Îmi doresc tare mult ca anul acesta să ne mutăm. Decizia asta vine și cu entuziasmul noului, și cu frica efortului, dar și cu tristețea faptului că dacă ne iese, vom lăsa în urmă casa în care s-a născut Filip și în care au crescut amândoi. Da, știu. Acasă este acolo unde suntem noi. Și, în același timp, îmi e confortabil și să mă uit la fiecare colțișor de casă și să am amintiri cu fiecare spațiu în parte.
Țin minte cum găteam cu Ema pe blatul din bucătărie, în timp ce ea era în turnulețul ei de lemn, iar Filip era la mine în sling.
Țin minte cum le-am pus o oglindă la baie, fix deasupra chiuvetei, ca să se vadă în ea atunci când se spală pe față (acum își văd buricul în ea).
Țin minte cum pe jos, în sufragerie, erau mereu jucării și sticle cu apă.
Țin minte cum se reflecta lumina din sun catcherul Emei, atunci când i l-am pus prima oară în geam.
Țin minte cum unul din primele lucruri pe care le-am făcut în casa încă șantier, a fost să-i pictez Emei camera cu copaci, bufnițe și o girafă cu un balon, pentru care copila de 2 ani mi-a mulțumit atunci politicos. ”Mulțumesc. Foalte flumos din paltea ta să-mi desenezi un copac și o gilafă”.
Țin minte cum se dădea Filip jos din pat dimineața și fugea râzând la scară, unde se oprea la portița montată de V și trăgea de ea în timp ce chiuia, ca să mergem jos.
Am toate amintirile astea în suflet, în poze și în filmulețe, dar parcă altfel se activează ele atunci când chiar sunt acolo, atunci când chiar mă uit la blatul ăla de bucătărie cu zgârietură pe care știu sigur când a făcut-o Ema pentru că a tăiat pâine direct pe blat, când văd urma de pe parchet, de când a tras Filip fotoliul cu picioare zgâriecioase, sau când mă uit pe geamul de la camera Emei și îmi amintesc cum mirosea atunci când casa era șantier, iar eu eram acolo doar ca să-i pictez girafa, însărcinată cu Filip, care-mi mai trăgea câte un picior în vezică, atunci când stăteam prea mult timp înghesuită pictând.
Da. Mă simt tristă. Însă vreau mai bine pentru noi. De când mă știu am mers la grădiniță/școală/facultate/job cu autobuzul sau mașina. Chiar și la 4 ani, când mergeam la grupa mijlocie, tăiam Bucureștiul pe jumătate, luând un autobuz de la un capăt la altul. Locuiam în Drumul Taberei, iar grădinița era pe Dorobanți. Mereu am pierdut mult timp pe drum și până când nu a venit pandemia peste mine, nu am conștientizat valoarea timpului meu, de fapt. Și confortul adus de a avea lucruri aproape. Când copiii aveau școala într-un dormitor și eu biroul în altul, iar la prânz ne adunam toți în sufragerie sau în curte să mâncăm supă de pui și mâncare de mazăre, oricât de greu ar fi fost că eram toți închiși în casă, era minunat să câștigăm acest timp împreună.
Și de-atunci am decis că vreau să recreez asta, dar dându-ne și libertate să ne îndepărtăm de casă. Însă nu atât de mult, încât să ne pierdem viețile la semafoare. Când mi-am redeschis cabinetul, am rămas în afara orașului, aproape de casă și de școala copiilor. Aici a fost primul pas. Însă nu mi-e suficient. Vreau să pot veni la cabinet pe jos și vreau ca și copiii să poată merge la școală pe jos. N-avem cum acum. Locuim în afara orașului și suntem dependenți de mașină ca să plecăm din fața casei și să ajungem în fața școlii. Transportul în comun încă nu e o opțiune, deși tare mi-aș dori. L-am tot așteptat, dar nu se întâmplă, așa că am decis că vreau să ne mutăm aproape de școală și biroul meu. Dimineața să ne luăm adidașii în picioare și să mergem pe jos sau cu bicicleta/trotineta, iar după ore, copiii să poată ajunge singuri acasă, unde fie să îi aștept eu, fie să mă aștepte ei pe mine. Aici sunt cu visul meu și tare îmi doresc să se împlinească în anul în care suntem. Nu doar îmi doresc să se împlinească, ci participăm toți activ la asta, dar urmează să vedem ce și cum va fi.
Acestea fiind spuse, sunt câteva lucruri pe care mi le doresc de la noua casă, în afară de proximitatea față de școală/cabinet.
1. O cameră în plus – care să țină de birou-cameră de oaspeți-spațiu de joacă pentru copii și musafirii lor.
Nu știu cum se face, dar atunci când copiii au prieteni în vizită, adulții nu mai au unde sta. La parter avem un living și o bucătărie, iar atunci când copiii au prieteni în vizită, pun stăpânire pe canapea și sunt zgmotoși. Masa la care ar putea sta adulții de vorbă nu e suficient de departe de canapea cât să ne și auzim cum trebuie printre vocile copiilor, iar bucătăria are 2 scaune de bar, deci nu-i chiar primitoare și confortabilă pentru taclale. Îmi doresc tare mult ca această cameră suplimentară din casa nouă să poată fi un soi de a doua sufragerie pentru copii. Sau dacă nu pentru copii, măcar pentru noi, adulții.
2. Încălzire în pardoseală
Avem și aici încălzire în pardoseală și am și la cabinet și nu mă văd locuind într-o casă în care iarna să nu fie călduț la picioare. E un confort la care sper să nu fie nevoie să renunț. Cu excepția băilor, în care îmi doresc câte un calorifer de baie, pentru uscat prosoape (iar iarna: ghete, mănuși de zăpadă, pantaloni de fâș). Îmi aduc aminte și acum senzația de pe caloriferul de fontă de acasă, pe care îmi puneam mănușile în formă de căței, după ce veneam de la săniuș cu tata. De fapt, îmi amintesc cel mai bine mirosul lor și cât de bine ținea caloriferul căldura.
3. O sufragerie luminoasă
Indiferent Cât de mult soare ar fi afară, la noi în sufragerie este întuneric. Pentru că în fața sufrageriei am construit o pergolă, care nu mai lasă soarele să intre în casă, chiar dacă acoperișul ei e transparent. Visez la un spațiu plin de lumină, unde să nu-mi moară plantele de depresie, unde să mă pot așeza pe canapea cu o carte și să mă încarc la soare, ca pisicile. Sau ca Doni, care mereu se așează în singurele limbi de lumină, care reușesc să se strecoare în întunericul hrube. Cum am la cabinet, unde în pauzele mai lungi dintre ședințe, trag perdelele larg și las soarele să vină spre mine (cabinetul e cel din poza pe care am atașat-o articolului).
În rest, fie ce-o fi. Vă mai țin la curent.