A fost odată o vară. Și am fost odată și eu.
La început, străzile erau goale și pustii. Mai bătea vântul câteodată și mișca un fir de praf și un fir de nisip. În rest, nimic nu se mișca, nimic nu se schimba. Soarele bătea peste străzile prăfoase. La început am crezut că era un soare cald și plăcut, care abia aștepta să mă mângâie cu razele lui aurii. Priveam pe geam și îmi imaginam ce minunat va fi atunci când voi ieși în stradă. Soarele cu razele lui călduțe îmi va încălzi toate oasele, sângele din vene, apoi mușchii, iar la final, pielea și părul. Sau invers.
Așa că am ieșit. Am deschis larg ușa și m-a orbit. Mi-am adunat tot curajul, l-am ținut strâns în brațe și am ieșit afară. Soarele ardea umilitor peste corpul meu. Deși era puternic și tăios, deși era arzător și aprins, oasele mele nu se încălzeau. Nici sângele, nici mușchii și nici pielea sau părul. M-am uitat în sus. Ce fel de soare e ăsta, care te orbește, te umilește și nu te încălzește? N-am văzut nimic. N-am simțit nimic. Era atât de puternic, încât mi-am acoperit ochii. Să nu-l mai văd și să nu mă mai vadă.
M-am uitat la curajul meu adunat mai devreme. Era mic și pricăjit, îngenunchiat de soarele cald și rece. Am intrat în casă, privind cu atenție plăcile de gresie de la intrare. M-am întors la întuneric, m-am ascuns de soare și m-am băgat într-un pat pufos, care nu părea să fie al meu. Nu ținea nici el de cald…
Au trecut așa ore în șir. Zile, luni, ani sau poate decenii. Poate că după un mileniu m-am dat jos din pat, amorțită și la fel de rece ca în ziua aia cu soare fierbinte și tăios, care n-a reușit să încălzească nimic în mine. M-am dus la geamul de la bucătărie. Afară începuse să ningă. O ninsoare cu fulgi mari și mici, liniștiți, fără poveste. Niște fulgi care cădeau drept pe șosea, fără personalitate, fără vlagă. M-am uitat din nou după curaj. Dormea și el, într-un colț. Era pe canapea, se ascunsese după o pernă. L-am trezit cu greutate, căci în mulții ani de somn pleoapele i se lipiseră aproape de tot. S-a uitat buimac la mine și mi-a zis că nu poate. Că nu poate singur. Că nu mai are putere. Că e rece și el, ca și mine. Și că îi e greu. L-am convins cu greutate, l-am îmbrăcat într-o față de pernă pufoasă și l-am băgat în buzunarul paltonului meu.
Am pășit încet către ușă. Curajul meu a prins un pic de glas și mi-a zis: ”Deschide ușa. Cred că poți…”
Urmărește-mă pe facebook
Am deschis-o și am ieșit afară. Fulgii îmi cădeau pe păr și pe mâini, dar nu simțeam nimic. Eram la fel de rece ca și ei. Mi-am ridicat privirea către cer, către norii care cerneau fulgii. Apoi, un vânticel a început să bată. Fulgii au început să se miște neliniștit în jurul meu, parcă încercând să mă anunțe. ”O să vină furtuna. Du-te înăuntru! Salvează-te! O să fie greu! O să-ți fie frig! Și o să îți zgârie fața! Și mâinile! Du-te înăuntru cât încă mai poți!”
Curajul se uita timid la mine. ”Cred că poți să rămâi afară. Cred că putem împreună, nu?”
Am lipit mai bine tălpile de asfaltul înghețat. Fulgii se agitau din ce în ce mai tare, vântul devenea din ce în ce mai puternic. Îmi spunea: ”De când te-am așteptat… Ai dormit o zi, o lună, un an, un secol! De când te-am așteptat să vii…”
Rafalele lui erau lovituri puternice. Îmi zgâriau fața. Am închis ochii și am așteptat să văd ce se întâmplă. Vântul a prins din ce în ce mai multă putere. La fel și fulgii, care zburau în jurul meu, înconjurându-mă pe toate părțile. Am deschis ochii. Formau imagini cunoscute mie, siluete, situații. I-am privit. Și mi-am amintit. Fulgii începeau să mi se topească pe față, amestecându-se cu lacrimi calde, sărate. Am privit cât am putut, iar când n-am mai putut, am închis ochii.
