3 lucruri pe care animalele de companie le fac pentru copilul tău

Diana mică și-a dorit mereu un animăluț pe care să îl aibă în casă, mereu aproape, căruia să-i poată împărtăși secretele, pe care să-l iubească și să-l îmbrățișeze, atunci când lumea de copil se prăbușește din motive mai mult sau mai puțin serioase pentru un adult. Un animal care să o accepte pe Diana mică și cu calitățile ei, dar, mai ales cu defectele ei, care s-o iubească și atunci când greșește, care să se bucure că există, indiferent de ziua săptămânii, de ora zilei sau de alți factori care pe oameni îi destabilizează câteodată.

Să fiu sinceră, Diana mică și-ar fi dorit un câine, dar ar fi acceptat și un pisoi, sau un hamster sau orice animal cu blană, care să pară că nutrește emoții. La un moment dat, Diana mică primi un acvariu cu pești. După ce trecu entuziasmul primei zile, Diana mică simți prima adevărată dezamăgire din viața ei.

OK. Și? Acum ce? Stau și mă uit prin geamul ăsta la ei. Ca la un televizor. 

Nu puteam să-i plimb, nu puteam să-i mângâi, nu puteam să-i îmbrățișez, să-i pup, să ne jucăm. Și devenisem destul de mare încât să nu mă mai pot preface prea bine că fac toate astea cu un cățel imens de pluș pe care îl aveam, a cărui blană plasticoasă o cunoșteam până în moleculele ei cu mulți CH. Când am mai crescut și aveam deja un salariu propriu și locuiam parțial singură, mi-am cumpărat un iepure mic și alb, care a rămas în grija mamei, atunci când m-am mutat cu V. Iar în familia mea nouă, primul lucru a fost să aducem un cățel mic în apartamentul mic.

Când am devenit mamă am ținut morțiș ca ai mei copii să crească în compania unui animal. Sigur, un animal sănătos psihic și fizic, care să nu-i pună în pericol. Avem acum un câine (isteric, dar foarte prietenos și blând cu copiii) și doi porcușori de Guineea. Cu iepurașul de la mama am avut ceva probleme, ce am înțeles că sunt tipice pentru ei: diaree (mai ales de la frunzele de salată, care se pare că sunt tratate cu nu știu ce prostii care îi dau peste cap) și insuficiență renală, ambele rezolvate cu niște tramente, perfuzii și plânsete. Dar iepurașul și-a revenit de fiecare dată, până când a murit de bătrânețe, la venerabila vârstă de aproape 10 ani.

Până acum, cu câinele nu am avut nicio problemă de sănătate, așa că în afară că am avut nevoie să-l tundem/toaletăm și să-i facem schema de vaccinare pentru câini, n-am văzut veterinarul la față (bine, el l-a văzut mai des în perioada în care tot fugea din curte și îl găsea veterinarul și îl ridicam de acolo; ne întâmpina mereu vesel, de parcă nu el ar fi plecat de acasă de bunăvoie).

Există mai multe motive pentru care am vrut animale în casa noastră cu copii, printre care, da!, și dezamăgirea mea de copil că n-am avut. Dar o să vă enumăr 3 motive principale pentru care e bine să vă creșteți copiii în compania animalelor.

1. Atașamentul față de animalele de acasă le schimbă în bine atitudinea față de animale în general

Trăim în niște vremuri în care, la nivel macro, ne-au dispărut compasiunea, iubirea și respectul față de natură și animale. Am transformat animalele în niște fabrici de producție pentru satisfacerea unor mofturi umane, fără să luăm în calcul durerile lor, emoțiile lor, viața și sănătatea lor. La nivel macro, vacile trăiesc în spații de 1 metru pătrat, produc lapte toată viața, sunt mulse de aparate. Nimănui nu-i pasă de anormalitatea practicilor, de durerile pe care le provocăm. Vacile au devenit niște sticle din care scurgem laptele. La nivel micro, duminică dimineața organizăm un grătar și cumpărăm 3 tone de carne, din care mâncăm fiecare câte o porție, apoi le mâncăm de-a sila, ca să nu le aruncăm sau le aruncăm în zilele următoare. Parcă am uitat că o bucată de carne nu e o roșie, nu provine din grădină, ci e o bucată dintr-o ființă vie, pe care cineva a măcelărit-o pentru grătarul nostru de duminică.

Putem, însă, să creștem niște viitori adulți mai cumpătați. Mai sensibili și mai puțin egocentrici. Care, ok, sunt în vârful lanțului trofic și mănâncă grătar, la fel ca vânător-culegătorii din care ne tragem. Dar o fac într-un mod cumpătat, fără a uita esența. Ema vrea, deja, să se ducă să abordeze oamenii în supermarketuri și să le explice de unde vine laptele din rafturi și untul și brânza. Să le spună că toate astea vin de la niște vaci nefericite și e convinsă că atunci când oamenii vor afla asta, vor căuta ferme unde vacile sunt văzute și ca animale, nu doar ca recipiente.

