorbim mult cu ”păi”…

Sfaturi despre tristețe și dor

– Mami, mi-e teamă că o să-mi fie dor de tine (se formau deja niște lacrimi).
– Ema, eu sunt convinsă că o să-ți fie dor de mine. Și mie o să-mi fie dor de tine. Și lui tati îi e dor de noi și îi e dor de noi mereu când e plecat. 
– Dar o să plâng…
– Păi știi ce poți să faci?

Nu poți să fii o pictoriță bună când ai hârtie proastă

– Mami, nu pot să fiu pictoriță cu hârtia asta. Uite cum se face!

Asta era Ema într-o după amiază în care rămăseserăm și fără hârtie din bumbac de 300 g (hârtia aia minunată pentru pictat pe ea cu multă apă; n-o să știți niciodată cât de minunată e pictura până nu vă luați hârtie ca lumea, credeți-mă)

Copiii și importanța alfabetizării digitale

Însă copiii nu vor putea anticipa pericolele la care se expun. Așa cum le explicăm copiilor despre cum să nu primească acadele de la străini, tot așa trebuie să le vorbim și despre siguranța online. Faptul că abuzuri se întâmplă în mediul virtual nu înseamnă că


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence


Spune-mi ce te supără la copilul tău și o să-ți spun ce defecte ai

Psihologia ne învață multe, însă nu-i suficient că citim și învățăm. Acum mulți ani am citit, pentru prima dată, într-o carte ”serioasă” că ne supără la ceilalți exact lucrurile care ne supără la noi, de fapt. La o primă citire, m-am răzvrătit. Mă rog, mai puțin eu personal și mai mult mecanismele mele de apărare. ”

Cum? Nu-i adevărat! Mă supără lucrurile alea la oamenii ăia, pentru că așa e normal, să te supere. Orice om întreg la cap s-ar supăra atunci când X face Y și Z lucru, indiferent cum ar fi el.”

Și e adevărat și asta.

Apoi, am început să mă cunosc mai bine pe mine. Știți, nu-i suficient să citești o carte de dezvoltare personală sau psihologie sau 5 sau 10, indiferent cât de minunate ar fi ele, ca să poți integra cu adevărat lucrurile cu care simți că rezonezi din ele.
Da, cititul e un minunat punct de pornire. Și, pentru o vreme, e revelator. Dar nu-i suficient ca să te poți schimba din interior. Pentru asta, ai nevoie să-ți deschizi cu adevărat ochii, să privești peste gardul mecanismelor de apărare și să vezi ce se ascunde acolo.

Așa că, după ce am citit treaba asta într-o carte, în două, în 5, am ajuns să o cred.

Da, măi! Așa e. Cum zic oamenii ăștia. Te supără în celălalt ceea ce nici tu nu faci bine”.

Și-am început să văd una alta la ceilalți. Mici lucruri și la mine, însă zidul meu protector era mult prea solid ca să văd ce era cu adevărat important.

Apoi, după ce am ajuns la saturație și într-un dead end cu cititul, am început să fiu mai atentă la mine. Să mă văd cât mai aproape de ceea ce sunt, de fapt. Cu bunele și cu relele mele.

Sigur, o vreme n-am văzut toate relele adevărate, apoi am început terapia. Când cu empatie, când cu provocare, când cu un oftat de ușurare, când cu furie multă la adresa terapeutului, mi-am dat seama că fac aproape toate chestiile care mă scot în sărite la mama, de exemplu. Dar, nu numai la ea. La cei din jurul meu. Și că de-aia mă și scot din sărite.

Și, de fapt aici e cheia, că de-aia le observ. Cei din jurul meu, mama, soțul, prietena, fac multe lucruri nu tocmai OK. Toți facem multe lucruri nu tocmai OK. Însă nu le observ pe toate. Nu le simt pe toate. Nu toate îmi apasă butoanele.

Ei, când am avut eu revelația asta (să accept că fac lucrurile care mă supără atât de tare la mama a fost apogeul dezamăgirii mele de mine, pentru că până atunci mă credeam mai bună, mai frumoasă, mai devreme acasă, iar pe ea specială, cum niciun om n-a mai fost niciodată; cu ocazia asta ne-am dat pe amândouă jos de pe statuie și mi-am dat seama că și ea, dar și eu, suntem oameni normali, cu bune și cu rele, perfectibile întotdeauna), atunci am decis să mă uit mai bine și la copilul meu dintâi.

De ce la copilul dintâi? Pentru că acolo îmi e mai greu. Pentru că de la Ema am așteptările mai mari, pentru că pe ea o văd specială și diferită de ceilalți, când, dacă mă uit mai bine, e tot un copil și ea, tot cu bune și cu rele. Însă, în ea am investit aproape exclusiv 2 ani din viața mea, 2 ani de zile am respirat aceleași secunde, aceleași gânduri, am avut aceleași intuiții. 2 ani am fost împreună ca o ființă mitologică cu două corpuri, două capete și un singur suflet. Cu Fip relația a fost diferită, mai fluidă, mai naturală, cu el și cu mine, nu cu amândoi tot timpul obsesiv.

