Mi-e frică să nu-mi pierd amintirile
Cum îți dezvolți creierul mergând pe bicicletă

Nu știu ai voștri cum sunt, dar copiii mei și-ar dori foarte multe jucării. Problema cu jucăriile astea, pe care și le-ar dori copiii mei… sunt două:

  1. Că se bucură de ele un timp foarte scurt (cât le scot din pachet și încă o zi după aceea)
  2. Că apoi toate se adună să cadă pe noi și nu le mai bagă nimeni în seamă. 

Există și câteva excepții, de care se bucură mereu. Orice set cu magneți, cu care construim tot felul de lucruri, mașinile lui Fip, bebelușii cu care se joacă amândoi, lego, pistoale și roboți, acuarele, pensule și creioane, seturi de experimente (de chimie, de făcut săpun, parfum, cristale, etc.) și cărți.

Acum, pe lângă astea, la televizor apar pe toate drumurile tot felul de reclame la tot felul de alte jucării. Multe dintre ele le-am cumpărat. Parcări de mașini cu tot felul de trasee, accesorii pentru păpuși (de la piese mici de mobilier până la veselă, legume de lemn, etc.), balanțe, trasee cu bile, cu mașini, mici, mari și multe alte lucruri. Cele mai multe dintre ele au ajuns, până la urmă, în sacii de jucării de donat, pentru că adunau praf și nu le mai băga nimeni în seamă.

Și-atunci? Cum să facem? Cum să facem să se bucure de lucrurile pe care și le-ar dori, fără să spargem mereu bugetul familiei și nici să nu pice casa pe noi, la o adică.

Întâmplător, într-o sesiune de joacă a noastră cu geomag, zilele trecute, mi-a venit o idee. Ce-ar fi să construim ce își doresc? Fip vrea o parcare cu tobogan pentru mașini? A avut, a adunat praf degeaba. Nu mai luăm încă una. Dar n-o putem face din lego? Ca să se poată juca atât cât are nevoie, apoi s-o transformăm în alt proiect? Ba sigur că da. Sigur că putem.

Din păcate, microbul lego pe mine personal nu m-a prins. Mă joc cu copiii cu piesele, dar n-o fac chiar din tot sufletul, așa cum se întâmplă cu magneții, de exemplu. Sau când pictăm. Sau când modelăm. Așa că inteligența mea constructivă cu lego e și ea la fel de limitată, desigur. Pentru că n-a antrenat-o nimeni. Dar eram sigură că mulți oameni au avut ideea asta genială înaintea mea, că au construit deja ce vrem noi să facem și că au pus și pozele pe undeva pe netul ăsta mare, ca să vină Diana și copiii ei și să replice, testeze, adapteze. Am avut dreptate, desigur.

Cum am adunat ideile astea pentru mine, m-am gândit apoi c-o mai fi cineva pe lumea asta cu aceleași probleme. Așa că împărtășesc cu voi ceea ce am găsit eu. Pun mai jos pozele pe care le-am găsit pe pinterest.

Abia aștept să punem în practică!

Păpușile și jocurile de rol

Cât a trecut de când erați voi mici și vă jucați cu păpuși? Sau mașini? Sau ce-or fi fost? La mine a trecut atât de mult timp, încât ieri au scos copiii dintr-un cufăr bebelușul meu preferat de când eram mică (îl chema Bebiță) și au început mâinile să i se dezintegreze. În apărarea vârstei mele,

Mi-e frică să nu-mi pierd amintirile
Cum îți dezvolți creierul mergând pe bicicletă