Copiii ăștia, care nu vor să ajute la treaba din casă!

Copiii ăștia, care nu vor să ajute la treaba din casă!

Scris de Diana Vijulie

Nu trecuseră 7 zile de #StămAcasă, când am simțit că-mi plesnește o venă în cap. Măi, dar copiii ăștia chiar așa, nu știu decât să împrăștie lucruri?! Au avut, în decursul evoluției lor de copii, momente punctuale în care-i vedeam organizați montessori-ește și mă bucuram de nu mai puteam, dar așa cum veneau, așa și plecau (momentele zic, copiii-s permanent aici).

Stăteam așa, gură cască, într-o după-amiază și-i priveam. Luau lucruri de unde le era locul și în clipa în care nu le mai trebuiau lucrurile, le dădeau drumul din mână, fix acolo unde erau. Am desemnat ziua cu pricina ”Zi de observație” și se știe, în momentele de observație nu se intervine. La finalul zilei de observație, aveam, deci, căni pe jos în baie (ai băut apă de la chiuveta de la baie și nu ți-a mai trebuit paharul, de ce să nu-l lași acolo, nu?), undița în mijlocul curții, rachete de tenis în sufragerie, haine cam peste tot prin casă, jucării peste jucării, lemne, bețe, pietre, mâncare, veselă. Un dezastru.

Am decis atunci, pe loc, să las lucrurile să se desfășoare și să văd evoluția. În familia noastră eu am fost mereu aia cu ”dacă ai terminat de lucrat cu X, pune-l la loc înainte să iei altceva”, iar cât timp sunt doar eu cu copiii, obiceiul lor e format (iar când nu e, e suficientă o reamintire). Doar că V. e mai permisiv decât mine. Sigur, permisiv e un eufemism, și el având o abordare similară copiilor. Drept urmare, când nu sunt eu în zonă, lucrurile se desfășoară așa cum v-am scris mai sus. Apoi lucrurile au evoluat și nu mai era nevoie să nu fiu eu în zonă, cât era nevoie să fie el în zonă, ca toată casa noastră să explodeze.

Am zis, deci, ”ia să nu intervin, să văd până unde suportă toată lumea haosul ăsta”. Pentru că era evident, la fel ca atunci când copiii încep să se bată în joacă și ajung să se lovească de-adevăratelea, că va veni și un moment în care va observa toată lumea haosul din casa noastră. Atunci am avut și revelația: ”Păi cum să deranjeze pe cineva, dacă vine Diana și le pune la loc, nu?”

Sigur, periodic, Diana face o afirmație asertivă și roagă toate părțile implicate să-și strângă lucrurile, pentru că Diana se simte copleșită și nu vrea să trăiască în haos, pentru că haos în jurul ei înseamnă și haos în cap. Și Diana poate face concesii de la a avea o casă ca în poza de pinterest (casă-muzeu, cum zicea bunica despre casa mamei), dar concesia se oprește atunci când nu e nicio suprafață din casă plină de lucruri care nu-și găsesc acolo locul.

După ce Diana face afirmația, lucrurile se schimbă timp de o zi (chiar două), apoi revin la normalitate și se repetă așa la nesfârșit, ca un joc pe care-l jucăm între noi, în care pierdem toți. Eu mă simt singură și neînțeleasă, ei cred că se simt persecutați de mine. Eu preiau toate responsabilitățile, iar pe ei îi infantilizez pe toți, în procesul ăsta. Îi mămoșesc, deși scopul cu care o fac e complet pe dos. Aceșa de a-i dezmămoși. E ciudat cum provocăm fix ceea ce vrem să evităm, prin comportamentele pe care le alegem.

Ei, după o vreme de haos, a început și V să observe cum ambalajul era lăsat acolo unde fusese consumat conținutul, cum baia era plină de pahare, cum în curte, pe jos, era împrăștiat nisipul cărat cu skateboard-ul, cum nu-și mai găsește niciun creion, cum a văzut, pe undeva (dar nu se știe pe unde) lanterna, care a dispărut în neant, cum copiii ăștia sunt nepăsători și interesați doar de ce-i interesează pe ei, fără nicio responsabilitate proprie.

Mi-a fost greu să nu-i zic ”Aha! Ți-am zis eu! Îți zic asta de 6 ani! De 6 ani îți tot zic! Că dacă nu îi ajuți să-și formeze deprinderile astea, uite cu ce rămân. Cu haos în urma lor, cu noi furioși că e obositor să strângi mereu după ei, cu lucruri rătăcite și cu frustrare de ambele părți!”

Și, tocmai pentru că mi-a fost așa greu să mă abțin, nici nu m-am abținut, în ciuda tuturor protestelor lui de ”Nu-mi zice ”Ți-am zis eu!”.” I-am zis.

