Și gata. Trecu și aniversarea unui an de pandemie în România. Voi vă mai aduceți aminte cât de stresați eram toți când au anunțat că se vor închide școlile pentru 2 săptămâni? Și eu. Acum mă amuz teribil, când au trecut 50 de săptămâni, nu doar două. Și, desigur, am supraviețuit. Apoi chiar ne-am și bucurat. Apoi am trecut iar pe modul de supraviețuire. Apoi iar pe bucurie. Și tot așa, cu suișuri și coborâșuri, cu copii care au învățat obligat-forțat să fie autonomi, cu noi care am învățat, obligat-forțat, să ne împărțim între job și copii, cu toți, care am învățat despre compromisuri. Și alea care ne plac și alea care nu ne plac.

Din fericire am fost sănătoși în tot acest an. Pot să număr pe degetele de la o mână momentele în care am fost bolnavi. Copiii au avut 2 răceli scurte și un virus la stomac (Fip l-a avut pe ăsta), iar eu am avut tot două răceli scurte și un virus la stomac. V. a avut o singură răceală și fără virus la stomac. Într-un an. Eu zic că-i bine.

În anul acesta am folosit niște lucruri mai mult decât ne așteptam. Ne-au fost de ajutor, fie ca să ne ușurăm viața, fie ca să ne-o înfrumusețăm. Vă scriu și vouă ce ne-a bucurat și ajutat pe noi, pentru că pare că mai durează puțin până să integrăm virusul în viețile noastre și nu să ne schimbăm noi viețile pentru el. Cel puțin, așa îmi imaginez eu că va fi viitorul.

1. Aparatele de gătit

Știu, știu. Multicookerul l-am tot lăudat pe unde am putut de când mi l-am luat. Poate că v-ați și plictisit de el; îmi dau seama. Însă așa util ca în pandemie n-a fost el nici când erau copiii bebeluși. Pentru că înaintea pandemiei, 3 membri din 4 mâncau la cantina școlii/grădiniței/clădirii de birouri, iar eu mâncam de capul meu. Găteam pentru weekenduri sau pentru seara. Apoi, în pandemie, am gătit zilnic cel puțin o dată pe zi, zi de zi, mai puțin duminica (când comandam sau gătea V.). În ultima vreme, asta a mers foarte greu, pentru că am programul foarte plin, însă tot n-avem ce mânca dacă nu ne ocupăm de asta.
Am schimbat și multicookerul. După 6 ani în care ne-a servit impecabil, am schimbat vechiul multicooker fără presiune cu un nou multicooker cu presiune, ca să fie și mai rapid procesul.

Un alt aparat de gătit foarte util a fost grătarul electric, pe care-l folosim pe terasă atunci când punem carne la grătar, așa că nu mai afumăm toată casa. L-am luat tot în pandemie și a fost o idee grozavă.

2. Imprimanta și laminatorul

Le aveam pe amândouă, însă în pandemie și-au scos pârleala de tot. Am printat fișe, imagini de colorat, teme, exerciții, alte imagini de colorat, poze, articole, tot felul de chestii interesante pentru copii. Iar cu laminatorul ne-am distrat și am laminat tot ce am prins. Poze, fișe, frunze, petale, programul zilnic, mici obiecte de plastic… Nici nu mai știu ce-am mai laminat și ce-am ratat. Probabil am ratat puține :))

3. Seiful pentru copii

Seiful n-are neapărat legătură cu pandemia. De ziua lui Fip am zis că nu mai vrem să-i cumpărăm jucării și am ales un seif, în care să-și țină lucrurile prețioase, pe care le rătăcește în mod normal prin casă. Un seif normal, cu cod. S-a bucurat tare mult și și-a pus acolo paharul cu bănuți, două jucării mici, niște bomboane și alte prostioare.

4. Cele 500 de măsuțe și măscioare

În decursul timpului am tot adunat prin casă măsuțe. Măsuțe înalte, dar mai mici sau mai mari. Măsuțe gen birou, sau gen masă, pe care țineam flori, sau le mai puneam în curte, pentru că n-am avut unde să le dau, de cumpărat nu știu cine le-ar fi cumpărat și de ce și nici nu le-am aruncat pur și simplu. Aceste măsuțe au fost foarte utile când am început să ne împrăștiem prin casă și să ne amenajăm fiecare cuibușorul lui de lucru.

