Lumea emoțiilor pare tare înfricoșătoare. Și pare să fie un preț pe care-l plătim pentru toate lucrurile minunate pe care le-am făcut și încă le mai facem, ca omenire. Fără emoții n-am fi departe nici acum de rudele noastre foarte vechi care trăiesc încă prin păduri, pe câmpii, prin ape, de multe ori la cheremul nostru (din păcate).
Emoțiile au început să apară când animalele s-au organizat în grupuri. Ca să poți trăi într-un grup, e nevoie să comunici. De multe ori comunicarea verbală nu e suficient de rapidă, ci e nevoie de ceva ce arată ceea ce trăiești înainte să poți gândi – articula – transmite, și mult înainte ca celălalt să audă – asculte – gândească despre ce ai spus. Iar asta e una din funcțiile emoțiilor. Să transmită în exterior ce se întâmplă în lumea noastră interioară. Indiferent dacă suntem copii sau adulți, români sau chinezi, ruși sau inuiți, vom putea recunoaște pe fața celui de lângă noi că e bucuros, că se teme sau că-i furios.
Când au devenit emoțiile astea așa înfricoșătoare? Când a început să ne temem să simțim sau să arătăm că simțim? Cu siguranță în copilărie. Copilăria e minunata perioadă din viața noastră în care ne antrenăm pentru a exista în lumea mare. Învățăm atunci, în funcție de mesajele pe care le primim și felul în care ceilalți se comportă în jurul nostru (mai ales cu noi) cum să ne raportăm la noi înșine, la ceilalți și la viață/lume în general. Copilăria și felul în care ne-am trăit-o devine, practic, cadrul de referință pentru ceea ce vom trăi în viitor.
De multe ori, în cadrul de referință de care vă zic, aflăm că unele emoții sunt bune și altele rele. Că unele sunt acceptate și că altele nu. Că nu-i bine să fii furios, că n-are de ce să-ți fie teamă, că doar bebelușii plâng. Adulții din jurul nostru se tem ei înșiși de emoțiile lor, pentru că și adulții din jurul lor se temuseră atunci când erau ei mici și nu știu ce să facă ei pentru și cu plânsul nostru. Pentru și cu furia noastră. Dar haideți să vorbim puțin despre fiecare emoție în parte.
Bucuria
Să începem cu emoția noastră de echilibru. Asta e bucuria. E emoția către care tindem în fiecare clipă din viața noastră. E emoția către care tinde mintea noastră. E emoția pe care celelalte emoții o apără, de fapt. Căci atunci când suntem furioși, furia e doar un semnal de alarmă pentru a ne transmite că trebuie să facem ceva ca să se întoarcă bucuria înapoi în viața noastră. La fel și în cazul fricii și tristeții.
Bucuria nu-i doar aia care te face să sari într-un picior și să chiui pe stradă. Bucuria e și emoția aia plăcută, care te învăluie pe toate părțile atunci când ai așternuturi curate sub tine. E emoția pe care o simți când bei o cafea bună/un ceai bun/un vin bun. E emoția ”neutră”, pe care n-ai ști, poate, s-o definești. Intensitatea 0 a bucuriei e lipsa furiei, lipsa tristeții și lipsa fricii. E momentul în care nimic nu ne amenință, nu ne întristează și nu vrea să ne dezechilibreze. E o stare de echilibru mental.
Pentru mine bucurie înseamnă să joc Yams cu copiii, sau scrabble cu V., să beau un cappucino cu prietenele mele pe un scaun la soare, să înot, să citesc, să mă trezesc după ora 7. :))
Furia
În societatea noastră nu sunt acceptate comportamentele violente. Și pe bună dreptate.
Ce uită societatea, și noi împreună cu ea, e că agresivitatea e un comportament, iar furia e o emoție. Și că n-avem de ce să punem semnul egal între ele. Faptul că-s furioasă nu înseamnă că o să recurg la comporamente care să-i rănească pe ceilalți. Faptul că-s furioasă e posibil să însemne că o să-mi exprim furia în mod verbal, spunând ce mă supără și, dacă o folosesc corect (pe furie zic), o să-mi iau energia din ea ca să rezolv problema pe care o am. Ceea ce e grozav, pentru că de-asta și primesc energie din emoția asta: ca să-mi rezolv problema.
Însă… atunci când cadrul nostru de referință pune semnul ”=” între furie și agresivitate, ni se face frică de furie (sună ciudat, nu?). Și încercăm să o oprim, să o evităm, să scăpăm de ea cu totul. Vedem copilul că se încruntă și deja-i transmitem că nu-i ok ce simte, că nu-i ok s-o arate și că noi n-o s-o primim (de furie zic). Nici nu-i nevoie să ajungă să treacă mai departe de încruntare. Mesajul a fost transmis. Furia ta nu e ok. Și-atunci copilul ce face? Păi are două variante. Unu: se supune voinței părintelui și evită și el emoția. Sau doi: se ”rebelizează” și acționează puternic… agresiv.
În ambele variante, copilul nu-și rezolvă problema de fond (pentru că nu folosește furia ca pe un combustibil pentru asta), ci o evită și pe ea odată cu trăirea autentică a emoției.
Ce se întâmplă pe termen lung? Copilul ajuns adult fie confundă la rândul lui comportamentul agresiv cu emoția și este agresiv atunci când este furios (de prea puține ori asta chiar rezolvă problema și menține relația cu cei din jur) sau nu mai e deloc conștient de emoția sa și ”nu se înfurie niciodată” (been there, done that). Desigur, și-așa problema rămâne nerezolvată.
