Plecarea către IKEA se pregătește din timp. Practic, din momentul trezirii, chiar dacă se va pleca spre după amiază.
Mama și tata îmbrăcați, gențile pregătite, poate pornit și motorul la mașină. Copilul mare anunțat din timp că se face excursie, copilul mic ținut ciorchine după copilul mare, ca să nu-l îmbraci prea devreme, să se băloșească în stilul lui caracteristic și să fie fleașcă până apuci să ieși pe ușă.
Dar să mai citim o poveste, zice copilul mare. Să desenăm un pic, să facem o felicitare pentru buni, să ascultăm un cântecel. Nu vreau rochița asta, pentru că nu e comodă. Vreau rochița asta mică și subțire, în care o să îngheț. Nu vreau nici jachetă, nici ciorapi. Deși știu că e frig afară.
Țipete, chioteli.
Brusc, copilul mare poate să vrea chiar să fie plimbat cu sania. Plânsete dacă nu. Plânsete dacă explicații că nu putem scoate acum sania pentru că nu e zăpadă. ”Dar ne prefaceeeem”. Plânsete dacă explicații că și dacă ne prefacem că e zăpadă, sania tot n-o să aibă cum să alunece. N-ai cu cine.
Până la urmă se găsește și soluția. Copilul mare se așază pe o saltea micuță, copilul mic se pune în brațele copilului mare și ambii copii se trag cu salteaua prin casă. Yuhuuuu, e iarnă, ne dăm cu sania! Să ne mai luăm și o căciulă. V-am zis, e iarnă. E nasol
Apoi reușim să îmbrăcăm (nu fără proteste) ambii copii și să ieșim pe ușă. Ne ștergem transpirația de pe frunte și pornim.
”Vreau povestea cu Habarnam”, se aude de la copilul mare. Pui CD-ul. ”Nu, nu asta. Aia cu balonul”. Cauți aia cu balonul, pui aia cu balonul. ”Vreau să văd CD-ul. Scoate-l”. Scoți CD-ul să i-l arăți. Îl analizează pe toate părțile, apoi îl descrie zgomotos. ”Ce lucios eeeee. Ia uite! Uite, mami, uite! Uite, vezi? Uite! Maaaaaami, uite! Vezi? Vezi?”
Timp în care, desigur, mami zice că vede. Chiar se uită la el și se miră și ea de cât e de lucios. Cu toate astea, tirada nu încetează.
În timpul ăsta, copilul mic e somnoros. Ar adormi și el puțin dacă ar fi acasă, în pat, cu mă-sa lângă el. Sau măcar de-ar fi liniște în mașină. Între două ”veeeeeeezi?” și un ”uiteeeeeeee”, bietul de el mai închide câte un ochi, dar degeaba.
Ne resemnăm că nu va adormi pe drum și schimbăm planul. Lasă că doarme acolo, în Luna. Îl ții tu sau îl țin eu?
La intrarea în parcare copilul adoarme, însă. Nebuni să fim să-l mai trezim. Așa că ne învârtim fără scop cu mașina.
”Vreau să fac caca” se aude din spate. ”Nu mai pot să mă țin. E urgent.”
Așa că ne dăm noi două jos din mașină și plecăm spre toaletă. Curăț temeinic cu dezinfectant capacul de wc, apoi îl mumific în hârtie igienică. Așez bulgărele de aur pe muntele de hârtie.
”Nu mai vreau să fac. Nu îmi vine. Vreau să mergem în magazin”
”Vreau în brațe, vreau jos, vreau în căruț, eu sunt lupul, hai să fugim, hai să facem un pătuț, hai să căutăm o jucărie, vreau măr, vreau la copii”, plus alergat bezmetic, vorbit tare, țipat mult, vorbit non-stop.
Între toate astea, plus x alăptaturi de copil mic, schimbat de scutec, bâțâit și el, am reușit să ne înțelegem omenește și chiar să cumpărăm ce aveam nevoie. Nu știu cum. E WOW. Cred că avem puteri supraomenești, serios vă zic.
După ce am pus amândoi copiii în mașină, simțeam că am febră musculară la creier.
Partea bună e că la draperii nu am primit imbus și nici șuruburi.