5. Instrumente muzicale

Poate că dacă am fi stat la bloc, aceste obiecte n-ar fi ajuns pe lista scurtă. Dar au ajuns. Și-au scos banii cu vârf și îndesat, ba chiar am scos de la naftalină și vechea mea clapă, pe care Ema învață acum să cânte la pian. Fip și-a ales să învețe să cânte la chitară, însă periodic dau concerte și cu alte instrumente. E o activitate în care noi suntem doar spectatori, iar ei sunt creatori, ceea ce bifează două nevoi în același timp: a noastră de a nu face nimic și a lor de a face ceva :))

Și cărți. Multe cărți. Cumva nu simt că au nevoie de un loc suplimentar pe listă, nu știu de ce… Poate pentru că nu au legătură neapărat cu pandemia…

PS: În poză e unul din locurile din care am încercat să lucrez de-acasă :))

Știu, știu. V-ați săturat să tot auziți de 2020 că a fost un an ”special”. Sau un an ”diferit”: Un an ”greu”. Un an ”altfel”. Un an ”despre pierderi”. Un an ”provocator”. Un an… whatever. Sigur că a fost așa și ne-am plictisit să tot trăim adjectivele alea, gata cu ele!. Apoi sunt convinsă că v-ați săturat și să vă amintiți de tot ce ați pierdut în acest an. Conectare, conexiune, apropiere de oameni, poate și alte lucruri și mai dureroase. Nu mai vreau să mă duc acolo cu gândul. Și-apoi sunt absolut sigură că v-ați săturat și să auziți despre toate lucrurile minunate pe care 2020 le-a făcut pentru noi. Bineînțeles că e adevărat că n-au fost doar lucruri rele în anul ăsta și bineînțeles că am învățat enorm de multe chestii despre noi, ne-am provocat, am făcut, am dres. Dar parcă multe din aceste ”perspective pozitive” vin forțat, neapărat ca să nu le pierdem din vedere și neapărat să ne concentrăm pe ce e pozitiv. 

Ei, eu astăzi nu vreau să vă povestesc despre cum anul 2020 mi-a fost drag pentru că am petrecut mai mult timp în familie (true), pentru că m-a forțat să-mi reanalizez prioritățile (adevărat și asta), că mi-am pus viața în balanță și am văzut ce și unde cântărește mai mult și tot așa. Eu vreau să vă povestesc astăzi despre două lucruri frivole pe care le-am învățat în 2020 și vă las pe voi să le analizați impactul pozitiv asupra vieții mele în general 🙂 Adică n-o să le ridic în slăvi. 

N-am nevoie de haine de casă

Nu știu cum ați crescut voi, dar acasă la mine, când eram copil la mama, îmi țineam hainele într-o comodă, pe două rafturi mari. Unul din rafturi conținea hainele de ieșit afară, iar celălalt hainele de casă. Hainele de casă erau verișoarele mai sărace ale hainelor de stradă. Rudele bătrâne și mai uzate, cu riduri mai multe și poate și vreo două trei operații pe ici pe colo. Mi-ar fi plăcut să stau îmbrăcată în casă în hainele de stradă? Sigur că da. Și când mai apucam, mă împopoțonam. Dar asta doar cu titlu de excepție. 

Când am avut și eu copiii mei, o vreme am ținut tot așa, două rafturi (sau sertare): Haine de casă și haine de stradă. Iar când au crescut și au început să se îmbrace singuri așa cum voiau, mi-am dat seama că nu mai e utilă separarea asta a hainelor în stat. Ajungeau să poarte pe stradă hainele mai jerpelite de casă (pentru că erau comode) și în casă hainele frumoase de stradă (pentru că erau frumoase). Așa că a dispărut segregarea și rafturile (sau sertarele) au ajuns să separe altfel hainele: bluze în sertarul de jos și pantaloni în sertarul de sus, nediscriminatoriu. 