2. Viața cu animalele crește stima de sine a copiilor, scade nivelul de anxietate și de depresie

Studiile arată asta: că atunci când un copil sau un adolescent are în grijă un animal de companie, stima lui de sine crește. În special în perioada adolescenței și pre-adolescenței, când stima de sine a tinerilor fluctează foarte mult, animalele sunt importante în viața lor, oferindu-le sprijin emoțional, îndepărtează sentimentele de singurătate și de neadecvare. Iar comportamentul constant și consecvent al unui animal de companie e de neprețuit pentru un copil sau tănâr care trece prin fel și fel de schimbări (fizice, cognitive, emoționale, hormonale).

Și în cazul copiilor mici importanța e aceeași. Un animal de companie, pe care copilul să îl simtă aproape, la fel de constant și de consecvent, căruia copilul să-i poată împărtăși gânduri, planuri, secrete, crește stima de sine. Copilul interacționează cu animalul în termenii ambilor, începe sau continuă o interacțiune, se face ascultat, ajunge să înțeleagă și să cunoască animalul și îi crește, astfel, sentimentul de competență, care aduce cu sine, în timp, o imagine de sine adecvată realității și o stimă de sine crescută. Desigur, responsabilitatea față de animal îl aduce pe copil tot în zona emoțiilor legate de competență. Copilul devine, astfel, capabil să aibă grijă de el și de o altă ființă, prinde încredere în sine și pornește cu curaj în viață.

Pe lângă toate astea, ratele de depresie și anxietate sunt mult mai mici între copiii sau tinerii care au un animal de companie.

3. Animalele susțin dezvoltarea cognitivă a copiilor

Studiile mai arată și că animalele susțin dezvoltarea cognitivă a copiilor. Că, atunci când un copil învață să citească, ajutorul unui animal e de neprețuit. Copilul citește cu greutate la început, iar un câine, de exemplu, îi oferă copilului și publicul de care are nevoie, fără senzația de teamă că celălalt citește mai repede/îl corectează/n-are răbdare/etc. În aceeași măsură, e minunat atunci când copiii mai mari citesc copiilor mai mici.

La vârste mai mici, animalele de companie sunt minunați parteneri de conversație, provocând copilul la și mai multe dialoguri, și mai complexe, astfel încât cel mic exersează limbajul în prezența copilului, dezvoltându-și bagajul de cuvinte rapid, legându-le între ele și formând rapid propoziții, fraze, monologuri, dialoguri.

În plus, se crede că interacțiunea cu animalele poate oferi oportunități pentru dezvoltarea și îmbunătățirea funcțiilor executive (procese mentale care sunt baza pentru planificare, atenție, memorie și auto-control) prin reducerea stresului și oferirea de suport social. Se presupune că acesta ar putea fi unul din motivele pentru care prezența animalelor îmbunătățește în copii memoria, abilitățile de categorizare și de atenție.

Oricum ar fi, studiile arată că acei copii crescuți în prezența animalelor de companie au rezultate școlare mai bune. Desigur, vorbim despre statistici aici.

Doi copii și un câine cu chemarea naturii

 

Resurse:

Childhood Attachment to Pets: Associations between Pet Attachment, Attitudes to Animals, Compassion, and Humane Behaviour

Companion Animals and Child/Adolescent Development: A Systematic Review of the Evidence

 

3 lucruri pe care să nu le spunem copiilor despre … serviciu

Câteodată ne e greu să le explicăm, câteodată nu ne gândim că ar trebui să le explicăm ceva și uite-așa imaginația lor țese tot felul de povești mai mult sau mai puțin neverosimile despre ce se întâmplă cu noi atunci când ei sunt la școală, la grădiniță, cu bona sau cu bunica.

9 locuri pe care le-am vizitat în Berlin

În primăvară am decis, împreună cu soțul meu, că anul ăsta ne vom lua o vacanță de 4 zile doar noi doi, în care să ne odihnim. Bine, și să ne plimbăm și să ne iubim și de toate, dar și să ne odihnim. Ne-am gândit atunci la un city break de joi până duminică, timp în care ambele bunici urmau să vină să umple golul lăsat de lipsa noastră în viețile copiilor. Mă gândeam că o s-o facem și o să ne simțim vinovați, dar o să ne prindă bine.

Nu hotărâserăm unde vom merge. Poate Lisabona, poate Londra, poate Bruges, poate într-un loc complet și perfect nou.

Pe lângă asta, eu mai luasem o decizie. Acum 15 ani am fost o vreme în Berlin, la o școală de vară. M-am îndrăgostit iremediabil și irevocabil de orașul ăsta. Nu știu să spun dacă din cauza orașului, sau din cauza primei mele ieșiri din țară, sau din cauza primei mele ieșiri din țară în libertate, fără părinți sau bunici sau unchi sau mătuși. Ideea e că de atunci tot visez să mă reîntorc și nu m-am mobilizat nicidecum corespunzător. Anul ăsta, însă, lucrurile aveau să fie diferite. O să merg cu fetele, sau cu o fată, sau chiar și singură, dar anul ăsta urma să ajung la Berlin!