Odată ce ne-am pus amândoi pe aceeași pagină (pentru că eu am ieșit din horă și am decis că nu-mi mai asum doar eu responsabilitatea pentru ce ține de ordine și curățenie), a început să observe din ce în ce mai des dinamica asta și s-o confrunte.

Brusc, nu mai eram doar eu aia care exagerează și insistă cu ordinea, ceea ce a întărit puterea mesajului pentru copii. N-am mai fost eu aia care organizează (să le dau tuturor ceva de făcut pentru a menține casa bine, înseamnă că tot la mine e responsabilitatea, iar ei doar execută. Unde e ok-ish asta pentru copii, care încă nu sunt suficient de mari să observe pentru ei ce e de făcut și să și facă – sau nu mereu, pentru V nu e OK).

Brusc, responsabilitatea a devenit comună și a devenit comună pentru spațiul în care trăim, și nu doar ca să mi se facă mie pe plac (ceea ce e greu de menținut pe termen lung).

Acum văd schimbări. Îl văd și pe el întrebând ”Ați terminat aici? Dacă da, atunci vă rog să strângeți” și mă văd și pe mine prinzând putere și respirând.

Sunt conștientă că după ce trecem de perioada asta de izolare, tendința va fi să ne întoarcem la felul nostru vechi de a face lucrurile (sau poate nu, cine știe)… Dar mai știu și cum s-o rezolv. Respir, mă dau un pas în spate și las responsabilitatea tuturor părților implicate.

Despre cum am zis duminică: ”Azi te desemnez pe tine responsabil cu prânzul, cu rugămintea să mănânce copiii la o oră rezonabilă și mâncare de prânz, nu chestii de mic dejun, cum ar vrea ei. Ești de acord?” Și am simțit cum îmi dau jos un bolovan din spate și pentru o zi din săptămână mă las hrănită. Și m-am gândit să fac asta recurent, în fiecare duminică. M-am mai lăsat hrănită, pentru că V știe și să facă mâncare, știe unde avem mașina de spălat și uscătorul (nu că le-aș mânca pe alea, ci ca să vă faceți o idee că nu-i picat din lună), dar una e să știu că se descurcă și poate și alta e să știu că în fiecare duminică e altcineva care are grijă să mâncăm, iar eu pot să-mi mut gândul către altceva.

Învăț multe despre noi în perioada asta și descopăr moduri noi în care pot influența dinamica familiei, prin felul în care mă raportez eu la ei și la situație. Și la mine, până la urmă. Pot fi mama bună și dacă nu sunt mama responsabilă de tot ce mișcă în casă. Sau, mai ales atunci!

 

 

 

 

 

 

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata?

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.
Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).

Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Scriam și în articolele anterioare (și în multe altele) că emoțiile nu sunt greșite, ele doar există. E ok și e normal să fim furioși, triști, speriați, bucuroși. Nu e nimic greșit în niciuna din aceste emoții, doar că uneori, modul în care ne exprimăm emoțiile poate fi dăunător. Fie pentru noi, fie pentru cei din jur, fie pentru relația noastră cu cei din jurul nostru.

cărți despre creșterea copilului:

citește

E OK orice e OK pentru tine

Orice zi e o mică viață – Modul de supraviețuire

Astăzi, viața noastră e despre supraviețuire și despre a găsi căi s-o facem (să supraviețuim, adică). A venit peste noi beleaua asta, oricare ar fi ea, și iată-ne închiși în case, departe de familia extinsă, de părinți, de prieteni, iată-ne petrecând 24 de ore din 24 cu partenerul nostru, sau cu copiii noștri, sau – dimpotrivă – singuri și parcă toate lucrurile ”greșite” din viața noastră anterioară ne pun la zid și strigă la noi din toate puterile. 

”Orice zi e o mică viață”, zicea Schopenhauer la un moment dat. Pentru că orice zi, de la început la sfârșit, ne confruntă cu felul în care ne vedem pe noi, îi vedem pe ceilalți și vedem lumea și reprezintă o frântură de alegeri mici, de conflicte mici, de frici mici, care sunt aceleași ca și alegerile mari, conflictele mari și fricile mari pe care le trăim.  

Doar că acum mica viață devine mai mult decât evidentă, pentru că n-o mai putem ascunde la fel de bine sub tone de chestii de făcut, în sute de locuri în care puteam să fugim, departe de noi. Știam și înainte care sunt lucrurile din marea noastră viață care nu ne plăceau. Doar că nu era momentul să le schimbăm, poate. Poate nu știam cum, poate nu aveam cum, poate nu aveam cu ce le schimba, poate mai amânam, poate nu ne ieșise. 

Trăim la infinit frânturi din viața mare

Și-acum veni beleaua peste noi și ne găsi cu viața mare în vine. Gata, oameni buni, nu mai aveți unde fugi. Nu mai aveți unde vă ascunde de viața mare. De fapt, vă dau un pic de pauză din a o mai trăi, dar vă invit să trăiți la nesfârșit frânturi din ea, viața mică în fiecare zi. Și azi, și mâine și poimâine și mereu, cât timp om sta în carantină. 