Pentru mine n-am făcut asta. Hainele de casă erau, basically, treninguri sau colanți și bluze lălâi, iar hainele de stradă erau mai de doamnă. Ei bine, anul ăsta, la fel ca mulți dintre voi, când o mare parte din activități s-a mutat acasă, n-a mai fost nevoie de haine de stradă. Da, o vreme am purtat hainele de casă toată ziua, pentru că erau comode. Apoi m-am plictisit de mine în oglindă, mereu comodă așa. Și, pentru prima dată în istoria mea personală, mi-am cumpărat blugi și cămăși pentru stat în casă. Dimineața nu mă mai îmbrac exclusiv comod, ci mă îmbrac frumos. Fit over function, cum se zice în upper class language :)). Îmi, vorba lui V. ”pun fața” (adică machiajul), mă dau și cu parfum, îmi pun bijuteriile (până în 2020 acasă era locul acela în care îmi dădeam jos brățara de argint, nu în care mi-o puneam la mână) și plec… din dormitor. 

De ce e asta o lecție importantă pentru mine? Pentru că o combate pe cea culturală, pe care am învățat-o de când mă știu. Că acasă nu trebuie să fii dichisită și aranjată, că cine te vede? E suficient să fii curată. Well, nu. Cine mă vede? în primul rând mă văd eu.

Mi-am luat ojă semipermanentă

Când eram tânără, mergeam o dată pe lună ”la unghii”. Descoperisem o tipă pricepută la un salon din piața Victoriei, care-mi punea unghii cu gel subțiri și neostentative. Problema mea, de când mă știu, cu unghiile e că se rup și se exfoliază și oja normală nu-mi rezistă pe ele mai mult de 2, hai poate 3 zile. Am o colecție impresionantă de lacuri de unghii, tocmai pentru că mi le făceam des, dacă voiam să arate bine. Așa că mă bucuram de invenția asta a femeii moderne, de unghii tari ca scaunul de la masă din living. Ei, de când cu copiii, n-am mai avut timp de așa ceva. Când erau mici n-am mai avut timp, apoi l-am prioritizat diferit. Dacă aveam câte 2-3 ore libere pe lună, nu mă duceam cu ele la unghii, ci dormeam, sau citeam sau făceam o baie. Sau le făceam pe toate, pentru că atunci când ai 3 ore libere legate și doi copii mici, devii extrem de eficientă. Am mai încercat, periodic, cu ojă semipermanentă, dar mă durea sufletul să pierd timpul ăsta. Să mi le fac singură mă temeam. Mi se părea foarte dificil și mă gândeam că ai nevoie de cine știe câte ore de cursuri și experiență ca să-ți iasă și numai pentru asta nu mai făceam cursuri. 

Și mi-era și frică. Nu știu exact de ce anume, dar manichiura cu ojă semipermanentă mi se părea un soi de bau-bau, ceva ce NU SE FACE acasă. Până când a zis prietena mea de 2 case mai în jos pe stradă ”Hai, tu, să ne luăm și noi o ojă semi și o lampă și să ne facem unghiile. Cine știe când mai vedem un salon la față?”. Pentru că la 10000 de cazuri pe zi, câte erau atunci când vorbeam noi despre asta, numai la salon nu mai mergeam să mă stresez. Inițial am zis că nu vreau, că n-am energie să mai fac research, să mai studiez și asta, să mai învăț ceva nou. Apoi am zis ”fie”. În cel mai rău caz, nu-mi iese, n-o mai încerc și gata. 

Dar, vai! Ce minune. Mi-a luat cam o lună să-mi dezvolt o tehnică bună, să experimentez și să mai aflu din stânga-dreapta ce nu făceam bine și cum se face, de fapt, și-acum, parol, arată mai bine decât mi le făceam la salon. 2-3 săptămâni de unghii neciobite, ci frumușele. Și o altă lecție importantă: că nu-i musai să fac eu singură orice research și că sunt înconjurată de oameni care partikipă și mă pot ajuta rapid. Prietena care s-a interesat de lampă și de ojă, manichiurista ei care ne-a trimis lista cu ce avem de făcut, altă prietenă care mi-a explicat ce nu făceam bine, când nu-mi stătea oja pe unghii și tot așa. 

