Cu ce-am rămas eu, Diana, după izolare?

Cu ce-am rămas eu, Diana, după izolare?

Scris de Diana Vijulie

După mai bine de două luni de autoizolare cuminte, începem să revenim la normal. La noul normal, cum o arăta el. Dar la un normal, oareșcum. Putem ieși din casă fără declarație, însă tot cu responsabilitate. Putem merge în parc, însă cu grijă. Putem ajunge în magazine care fuseseră închise până acum, însă o facem cu distanțare între noi. Poate că unii dintre noi revin și la birou, însă în condiții speciale.

Ca să fiu sinceră, pentru noi nu s-a schimbat mare lucru. Încă lucrăm online, copiii încă fac grădinița și școala online. Încă ieșim săptămânal la cumpărături. Încă nu ieșim în parc. Încă preferăm câmpul în locul orașului. Încă vorbim cu prietenii pe video și nu vin să doarmă la noi și nu ne petrecem weekendul împreună. Dar, copiii au câțiva prieteni din vecini, cu care se văd și se joacă. Mereu aceiași și sperăm să fie ok așa. 

 

Citește și:

E OK orice e OK pentru tine

 

Iar asta și simplul fapt că avem mai multă libertate (chiar dacă alegem să nu profităm de ea), mă face să mă întreb cu ce am rămas din toată perioada asta de carantină? Ce am reușit să fac din tot ce mi-am propus, ce am mai făcut pe lângă, sau în loc de? Ce n-am făcut și de ce n-am făcut și cum mă simt acum că n-am făcut? Ce-am început și n-am mai terminat? De ce și cum m-am oprit?

Ce-am reușit să facem din ce ne-am propus?

Destule.

Am petrecut mult timp împreună. Tot timpul împreună :)) Asta a fost și bine, dar și greu. Vorbesc acum în numele adulților, dar cred că la fel a fost și din partea copiilor. Pentru noi a fost greu să nu avem momente de liniște în casă, dar mai ales în cap, cu doi copii care vorbesc de când se trezesc și până când se culcă. Și, de multe ori, nu între ei. Înainte de izolare, debitul lor verbal era împărțit și cu ceilalți, mai cu prietenii lor, mai cu vecinii, mai cu bunicii. Acum noi am primit tot. Iar pentru ei cred că a fost greu să ne vadă disponibili fizic în casă, însă nu și emoțional. Mama și tata sunt aici, în aceeași cameră. însă tot refuză să se joace cu noi, ne cer să facem liniște mereu, nu vor să ne citească, nu vor să joace monopoly, par agasați.

V. a reușit să schimbe acoperișul terasei, am reușit chiar și să zugrăvim terasa cu totul (bine, mai mult el), au construit cotețul de toamnă-iarnă al lui Doni (cu izolare termică, pat și cuier de haine).

Copiii au învățat să lucreze pe laptopuri, copilul mare mai mult decât copilul mic. Dacă încă mă citesc mame cu copii mai mici, care se tem că dacă-și țin copiii departe de tehnologie de mici, le va fi greu să se adapteze și să învețe, povestea Emei e una de succes, de la un copil care în primii ani nu pusese mâna pe niciun device, la un copil de 7 ani, care a învățat să lucreze pe laptop aproape singură, în câteva zile. 

 

 

Ce n-am reușit? 

Nu doar că n-am reușit, dar nici măcar nu am încercat să învățăm vreo limbă nouă. Copiii au fost oricum ocupați cu școala și cu grădinița, iar eu nu am fost în niciun caz în vreun learning mode. Ba chiar, în primele săptămâni de izolare, nici măcar să citesc n-am putut, ceea ce pentru mine a fost foarte foarte ciudat. Mi-am dat spațiu, am pus cărțile tehnice la locul lor în bibliotecă și m-a salvat un Fredrik Backman și-așa am reînceput să citesc. Dar nu ca să învăț, ci ca să mă relaxez.

Și, la nivel practic, nu am reușit nici să zugrăvim camera copiilor, dar aici motivele au fost tehnice, țin de umezeală și de mucegaiul care se face iarna în jurul geamului, așa că avem nevoie de o echipă de oameni care să se priceapă bine la ce e de făcut. Încă nu-mi vine să-i aduc în casă, deci mai așteptăm.

Ce am făcut în plus?

Două lucruri mi-au bucurat sufletul în timpul izolării, două lucruri pe care nu le făceam înainte, iar acum le fac și vreau să le păstrez și după ce vom reveni, cu adevărat, la normal. 

