Nu-mi amintesc să fi făcut la școală ore de caligrafie. Știu că aveam orele de scriere, cu caietele cu foi de calitate nu tocmai bună, care sugeau cerneala din stiloul meu chinezesc. Aveam varianta germană a caietelor care se foloseau în școlile românești, pe care le comandau părinții împreună de la o editură de nu mai știu de unde și pe care le primeam la un moment dat, în cursul anului școlar.

E relevant ce vă povestesc, pentru că o greșeală într-un caiet din ăsta rar nu putea fi reparată la fel de ușor cum s-ar fi putut face dacă aș fi putut avea caiete cu duiumul. Nu-i ca și cum în caietul ăsta rar puteam desface clema de la mijloc, puteam scoate foile toate până la cea greșită, o puteam înlocui pe cea greșită, apoi le puteam pune la loc pe celelalte. Doar că, nu știu ce magii făcea mama, care își dorea mult să scriu perfect, dar reușea. Sigur, toată strategia asta nu m-a făcut să scriu nici mai frumos, nici mai urât, dar aveam un caiet frumos.

Când am terminat eu cu clasele primare, am decis că scrisul de mână e pentru fraieri. De fapt, cam ca vulpea aia cu strugurii acri, mi-ar fi plăcut să scriu de mână, dacă aș fi putut s-o fac așa perfect cum mi se insuflase. Dar nu puteam. Așa că am început să scriu cu litere de tipar, drepte, sau înclinate spre stânga. Aici n-aveam niciun etalon de frumusețe prestabilit, așa că eram mulțumită de cum îmi arăta scrisul. Bunica nu pricepea nicicum ce mod de a scrie era ăla, ea scriind îngrijit și ordonat, ca un adult.

După câțiva ani am descoperit graffiti-ul. Tag-uri (pentru connaisseuri), litere desenate în fel și chip, cuvinte inventate. Uitându-mă pe desenele de atunci îmi dau seama că erau foarte puerile și naive. Dar atunci mi se păreau niște opere de artă.

Mi-am păstrat pasiunea și ulterior și am mai rafinat-o, când am început să fac grafică. Nu ceva extrem de elaborat, dar aveam idei și pricepeam repede cum se folosește un program sau un tool. Funcționez destul de intuitiv, iar asta m-a ajutat. Mă ajută și acum, când îmi fac aproape tot ce ține de grafică pentru blog și viața mea reală (mai puțin ultimul meu logo, care nu-i făcut de mine).

Și acum un an și un pic am descoperit ceea ce se numește handlettering. Adică, mai pe românește, caligrafie. Caligrafie modernă sau mai puțin modernă, cuvinte și litere scrise cu penița (gros-subțire-gros-subțire-gros-subțire:)), cu markere care permit jocul ăsta gros-subțire, cu pensula sau cu alte accesorii din gama asta. Nu-s expertă, desigur, nici aici, dar mi se pare o activitate tare golitoare de gânduri. Una din puținele care-mi domolesc mintea asta care aleargă mereu și peste tot.

Sigur, acum când ne temem că vom avea copii care să nu știe decât să scrie la tastatură, intervine tot mai des discuția legată de beneficiile scrisului de mână (chiar pe officedirect am găsit un articol de genul ăsta, când căutam un stilou frumos, pentru sufletul meu -> da, am în geantă penar în care am un stilou frumos și mă simt dezbrăcată dacă-l uit acasă). Însă pentru mine argumentul suprem rămâne calitatea lui de … meditație.

Hai să vă spun și câteva lucruri (3 în speță) pe care (poate) nu le știați despre scrisul de mână:

1. Prima ”scriere de mână” datează din anul 3300 î.Hr. Tabletele de lut găsite în Mesopotamia, cu scris cuneiform pe ele, sunt, de fapt, niște registre contabile. Pare-se că pentru asta a fost inventat scrisul. Când mulți oameni s-au adunat laolaltă, mintea ”contabilului” n-a mai reușit să păstreze câte informații avea nevoie să păstreze, așa că a apărut scrisul.

2. Cică 97% dintre oameni își scriu propriul nume atunci când încearcă un pix/stilou nou. La voi se confirmă? La mine nu. Eu scriu mereu ”hello”. Urmat, câteodată, de ”ai venit de la birou?”

3. Până în secolul 18 punctuația nu era în niciun fel standardizată. Uitându-mă la întâmplare prin diferite locuri unde scriu oameni care nu câștigă un ban din scris, îmi dau seama că deși standardizată, parcă și acum e opțională.

Voi mai scrieți de mână? Când ați scris ultima scrisoare, de exemplu?