Frivol, nu? Să te îmbraci frumos în casă și să-ți faci singură manichiură semipermanentă? Ați învățat și voi lucruri frivole?

Zilele astea feedul meu de Facebook a fost plin de discuții despre școala și grădinița online, pentru că lucrurile se întâmplă iar fără cap în țara noastră și instituții care ar putea oferi educație și un nivel de siguranță medicală mai mare decât, de exemplu, multe alte entități care sunt deschise și frecventate de oameni, sunt închise. Ceea ce înseamnă, de exemplu, că toți copiii din București vor rămâne acasă în viitorul apropiat, căci școlile se închid. Sau, vor putea merge la ”after”, pentru că ”afterul” încă rămâne deschis, sau la mall, sau la cafenele ”în aer liber”. Dar asta e altă discuție.

Cert este că mulți copii din țară (nu doar din București) vor reveni la școala online în următoarea perioadă. Iar una din întrebările pe care ni le punem, ca părinți, în situația asta, e ce putem face să ușurăm puțin viața copiilor noștri și a noastră, în condițiile în care casa a redevenit (sau redevine treptat) locul în care muncim, învățăm, gătim, spălăm, ne jucăm, ne facem cumpărăturile, ne uităm la filme cu popcorn, facem sport și tot așa. 

Amintindu-mi de perioada martie-iunie, când amândoi copiii învățau de-acasă și noi doi lucram de-acasă, știu că mi-am pus multe întrebări despre cum aș putea atenua unele dintre efectele negative ale învățatului din fața ecranului. Tocmai pentru că eram recunoscătoare că există această învățare online (spre deosebire de ce auzeam în jurul meu), însă acceptam și că e greu. 

Am folosit imprimanta la adevărata ei valoare și ne-am blindat cu cartușe de încărcare (din fericire n-a fost nevoie să printăm extrem de multe fișe, dar eram pregătiți dacă ar fi fost). 
Ne-am dotat cu carduri de memorie și stickuri USB (acum că mă gândesc mai bine, nu știu exact ce mă gândeam să facem cu ele din perspectiva școlii online :)))
Am cumpărat scaune confortabile de birou, pentru că deja copila se plângea de dureri de spate, stând multe ore pe zi pe scaunul de birou potrivit pentru un copil care stă în el să-și facă o jumătate de oră de teme pe zi, nu pentru un copil care se conectează la școala online la 9 și se mai deconectează la 3 (cu pauze, desigur, însă 4 ore adunate tot erau, dacă nu chiar mai mult).
Am pus un monitor pe birou, pentru că laptopul avea un ecran mic (din fericire, între timp a revenit la școală, așa că încă n-a fost inaugurat de copilă).
Și ne mai gândeam să punem niște panouri de antifonare pe ușa de la birou, ca să fie ceva mai liniște (eu încă mă gândesc la asta, V. are alte idei)

Și-apoi, disputa familiei: ce le dăm copiilor, căști sau boxe? Când era un singur copil online (din fericire, nu prea li se suprapuneau orele), laptopul se conecta la o boxă portabilă JBL pe care o aveam pe birou, veneam periodic să o dau mai încet și închideam ușa camerei. Când, însă, erau amândoi în aceeași cameră și lucrau online, nu mai puteam folosi boxa, ci trebuia să recurgem la căști. Ei, și-atunci am început să-mi pun întrebări dacă sunt OK căștile pentru urechile lor mici. 

Și Ema și Filip aveau oricum câte o pereche de căști de copii, pe care le mai foloseau câteodată când voiau să asculte muzică diferită în aceeași cameră sau în avion, când călătoream. Însă nu se întâmpla prea des, pentru că în general au gusturi similare la muzică și pentru că nu călătoream zilnic cu avionul :)) Așa că eram relaxată.