La începutul carantinei, oamenii s-au speriat. Conștient s-au temut să se izoleze și să fie departe de prieteni și de job, dar, undeva în sertarele ascunse ale noastre, ne-am temut să fim puși față în față cu adevărată viață a noastră. Fără fugă și fără ascuns. Cum o să fie? Greu. 

Așa că ne-am găsit lucruri de făcut și ne-am făcut planul de carantină. Ce minunat! La finalul celor x săptămâni, voi fi făcut declutter, voi fi învățat turcă sau japoneză, voi fi zugrăvit în casă, voi fi pictat 3 tablouri și voi fi pus, în sfârșit, un raft în dulapul ăla de sub cuptor. Ce ocazie minunată să facem toate astea și să ne și rămână timp de citit și de conectat cu familia, de inventat rutine și jocuri noi.

Și stați așa, că astea n-au mers. Trăim în modul de supraviețuire, așa că n-avem un creier prea dispus să intre acum în modul de învățare. Sau de curățenie. Sau de creativitate. Iată cum au trecut x săptămâni de carantină și nu-s nici mai deșteaptă și nici cu casa mai curată decât la început. Și mă panichez. 

Noroc că acum au început să apară oamenii care să spună asta clar în cuvinte: Băi, toate activitățile astea sunt o fugă, sunt o nevoie de a ne ține ocupați ca să nu ne simțim emoțiile. E OK să nu faci nimic din toate cele. E OK să stai să simți. 

Ce faci dacă ai nevoie de activități ca să funcționezi?

Este, nu? Sau nu este? Ce faci dacă ai nevoie de toate astea ca să nu te descompui? Pentru că nu poți să te descompui acum, pe modul de supraviețuire. Ce faci dacă zugrăvitul casei peste noapte te ajută să rămâi funcțional în viața ta? Ce faci dacă învățatul japonezei te ține departe de gânduri cu care n-ai ști ce să faci acum? Ce faci dacă declutter-ul îți dă de lucru și ție, și copiilor, astfel încât la final de zi aveți sentimentul că ați făcut ceva? Ce faci? Le faci pe toate astea. De fapt, acum, în modul de supraviețuire, faci orice te ajută să supraviețuiești. 

 

Înainte să citești mai departe, poți asculta și:

Crezi că nu-i pandemie, ci că ne atacă extratereștrii? Dacă asta de ajută pe tine să crezi că e cineva care are controlul, iar asta te ajută să funcționezi, n-o să-ți spun eu să n-o mai crezi. Pune-ți mască, mânuși, ai grijă de tine și de ceilalți și-om lucra noi cu mecanismul ăsta când se termină starea de urgență. 

E OK să amâni ce simți

E pentru prima dată în viața mea de consilier când îi susțin pe clienții mei în deciziile de a lăsa copiii să-și sugă degetul în continuare, de a extinde programul de televizor pentru copii, de a face liste peste liste și de a spăla fructele și legumele de 3 ori înainte de a le băga în frigider.

”Te ajută asta să dormi mai bine noaptea?”
”Da”
”Pui pe cineva în pericol?”
”Nu”
”Minunat!”

Dragilor, ce voiam să zic este că e ok să vă protejați oricum ați face-o.

Dacă vă ajută să vă ”reinventați” (orice ar însemna asta pentru voi) în perioada asta, go ahead.

Dacă vă ajută să respirați și să lăsați baltă orice în afară de supraviețuire, e ok și asta. E ok să îmbrățișați emoțiile cum e și o perioadă în care e ok să vă vină să fugiți de ele.

E ok orice vă ajută să fiți în siguranță pentru voi înșivă. 

Iar la final de pandemie, le-om repara noi pe toate. 

Ce bine eram înainte de pandemie…

Și e și-o parte bună în ce ni se întâmplă acum. Acum, când multe din mecanismele noastre de apărare preiau hățurile și ne reîntoarcem în tiparele vechi, abia acum poate că observăm cât progres făcuserăm. Am auzit asta de la multe din mamele cu care lucrez. ”Băi, și ce bine eram înainte de pandemie…Ce progrese făcusem… Abia acum îmi dau seama de diferență”.

Partea bună de care zic? Dacă am făcut-o o dată, reușim și-a doua oară. 

Ce trăim acum nu e pentru ”totdeauna”.

Dacă azi fug de emoțiile mele învățând japoneză, nu înseamnă că peste 4 luni n-oi putea să le simt iar autentic, într-un context în care mă simt în siguranță.
Dacă azi mă descompun pe canapea, nu înseamnă că peste 3 luni n-oi putea să mă recompun când m-o vizita prietena cea mai bună sau pe fotoliul terapeutului meu. 