Și, în iulie, planetele s-au aliniat toate frumos, în linie dreaptă sau în semicerc sau cum se aliniază ele când se aliniază și s-a întâmplat să merg la Berlin cu V. Și planetele copiilor s-au aliniat, pentru că din primăvară și până acum ei au descoperit plăcerea de a merge în vacanță la bunici și, as we speak, sunt în a treia tură pe vara asta, fiecare mai lungă decât cea anterioară. Așadar, pentru că planetele s-au aliniat atât de frumos, am acționat rapid și a fost ca în filme. Mi-am luat bilet de avion către Berlin aproape de azi pe mâine, cam cum îți iei bilete de tren. Am plecat singură într-acolo și m-am întâlnit cu V în gara din Berlin, pentru că el venea, ca un George Clooney al familiei Vijulie, de la Frankfurt. A fost totul foarte romantic, ba chiar mi-a adus și un trandafir.

Ne-am cazat împreună la un hotel ciudat, cu recepția la etajul 7 și am început plimbările.

Orașul este, într-adevăr, atât de frumos pe cât mi-l aminteam. Ba chiar, aș putea spune, mai frumos, pentru că a evoluat. A evoluat în bine, spre deosebire de București, care a evoluat și el, dar din rău în mai rău. În primele 2 zile am mers câte 30 de km pe zi prin oraș. Apoi, pentru că aveam picioarele praf, am închiriat biciclete și am folosit și metroul, câte o stație la fiecare colț de stradă.

Să vă spun pe unde ne-am plimbat.

Tiergarten

Tiergarten e cel mai minunat loc urban în care am fost vreodată. E un parc ce se întinde pe aproximativ 250 de hectare, fix în buricul Berlinului. E ceva fantastic înăuntru. E încă sălbatic, multe alei neasfaltate, e ca și cum te-ai plimba prin pădure, în mijlocul orașului. Din loc în loc apare câte un lac, curat ca oglinda mea din baie. Dacă te uiți bine, o să vezi, pe lângă păsări și veverițe, iepuri, raci de apă dulce sau alte animale care o duc bine mersi prin lacurile curate și printre copacii numerotați.

Deci, dacă ajungeți în Berlin, musai să vă închiriați o bicicletă și să vă plimbați prin Tiergarten, în liniștea din mijlocul haosului.

(dați > sau <, pentru că jos e o galerie întreagă, nu doar o poză)

Spree

Berlinul e străbătut de un râu, care se numește Spree. Spre deosebire de Dâmbovița noastră, Spree e navigabil. Se fac tururi de oraș în bărcuțe, cu ghizi și tot ce trebuie. Am făcut-o și pe asta și a fost grozav. Ne-am plimbat cu o astfel de ambarcațiune, am băut o cafea, iar un domn ghid cu o voce frumoasă ne-a povestit de toate, inclusiv unde locuiește Angela Merkel, la ce etaj și cu cine. :))

Turnul televiziunii (Fernsehturm)

Cum te dai jos din metrou la Alexanderplatz, vezi în fața ochilor un băț lung, cu o bilă în vârf. Bățul cu bila sunt atât de lungi, că se cam văd de oriunde te-ai afla în Berlin. Dacă o să intri în clădirea în formă de băț cu bilă și o să urci cu un lift ultrarapid, o să ajungi în vârf, la vreo 300 de metri de la sol, unde e un restaurant care se învârte și de unde vezi tot orașul. Am luat acolo un mic dejun bun, am băut o cafea decentă și ne-am uitat pe geam, încercând să ne dăm seama care era linia de demarcație dintre est și vest. Nu-i greu, se vede destul de clar cu ochiul liber. Minunat oraș! Și de sus, și de jos!

Insula muzeelor

Nu am avut suficient timp să vizităm toate muzeele de pe insulă, pentru că am ajuns cam târziu și nu ne-am gândit că se închid la ora 6, dar am reușit să văd ceva ce îmi doream de foarte mult timp: să ajung la Pergamon, unde să văd și eu minunea de poartă a lui Ishtar. Da, e atât de maiestuoasă și grozavă cum apare în toate descrierile ei.

 

Muzeul Zidului Berlinului

Am ajuns cu trenul și cu bicicletele și era să trecem pe lângă el, pentru că se află într-o clădire unde e și un restaurant, mult mai bine semnalizat. Ne-am uitat frustrați și furioși la filmulețele care prezentau istoria zidului și ne-am gândit ce șleahtă de oameni bolnavi au putut gândi așa ceva… Un zid care să separe familii, prieteni, vecini. Nu știu dacă știați, dar zidul Berlinului nu era un zid oarecare, ci ideea de Zidul Berlinului e un fel de a spune. Zidul erau de fapt două ziduri, iar între ziduri o zonă de câteva sute de metri în care erau câini, turnuri de control, polițiști cu mitraliere. Mai lipseau apa și crocodilii. Am tras concluzia că zidul a fost în picioare cât să pedepsească și să nimicească o generație de oameni implicați în război, apoi a căzut cu emoție, cântec și lacrimi de bucurie. Niște dezaxați toți.

Checkpoint Charlie

Checkpoint Charlie un alt loc interesant din Berlinul în care te împiedici de istorie la fiecare bordură. Nu e neapărat ceva fantastic de văzut acolo (puteți vedea oricând o poză), ci istoria locului respectiv. Căutați pe wikipedia, vă arată clar gradul de dezaxare al perioadei respective.