Dar acum eram în altă postură. Așa că m-am apucat să fac research, așa cum îmi place mie să fac atunci când nu știu ce să mai fac. Am început să caut studii, să citesc și să mă informez. M-am speriat puțin când am citit un studiu din State, care zicea că 1/5 dintre adolescenți constată un anumit nivel de pierdere de auz. Cea mai mare parte din problemele legate de auz nu țin nici de genetică, nici de alte aspecte incontrolabile, ci (și) de expunerea la zgomote prea mari. Deci, bun. Cum facem atunci cu căștile, care iau tot sunetul și-l direcționează pe tot în urechi?

Vă las mai jos concluziile pe care le-am tras eu după documentarea de care vă ziceam și vă mai las aici și un document util al Organizației Mondiale a Sănătății, pe același subiect.

1. Căști pe ureche, nu în ureche

Sigur, ideea asta nici n-am cercetat-o inițial, pentru că mi s-a părut de bun simț. Dar m-am apucat apoi să și caut, în ideea de cum zice V. mereu ”Don’t leave any stone unturned”. Dacă era acolo ceva util, ce nu știam și puteam afla? Deci, avusesem dreptate. Căștile de pus în urechi nu sunt potrivite pentru copii din mai multe motive: motive legate de igienă, motive legate de dimensiuni (tocmai pentru că nu-s potrivite pentru ei, nici nu se prea fabrică pe mărimea urechilor lor), motive legate de faptul că sunetul se duce țintit în interiorul urechii și nu există nicio cale de a-l evita și mai sunt și altele. 
Dacă vreți să cumpărați căști pentru copii, alegeți unele care se pun pe urechi, care nu strâng foarte tare, care sunt moi pe toate părțile. 

2. Dați volumul jos

Una din problemele legate de căști e volumul ridicat, ce poate leza urechea. Așa că dați volumul la jumătate. Dacă nu există un buton de volum pe căști, limitați volumul din setările laptopului. E ușor să vă dați seama și dacă e prea tare volumul, pentru că se aude și la distanță sunetul care iese din căști. Nu-i bine așa. Deci, undeva la 50%-60% din volumul total ar trebui să fie OK și nu mai mult. Unele căști de copii limitează automat nivelul de volum, așa că vă puteți orienta și către acestea. 

3.  Limitați timpul de utilizare

Dacă aveți cum să limitați timpul de utilizare pentru copil, ar fi super să nu depășească o oră pe zi de utilizare. Noi foloseam pe rând căștile, în funcție de orele pe care le aveau copiii. O dată era Ema cu căști și Fip cu boxe, ora următoare erau invers, apoi, dacă mai aveau amândoi ore simultan, îi mutam în altă cameră, etc. Pentru adulți căștile nu-s la fel de nocive, așa că, desigur, când lucram din același spațiu, eram eu cu căștile pe urechi, ca să nu-i deranjez pe ei și ei fără. Învățaseră în perioada aceea și să utilizeze foarte bine butonul de mut :D. Dădeau drumul doar când aveau ceva de zis, așa că clasa lui Fip nu mai deranja clasa Emei 🙂 

Știu că ce am scris mai sus poate ține de … bun simț. Nu-i nimic revelator, însă când ai atât de multe întrebări și griji în minte, se mai întâmplă să ratezi chiar și unele chestii care par simple și evidente. Și dacă sunteți și voi ca și mine și vă place să fiți informați, măcar nu mai pierdeți vremea cu căutările și găsiți aici informația digerată deja, dar câteodată e OK și asta. Mai ridică din presiunea pe care o avem sau o punem pe noi. 

Pe la mijlocul pandemiei în care ne scăldăm și acum poate mai adânc decât acum aproape 6 luni, când ne gândeam că e prea mult ca școlile să rămână închise timp de 2 săptămâni, iar perioada de 6 săptămâni care se zvonea, părea ceva imposibil de realizat, am început să ne dăm seama (sau, cel puțin eu am început să-mi dau seama) că multe dintre lucururile pe care le aveam sau le făceam în era pre-covid au devenit brusc inutile. Rujul, de exemplu, pentru mine a devenit inutil, pentru că nu-mi doream deloc să mi-l înșir pe tot interiorul măștii și apoi să mi-l transfer de pe mască pe obraji. Sau telefonul cu face recognition, care înainte de asta mi se părea foarte util. Brusc, îl invidiam pe V, care avea încă un telefon mai vechi, fără recunoaștere facială, ci cu recunoașterea amprentei.

