Zilele astea i-am lipit ștrasuri pe adidași. Pentru că așa a vrut. Se trezește câteodată cu o idee și nu renunță la ea până nu și-o îndeplinește.
În cazul de față, recunosc. Am amânat lipitul de ștrasuri pe adidași tociți. Am amânat, am evitat, am ocolit, am tergiversat. N-a fost chip. Acum are ștrasuri pe adidași. ”Mai pune, mai pune, nu vezi cât loc mai e??” îmi zicea. Loc nu prea mai era, dar asta e irelevant.
Dacă ar exista țara numită Kitschistan, ei bine, adidașii ei i-ar fi parte din portul național. Ăștia și o rochie portocalie cu voal. Și ștrasuri. Și paiete. Lungă până în pământ și înfoiată ca rochia de mireasă a prințesei Diana (nu eu, cealaltă). Pe care am avut noroc să n-o găsim în mărimea ei, chiar dacă, la un moment dat, chiar o căutam sincer, pentru că îi plăcea copilului și voia să se ducă îmbrăcată cu ea la grădiniță.
Așa e ea. Un copil hotărât, cu încredere în sine, care nu tolerează nedreptăți și se transformă în tornadă când trebuie să-și apere nevoile, dorințele, credințele. Dacă aveți și voi unul la fel acasă, știți cum e.
Apoi e și el. Încă mic. Încă încercând să priceapă lumea asta mare. Blând și bun, cald și calm. Zâmbitor. Ah, câteodată așa se lipește de mine, de parca aștept să înceapă să toarcă imediat. Mă leșină de tot… E iubitor și vesel, deschis și, pur și simplu, zen.
…până când constată că nu funcționează scările rulante cu care ar fi vrut să urce. Sau că nu se poate spăla pe dinți cu periuța lui V. Sau că nu-mi poate arunca telefonul în cadă. Ei, zenul se încheie aici și vine tornada călare peste noi. Lacrimi cât bobul de mazăre se rostogolesc rapid peste obrajii roșii de ciudă. Copilul-macaroană se întinde pe jos și dă-i și plângi, în timp ce dă cu pumnii pufoși tare de tot în podea, acompaniat de varfuri de degete rotunde ca boabele de fasole.
Oh, încă un hotărât. Încă unul care nu poate fi dus de nas. Încă un justițiar. Încă un spirit liber.
Deci sunt doi. Cu scântei. Unul cu fitilul mai lung și celălalt cu fitil mai scurt. Deci de-asta avem artificii permanent în casă. De-asta am senzația că la noi pe canapea e o petrecere continuă. De-asta mă simt în fiecare noapte, la culcare, de parcă aș fi petrecut de revelion.
Dar, serios acum, mă bucur tare mult că sunt așa. Și îi încurajez să fie așa. Să știe să se susțină și să se respecte, să aibă încredere în ei și o atitudine sănătoasă față de tot ceea ce li se întâmplă. Să fie sinceri față de ei și față de ceilalți. Și responsabili. Să-și asume rezultatele acțiunilor lor, să știe să repare greșeli, să știe să-și ceară scuze atunci când greșesc. Să fie neînfricați, hotărâți. Și blânzi în același timp.
Ema mi-a zis într-o zi ”Mami, eu te iubesc pe tine. Și îl iubesc și pe Filip. Și pe tati. Și știi pe cine iubesc cel mai mult? Pe mine!”
Oare când am pierdut asta din vedere, noi, adulții care nu ne mai iubim parcă nici măcar un piculeț câteodată?