Ce-ar fi util să luăm cu noi pentru ”totdeauna” din experiența asta?
Ce simțim acum că ar fi fost bine să fi schimbat înainte de pandemie. Ce ne supără în fiecare viață mică. Astea sunt schimbările mari din viața mare pe care vă încurajez să le faceți când o trece beleaua. 

Până atunci, coace pâinea aia, spală geamurile, plângi, rupe Netflixul, fă orice te ține cât de cât bine cu tine. 

E OK orice e OK pentru tine

E OK orice e OK pentru tine

Ce faci dacă ai nevoie de activități ca să funcționezi? Ce faci dacă zugrăvitul casei peste noapte te ajută să rămâi funcțional în viața ta? Ce faci dacă învățatul japonezei te ține departe de gânduri cu care n-ai ști ce să faci acum? Ce faci dacă declutter-ul îți dă de lucru și ție, și copiilor, astfel încât la final de zi aveți sentimentul că ați făcut ceva? Ce faci?

Schimbări în carieră care vin odată cu maternitatea

Schimbări în carieră care vin odată cu maternitatea

Doar că, atunci când încă nu ai descoperit la ce te pricepi bine, sau ce-ți face plăcere să faci, diferit de ceea ce făceai până acum, e greu să te decizi în ce direcție s-o apuci. Văd din discuțiile pe care le am cu mamele cât de greu poate să fie acest pas, așa că le-am rugat pe mamele din comunitate să împărtășească  lumii (adică vouă) cum a decurs schimbarea la ele.

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Scris de Diana Vijulie

Vine un moment în viața oricărei carantine când te oprești din numărat zile, apoi din numărat săptămâni, apoi din numărat luni. Sincer, sper că nu vom ajunge la scenariul în care ne vom opri din numărat luni, dar, în momentul de față, eu una m-am oprit din numărat zile. 

Știu, însă, că am încheiat săptămâna cu numărul 3 de când stăm în casă. 

 

Pentru noi, prima săptămână a fost mai ușoară. Ne-am ocupat timpul ca într-o vacanță. Și vremea a fost bună, copiii au făcut plajă, ne-am făcut planurile pentru următoarele săptămâni de stat acasă (estimam eu atunci vreo 6), am cusut, am gătit, am călcat, ne-am jucat și ne-am căutat echilibrul. În weekend am ieșit în pădure cu bicicletele și plănuiam să facem asta mai des, chiar și în cursul săptămânii. Avem, în zonă, suficiente locuri ”neturistice”, pe care voiam să le descoperim. O să le descoperim noi după ce trece asta.

În a doua săptămână ne-am pierdut echilibrul. Adică, mi l-am pierdut eu și după mine și copiii. Am depus eforturi mai mari ca să rămânem ”on track”. Copiii au văzut mai mult televizor și asta a fost ok pentru că a fost cea mai bună variantă la momentul respectiv, dar n-a fost ok, pentru că am văzut schimbări în comportamentul lor. Au devenit mai puțin cooperanți, mai puțin creativi și mult mai lipicioși față de noi. Ne-am pierdut răbdarea și eu și V pe rând, dar și împreună, în principiu din cauza nevoii copiilor de a sta fiecare minut din viețile lor lipiți de noi și vorbind încontinuu. 

 

I-am zis Emei că nu țin morțiș să-i știu absolut fiecare gând care-i trece prin cap și ea mi-a răspuns că da, dar ea e copil și îi e greu să nu-mi spună tot. Mi-am dat seama atunci că e normal pentru amândouă să ne fie așa. Mie greu să-i aud toate gândurile. Și ei să nu și le spună. Și că e OK așa cum e. Și o să ne găsim noi echilibrul. A fost de acord.

 

Mi-a mai fost greu și cu organizarea de dimineața cu teleșcoala și telegrădinița. Nu au intervale ca să se suprapună, așa că teleeducația începe la 9 și se termină la 3, cu singurul interval începând cu 12.30 și până la 13.00 în care ambii copii sunt liberi și pot mânca de prânz (bine, mai e și 11.30, dar e prea devreme pentru prânz), iar pentru mine a fost foarte foarte greu să mă organizez să mâncăm la timp.  

 

Eram toți deconectați, mai ales seara, când intervenea și oboseala. În weekend ne-am tras concluziile și în a treia săptămână am schimbat puțin macazul. 

 

Ce am făcut diferit? Am revenit la a mai tăia din timpul de televizor și n-am pus nimic în schimb. Adică, a revenit treaba copiilor să se organizeze în timpul în care noi lucrăm și nu-i televizor și nici vreun adult care să le dea/facă chestii. La început a fost o flendureală fără scop prin casă. Îi vedeam că nu le vine să se așeze și să facă nimic, iar mie îmi venea să-i iau și să-i pun la masă cu plastilină, sau acuarele sau să le dau să facă ceva concret. M-am abținut și, încetul cu încetul și-au găsit o grămadă de activități de făcut împreună.