Am întrebat atunci pe facebook ce alte lucruri sau obiecte li se par inutile și celorlalți și am mai aflat despre: motorină/benzină, pantofii cu toc, rochiile elegante, fondul de ten, abonamentul la sală, cardurile cu mile aeriene, etc.

Însă… pe lângă aceste lucruri care au devenit redundante peste noapte (unele dintre ele și-au păstrat redundanța, altele nu), altele au devenit super necesare și despre ele vreau să vă povestesc astăzi. Despre lucrurile fără de care acum nu mai pot ieși din casă, sau, dacă ies, mă opresc să mi le cumpăr.

1. Măștile de față

   Trăim vremuri ciudate, în care fără o mască nu putem ajunge nici la baie. Însă lucrurile sunt cum sunt și ne adaptăm lor. Ca să mă asigur că nu mă trezesc în oraș fără mască și pentru că nu am reușit încă să rezolv dilema ”dacă plec de acasă fără mască, cum pot intra într-un magazin să-mi cumpăr una?”, am masca în geantă și câteva măști de rezervă în torpedou

2. Dezinfectantul

   Încerc să găsesc un echilibru între a-l folosi pentru a mă proteja și a-l folosi exagerat. Mă dezinfectez când ies dintr-un magazin, chiar dacă urmează să intru în altul (n-aș vrea să mut ceva virus dintr-o parte în alta), înainte să-mi pun și să-mi scot masca, după ce m-am urcat în mașină (moment în care-mi curăț și telefonul cu el) și pur și simplu periodic, când îmi amintesc. Am fost de vreo 5 ori și la restaurant și mă așteptam să vină cineva să dezinfecteze masa, așa cum auzisem că ar trebui făcut și cum auzisem că se întâmplă prin alte țări. N-a fost cazul nici măcar o singură dată, așa că am curățat eu, cum m-am priceput. Copiii știu și ei că e o vreme bună de folosit dezinfectant, așa că Ema și-a pus și ea o sticluță mică în geantă.

3. Crema de protecție solară

   Recunosc, înainte de pandemie nu purtam crema cu atâta sfințenie. Știu, am citit că e important să te protejezi de soare și de razele lui nocive, știu că multe femei poarta tot timpul anului cremă de protecție solară și înțeleg. Eu am ales să nu fac asta pentru că mi-am dorit să fie văzută și pielea mea de niște răzulici de soare. Sigur, nu la ore nepotrivite, nu pe perioadă îndelungată, nu la plajă, ci ca relație de zi cu zi cu natura înconjurătoare, pe care am făcut-o pe alocuri nocivă pentru noi înșine. Însă… Anul acesta m-am gândit la ceva practic. Știți cum vă rămân urme de mânecă scurtă pe partea de sus a brațului, în așa numitul ”bronz de câmp”? Ei bine, n-am vrut să am asta pe față. N-am vrut să am jumătatea de sus a feței bronzată și pe cea de jos, acoperită de mască în cea mai mare parte a timpului petrecut în afara casei și curții, să rămână albă. Nu, mulțumesc.

4. Crema de mâini

   Pielea mea de pe mâini era sensibilă și înainte de covid și de spălatul pe mâini și dezinfectatul obsesive. Piele uscată, frumos asezonată cu dermatită care se declanșează în perioade de stres psihic și în cine știe în ce alte situații, n-a avut nicio șansă să reziste băilor de dezinfectant la care a fost supusă. Așa că, deși înainte poate mai uitam și mai plecam fără cremă de mâini, acum mă opresc și-mi cumpăr de la magazin dacă mi se întâmplă să uit să o iau de acasă. Au fost câteva zile când am lăsat-o mai moale cu hidratatul, așa că dermatita mea s-a simțit liberă să se extindă pe braț în sus.