De când am decis să las prejudecățile ascunse într-un dulap (sau câte am putut lăsa din ele), mi-am dat seama că mă înfurie la ea că se pierde în detalii de când începe ceva și până când îl termină, pentru că și eu fac asta. Amândouă ne folosim ceea ce greșit e denumită ”atenție distributivă” ca să fragmentăm activitatea inițială cu un miliard de mici alte activități, până ne deconcentrăm, obosim și ducem cu greu la final ceea ce am început, dacă-l mai ducem.
Mă supără tare că e inconsecventă, pentru că și eu sunt inconsecventă.
Că nu e gata la timp, pentru că nici eu nu sunt gata la timp.
Îmi fac griji că stă la masă și citește, în loc să se ducă să se zbenguie cu copiii, pentru că îmi fac aceleași griji și pentru mine și relațiile mele cu cei din jur.
Mă supără teribil când o aud că îi e rușine să-și ceară drepturile, când o văd timidă, când nu cere, când se uită urât la mine că am decis ceva diferit de ea, dar nu-mi zice ”măi mamă, mie nu-mi place asta, eu nu vreau așa”, chiar dacă apoi continuarea va fi de multe ori ”Dar o să fac, pentru că văd că n-am de ales”.

Sigur că atunci când mă înfurie toate astea și mă aricesc, nu ajut cu nimic. Nu ajut cu nimic nici când sunt autoritară, nici când cer. Pentru că cer fără să ofer. Nu ofer un exemplu, nu ofer soluții și o fac din spatele unei măști, pe care copiii o recunosc atât de ușor și o ignoră la fel de ușor.

Dar ajut atunci când îi explic toate cele de mai sus. Când dau jos masca și o primesc să mă vadă așa cum sunt. Când discut cu ea cu vulnerabilitate și când căutăm soluții împreună.

”Uite, Ema. Și mie îmi e greu să fac un lucru cap-coadă fără să mă întrerup și fără să mă agit. Bunica îmi zicea mereu ”Diana, festina lente”. Sau ”Diana, Eile mit Weile”. Adică, ”Diana, grăbește-te încet”. Și-apoi îmi arăta cum să fac să fac lucrurile în ritmul meu, fără să mă agit. Când îmi amintesc de asta, îmi e mai ușor, dar trebuie să gândesc eu cu capul meu și nu să-l las pe el să gândească pentru mine. Trebuie să trag aer în piept, să-mi dau seama că iar mă grăbesc și iar mă agit și iar mă întrerup și să decid că nu mai vreau să fac asta. Și să n-o mai fac”. 

Pe voi ce vă supără la copiii voștri? Dar la soți, mame, tați?

Cum am căzut și cum m-am ridicat

Mai țineți minte că era o vreme când postam poze țanțoșe pe Facebook cu mine lucrând în creierii nopții? O vreme când voi mă întrebați ”Băi, dar când le faci pe toate?” și eu răspundeam candid și senin


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence


Brâul de praf în care s-a oprit timpul

În curtea prăfoasă și gri e ora la care apusul se transformă în răsărit.
Nu mă întreba de unde știu cum se poate transforma un apus în răsărit. Nici măcar de unde știu că nu e invers.
E așa cum e, așa cum trebuie să fie lucrurile.
E o lume în care există doar apus și răsărit, iar soarele nu reușește niciodată să aducă lumină și căldură peste oamenii ca niște statui, la fel de prăfoși și ei și gri.
E o lume ca un GIF fără sonor, o lume care se repetă la infinit, care nu are nici început, nici sfârșit, ci stă suspendată printre alte lumi, ca o roșie coaptă într-o lădiță plină cu alte roșii coapte. La fel, însă diferite. Rotunde, însă nu de tot. Roșii, dar cu nuanțe. Mici, mari, mai proaspete, mai vechi. Mute și dureroase.

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd curtea cu pământul ei bătătorit în culori uscate și înecăcioase, cu particule de praf ca norii, care levitează la două palme de sol.
Prin praful ca un brâu, timpul stă în loc. Și, odată cu el, orice mișcare, orice gând, orice imagine. 

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd în partea stângă căsuța necunoscută, dar atât de dragă mie.
Și ea e gri și pare să fie acolo din aceleași vremuri străvechi și infinite ca brâul de praf.
E gârbovită și mută, uscată și neprimitoare, tristă și semeață, ca o vânzătoare de la ghișeul de la Poștă, care-ți vorbește răstit, însă vezi în ochii ei durerea micii ei vieți, ca două lacuri adânci și secate, în care nu va mai fi niciodată apă sau viață sau timp. 

 

Casa e acolo la fel cum mama e pentru copilul mic, atât de mic încât nu știe nici că are mâini, sau gânduri sau vreme, sau că există.
Fără casă, lumea n-ar exista. Fără mamă, copilul s-ar evapora, dus de vânt și presărat printre petale de margarete, fără tristețe sau cuvinte, în liniște și negru.
Casa, mama lumii, veghează dintr-un colț la mersul vieții. Trăiește și ea atemporal fără viață și știe că nu poate face nimic chiar de va fi ca cineva să vină să schimbe lumea. Pentru că lumea ei nu poate fi schimbată. Casa e inutilă și atât de importantă, în același timp. 