 

Biserica memorială a împăratului Wilhelm

În centrul orașului, printre malluri, o fantastică stație de metrou, legendarul KaDeWe și alte chestii drăguțe de văzut, ridicați un pic ochii și o să vedeți o biserică în paragină. Hei, care-i treaba cu biserica asta? Nu mai e nimic în paragină în orașul ăsta, nici măcar la periferie. Lângă biserică se mai vede și un turn, aparent modern (modern pentru 1960, când a fost construit) și parcă ceva de acolo te provoacă să dai un search pe google, mai ales acum, de când avem și noi net la preț decent în roaming.
O să aflați că biserica a fost distrusă în timpul războiului, iar nemții au decis să nu o mai reconstruiască, pentru a le rămâne ca simbol al distrugerii. Așa că au ridicat lângă un turn nou și modern, care trebuia să reprezinte viitorul, noul, ne-distrugerea. Berlinul e plin de astfel de simboluri care vor să nu-i lase să uite ce nebunie au provocat susținându-l pe Hitler. La fel e și cazul Bundestagului (sau Reichstagului), a cărui cupolă n-a mai fost reconstruită după planurile inițiale. Cupola Bundestagului este acum din sticlă, aducându-le și ea aminte de ruina pe care au adus-o în țara lor și în țările altora. Și e transparentă…
Apropos de Bundestag, data trecută nu am reușit să-l vizităm din varii motive, iar acum lucrurile s-au schimbat. Nu mai există coada kilometrică de la intrare, ci se intră pe bază de programare. Din păcate, nu am prins decât un singur interval orar și ne-am programat, programare pe care ne-au anulat-o apoi și ne-au propus o altă zi, care nu mai urma să ne găsească la Berlin, ci la București. Și, vorba aia, când distanța e mai lungă, n-ai cum să mai vizitezi, așa că a rămas pe data viitoare, ca o promisiune că o să ne întoarcem.

 

Potsdamer Platz

Am ajuns și la Potsdamer Platz, unde ne-am plimbat printre clădiri frumoase. Există și acolo un lift ultrarapid, pe care n-am mai apucat să-l încercăm (deși, după ce am urcat și coborât cu liftul din Burj Khalifa, parcă nimic nu m-ar mai putea impresiona). De la Potsdamer Platz am ajuns rapid la Sony Center, unde am mâncat niște paste foarte picante, apoi ne-am continuat plimbarea.

 

Madame Tussauds

În Berlin Mitte, adică în centrul Berlinului (sau unul dintre centrele orașului) e și muzeul de ceară Madame Tussauds. Nu era în plan să-l vizităm. De fapt, nici nu mă gândisem la el. Dar, cum am trecut pe lângă el în cei 30 km pe care i-am parcurs prin oraș, am intrat. Mi s-a părut foarte amuzant cum în zona cu politicienii fiecare personaj avea scris pe o plăcuță un nume, poate și o scurtă descriere. Hitler era ascuns într-un buncăr, iar lângă el era un bilețel pe care scria că e interzis să-l fotografiem. Singurul personaj pe care nu aveai voie să-l atingi și să-l fotografiezi, pentru a evita situațiile în care vizitatorii pot face poze ce i-ar putea afecta/răni/deranja pe alții, fotografii care ar putea lua în derâdere holocaustul sau alte evenimente. Dar nu asta mi s-a părut amuzant, ci, deși extrem de politically correct, o decizie echilibrată și decentă. Amuzant mi s-a părut că în zona de artiști, fotbaliști și cântăreți, n-am mai văzut plăcuțe cu numele. Și ne-a fost tare greu să-i recunoaștem pe mulți dintre ei. Priorități… :))

Mai sunt multe locuri și lucruri unde am ajuns și pe care le-am văzut. Mai sunt și multe locuri și lucruri pe unde nu am ajuns și pe care nu le-am mai văzut. Mai sunt locuri și lucruri care m-au impresionat data trecută, dar n-am reușit să le vizitez din nou. Toate astea strigă tare că mai am nevoie să ajung acolo și a treia și a patra și a cincea oară. Și, cum mergeam eu pe bulevard și treceam pe lângă Berliner Oper, mă întrebam, candid și ușor furioasă, de ce naiba locuiesc eu în Ștefăneștii de Jos și nu în Berlin? Apoi mi-am dat seama că îmi place în Ștefăneștii de Jos încă și că m-ar face să mă simt mult mai bine dacă aș putea veni anual, pentru 4-5 zile, la Berlin, să mă încarc de energie, idei și tot ce mai am nevoie să funcționez. Și, pe măsură ce făceam planul, mi-a trecut și furia.

Așa că, dragă Berlin, bis bald!

 

Despre aromaterapie, pe scurt

Avem tendința de a subestima simțul mirosului. Este, însă, calea cea mai rapidă către creier. Aromele pe care le simțim ne pot schimba starea deoarece informația este transmisă direct la sistemul limbic, la creierul reptilian, la zona din creier care este responsabilă cu emoțiile noastre,

Balul Britanic 2018

Vă scriam săptămâna trecută despre Balul Britanic și cum l-am văzut eu, prin ochi de mamă și de invitată și de participantă din exterior. Am primit, între timp, și câteva date și poze oficiale de la organizatori și m-am gândit să le împărtășesc cu voi.

Cum a fost la Balul Britanic, mă întrebați?

