Cum să ajuți o mamă care alăptează

Când eram mică, cei mai puternici oameni de pe lume (în afară de părinți și bunici) erau: doamna care cântărea la magazin, doamna farmacistă care ne dădea bonul pentru medicamente, medicul care putea să-ți dea un micuț nimic din cabinetul lui când terminai și controlorii din autobuze.

Toate aceste personaje mă fascinau. Mi se părea că fac ceva ce nu e la îndemâna muritorilor de rând.

Fascinația 1: Cântarul de la magazin

Să cântărești biscuiții la kilogram pe cântarul analog mi se părea ceva extraordinar.
Să calculezi talere, să echilibrezi liniuța aia… Ceva grozav. Și bunica avea acasă un cântar similar, pe care cântăream făina, atunci când făceam turtă dulce. Dar la fel cum era cântarul de la magazin, nu era nimic. El venea atașat cu doamna care nu spunea prea multe, doar dădea verdicte: cât cântărește, deci cât costă. Magie!
Apoi, când au apărut cântarele electronice la aprozar, fascinația mea a crescut și mai mult.
Nu știu de ce eram așa impresionată, dar autoritatea pe care o dădea cantarul respectiv, cu toate butoanele lui, era ceva incredibil.
Cred că aici se vede diferența generațiilor crescute la coadă la unt, pe vremea comunismului, pentru care vânzătoarea și cântarul ei erau ființe atotputernice și generațiile crescute cu cântarul din Carrefour, pe care-l manevrezi singur, tu om de rând, ca să-ți cântărești bananele deja coapte și cele 5 kg de portocale pe care le poți cumpăra zilnic, dacă așa vrei tu.

Fascinația 2: Casa de marcat de la farmacie

Farmacia în sine era un loc magic.
Arăta ca un magazin, dar era cu totul altceva.
De când intram, mirosul era diferit. Dacă la aprozar mirosea a cartofi umezi și la măcelărie mirosea a sânge și a ceva îngrozitor, la farmacie mirosea a curat, a plante, a proaspăt. Iubeam ordinea și liniștea de acolo. Sticluțele înșirate pe rafturi. Cutiile albe de medicamente, aliniate perfect.
La farmacie nimeni nu vorbea tare. Pe măsuța triunghiulară de lângă geam, cu picioare metalice, era o sticlă verde, cu două pahare verzi, din care puteai bea apă. N-aveam voie niciodată să beau, doar câteodată aveam voie să torn apă în pahar și s-o pun la flori.
Când trecea lumina soarelui prin sticla verde, mi se umplea sufletul de bucurie. Mereu am avut o iubire deosebită pentru culori și pentru lumină.
Apoi, în locul acesta magic, se întâmplau lucruri lumești.
Iar farmacista probabil că era jumătate magică – avea grijă de toate florile din vitrina farmaciei imense, se asigura că acolo miroase a ceva ne-lumesc, că soarele trece perfect prin sticla verde și că toate rafturile sunt pline cu milioane de pastile, pe care ea le cunoaște pe absolut toate.
Și pe jumătate era lumească. Avea și ea casă de marcat, la fel ca doamna de la aprozar, știa unde e fiecare pastilă și cât costă, iar dacă puneam prea multă apă la flori, îmi atrăgea atenția.
Și-n plus, nu mergeam la farmacie atât de des cum mergeam prin celelalte magazine. Și nici nu țin minte să fi stat la coadă la farmacie.
Era un loc de pe altă lume.

Fascinația 3: Controlorii de autobuz

Când eram mică, vedeam controlorii cumva din exterior.
În primul rând că autobuzele erau atât de pline pe vremea aia la orele la care mergeam eu cu autobuzul, încât era o glumă proastă să-ți imaginezi că cineva ar putea să se miște prin gloata de oameni înghesuiți ca pijamalele Emei în sertarul de pijamale și să-i mai și întrebe de bilete.
În al doilea rând, că atunci când eram în autobuz la ore mai lejere, eram mereu cu bunica sau cu bunicul, deci nimeni nu ne cerea niciun bilet. Ei erau pensionari, deci nu plăteau transportul, iar eu eram prea mică, deci și eu circulam gratuit. Însă priveam ce se întâmplă cu alți oameni și mi se părea că acești controlori sunt un fel de semizei.
Nici nu-mi imaginam vreun scenariu de viață în care eu, ajunsă adult, aș putea avea vreodată atât de multă putere câtă au controlorii…

E interesant să ne privim copilăriile prin astfel de ochelari și să vedem în ce s-au transformat astfel de fascinații…

Sursă foto

Cum să ajuți o mamă care alăptează