 

 

Au jucat jocuri doar ei doi, s-au jucat cu porcușoarele de Guineea, dar și cu Doni, au desenat, Ema și-a amintit de un site de programare de la cursul de robotică și l-a căutat pe laptop, apoi i l-a explicat și lui Fip și a urmat mult ”left – left – right – up” din acel moment :D. A crescut nivelul de cooperare și de tolerare a plictiselii. Au gândit planuri, au făcut capcane, au prins muște, au săpat în curte, au făcut gimnastică, s-au mai certat, s-au mai împăcat, au făcut prostii, dar per total a fost mai bine.

Din planurile de familie n-am mai făcut multe. Nu știu de unde credeam eu că o să avem atâta timp cât să zugrăvim toată casa. Acum ne întrebăm dacă o să avem suficient timp să le zugrăvim măcar camera copiilor. Dar, aproape au reușit să termine cușca lui Doni (dacă vă întrebați, are izolare termică și prag la intrare). Mai lipsește intrarea (adică ușa) și să-i facem o perdeluță și să-i lipească Ema cuierul pe care l-a tăiat, lipit și vopsit. Un cuier în care să-și agațe Doni lesa. 

În a doua săptămână ne-am pierdut echilibrul. Adică, mi l-am pierdut eu și după mine și copiii. Am depus eforturi mai mari ca să rămânem ”on track”. Copiii au văzut mai mult televizor și asta a fost ok pentru că a fost cea mai bună variantă la momentul respectiv, dar n-a fost ok, pentru că am văzut schimbări în comportamentul lor. Au devenit mai puțin cooperanți, mai puțin creativi și mult mai lipicioși față de noi. Ne-am pierdut răbdarea și eu și V pe rând, dar și împreună, în principiu din cauza nevoii copiilor de a sta fiecare minut din viețile lor lipiți de noi și vorbind încontinuu. 

 

I-am zis Emei că nu țin morțiș să-i știu absolut fiecare gând care-i trece prin cap și ea mi-a răspuns că da, dar ea e copil și îi e greu să nu-mi spună tot. Mi-am dat seama atunci că e normal pentru amândouă să ne fie așa. Mie greu să-i aud toate gândurile. Și ei să nu și le spună. Și că e OK așa cum e. Și o să ne găsim noi echilibrul. A fost de acord.

 

Mi-a mai fost greu și cu organizarea de dimineața cu teleșcoala și telegrădinița. Nu au intervale ca să se suprapună, așa că teleeducația începe la 9 și se termină la 3, cu singurul interval începând cu 12.30 și până la 13.00 în care ambii copii sunt liberi și pot mânca de prânz (bine, mai e și 11.30, dar e prea devreme pentru prânz), iar pentru mine a fost foarte foarte greu să mă organizez să mâncăm la timp.  

 

Eram toți deconectați, mai ales seara, când intervenea și oboseala. În weekend ne-am tras concluziile și în a treia săptămână am schimbat puțin macazul. 

 

Ce am făcut diferit? Am revenit la a mai tăia din timpul de televizor și n-am pus nimic în schimb. Adică, a revenit treaba copiilor să se organizeze în timpul în care noi lucrăm și nu-i televizor și nici vreun adult care să le dea/facă chestii. La început a fost o flendureală fără scop prin casă. Îi vedeam că nu le vine să se așeze și să facă nimic, iar mie îmi venea să-i iau și să-i pun la masă cu plastilină, sau acuarele sau să le dau să facă ceva concret. M-am abținut și, încetul cu încetul și-au găsit o grămadă de activități de făcut împreună.

 

 

Au jucat jocuri doar ei doi, s-au jucat cu porcușoarele de Guineea, dar și cu Doni, au desenat, Ema și-a amintit de un site de programare de la cursul de robotică și l-a căutat pe laptop, apoi i l-a explicat și lui Fip și a urmat mult ”left – left – right – up” din acel moment :D. A crescut nivelul de cooperare și de tolerare a plictiselii. Au gândit planuri, au făcut capcane, au prins muște, au săpat în curte, au făcut gimnastică, s-au mai certat, s-au mai împăcat, au făcut prostii, dar per total a fost mai bine.

Din planurile de familie n-am mai făcut multe. Nu știu de unde credeam eu că o să avem atâta timp cât să zugrăvim toată casa. Acum ne întrebăm dacă o să avem suficient timp să le zugrăvim măcar camera copiilor. Dar, aproape au reușit să termine cușca lui Doni (dacă vă întrebați, are izolare termică și prag la intrare). Mai lipsește intrarea (adică ușa) și să-i facem o perdeluță și să-i lipească Ema cuierul pe care l-a tăiat, lipit și vopsit. Un cuier în care să-și agațe Doni lesa. 