Am văzut domnișoare mai mici și mai mari în rochii de bal, cu multe straturi, groase și grele, în care alergau ca niște gazele printre părinții și profesorii de acolo. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, n-am văzut prea multe fete mergând, ci doar alergând.

Ce faci când nu mai poți? Nu. Nu mai poți puțin.

Ce faci atunci când nu mai poți?
Mai poți puțin!

Mai poți puțin pentru că ești o persoană puternică, pentru că doar persoanele slabe nu mai pot. Mai poți puțin pentru că ești un luptător sau o luptătoare. Mai poți puțin pentru că știi că optimismul te trece poduri grele. Mai poți puțin pentru că așa trebuie. Mai poți puțin pentru că așa ai învățat. Mai poți puțin pentru că poți să-ți controlezi toate emoțiile. Mai poți puțin pentru că poți să-ți controlezi toate impulsurile. Toate reacțiile. Mai poți puțin pentru că ești un supererou sau o supereroină.

Dacă mă uit la laptopul meu, îmi dau seama că atunci când îi cer prea multe și el nu mai poate, mai poate, totuși, puțin. Mă duc cu el într-un service, primește niște piese în plus și, imediat, mai poate puțin. Mă uit și la aspiratorul cu acumulator, care, atunci când n-a mai putut, a mai putut puțin, pentru că i-am înlocuit acumulatorul stricat.

Mă uit peste tot în jurul meu, la obiecte casnice, la roboței, la obiecte neînsuflețite, iar atunci când ele nu mai pot, mai pot puțin dacă primesc ajutor. Nu există nici măcar la ele ca atunci când li s-au terminat resursele să mai poată puțin. Mașina a rămas în drum dacă nu mai are motorină. Telefonul rămâne închis pe veci, dacă nu mai are baterie. Televizorul nu funcționează dacă nu are curent.

Nici măcar câinele, când îl iau seara la plimbare cu bicicleta și-l alerg până se întinde pe asfalt, bucuros, dar obosit, nu mai poate puțin atunci când nu mai poate deloc. Numai eu sunt mai cu moț și se așteaptă de la mine să mai pot puțin, atunci când simt că nu mai pot. Și nu doar de la mine se așteaptă asta. Se așteaptă asta și de la vecina mea cu gemeni nou-născuți. Se așteaptă asta și de la vecinul meu, care muncește câte 14 ore pe zi. Se așteaptă asta de la doamna de la casă, de la angajatul din benzinărie, de la corporatista blondă, de la tatăl dintr-o familie, de la o bunică, de la un consultant, de la un psihoterapeut, de la oricine.

Puține sloganuri mă enervează mai tare decât ăsta. Sunt multe dăunătoare, dar ăsta mi se pare în top 5.

Atunci când nu mai poți, mai poți puțin…

Și dacă nu mai pot deloc?

Și dacă nu mai pot, ce se întâmplă? Sunt slabă? Sunt inadecvată? Trebuie să mă rușinez? E o problemă cu mine? Sunt greșită?

Sau, dacă depun eforturi supraumane și mai pot, totuși, puțin, cum mă simt? Asta intră în ecuație, sau nu? Sentimentul de copleșire? Senzația de preaplin? Frustrarea? Sentimentul că n-am avut de ales? Oboseala? Suprasaturația?

 

Și cât timp pot face asta? Cât timp mă pot scotoci de încă ”puțin” pe care să-l folosesc? Cât durează până când mă prăbușesc, asemeni unui castel de cărți de joc în vârful căruia ai pus prea multe cărți, prea grele pentru bază? Cât durează până spun STOP, fără niciun fel de compasiune pentru mine sau pentru ceilalți? Cum să am compasiune pentru mine, atunci când eu sunt un robot? Cum să mai am compasiune pentru ceilalți, atunci când am mai putut ”puțin” pentru ei, uitându-mă pe mine? Cât durează până mă îmbolnăvesc? Cât durează până când iau o decizie greșită, cea mai greșită dintre toate? Cât durează până când ”puțin” ăla scoate tot ce mai era în mine, până rămân goală, ca o carafă din care ai vărsat toată apa și n-a mai rămas nimic?

Eu vă propun altceva. Să schimbăm macazul.

Ce faci atunci când nu mai poți?
Ceri ajutor!

Atunci când nu mai poți, îți accepți limitele umane și ceri ajutor. Atunci când nu mai poți duce și jongla cu o mie de responsabilități, te pui la masa gândirii și îți reprioritizezi viața. Atunci când nu mai poți să faci doar lucruri care nu-ți aduc bucurii, spui STOP din timp și îți pui în programul zilnic ceva să-ți facă sufletul să râdă. Atunci când nu mai poți suni o prietenă și o rogi să scoată copilul în parc, îți suni șeful și îi spui că ai nevoie de 2 zile libere, o anunți pe nevastă-ta că dacă nu pleci o zi cu cortul singur în lume, o să-ți explodeze capul, iți suni prietenele și faceți un weekend împreună, departe de tot, iei familia, iei copiii și pleci în parc, lași vasele în chiuvetă și te urci în mașină, suni soacra și o rogi să-ți gătească prânzul pentru 3 zile.

