Copiii noștri au ajuns la vârsta aceea ciudată, la care nici nu își petrec timpul ca niște adulți, dar nici cu jucării nu se mai joacă cine știe ce. Și hai, că la Fip mai e cum mai e, pentru că are abia 7 ani și încă îi plac Bakuganii, mașinile cu telecomandă și să se costumeze în diferite personaje din cărți, reviste sau realitate, însă la Ema lucrurile sunt complicate deja. Are 9 ani și 4 luni și în timpul liber vorbește cu prietenele, desenează și citește.
Dar cu noi? Cu noi cum își mai petrece timpul?
Am trecut acum un an printr-un episod destul de greu. Ema, care vedea că se face mare, nu-și mai dădea seama ce fel de relație am putea avea dacă ea crește, așa că a decis să nu mai crească, ci să se comporte ca un bebeluș și să fie permanent legată de noi. A fost mai greu până ne-am prins toți care era treaba (toți, adică inclusiv ea), dar odată ce am descoperit, am căutat alte căi de conectare. Era clar că nu mai mergea joacă la căsuța cu păpuși, cu bebelușii, cu animalele sau mai știu eu cu ce.
Și-așa am redescoperit jocurile. Boardgames, cum le zice în engleză. Jocuri de masă, cum le zic copiii noștri. Doar că sunt deja la o vârstă la care cu siguranță putem face împreună activități care să ne facă plăcere și nouă cu totul (adică nu doar că petrecem timp cu ei, ci să ne placă și ceea ce facem, efectiv). Și dacă tot am trecut de vârsta cu ”și-acum tu ziceai asta și făceai ailaltă și eu ziceam așa și tu răspundeai așa” și tot așa zeci de minute în șir, până ne lua de cap, am profitat și am căutat jocuri care să fie potrivite și pentru copii, dar și pentru adulți.
Ce e important să rețineți, este că în cazul a două din aceste trei jocuri, trebuie să știe toată lumea să citească. Cred că se pot găsi și soluții incluzive, dar e mai simplu și mai palpitant pentru toți participanții dacă toată lumea citește.
Să vă zic despre 3 din board games-urile preferate în familia noastră; poate vă inspir.
1. Zestre
Vai, cât am râs prima oară când am jucat acest joc. Practic, fiecare jucător este câte un boier, care are în serviciu diferiți țărani și țărănci. Scopul este să-i ”combini” în familii (tradiționale, monoparentale, cu părinți de același gen, etc.), să facă și ei copii sau să-i adopte, să crească și copiii și să facă și ei, la rândul lor, copii, astfel încât zestrea boierului să crească și să tot crească. La final câștigă acel boier cu cea mai mare zestre. În joc se fac nunți, se fac ”șmenuri”, vine comunismul, ca-n viață. Adulții și copiii vor înțelege lucruri diferite (sau la niveluri diferite) din acest joc, ceea ce îl face și mai amuzant.
2. Monopoly cărți
Recunosc că eu mă cam plictisisem de Monopoly tradițional. Știu că există multe variante, dar cam toate erau la fel, cu mici modificări: card în loc de bani, proprietăți nu știu de care, zone, țări diferite, etc. Dar, per total, jocul se joacă tot cam așa.
Așa că tare m-am bucurat când am văzut că există Monopoly în variantă de joc de cărți. E chiar interesant, asemănător și diferit, în același timp, de boardgame. Unde mai pui că e ușor de băgat în bagaj și luat la drum. Nu se joacă doar cu cărțile în mână, așa că ai nevoie de o măsuță sau să stai pe jos nițel, cu un pic de spațiu în față. În rest, e portabil, ușor și distractiv.
Ah, da. Și la început mi s-a părut imposibil de înțeles. Mi s-a părut că are multe reguli și că e greu de reținut. Nu e. După ce joci o tură, e chiar simplu.
3. Misterele din Beijing
Asta e ultima adiție la colecția de jocuri de masă și e foarte distractiv. Practic, e un joc de detectiv, unde trebuie să aduni indicii ca să găsești ”vinovatul”. Înțeleptul te poate induce în eroare în primele ture, până te prinzi cum să interpretezi ce zice el. Și-apoi trebuie să-ți faci un plan bun, să nimerești la martorii potriviți și să pui povestea cap la cap. Copiilor mei le place mult, pentru că își pot aduce firile de detectivi în scenă și îi văd că intră cu totul în joc și-s parte din personaje. Parcă mi-e și dor să mai joc așa jocurile…