Dacă aveți curte și vreți să le dați copiilor o activitate, noi am descoperit una foarte distractivă duminică. Am spălat cu furtunul cu presiune un covor pufos (adică extrem de hidrofil), iar pe copii i-am rugat să găsească soluții să-l scurgă. Au urmat vreo 40 de minute de: 

– țopăit pe covor
– patinat pe covor
– bătut covorul cu un băț

– trasă apa din covor cu un soi de pistol cu apă sub formă de seringă mare

– rulat covorul și țopăit pe el

– de la capăt.

Într-una din seri, copiii au făcut pe rând baie cu spumă și-așa o poftă mi-au făcut, că abia am așteptat să intre la somn cu V., ca să-mi vină și mie rândul la baie. Am pornit apa înainte ca ei să se culce, iar Ema s-a uitat mirată la ce se întâmpla acolo. ”Faci și tu baie cu spumă?! De când?!” Mi-am dat atunci seama că, de când erau ei mici, mi-am făcut un obicei din a mă ascunde când îmi iau timp pentru mine. Da, când erau mici avea sens, dar acum nu mai sunt mici și nici sens nu mai are.

Săptămâna trecută trăsesem eu concluzia că experiența carantinei e o lecție pentru mine, pentru cum să îmbin rolul de mamă și rolul profesional, dar pare că e o lecție despre a îmbina oricare dintre rolurile mele între ele.

Iar ăsta cred că va fi unul din răspunsurile la întrebarea pe care a pus-o cineva în grupul de suport pentru perioada pandemiei și care mi-a plăcut foarte mult. Și anume ”Cu ce rămânem după perioada de izolare?”

Ei, momentan cu asta. Și cu cușca lui Doni. Ah, da. Și cu pantalonii pentru păpușă, făcuți de Ema 😀

Voi?

Dacă aveți curte și vreți să le dați copiilor o activitate, noi am descoperit una foarte distractivă duminică. Am spălat cu furtunul cu presiune un covor pufos (adică extrem de hidrofil), iar pe copii i-am rugat să găsească soluții să-l scurgă. Au urmat vreo 40 de minute de: 

– țopăit pe covor
– patinat pe covor
– bătut covorul cu un băț

– trasă apa din covor cu un soi de pistol cu apă sub formă de seringă mare

– rulat covorul și țopăit pe el

– de la capăt.

Într-una din seri, copiii au făcut pe rând baie cu spumă și-așa o poftă mi-au făcut, că abia am așteptat să intre la somn cu V., ca să-mi vină și mie rândul la baie. Am pornit apa înainte ca ei să se culce, iar Ema s-a uitat mirată la ce se întâmpla acolo. ”Faci și tu baie cu spumă?! De când?!” Mi-am dat atunci seama că, de când erau ei mici, mi-am făcut un obicei din a mă ascunde când îmi iau timp pentru mine. Da, când erau mici avea sens, dar acum nu mai sunt mici și nici sens nu mai are.

Săptămâna trecută trăsesem eu concluzia că experiența carantinei e o lecție pentru mine, pentru cum să îmbin rolul de mamă și rolul profesional, dar pare că e o lecție despre a îmbina oricare dintre rolurile mele între ele.

Iar ăsta cred că va fi unul din răspunsurile la întrebarea pe care a pus-o cineva în grupul de suport pentru perioada pandemiei și care mi-a plăcut foarte mult. Și anume ”Cu ce rămânem după perioada de izolare?”

Ei, momentan cu asta. Și cu cușca lui Doni. Ah, da. Și cu pantalonii pentru păpușă, făcuți de Ema 😀

Voi?

Tu cu ce rămâi la final de Covid?

podcasturile mele

ascultă

Alte Articole

citește

Activități de vară anti-Pinterest

Activități de vară anti-Pinterest

Pe lângă joaca liberă, aveam și ”activități organizate”. Bine, nu vorbmin de activități gen Pinterest și nici nu le zicea activități. Le zicea doar ”n-o să stai toată ziua pe stradă, hai că îți ajunge; mai fă și altceva” sau ”toți copiii au treabă și nu pot ieși la joacă”. 

Podcast Cu Diana (episodul 12) – Etapele Normale De Reacție În Situații De Criză

Season 2, Episode 4

Podcast Cu Diana (episodul 12) – Etapele Normale De Reacție În Situații De Criză

Despre episodul de astăzi

Astăzi vreau să vă povestesc puțin despre reacții de o nouă normalitate (care în alte situații ar putea fi considerate ca fiind ”iraționale”) pe care le avem într-o situație de criză și felul în care gândim, simțim și acționăm la nivel de societate ca răspuns la criza prin care trecem.
Veți auzi despre cele 6 etape prin care am trecut și vom trece în această perioadă, dar și despre cum am reacționat și cum e de așteptat să reacționăm de acum înainte.

Podcastul meu vreau să răspundă la unele întrebări pe care poate ni le punem în această perioadă.