Soluții se găsesc mereu. Trebuie doar să ieșim din cercul vicios în care ne aflăm. Trebuie doar să ne dăm voie să trăim altfel. Trebuie să facem schimbări mici, care aduc după ele schimbări mari. Trebuie să dăm drumul controlului, la fel cum am da drumul unui balon cu heliu. Și, cel mai important, trebuie să ne dăm seama că vrem toate astea. Că vrem să ieșim din cercul vicios. Că vrem să ne dăm voie să trăim altfel. Că vrem să facem schimbări mici. Că vrem să dăm drumul controlului.

Că vrem să nu mai putem ”puțin” și că vrem să ne lăsăm ajutați de ceilalți. Că asta nu ne face mai slabi. Că asta ne face mai puternici. Mai conștienți de noi. Că, pentru că am hotărât că nu mai vrem să mai putem ”puțin”, pe termen lung o să mai putem ”mult”. Că e o investiție. În noi. În cei dragi nouă. În relațiile noastre.

Doamnelor și domnilor, vă rog eu. Atunci când nu mai puteți, ziceți că nu mai puteți. Cereți ajutor. Vă îmbrățișez. 

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

Cam asta a spus Mihaela Coșescu la Social Media for Parents, după o grămadă de discursuri ale specialiștilor adresate mamelor. Sigur, nu știu dacă fix cu cuvintele astea, pentru că a trecut mult timp de atunci, dar suna bine să încep cu replica ei, iar mesajul acolo era: Unde sunt tații? Cu ei de ce nu vorbim?

Pe măsură ce spunea lucrurile astea, îi dădeam dreptate din ce în ce mai mult și simțeam din ce în ce mai mult presiunea. Presiunea îngrijirii copiilor, hrănirii lor adecvate, cu 0 gr de zahăr pe zi sau nu, cu legume sau fără, cu echilibrul dintre viața de mamă și cea de angajată/antreprenoare/ce-o-mai-fi-ea, cu una cu alta.

Dar, unde erau tații? Asta se întreba și Mihaela. De ce tații nu apar în peisaj? De ce punem presiune, în continuare, pe mame? De ce totul e în ograda mamei? De ce nu ne adresăm audienței de ”părinți” și rămânem la audiența de ”mame”? De ce să nu aducem în dezbatere stereotipia pe care o știm atât de bine și de ce să nu ne depășim condiția asta. Și tații pot găti. Iar unii o fac foarte bine. Și tații pot lua decizii bune în creșterea copiilor, cu condiția să fie nevoie de deciziile lor. Și tații pot face orice face o mamă, mai puțin partea de sarcină, naștere și alăptare.

I-am mulțumit Mihaelei pentru remarca ei și am luat o pauză în care m-am gândit. Și eu fac fix tot asta. Vorbesc cu mamele, sfătuiesc mamele, mă adresez lor. Da, 90% din publicul meu e format din femei. Și asta, probabil, pentru că mă adresez lor. Iar dacă stau bine să mă gândesc, unul din cele mai viralizate articole pe care le-am scris, e fix unul care se adresează taților. Asta este pentru tați. Sigur, acum l-aș scrie ușor diferit, dar esența rămâne aceeași: faceți împreună, fiți împreună, fiți o echipă!

 

În toți anii ăștia de când scriu am primit adesea mailuri sau mesaje prin care cititoarele mă întrebau cum mă descurc singură cu unul sau doi copii. Așa păream din articole și din poze, cu V. lipsă din peisaj. V. a fost mereu lipsă doar din peisajul vieții virtuale, pentru că lui nu-i place să fie expus, așa că am respectat asta și l-am ținut ascuns, doar pentru noi. Dar, în peisajul vieții familiei, V. e foarte prezent și foarte implicat, indiferent cât de mult muncește sau călătorește. Și e și foarte descurcăreț. I-am mulțumit de multe ori pentru asta, apoi mi-am dat seama că mulțumindu-i e ca și cum l-aș scoate din familie. Ca și cum n-ar fi și treaba lui, ci doar a mea, iar el mă ajută făcându-mi treaba. Nu-i așa. Nu-i așa deloc.

Dragi părinți, creșterea copiilor e o treabă comună. Știu, mamele poartă sarcina și nasc copiii, ele alăptează, dar copilul nu-i doar al lor. Copilul e făcut de doi părinți și e important să nu uităm asta. E important să nu uităm asta noi, mamele, și să le permitem taților să se implice real, să ia decizii, să gătească și să știe unde sunt hainele copiilor în dulap, care sunt cărțile lor preferate, ce griji și gânduri au, la ce școală vor merge, șamd. Și e important să nu uite asta nici tații și să-și ceară drepturile de părinte, atunci când mama e reticentă în a le da.

Și mai cred, la fel ca Mihaela, că e datoria noastră, unii bloggeri, alții influenceri, alții persoane publice, fiecare pe bucățica ei/lui, să schimbăm puțin discursul public și perspectiva. Să ne îndepărtăm de ”mama care jonglează cu toate și tatăl care o ajută sau nu” și să ne apropiem puțin de ”echipa părinților”, care lucrează împreună în familia lor, care sunt membri cu drepturi depline, dar și datorii pe măsură. Și mai e și treaba noastră de părinți să le prezentăm copiilor noștri, băieți sau fete, o nouă realitate. Realitatea în care și bărbatul poate și face, realitatea în care un bărbat e un adult, nu încă un copil în casă, de care mama are grijă.

