Asteptarile mele referitoare la cresterea unui bebelus au fost cu totul diferite de realitatea pe care mi-am creat-o.
Ma pregatisem inca din sarcina. Sapunuri lichide fara miros pentru noi si musafiri la toate chiuvetele din casa (va scriam aici despre asta), sticla mare de dezinfectant langa chiuveta de la baie, prosoape de sters pe maini pentru musafirii care veneau in vizita la Vanda Mica si tot asa.
Imi imaginam cum o sa tin copilul la ea in camera, unde urma sa spal pe jos de 5 ori pe zi si sa sterg praful de 7 ori, tot pe zi. In sufragerie nu se punea problema sa apar cu domnisoara, pentru ca acolo nu mai aveam cand sa spal pe jos si pe sus tot de atatea ori pe zi.
Tin minte ca in maternitate imi cazuse pe jos 2 secunde o caciulita. Am luat-o si am pus-o la lucruri murdare.
Acasa, la dezbracarea piticei, hainele nu se lasau niciodata pe jos, cu toate ca de acolo aterizau direct in masina de spalat rufe. Nu. Se puneau in pungute atarnate undeva pe sus.
In camera de somn praful il stergeam cu solutie dezinfectanta bio, fara miros. Nu doar cu apa, ce-i aia?

Toata treaba asta a tinut o saptamana, maxim doua. Dupa care mi-am dat seama ca imi pierd prea mult timp cu nimicuri, in loc sa ma bucur de copil. Asa ca strumful a venit in sufragerie, unde isi petrecea mai tot timpul. Praful era sters o data pe zi cat era Mama Vandei la noi, apoi mai rar… si o data la 3 zile. Si atunci doar cu apa. Fara dezinfectant. Hainutele murdare puteau ajunge si pe jos, nu mai era problema. Dezinfectantul l-am folosit o singura data, dupa ce pusesem mana pe caini (iar musafirii nu cred ca l-au folosit niciodata), iar cand oamenii veneau dati cu tone de parfum la copil mic, ce sa mai insist eu sa se spele pe maini cu sapun lichid fara miros (ce-i drept, la asta nu ma asteptam; nu stiu cum faceam eu inainte de Vanda Mica, dar ma asteptam ca oamenii sa se gandeasca singuri ca nu e ok sa mirosi ca o drogherie cand vii la bebe mic, mai ales cand ai de gand sa-l iei si in brate).

Timpul pe care il pierdeam, deci, cu activitatile de mai sus, l-am indreptat catre Vanda Mica si cred ca si ei i-a convenit aranjamentul.

Cred ca in lumea in care traim, suntem prea mult interesati de igiena copilului in detrimentul iubirii pe care ar trebui s-o oferim. Sterilizam suzete, biberoane, jucarii, dezinfectam barele de la balansoar, calcam hainutele, dar ne lasam copiii singuri in patut, sa nu se invete cu atentia, nu-i luam in brate ca sa nu-i rasfatam, nu ne jucam cu ei, ca sa se invete sa se joace si singuri. Apoi, cand mai cresc, le interzicem sa se joace in pamant, ca se murdaresc, sa calce in balti, ca se uda, sa alerge, ca transpira. Ce le permitem? Sa mearga frumos de mana noastra, timp in care sa nu ceara, sa nu-si doreasca, sa nu se exprime. Si asa, uite ce copil curat si cuminte avem!.

Vorbeam ieri cu Domnul Vanda despre generatia noastra si cea precedenta, copii crescuti de crese, camine sau bunici de la 3 luni cand mamele se intorceau la munca, cu lapte praf, ca era mai simplu asa decat sa li se prezinte mamelor toate aspectele alaptarii, „educati” de mici sa nu fim rasfatati ca sa nu „rada lumea” de mame ca nu-s in stare sa-si struneasca proprii copii… Si ce a iesit? A iesit „tineretul din ziua de azi”, de care tot cei de varsta parintilor nostri se plang, fara sa se gandeasca la consecintele cresterii unui copil fara dragostea de care are atata nevoie. Sau fara manifestarea ei. Pentru un copil e tot una daca nu-l iubesti sau nu-i arati ca-l iubesti. Daaar, am crescut curati, ca intr-un glob de sticla. Si cuminti, ca un bibelou.

Cu generatia ce a urmat, dezechilibrul a fost si mai mare. Intristati de propria soarta, parintii au ales sa le ofere copiilor lor tot ce si-ar fi dorit ei, ba si un pic in plus. Dar privati fiind in propria lor copilarie de iubire, n-au stiut cum s-o ofere, asa ca au suplinit-o cu jucarii peste jucarii, bunuri materiale si alte „rasfaturi” inutile, plus prea multa libertate, care lor le-a lipsit. Si asa au aparut copiii care se duc cu Iphone la gradinita, fetitele care stiu ce-i ala sex pe propria piele la o varsta la care noi poate nu stiam pe unde ies copiii, baietei care baga etnobotanice in loc sa se joace cu cornete.

Sper ca intre timp tinerii parinti s-au mai informat si au aflat macar din carti cum se ofera dragostea neconditionata si cat e de importanta pentru viitorii adulti pe care acum ii schimbam de scutece.  Si sper ca generatiile urmatoare sa fie „normale”, viitorii cetateni pe care ii crestem acum sa fie buni, iubitori, sa-si cunoasca limitele, sa se „descurce” usor in viata si sa stie, la randul lor, sa ofere dragoste nepotilor nostri.
Poate atunci va disparea din cartea „Mama si Copilul” a lui Capraru recomandarea ca tatal sa nu intre in contact cu propriul copil in primele saptamani de viata, ca sa nu-l murdareasca…