Iar dacă reușim să folosim furia pentru a rezolva problema, ne întoarcem la starea de echilibru. La bucurie.
Frica
Frica-i tare importantă în viața noastră, pentru că… ne menține în viață. Frica e acolo ca să se asigure că nu intrăm în situații periculoase pentru viața noastră.
Sigur, frica poate deveni omniprezentă în viața noastră și-atunci ea nu mai e frică, e o mare anxietate, care ne înghite cu totul. Ce se întâmplă atunci când noi, părinții, suntem anxioși? Păi așa cum suntem noi cu frica noastră umflată paroxistic, luăm și frica normală a copilului și o umflăm și pe ea, așa cum umflăm un balon.
Ca o generalizare (unde, desigur, avem și excepții), un părinte anxios va avea un copil anxios, pentru că așa e modelul pe care îl transmite copilului mai departe. Lucruri mărunte devin situații ”de viață și de moarte”, iar copilul rămâne mereu în alertă. Cu frica/anxietatea care-l acompaniază mereu, toată această temere devine un zgomot de fundal, iar viitorul adult nici măcar nu va mai recunoaște că este anxios. În interiorul lui anxietatea e ca o a doua inimă. Nici inima n-o simți, dacă nu-i dai atenție. Dar ea oricum e acolo și pompează.
În concluzie, frica-i bună, pentru că ne apără și astfel putem fi bucuroși și în siguranță.
Tristețea
Tristețea e o emoție tare încăpățânată. E foarte greu s-o ascunzi de tine. Tristețea e ca o apă, pe care o torni într-o carafă crăpată și speri că va rămâne acolo. Nu rămâne. Tristețea își găsește crăpăturile și se scurge pe acolo până îți inundă toată viața. Ne e frică de tristețe pentru că și pe ea o confundăm, de multe ori, cu sora ei puternică și patologică: depresia. Adică tristețea care-ți inundă viața și acoperă orice altceva.
Le transmitem și copiilor frica noastră de tristețe. Vrem să le oprim lacrimile, vrem să vedem doar zâmbete. Iar ei ne pot arăta ce vrem să vedem. Dar tristețea se adună în carafă și își caută crăpăturile. Care apar la un moment dat. Și dă pe dinafară de-acolo.
Când, de fapt, pierdem ceva și ne întristăm. Simțim tristețea care vine și trece, ca orice emoție. Și-apoi ne reîntoarcem la echilibru și la starea noastră de bine.
Ne naștem, creștem și trăim într-o societate disfuncțională din punct de vedere emoțional. La muncă ne înghițim furia, dar o vărsăm apoi în trafic. Ne înghițim tristețea, apoi ne copleșește. Ne înghițim frica, apoi ne (vorba lui fie-miu) ”călărește toată ziua” (adică ”mereu”). Și dacă citești articolul ăsta, probabil vrei să faci diferit pentru copilul tău. Cum?
1. Învață-l să recunoască emoțiile în corp.
Asta ca să nu le mai uite/să-l ia prin surprindere/să nu înțeleagă ce se întâmplă cu el (fie acum, fie când va fi adult). Aflați care-i emoția și invită-l s-o simtă în corp într-un mod mai jucăuș.
2. Personifică emoția
Pentru copii e mult mai simplu să vorbească despre ceva concret și nu despre ceva abstract. Ce-o fi aia furia? Însă dragonul din stomac e ceva ce el poate să înțeleagă mult mai bine. Sau, și mai bine, niște figurine care să arate concret cum arată emoția respectivă (poți să găsești în filmulețul de mai jos câteva idei despre cum poți folosi Gașca de Haioși pe care îi puteți găsi în benzinăriile Petrom – minunată personificare jucăușă pentru copii)
3. Desenează emoția
Știu că adulții fac niște corelări standard când vine vorba de culori și stare de spirit (negru nu-i bun, alb e pur, roșu e energie, șamd). Dar pentru copii nu-i neapărat la fel. Așa că invită copilul să-ți spună o poveste cu culori și află: care culori sunt personajele pozitive, care sunt cele negative, care culoare e puternică și care culoare e agresivă și urâtă și n-o place nimeni. Apoi lasă informația să se așeze puțin și invită copilul să deseneze într-un contur de om fiecare emoție în parte. Află astfel unde o simte și cu ce culoare o desenează (cu ce personaj o asociază). Jucați-vă.
4. Imitați emoția în oglindă
Ah, de câte ori fac asta cu copiii sunt fascinați. Am un set de cartonașe compuse din poze (cu copiii mei, care exprimă clar anumite emoții) și îi invit să le imite în oglindă. Cum arată ochii, gura, postura atunci când ești furios? Dar atunci când ești trist? Când ești bucuros? Când ți-e frică? O altă întrebare care mă ajută pe mine să identific împreună cu ei ce nevoi au atunci când exprimă anumite emoții e ”Și ce crezi tu că am putea face pentru copilul din poză?”. E mult mai simplu să vorbești despre altul și nu despre tine. E mai puțin înfricoșător și-atunci răspunsurile sunt mai naturale.
Atunci când știm ce se întâmplă în interiorul nostru, e mai ușor să facem față. Când emoțiile din noi devin un amalgam de necunoscut, ele cresc și tot cresc, iar noi le pierdem din mână. Cunoașterea emoțiilor proprii, explorarea lor e o călătorie lungă și plină de neprevăzut. E important să știi cum e echipată mașina (să-ți cunoști resursele), să alimentezi cu carburant de calitate (adică să-ți hrănești adevăratele nevoi) și să te bucuri de priveliște. Și, desigur, e importantă și compania plăcută. Și jucăușă, de ce nu?