Voi ce nu vă uitați acasă atunci când plecați?

Am așteptat vremea asta ca pe nu știu ce. De fapt, știu. Am așteptat vremea asta frumoasă la fel cum o fac în fiecare an. Trăiesc greu iarna. Nu-mi place frigul, nu-mi plac norii, nici cu zăpada nu-s prietenă prea bună, nu-mi plac hainele multe puse pe mine în straturi interminabile. Iar de când sunt mamă, am descoperit că mai e ceva ce nu-mi place deloc: tuse, strănuturi și răcelile copiilor mei. 

Când îi văd cu nasul curgând și tușind, îmi amintesc de o frază pe care am citit-o cândva undeva și care așa bine redă realitatea, că mi-a rămas în minte: ”Ultima dată când l-am văzut pe fie-miu fără mu… cozități nazale a fost în septembrie și nici nu mai știu cum arată fără ele”.

La noi în familie avem două extreme de copii: copilul care stă desculț în zăpadă, înconjurat de un cor de copii tușitori și care nu pățește nimic și un copil care trăiește într-un bol de sticlă și face bronșiolită după bronșiolită. Acum s-au mai reglat, în sensul că și ea a răcit de două ori în iarna trecută, iar el a trecut de la luna și bronșiolita la o 2 răceli la trei luni, deci stăm mai bine. Ah, da. Și răcesc cu totul diferit. El cu tuse și plămâni sensibili, ea cu dureri de gât și febră. 

Citește și:

Bronșiolita la copii

Zilele trecute am făcut puțină ordine în trusa medicală. Având în vedere că suntem în autoizolare, m-am gândit că poate ar fi momentul să mă asigur că avem în casă, la îndemână, scurte tratamente pentru chestii superficiale. Am descoperit rapid că nu aveam mare lucru în trusa medicală și că o bună parte din ceea ce aveam era oricum expirat. Și am mai descoperit și predilecțiile adulte în a cumpăra medicamente: cum V. răcește cu dureri de gât, el cumpără x feluri de tratamente pentru gât, așa că avem o plajă largă de opțiuni, iar eu răcesc cu sinusurile, așa că am pastile și pastiluțe pentru asta, sprayuri de nas și pastile de dureri de cap. Și am mai constatat că avem tratamente pentru stomac, în caz că ne arde, ne doare, ne înțeapă, deși nu prea avem nici probleme din astea dacă suntem puțin atenți la ce mâncăm. În schimb, dacă ne-o prinde vreo febră sau orice altceva, n-avem nimic în trusa medicală. 

Așa că m-am pus la masă și mi-am făcut lista de necesități. În mod normal nu fac stocuri de medicamente, pentru că nu prea luăm și pentru că oricum avem farmacii în zonă. Însă acum, cum suntem izolați în casă, am zis să reducem ieșirile la farmacii și să fim pregătiți. 

Și m-am gândit ce ne poate apuca și cum ne putem trata, dacă nu avem cum ajunge la medic. Și cel mai simplu a fost să mă gândesc la trusa medicală a mamei – adică la sertarul ei cu medicamente, care avea toate cele organizate în plicuri de hârtie, pe care scriam cu pixul ce găsim înăuntru. Sertarul ei acoperea cam tot ce am fi putut păți într-un apartament din București în anii ’90 – 2000 (acum sertarul a dispărut odată cu mobila veche și nu știu cum mai are organizată trusa medicală, dar presupun că la fel). 

Ilfov 2020 nu diferă foarte mult la nivel de ”ce putem păți”, așa că e o sursă bună de inspirație. 

Răceală, dureri de cap/dinți/alte dureri localizate, febră în trusa medicală

Paracetamolul avea la mama un plic separat și o mare importanță în răceli. Era medicamentul minune pentru când strănutai prima oară sau când îți intra ”frigul în oase”. Ia un paracetamol și bea un ceai. Așa începea tot. 