Fulgii îmi intraseră acum sub pleoape și își jucau piesa de teatru pe scena de sub pleoapele mele. Am privit-o cu furie. Era o piesă grea, apăsătoare, care mă sufoca din când în când. Apoi, când s-a terminat, am respirat. A început din nou și din nou și de fiecare dată când o priveam, apăsarea era din ce în ce mai ușoară, până când s-a transformat într-un fulg care a dispărut și el purtat de vânt.
M-am uitat atunci la mine. În mijlocul străzii, în mijlocul viscolului, cu părul ud și plin de fulgi, cu obrajii roșii, cu pielea rece, dar sângele cald…
Am mai stat acolo o vreme, simțind ce mi se întâmplă. Nu știu cât. Poate o oră, poate o zi, poate o lună, poate un an. Poate a trecut un secol, iar eu sunt tot acolo. Sau poate am plecat…
În pandemie ne puteam proteja copiii cu ușurință – Ceva ce nu credeam că voi spune
În fine, deși eram tare curioasă ce se întâmplă cu ea și îmi doream foarte mult să o ajut, am depus toate eforturile de ”mama anului” ca să nu fiu intruzivă și îngrozitoare și să-i respect spațiul personal al gândurilor și al emoțiilor.
Spre seară, s-a deschis ca o floare. Nu era obosită, ci era tristă.
3 moduri în care să porți un tulle ca o neprințesă
Ehei, știți ce-mi place mie? Îmi plac multe. Serile, să joc Monopoly cu copiii, muzica, florile, ordinea, cărțile, o casă curată (dacă ar fi a mea, ar fi și mai bine :))), bocancii, verdele și fustele de balerine.
Și-mi mai place și că, de când lucrez de-acasă, sunt mai flexibilă în felul în care îmi dau voie să mă îmbrac, mai ales pentru că de la talie în jos nu se vede cum arăt. Și nu, nu stau în pantaloni de pijama, așa cum poate că vă așteptați să spun, ci astăzi vreau să vă povestesc despre fusta mea preferată de … tulle. Și cum o potrivesc eu, ca să nu fiu prea Cenușăreasa mahmură după bal.
Jurnal de lucrat de-acasă
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin.
Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?
Nu contează cât de mare e cadoul. Dacă e mai mic decât altul, e mic!
De-aici a pornit o dezbatere aprinsă, presărată cu ”Dar, Ema, gândește-te cum o să mă simt eu când tu o să deschizi cadoul și eu o să am NI-MIC!” și ”Dar, Fip, tu o să primești de ziua ta. De ziua mea, eu sunt importantă”.
Cum am încercat eu din greu să ajung la Conferința Națională de Analiză Tranzacțională
Și discutam cu V. despre weekendul meu liber, în care el nu avea nimic plănuit. Ce simplu și frumos e să colaborăm așa, ca să ne îndeplinim nevoile și dorințele amândoi. Tare mult îmi place cum facem lucrurile astea împreună. Suntem faini tare…
Acum ceva mai puține luni, vine și el la mine:
Să folosim resursele planetei noastre gândindu-ne la următoarele 7 generații
Anul acesta am încercat mult sa ne concentram (noi, ca familie) pe a fi cât mai prietenoși cu mediul și cu natura. Procesul a început de când avem copii, într-o încercare de a face ceva pentru viitorul lor
Cum să câștigi rechizite pentru copilul tău, dar și 1000 EURO pentru clasa copilului tău
Acum mulți ani, mult prea mulți ani (dar frumoși ani) aș fi fost în a treia zi de școală (da, băiețelul îmbrăcat în trening din poza în care toate fetițele erau în fustă și bluză cu volane, eram eu, pe la 7 ani și câteva luni, în prima mea zi...
Mami, mai ții minte când?
– Mami, mai ții minte când eram eu mic și dormeam la tine în brațe?
Da. Le mai țin minte pe toate. Zilele astea ne-au năpădit amintirile.
Au trecut deja 7 ani și 4 luni de la
Viața e o aventură
Ei bine, Fip e mult mai usor de impresionat. Practic, nu trebuie să depun eu niciun efort. El e pur si simplu impresionat de viață în sine. Viața e o aventură, atunci când stii din ce unghi s-o privesti.
Planuri de weekend pe bicicletă
Alaltăieri dimineață mă întreabă V:
– Voi la ce oră ajungeți mâine acasă?
Uf, asta e o întrebare foarte bună. Mi-o adresez și eu, adesea. Și tot adesea n-am un răspuns la ea.
– Nu știu. De ce?