Tartă rapidă din resturi
Decizia de a adopta

viscol

 

A fost odată o vară. Și am fost odată și eu.

La început, străzile erau goale și pustii. Mai bătea vântul câteodată și mișca un fir de praf și un fir de nisip. În rest, nimic nu se mișca, nimic nu se schimba. Soarele bătea peste străzile prăfoase. La început am crezut că era un soare cald și plăcut, care abia aștepta să mă mângâie cu razele lui aurii. Priveam pe geam și îmi imaginam ce minunat va fi atunci când voi ieși în stradă. Soarele cu razele lui călduțe îmi va încălzi toate oasele, sângele din vene, apoi mușchii, iar la final, pielea și părul. Sau invers.

Așa că am ieșit. Am deschis larg ușa și m-a orbit. Mi-am adunat tot curajul, l-am ținut strâns în brațe și am ieșit afară. Soarele ardea umilitor peste corpul meu. Deși era puternic și tăios, deși era arzător și aprins, oasele mele nu se încălzeau. Nici sângele, nici mușchii și nici pielea sau părul. M-am uitat în sus. Ce fel de soare e ăsta, care te orbește, te umilește și nu te încălzește? N-am văzut nimic. N-am simțit nimic. Era atât de puternic, încât mi-am acoperit ochii. Să nu-l mai văd și să nu mă mai vadă.

M-am uitat la curajul meu adunat mai devreme. Era mic și pricăjit, îngenunchiat de soarele cald și rece. Am intrat în casă, privind cu atenție plăcile de gresie de la intrare. M-am întors la întuneric, m-am ascuns de soare și m-am băgat într-un pat pufos, care nu părea să fie al meu. Nu ținea nici el de cald…

Au trecut așa ore în șir. Zile, luni, ani sau poate decenii. Poate că după un mileniu m-am dat jos din pat, amorțită și la fel de rece ca în ziua aia cu soare fierbinte și tăios, care n-a reușit să încălzească nimic în mine. M-am dus la geamul de la bucătărie. Afară începuse să ningă. O ninsoare cu fulgi mari și mici, liniștiți, fără poveste. Niște fulgi care cădeau drept pe șosea, fără personalitate, fără vlagă. M-am uitat din nou după curaj. Dormea și el, într-un colț. Era pe canapea, se ascunsese după o pernă. L-am trezit cu greutate, căci în mulții ani de somn pleoapele i se lipiseră aproape de tot. S-a uitat buimac la mine și mi-a zis că nu poate. Că nu poate singur. Că nu mai are putere. Că e rece și el, ca și mine. Și că îi e greu. L-am convins cu greutate, l-am îmbrăcat într-o față de pernă pufoasă și l-am băgat în buzunarul paltonului meu.

Am pășit încet către ușă. Curajul meu a prins un pic de glas și mi-a zis: ”Deschide ușa. Cred că poți…”

 

 Urmărește-mă pe facebook

Am deschis-o și am ieșit afară. Fulgii îmi cădeau pe păr și pe mâini, dar nu simțeam nimic. Eram la fel de rece ca și ei. Mi-am ridicat privirea către cer, către norii care cerneau fulgii. Apoi, un vânticel a început să bată. Fulgii au început să se miște neliniștit în jurul meu, parcă încercând să mă anunțe. ”O să vină furtuna. Du-te înăuntru! Salvează-te! O să fie greu! O să-ți fie frig! Și o să îți zgârie fața! Și mâinile! Du-te înăuntru cât încă mai poți!”

Curajul se uita timid la mine. ”Cred că poți să rămâi afară. Cred că putem împreună, nu?”

Am lipit mai bine tălpile de asfaltul înghețat. Fulgii se agitau din ce în ce mai tare, vântul devenea din ce în ce mai puternic. Îmi spunea: ”De când te-am așteptat… Ai dormit o zi, o lună, un an, un secol! De când te-am așteptat să vii…”

Rafalele lui erau lovituri puternice. Îmi zgâriau fața. Am închis ochii și am așteptat să văd ce se întâmplă. Vântul a prins din ce în ce mai multă putere. La fel și fulgii, care zburau în jurul meu, înconjurându-mă pe toate părțile. Am deschis ochii. Formau imagini cunoscute mie, siluete, situații. I-am privit. Și mi-am amintit. Fulgii începeau să mi se topească pe față, amestecându-se cu lacrimi calde, sărate. Am privit cât am putut, iar când n-am mai putut, am închis ochii.

 

Fulgii îmi intraseră acum sub pleoape și își jucau piesa de teatru pe scena de sub pleoapele mele. Am privit-o cu furie. Era o piesă grea, apăsătoare, care mă sufoca din când în când. Apoi, când s-a terminat, am respirat. A început din nou și din nou și de fiecare dată când o priveam, apăsarea era din ce în ce mai ușoară, până când s-a transformat într-un fulg care a dispărut și el purtat de vânt.

M-am uitat atunci la mine. În mijlocul străzii, în mijlocul viscolului, cu părul ud și plin de fulgi, cu obrajii roșii, cu pielea rece, dar sângele cald…

Am mai stat acolo o vreme, simțind ce mi se întâmplă. Nu știu cât. Poate o oră, poate o zi, poate o lună, poate un an. Poate a trecut un secol, iar eu sunt tot acolo. Sau poate am plecat…

Belgia – O țară tare frumoasă

Luna care tocmai s-a încheiat am lucrat o astfel de săptămână din Bruxelles, un oraș pe care nu-l văzusem până atunci. Zi de lucru normală de dimineață până după amiaza pe la 3-4, apoi țup în autobuz și la plimbare prin oraș.

Cum circulă informația

Ema și prietena ei cea mai bună au, de ceva vreme, un plan mirific. Deși locuim la aproximativ 15 km de grădiniță (iar google maps zice că un adult cu picioare mari, neinteresat de furnici, frunze căzute, avioane de pe cer va parcurge acest drum în 3 ore și 2 minute), planul fetelor este următorul:

Infecțiile urinare

Și am înțeles și că somatizarea e departe de a fi ceva mistic, e ceva foarte concret și științific, așa cum îmi place mie să înțeleg lumea. Pe scurt, emoțiile se manifestă fizic în corpul nostru. Poate sunteți de acord cu mine,

9 locuri pe care le-am vizitat în Berlin

Și, în iulie, planetele s-au aliniat toate frumos, în linie dreaptă sau în semicerc sau cum se aliniază ele când se aliniază și s-a întâmplat să merg la Berlin cu V.

Despre aromaterapie, pe scurt

Avem tendința de a subestima simțul mirosului. Este, însă, calea cea mai rapidă către creier. Aromele pe care le simțim ne pot schimba starea deoarece informația este transmisă direct la sistemul limbic, la creierul reptilian, la zona din creier care este responsabilă cu emoțiile noastre,

Balul Britanic 2018

Vă scriam săptămâna trecută despre Balul Britanic și cum l-am văzut eu, prin ochi de mamă și de invitată și de participantă din exterior. Am primit, între timp, și câteva date și poze oficiale de la organizatori și m-am gândit să le împărtășesc cu voi.

Cum a fost la Balul Britanic, mă întrebați?

Am văzut domnișoare mai mici și mai mari în rochii de bal, cu multe straturi, groase și grele, în care alergau ca niște gazele printre părinții și profesorii de acolo. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, n-am văzut prea multe fete mergând, ci doar alergând.

Tartă rapidă din resturi
Decizia de a adopta