Mai cunoașteți și voi tați cu drepturi și îndatoriri egale în familiile lor? Dacă sunt chiar pe canapeaua voastră din sufragerie sau la bucătărie sau în parc cu copiii, lăudați-vă cu ei, să afle lumea că nu-s fata morgana, ci că există!

Ordinul de protecție

Ordinul de protecţie se materializează într-o hotărâre judecătorească dată în regim de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, prin care persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot beneficia de protecţie în scopul garantării integrităţii şi libertăţii personale, atât fizice cât şi psihice, faţă de agresor.

Va fi vreodată suficient?

Multe rochii, mulți pantofi, un cărucior plin cu mâncare, saci de jucării, rafturi de cărți, multe dormitoare, mulți metri pătrați, multe bijuterii, mulți bani, și mai multe rochii, și mai mulți pantofi, și mai multă mâncare, și mai multe jucării, și mai multe rafturi de cărți, șamd.

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Noi, copiii din Bahnhof Zoo – O părere

Marțea și vinerea, de la ora 4, Ema are oră de gimnastică. Merge la gimnastică împreună cu o prietenă/vecină/colegă de grădiniță, care are și ea un frate, puțin mai mic decât Fip. Cât timp fetele își fac antrenamentul, noi, cele două mame și cei doi frați, stăm în parcul de vis-a-vis de sala de sport. E o oră frumoasă, una din puținele pe care Fip le are cu unul din părinți și fără soră-sa și una în care se leagă și prietenia dintre două mame pe care le-au adus una lângă cealaltă copiii lor (atipic, căci de obicei se întâmplă invers).

Unul din subiectele de discuție între noi care apare foarte des(pe lângă bucuriile sau dificultățile vieții de mamă, temerile noastre, supărările noastre, ce mai gătim, etc.) este: ce cărți mai citim. Pentru mine e motorașul care mă face să funcționez mai bine: să pot discuta cu cel de lângă mine despre cărți. Cum zicea Olga, sunt un mic geek și recunosc și mi-o asum și e una din părțile din mine pe care o înțeleg cel mai bine.

Ce-mi place mai mult decât să conversez cu oamenii despre cărțile pe care le citesc, e să descopăr cărți noi de la ei. Așadar, în una din zilele alea de marți sau vineri, am aflat despre ”Noi, copiii din Bahnhof Zoo”. De la prietena mea am înțeles că-i vorba despre o fetiță care ajunge să se drogheze, despre lipsa de control a mamei, care a încercat să o crească liber, ea fiind ținută foarte din scurt de către părinții ei. Mi s-au aprins imediat beculețele. Nu știu dacă asta a interesat-o pe ea în mod deosebit în carte, sau asta am înțeles eu din ce mi-a zis ea, dar m-a intrigat tare de tot descrierea asta și am vrut neapărat să o citesc și eu. Așa că mi-a împrumutat-o și am devorat-o, în ciuda faptului că nu-i o carte scurtă.

În esență, ”Noi, copiii din Bahnhof Zoo” este povestea de adolescență a Christianei F., o fată care crește în Berlin în anii 70. Cartea e scrisă în urma declarațiilor Christianei la poliție, romanțate pentru a le transforma în roman. În romanul scris la persoana I, sunt inserate și capitole în care apare vocea mamei și perspectiva ei, sau altor adulți implicați în investigații.

Și să vă spun ce interpretări am dat eu cărții, foarte probabil diferite de alți cititori.

libris.ro

Descrie o copilărie destul de tristă, între betoanele orașului, copiilor fiindu-le îngrădită orice tentativă de a se juca liber, în natură (spațiile verzi sunt rapid acoperite de beton sau de interdicții, locurile de joacă liberă dispar unul câte unul, până când copiilor nu le mai rămâne nimic altceva decât să facă prostii, pentru a provoca poliția, vecinii, orice adult care, am interpretat eu, ar putea vedea câtă nevoie au de esența copilăriei: jocul). Descrierea asta a copilăriei nefericite între betoane și comparația cu sentimentul de plin și de bucurie pe care îl simțea Christiane atunci când mergea la bunica ei, care trăia la țară, nu m-a dus neapărat cu gândul la copilăria mea, ci mai degrabă către studiile care arată că deconectarea de la natură duce către depresie. Că a te plimba zilnic prin iarbă, printre copaci, printre flori, e un adjuvant important în tratarea depresiei. Că e esențial să ne păstrăm în natură, acolo unde e locul nostru.

Mai departe de atât, aflăm despre tatăl Christianei, un bărbat nefericit în căsnicia lui, care ajunge să fie violent fizic și psihic cu Christiane, sora ei și mama lor, până când mama lor decide să divorțeze și să se mute, într-un final, de acasă. De la mamă aflăm că și tatăl ei fusese la fel de violent, iar toate descrierile violențelor taților familiei, mă duc cu gândul la Măștile Fricii de Camelia Cavadia (o să-mi spun cândva părerea și despre asta) și mă fac să trag concluzia că indiferent de perspectiva culturală, perioada istorică în care au loc actele astea de violență, că-s într-un apartament din România sau unul din Berlin, copilul simte la fel ceea ce i se întâmplă.

