Tartă rapidă din resturi
Decizia de a adopta

viscol

 

A fost odată o vară. Și am fost odată și eu.

La început, străzile erau goale și pustii. Mai bătea vântul câteodată și mișca un fir de praf și un fir de nisip. În rest, nimic nu se mișca, nimic nu se schimba. Soarele bătea peste străzile prăfoase. La început am crezut că era un soare cald și plăcut, care abia aștepta să mă mângâie cu razele lui aurii. Priveam pe geam și îmi imaginam ce minunat va fi atunci când voi ieși în stradă. Soarele cu razele lui călduțe îmi va încălzi toate oasele, sângele din vene, apoi mușchii, iar la final, pielea și părul. Sau invers.

Așa că am ieșit. Am deschis larg ușa și m-a orbit. Mi-am adunat tot curajul, l-am ținut strâns în brațe și am ieșit afară. Soarele ardea umilitor peste corpul meu. Deși era puternic și tăios, deși era arzător și aprins, oasele mele nu se încălzeau. Nici sângele, nici mușchii și nici pielea sau părul. M-am uitat în sus. Ce fel de soare e ăsta, care te orbește, te umilește și nu te încălzește? N-am văzut nimic. N-am simțit nimic. Era atât de puternic, încât mi-am acoperit ochii. Să nu-l mai văd și să nu mă mai vadă.

M-am uitat la curajul meu adunat mai devreme. Era mic și pricăjit, îngenunchiat de soarele cald și rece. Am intrat în casă, privind cu atenție plăcile de gresie de la intrare. M-am întors la întuneric, m-am ascuns de soare și m-am băgat într-un pat pufos, care nu părea să fie al meu. Nu ținea nici el de cald…

Au trecut așa ore în șir. Zile, luni, ani sau poate decenii. Poate că după un mileniu m-am dat jos din pat, amorțită și la fel de rece ca în ziua aia cu soare fierbinte și tăios, care n-a reușit să încălzească nimic în mine. M-am dus la geamul de la bucătărie. Afară începuse să ningă. O ninsoare cu fulgi mari și mici, liniștiți, fără poveste. Niște fulgi care cădeau drept pe șosea, fără personalitate, fără vlagă. M-am uitat din nou după curaj. Dormea și el, într-un colț. Era pe canapea, se ascunsese după o pernă. L-am trezit cu greutate, căci în mulții ani de somn pleoapele i se lipiseră aproape de tot. S-a uitat buimac la mine și mi-a zis că nu poate. Că nu poate singur. Că nu mai are putere. Că e rece și el, ca și mine. Și că îi e greu. L-am convins cu greutate, l-am îmbrăcat într-o față de pernă pufoasă și l-am băgat în buzunarul paltonului meu.

Am pășit încet către ușă. Curajul meu a prins un pic de glas și mi-a zis: ”Deschide ușa. Cred că poți…”

 

 Urmărește-mă pe facebook

Am deschis-o și am ieșit afară. Fulgii îmi cădeau pe păr și pe mâini, dar nu simțeam nimic. Eram la fel de rece ca și ei. Mi-am ridicat privirea către cer, către norii care cerneau fulgii. Apoi, un vânticel a început să bată. Fulgii au început să se miște neliniștit în jurul meu, parcă încercând să mă anunțe. ”O să vină furtuna. Du-te înăuntru! Salvează-te! O să fie greu! O să-ți fie frig! Și o să îți zgârie fața! Și mâinile! Du-te înăuntru cât încă mai poți!”

Curajul se uita timid la mine. ”Cred că poți să rămâi afară. Cred că putem împreună, nu?”

Am lipit mai bine tălpile de asfaltul înghețat. Fulgii se agitau din ce în ce mai tare, vântul devenea din ce în ce mai puternic. Îmi spunea: ”De când te-am așteptat… Ai dormit o zi, o lună, un an, un secol! De când te-am așteptat să vii…”

Rafalele lui erau lovituri puternice. Îmi zgâriau fața. Am închis ochii și am așteptat să văd ce se întâmplă. Vântul a prins din ce în ce mai multă putere. La fel și fulgii, care zburau în jurul meu, înconjurându-mă pe toate părțile. Am deschis ochii. Formau imagini cunoscute mie, siluete, situații. I-am privit. Și mi-am amintit. Fulgii începeau să mi se topească pe față, amestecându-se cu lacrimi calde, sărate. Am privit cât am putut, iar când n-am mai putut, am închis ochii.

 

Fulgii îmi intraseră acum sub pleoape și își jucau piesa de teatru pe scena de sub pleoapele mele. Am privit-o cu furie. Era o piesă grea, apăsătoare, care mă sufoca din când în când. Apoi, când s-a terminat, am respirat. A început din nou și din nou și de fiecare dată când o priveam, apăsarea era din ce în ce mai ușoară, până când s-a transformat într-un fulg care a dispărut și el purtat de vânt.

M-am uitat atunci la mine. În mijlocul străzii, în mijlocul viscolului, cu părul ud și plin de fulgi, cu obrajii roșii, cu pielea rece, dar sângele cald…

Am mai stat acolo o vreme, simțind ce mi se întâmplă. Nu știu cât. Poate o oră, poate o zi, poate o lună, poate un an. Poate a trecut un secol, iar eu sunt tot acolo. Sau poate am plecat…

Idei de amenajare a băii – Oglinda

Bine, e mult spus că le-am ales, pentru că în una dintre băi mobila a fost construită de soțul meu cel priceput. Și pentru că mobila este ușor deosebită în baia aceea, la fel trebuia să fie și oglinda

De ce sunt eu asistenta copiilor mei

Cu toate astea, de 5 ani sunt secretară. Secretara copiilor mei. Inițial aveam un singur șef. Acum sunt doi…
De ce sunt eu secretara copiilor mei?

Cum m-am căsătorit eu a doua oară

Acum, însă, aș face lucrurile altfel. Aș simplifica multe lucruri, ca să mă pot bucura și mai tare de tot. Ca să fiu mai conectată la moment, la oamenii din jurul meu, ca să simt chiar că sărbătorim … iubirea. Despre asta e vorba, până la urmă, nu?

Stil de iarnă pufos

Zilele astea trec prin așa o stare, de nu m-aș mai da jos din pătură. Dacă s-ar putea să nici nu mă dau jos din pat, asta ar fi și mai super. M-aș trezi de dimineața, mi-aș face o cafea și m-aș băga înapoi în plapumă. La prânz m-aș mai trezi o dată și aș mânca o supă...

Idei îndrăznețe de amenajare a holurilor

Sunt o mare iubitoare de holuri. Îmi plac mult holurile lungi și întortocheate, holurile înguste, holurile largi, toate tipurile de holuri. N-am avut noroc în viața asta de o casă cu holuri, dar încă mai sper.

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Hai să mergem

Sunt convinsă că situațiile astea au loc doar la noi în familie, așa că vă invit să citiți și să vă amuzați pe seama noastră, siguri fiind că apoi o să vă întoarceți la familiile și la copiii voștri care nu fac niciodată așa. Ce bine de voi…

Câinele-ninja

Până să mă dau eu jos și să fug la baie, ca să închid apa, o aud pe soacră-mea că începe să râdă și să spună cea mai des auzită propoziție la noi în casă în ultimul an și ceva: ”Doni, nu!”. Copiii încep să râdă, Doni fuge pe hol și eu mă ridic. Ce se întâmplase? .

Tartă rapidă din resturi
Decizia de a adopta