Am aflat, între timp (mai ales de când am copii și am văzut că Ema reacționa mai bine la paracetamol atunci când avea febră sau dureri) că paracetamolul e bun și la altele, nu doar în răceală. Că da, paracetamolul reduce febra, dar ajută și în ameliorarea durerilor. 

Când eram eu mică, era un fel de paracetamol, pe care îl rupeam în 2 sau în 4, în funcție de cum calcula mama, dar avantajul anilor 2020 e că îl putem găsi în mult mai multe forme, ca să fie mai ușor de dozat conform greutății și vârstei (aici mă refer mai mult la copii).

Drept urmare, și în cutia noastră de medicamente paracetamolul ocupă un loc fruntaș, în variante diferite pentru adulți și copii. 

Și am acoperit cu el răceli, febră, dureri, insolații. 

Sprayuri de nas cu sare de mare în trusa medicală

Avem două în cutie. Unul mai mare, ușor de utilizat de adulți și unul mai mic, pentru copii. Compoziția am văzut că e aceeași, dar trebuie să le fie și lor ușor să și-l autoadministreze.
Nu știu cum e cu sterilizarea capătului care intră în nas, dar eu am presupus că nu se poate face prea eficient, așa că dacă suntem răciți toți 4, vom avea 4 tuburi în casă. Însă, de urgență am considerat că sunt suficiente 2. Nu am încercat alte variante de spray de nas până acum, în afară de ser fiziologic și aceste sprayuri tocmai pentru că noi sunt suficiente. 

Medicamente pentru stomac în trusa medicală

Aici m-am gândit la ce pățim noi mai des și am adăugat în cutie antiacide, un sirop pentru crampe abdominale, antispastic abdominal și ceva împotriva diareei. 

Medicamente pentru reacții alergice în trusa medicală

Nu a avut niciodată așa ceva în casă, pentru că nici nevoie nu am avut, dar acum parcă aș vrea să am… 

Unguente și creme pentru probleme legate de piele în trusa medicală

Și eu și Ema avem pielea sensibilă cu predispoziții către dermatite și alte neplăceri la nivelul pielii. Așa că avem în casă unguente pentru piele. De când ne spălăm și mai des pe mâini decât ne spălam înainte, s-au agravat și problemele și zilele trecute se plângea și V. de iritații pe mâini. 

Geluri pentru înțepături de țânțari în trusa medicală

Avem și ca să evităm și ca să tratăm. N-o să le mai folosim ca în anii trecuți, asta e sigur, pentru că cine știe când vom mai vedea o pădure sau un lac, dar tot avem nevoie de ele, pentru că locuim la o margine de pădure și la o margine de lac și e plin de ei în curte de când începe să dea căldura. 

Bandaje, dezinfectante, lipici pentru piele, creme pentru arsuri în trusa medicală

Pentru micile accidente casnice, suntem bine dotați. Bandaje la cutie, fașă, leucoplast, betadină, lipici pentru piele, benzi pentru lipit pielea în cazul tăieturilor mai adânci, plasturi speciali pentru arsuri mai serioase, suntem destul de bine pregătiți aici. Bine, avem și un copil foarte temerar, care nu se încurcă să lucreze cu scule potrivite vârstei lui, ci preferă oricând un topor, un cuțit care taie super bine, un ciocan și-așa mai departe (de Fip spun. Ema e exagerat de responsabilă pe partea asta). 

Citește și:

Podcast cu Diana (Episodul 13) –  Ce Înseamnă Pentru Tine ”Încredere În Sine”?

Vitamina D și ulei de pește în trusa medicală

Aici adăugați voi ce știți că aveți nevoie să luați și pe unde vă sunt carențele. Noi cu astea defilăm, necesare mai ales acum, când suntem izolați.

Cam asta e lista noastră de medicamente de urgență și o las aici, pe blog, din două motive. 

1. Poate vă e și vouă de folos să o preluați și să o adaptați nevoilor voastre
2. Să o am aici pentru când om mai pleca vreodată în vacanță, pentru că e și o bună listă de mediamente de luat acasă în bagaj pentru când om pleca să vedem Aurora Boreală, câmpiile din Scoția sau piramidele din Egipt.