Apoi, Christiane descoperă viața de noapte a orașului și, negăsindu-și locul, vrea să arate cât e de tare, de puternică, de ”cool” (nu știu ce cuvinte mai folosesc tinerii azi pentru ”cool”-ul ăsta, care sună cam bătrânicios, e adevărat). Trece cu lejeritate de la un drog la altul, scopul ei fiind să ajungă printre ”daviști”, consumatorii de heroină, adică, cei mai cool dintre toți. Începe cu alcool, hașiș, LSD, trage pe nas heroină, până când ajunge să se înțepe.

Noi, copiii din Bahnhof Zoo” descrie apoi greutățile pe care le întâmpină Christiane, scindată în două părți. Una care vrea să renunțe la droguri, care visează la o viață frumoasă (viața de după droguri), care e convinsă că e altfel decât ceilalți daviști și una care, după fiecare cură de dezintoxicare, după fiecare episod de sevraj (descrise extrem de plastic), revine în locurile cunoscute, trage iar pe nas și ajunge iar să se înțepe.

Mi s-a părut extrem de dureros ceea ce se întâmpla, cu trotuarul prostituatelor de 14 ani (Baby-Streife), care o făceau pentru a strânge bani de încă o doză din cele câteva zilnice necesare pentru a putea funcționa, cu anunțurile periodice din ziare despre prieteni ai Christianei, de aceeași vârstă cu ea, care mureau pe rând de la supradoze (voite sau accidentale), cu inocența iubirii dintre ea și Detlef, care se prostitua cu homosexuali pentru a face rost de banii de doze de heroină pentru amândoi, astfel încât ea să nu fie nevoie să o facă. Cu patul cu așternuturi impecabile din apartamentului prietenului lor pierdut, în care nu puteai intra din cauza mirosului, sângelui de pe carpetă, cutiilor cu resturi de mâncare împrăștiate peste tot, în care Christiane dormea ”fund în fund” cu Detlef, păstrând pură iubirea lor în munții de mizerie în care se scăldau în camera respectivă și în viață.

 

Noi, copiii din Bahnhof Zoo” e o carte grea, cu descrieri foarte plastice ale vieții paralele pe care o duce Christiane, care seara îi povesește mamei despre copiii care se droghează și cum ea n-ar putea face niciodată asta, și diminețile în care nu știe cum să ajungă mai devreme la baie pentru a se injecta, înainte să intre în sevraj sau cum pleacă împreună cu mama ei la școală și se oprește într-o toaletă publică unde se injectează, după ce își curăță seringa în WC-ul din acea toaletă publică.

E o carte ca o cărămidă pusă în stomac și pe inimă, care m-a lăsat cu lacrimi, cu o stare de greață greu de dus și cu o frică nouă. Frica de a nu fi observat atunci când copilul are o problemă (cum naiba să nu observi ca mamă iubitoare că ai un copil dependent de heroină în casa ta?! E posibil așa ceva? E posibil să nu reușim să vedem mai departe de imaginea pe care ne-am creat-o despre copilul nostru?!), dar și teama că e posibil ca orice am face să nu fie bine (copiii dependenți din roman au toți povești diferite, de la copii cu părinți prea stricți, la copii cu părinți prea relaxați, copii din familii, măcar aparent, normale, copii de toate felurile, copii pe care părinții încearcă să-i salveze, copii de care părinții au uitat, copii iubiți, copii doriți, copii…).

Vă recomand să o citiți și să vă dați un reset. Atunci când auzim de drogați, de dependenți, ne e greu să-i mai vedem ca pe ființe umane. Ne e frică de ei, simțim, poate scârbă, suntem furioși. Cartea asta prezintă tulburările lor interioare. Tumultul sufletelor lor. Îi arată cum sunt: umani. Oameni, mai mari sau mai mici, care au intrat pe un drum de pe care nu pot ieși. Dar oameni. Cu emoții, cu gânduri, cu frici, cu bucurii. E un roman-lecție-de-viață. Cel puțin pentru mine. Oh, iar simt cărămida din stomac…

PS: M-am interesat de soarta Christianei F. Nu a reușit niciodată să renunțe la droguri. Și i se pare că romanul nu a prezentat suficient de bine tumultul ei interior, așa că a mai scris și ea, personal, povestea vieții ei apoi.

Și există și filmul. L-am văzut într-o seară. Ne arată cam 10% din puterea romanului. Deci nu vi-l recomand, pentru că pierde toată esența.

Traducerea e foarte bună. E una din puținele cărți pe care le-am citit (cel puțin în ultima vreme) unde n-am simțit că s-a pierdut din emoție în traducere.

Scandalul – O părere

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul.

Rupture – O părere

Când am adus acasă Rutpure, nu știam la ce să mă aștept. Nu mai citisem nimic scris de Ragnar Jónasson. Sigur că da, citatele de pe coperta din spate a cărții lăudau și autorul și lucrarea sa

Spovedania unui preot ateu – o părere

Ei bine, între cărțile pe care ni le recomandăm am aflat și despre ”Spovedania unui preot ateu”. Mi s-a părut interesantă din prima, prin prisma titlului, care mi-a captat atenția. Ca să fiu sinceră, eram curioasă să aflu dacă este vorba despre un preot care a devenit ateu, sau despre un ateu care a devenit preot. Am cumpărat cartea.