– Ce ni s-a întâmplat?
– Ce ne mai așteaptă?
– Cum o să fie?
– De unde apar eroii?
– De ce unii oameni nu respectă recomandările?
– De ce unora pare că nu le pasă și de ceilalți?
etc.

La final, desigur, îndemnul să #StămAcasă și să ne protejăm pe noi și pe ceilalți (și) prin asta.

Podcast cu Diana (episodul 9) – Driverele

Podcast cu Diana (episodul 9) – Driverele

Știu că în acest episod al podcastului spun cu mare aplomb că am ajuns la episodul cu numărul 8. Știu și că, de fapt, am ajuns la episodul cu numărul 9. Dar numerele sunt doar numere, iar discuția de astăzi e mult mai importantă decât atât....

Jurnal de lucrat de-acasă

Da, nu vi se pare. E ”biroul” meu încropit în dulap…

Jurnal de lucrat de-acasă

Scris de Diana Vijulie

 

 E 8.30 dimineața. Ziua copiilor a început la ore inumane. Copiii mei funcționează pe bază de ceas interior, aș spune eu acum în cuvinte frumoase, pentru că se trezesc mereu la fix sau la :30. Dimineața mă exprim interior mai plastic și îmi imaginez că ceasul interior e un ceas în fund, care-i trezește mult prea devreme pentru lumea mea.

Știu, am avut perioade mai rele, când trezirea era pe la 5 dimineața. Din punctul ăsta de vedere, acum e parfum. Dar, ce nu-nțeleg eu, e: ”Cum de atunci când trebuia să plecăm la școală și să ne trezim la 7, trăgeam de ei în fiecare dimineață, iar acum, când școala e în camera de alături,  trag ei de noi?

În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin

Ora 9:

Copilul mare urcă în birou, se conectează pe Zoom și începe ora.
Tatălfamiliei se închide în bucătărie și dă drumul la treabă.
Cum copilul mic își consumă timpul de televizor, iar eu sunt în așteptarea nevoii de suport tehnic pentru copilul mare,  profit și eu și îmi deschid mailul la biroul de lângă Ema.

Ora 9 și 5, după ce m-am așezat:

Copilul mare: Maaaaaaamiiiiii, mi-e friiiiiig. Dă-mi și mie o bluză, ca să nu plec din oră.
Mă ridic, o iau, i-o dau. Mă așez la loc.

Ora 9 și 10:

Copilul mic: Maaaaaaaamiiiiiiii, mi-e foameeeeee. Îmi faci un sendviș (micul dejun cu nr. 2)
Mă ridic, mă duc la bucătărie, fac sendvișul, în timp ce Tatălfamiliei e și el într-un call. Mă străduiesc să nu fac gălăgie multă, deși câteodată mi se mai întâmplă să mă duc cu gândurile pe câmpiile libere doar gândurilor, nu și oamenilor carantinizați, și mă trezesc că dau drumul la robinet sau zdrăngăn niște oale care oricum nu-mi trebuiau atunci. Probabil că în terapie aș afla că e un mod indirect de a-mi exprima furia vis-a-vis de Tatălfamilie :))

Ora 9 și 20:

Nerăbdător, copilul mic intră în bucătărie, lovind cu un polonic într-o tigaie și cântând tare marșuri militărești.
Tatălfamiliei ne aruncă o privire de-aia, își ia laptopul și căștile și se ascunde în baia de jos (la sufragerie nu avem uși).
Termin sendvișul copilului și i-l dau.
Sunt, din nou, strigată.
”Maaaaaamiiiiiii, nu o mai aud pe miss!”
Urc, depanez tehnic, mă așez din nou la birou. Mai rezolv una-alta, cobor să-mi fac o cafea.

 

Ora 9.40

Copilul mic îmi dă de ales. Pot să joc folbal sau putem să ne luptăm cu săbiile. Uh, nici nu mi-am băut cafeaua. Îi cer răgaz să-mi fac și să gust o cafea. Intru în bucătărie, și mă învârt fără scop, așteptând să termine callul, ca să pot face gălăgie cu cafeaua mea. După multe minute și reamintiri ale copilului mic de promisiune, rog Tatălfamiliei să se pună pe mute, ca să dau drumul hardughiei zgomotoase de mașină de cafea.  Fac cafea, jucăm folbal. 

Ora 9.50

Coboară și copilul mare în pauză. Comentează meciul de folbal.

Ora 10

Când ne apropiem de ora 10, urcăm împreună. Ea în biroul ei, eu în biroul meu încropit din dormitor. Copilul mic rămâne jos și-și face de lucru.

Între ora 10 și ora 14.00 oscilez între ședințe și conectat/deconectat copiii de la școală. Ema are 2 ore de teleșcoală, apoi, cât are ea două ore de pauză de la teleșcoală, are Fip câte 2 jumătăți de oră de telegrădiniță, apoi are Ema, iar, alte 2 ore de teleșcoală.