 

În fața casei fără viață și suflu, sare coarda o fetiță cu două cozi.
Poartă și ea, asemeni lumii ei, o rochie de culoarea prafului de toamnă târzie, în straturile de maro ale unei păduri la apus, când crengile copacilor dezbrăcate de viața frunzelor au rămas încremenite, ca țipătul surd al unui copil pe care mama lui nu-l va mai naște niciodată. Șosetele-i sunt albe, iar pantofii curați. Praful levitează, într-adevăr, la două palme de tălpile ei. De parcă doar picioarele i-ar putea respira aer curat în lumea ei gri, dintre apus și răsărit. 

 

O privesc pe fetiță din spatele ulucilor aproape negre și-mi dau seama că între noi nu e un gard, ci o viață, o lume, un univers întreg. Fetița cu cozi și rochie de culoarea țipătului și ororii râde vesel, în timp ce numără la infinit săriturile ei cu coarda. Unu, doi, trei, patru, cinciUnu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.
 Apoi o ia de la început, cu aceeași veselie care nu poate provoca decât durere și neputință. E atât de aproape, însă atât de departe de mine, pentru că brâul de praf nu-i doar particule mici de univers, ci universul în sine. Particule mici de timp, iar fiecare particulă e câte o viață de om, prin care trebuie să treci ca să ajungi de la uluci până la ea. 

 

Mi-e dor de fetița asta pe care n-am cunoscut-o niciodată. Mai vreau s-o strâng o dată în brațele mele cu corpul ei pe care-l știu în fiecare detaliu. Știu sigur cum ar fi.
Aș lua-o în brațe și-atunci bucuria ei i-ar ieși din gură printr-un oftat lung, așa cum iese aerul dintr-un balon umflat, până când el se întoarce la forma lui adevărată, nu cea închipuită de oamenii care suflă în el furie și frustrare, neputință și dorință, apoi îi dau forme după dorințele lor.
S-ar topi pe mine, ca o haină moale de cașmir și m-ar îmbrăca, fără măcar să intuiesc ce face, ca o a doua piele. O piele mai bună și mai frumoasă decât prima, decât a mea.
Și-aș purta-o după mine peste tot, pe mine, peste tot, fetița veselă, cu două codițe, care mă îmbracă și mă protejează de frig, de ploaie, de durere și de singurătate.
Iar ei i-ar plăcea nespus să fie aici și acolo, dar cu mine mereu, să ia forma mea și să-mi poarte de grijă.
Mi-a spus într-o noapte fără cuvinte că mă așteaptă acolo de la începutul lumii, sărind coarda fără oprire. Unu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.

 

Lumea ei e repetitivă și departe.

 

Casa veghează din colț ca nimic să nu oprească repetiția, pentru că atunci când se oprește repetiția, dispare lumea.
Casa veghează, așadar, ca fetița să poată sări coarda la ora la care apusul se transformă în răsărit așteptând să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple. Dar nu în lumea asta, nu în universul ăsta, ci în altă lume și în alt univers. Într-un univers diferit, în care cerul primește soarele și-i dă spațiu să fie cald și puternic, în care praful se dizolvă în ploaie, în care există zi și noapte, în care fetița își arată fața, în care casa are mușcate la geamuri și oameni vii pe prispa-i, în care gardul e verde, iar pământul nu-i prăfos, ci acoperit de iarbă și culori și viață. În altă roșie din lădiță, la fel ca asta, dar altfel. 

 

Strig, dar fetița cu două cozi și rochie de culoarea neputinței și disperării nu mă aude: 

 – Te-am vrut mereu! Te-am căutat de când mă știu. N-am știut că exiști. Îmi pare rău că nu te pot salva. Îmi pare rău că n-am venit la timp. Am venit prea târziu, când lumea fără început și fără sfârșit se termină, odată cu înmormântarea ta. Repetiția se oprește aici, pentru că am venit eu. Îmi pare rău. Mai bine te lăsam să mă aștepți…

 

N-am cunoscut-o niciodată pe fetița cu cozi și rochie de culoarea depărtării, ci am venit acum, când e deja prea târziu, doar cât să apuc să-mi iau la revedere.
Azi e ultima ta zi pe lumea asta ca o vedere tristă din vremuri care n-au existat niciodată, dar pe care atât de bine le știm.
Simt nedreptatea și neputința de a nu fi crescut cu tine, de a nu fi împărțit copilăria mea cu tine. Copilăria mea, cu casa care veghează și curtea prăfoasă. 

 

Adio și-odată cu tine îmi iau la revedere și de la mine, așa cum speram vreodată să fiu. 

 

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

Casa e acolo la fel cum mama e pentru copilul mic, atât de mic încât nu știe nici că are mâini, sau gânduri sau vreme, sau că există. Fără casă, lumea n-ar exista. Fără mamă, copilul s-ar evapora, dus de vânt și presărat printre petale de margarete, fără tristețe sau cuvinte, în liniște și negru.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.