Câteodată, copilul mic nu vrea la telegrădiniță, pentru că nu sunt acolo să-l anunț din timp că urmează să înceapă, ci cobor din dormitor și-l iau ca din oală ”E 11 fără 5, ai sport acum”, câteodată e mai ușor. Câteodată se face 12 și uităm toți să se reconecteze copilul. Sincer, aștept cu sufletul la gură momentul când vor avea amândoi 2 ore simultan și mai puține dileme tehnice. Probabil că vom avea când ajunge acolo în toată carantina asta.

Pe la 14.30 (dacă sunt suficient de bine organizată și avem o ciorbă pe masă, vorba aia), mâncăm împreună.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ora 15.00

Copiii au terminat cu maratonul de teleșcoală și telegrădiniță. ”Și-acum, ce facem?”

Jucăm, ne jucăm, îi mai îndemnăm să se joace și singuri. Sau, vor să vorbească pe messenger video cu prietenii lor. Acum începe distracția.
Ema se duce în birou și o conectez de pe laptop, iar Fip vrea de pe tabletă din sufragerie. Mulțumesc providenței pentru propria-mi procrastinare când a venit vorba să vindem laptopurile vechi. Avem, acum, datorită mecanismului meu de evitare, instrumente de lucru pentru toată lumea.

Urmează maratonul dintre: ”Mami, n-o mai văd pe Larisa” și ”Mami, unde a dispărut aplicația aia cu ochelarii?”, care se repetă la fiecare câteva minute când la unul, când la celălalt.

Creierit de urletele copilului mic, care se joacă pe video de-a intergalacticii cu prietenii lui și scoate sunete de luptă, Tatălfamiliei se mută în dormitorul nostru, unde-mi ia locul. Eu oricum gravitez în jurul copiilor, făcând o muncă de helpdesk (ce bine era dacă familiarizam copiii cu tehnologia de când aveau câteva luni… :))

Sigur că intru și peste el, ca să-mi recuperez laptopul și instrumentele, în naiva-mi așteptare că s-or potoli și-oi putea și eu să mai leg 2 gânduri. Nope.

Toate astea se petrec până pe la ora 17.00, când, după ce-au vorbit cu toți prietenii, copiii decid să gătească gustarea-desert.

 

Urmează ouă și făină prin bucătărie, miere lipicioasă și ce se mai poate pune într-o prăjitură făcută de copii. Din fericire, sunt bucătari suficient de buni să n-aibă nevoie de ajutor, așa că înghit în sec și îi las în voia lor. În apărarea talentelor lor de bucătari, pregătesc mai mereu o prăjitură combinație între clafoutis și pandișpan, căre e decent de bună, mai ales dacă îi pun fructe și nu exagerează cu făina.

Ora 18.00

La ora 18.00, când oficial Tatălfamiliei termină ziua de lucru, și eu tocmai mi-o reîncep (practic, ziua lui de lucru se termină înainte să se termine ziua calendaristică, dar na… aia e), respir, caut piesa de teatru de la Țăndărică și mă retrag în birou. Recunosc, mă retrag pe la fără un sfert, cu explicația că am nevoie de timp să mă pregătesc. De fapt, îmi aud gândurile pentru prima dată în multe ore și stau așa, privind în gol, minute în șir.

 

Ora 19.00

Copiii și Tatălfamiliei petrec timp de calitate împreună, în timp ce eu încă lucrez și n-am ieșit din cameră nici în pauză (mi-e frică, recunosc :))
Și aud chirăieli de bucurie de jos. Copiii ăștia, deși știu pe limba lor ce se întâmplă în lume, se bucură de viața asta închisă în casă, de parcă nici n-ar ști alta. Ce faini sunt. Nu se plâng, nu vor cu rolele afară, nu se supără că îi pasăm de la unul la celălalt, sunt plini de energie și de bucurie. Cândva în ora asta mănâncă și cina.

Ăsta e, adesea, și momentul în care mă felicit că am făcut 2 copii cu diferență mică de vârstă. Ne-a fost greu de tot o perioadă lungă, dar parcă merită 3-4 ani de haos pentru 3-4 luni de carantină :)) We did good, sunt mândră.

Ora 19.50

Cobor și alerg copiii la duș, pijamale, spălat pe dinți. Mai împachetez niște rufe curate, mai pun niște alte rufe la spălat. Dacă n-am apucat la prânz să strângem pe la bucătărie (și nu apucăm, de obicei), mă uit lung la bucătărie și îmi promit că o rezolv a doua zi.

După ce adorm copiii, după ora 21.00, respir, pun un The Crown pe Netflix și vegetez. Ce bine că am lucrat și mâncat și astăzi (da, mă urmărește întrebarea ”Ce o să mai gătim noi de x ori pe zi în următoarele x săptămâni/luni?!)

Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?

cărți despre creșterea copilului:

citește

Alte Articole

citește