În primul rând am învățat să am grijă de plante. M-a lovit iubirea de ele cam pe anul trecut, iar pe la începutul anului aveam destule în casă. Însă, supraviețuiau cu greu. Nu prea făceam ce trebuie. Nici timp nu-mi dădeam pentru ele, sau nu timp constant. Scriam pe blog că simt că mă hăituiesc eu pe mine, că sunt mereu grăbită, că n-am timp să respir. Sunt convinsă că asa nu venea (doar) din lucrurile pe care le făceam, cât, mai degrabă, din felul în care le făceam. Îngrijind plantele mi-am dat voie să resetez abordarea asta și să aștept și să respir. Să le cunosc cu adevărat, ca să le pot crește cum le place, să le ofer fără să ceară, să învăț să intuiesc și să am răbdare. E un întreg proces mindful să aștept să iasă o rădăcină nouă dintr-un băț, sau să șterg frunze cu o cârpă umedă, să-mi bag mâinile în pământ și nasul în mirosul lui. Cred că este prima vară (sau, poate a doua) în care curtea noastră arată îngrijit și mă bucur mult de ea. Cu down-tempo-ul ăsta voi rămâne, cu siguranță și apoi. Și cu conectarea asta pe care o pierdusem în ultimii ani. 

 

Citește și:

 

Un al doilea lucru care mi-a intrat în ritm deja, e yoga de dimineață. În fiecare dimineață, fără excepție. Nu am ratat nicio zi de mișcare, iar asta chiar n-am mai făcut-o până acum, nici chiar pe vremea când eram mai sportivă. După primele 2 săptămâni de stat în casă, am simțit că sunt complet înțepenită. Mă dureau mușchii gâtului de la poziția aplecată asupra laptopului, îmi trosneau toate cele când mă mișcam și aveam impresia că mă rup dacă mă mișc. Nici înainte nu făceam mișcare multă, dar aveam impresia că o fac. Mă uitam pe ceas, vedeam 10000 de pași, ziceam că-i bine. Nu era nici atunci, cum a devenit evident odată ce cei 10000 de pași s-au tranformat în 6000. După primele 2 săptămâni de yoga în fiecare dimineață, am început să simt că plutesc. Am observat cum mi-am schimbat poziția corpului (visam până acum să investesc într-un suport care să mă țină dreaptă… Suportul cel mai bun pare să fie mușchii proprii și personali :)) ), m-au lăsat durerile, am fost mai vioaie cu totul. Ieri am făcut experimentul de a aștepta să fac yoga după amiază. Am stat ca pe ace până pe la 12, când m-am apucat de treabă și am lăsat prostiile :)) Nu am rezistat să aștept până seara. Așa că am revenit la obiceiul de a face yoga înainte să se trezească toată lumea, cu o pereche de căști wireless în urechi (ca să nu-i trezesc) și cu un duș răcoros apoi (căștile astea îmi amintesc de vremurile bune, cu multe plimbări, când aveam în geantă mereu o baterie externă, de la care încărcam fie telefonul, fie căștile, în mers. Bateria mea a văzut, pe modelul ăsta, jumătate de Europa, pentru că dacă mă aduci într-un oraș nou, poți să fii sigur că îl voi bate la picior prin toate cotloanele, de dimineața până seara, cu muzică sprințară în urechi). Dar, ca să revenim la diminețile mele din izolare, după yoga și duș câteodată mai am timp și să mai citesc vreo 3 pagini. Un mod minunat de a începe dimineața.

Nu mi-e deloc dor de diminețile cu trezire la 6.30. Asta ca să fie clar.

Cum ajungi de la Mary Poppins la discuții despre echilibru

Cum ajungi de la Mary Poppins la discuții despre echilibru

În weekend am pregătit casa pentru Halloween. Da, ne-am grăbit puțin. La noi în cartier se practică preluata tradiție de ”Trick or Treat”, însă copiii sună doar la ușile caselor decorate de Halloween. La fel și de Crăciun. Așa că, dacă vrei să primești copii, să te...

Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?

Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?

Mai țineți minte această întrebare? ”Tu ce-o să te faci când o să fii mare?” Nu cred că era reuniune de familie unde o mătușă parfumată, care pupă copilul cu lichid de multă salivă pe obraji, să nu scoată prin buzele rujate așa o întrebare. Dacă nu era o mătușă, sigur...

Ce pot face copiii pentru planeta noastră?

Ce pot face copiii pentru planeta noastră?

facebookinstagramyoutuberss Unul dintre rolurile noastre principale ca părinți este să ne pregătim copiii pentru viitor. Nu doar despre relații, încredere în sine, un job potrivit și echilibrare emoțională, ci și pentru mediul în care vor trăi. Care nu știm exact cum...

3 lecții importante pe care mi le-am luat din pandemie

3 lecții importante pe care mi le-am luat din pandemie

Parcă mă și tem să zic asta, că cine știe cum se întoarce, dar pare că totuși am încheiat-o de tot cu pandemia. Yuhuu... Au fost niște ani grei, ca în filmele despre viitor, pe care le vedeam la tv, dar am supraviețuit (la propriu) și, cel puțin în cazul meu, mi se...

Cum le vorbim copiilor despre boală

Cum le vorbim copiilor despre boală

Discuțiile cu copiii despre boală și moarte sunt niște discuții destul de dificile. Copiii abia acum învață despre aceste concepte, le și înțeleg diferit decât le înțelegem noi (am scris mai multe aici despre cum înțeleg copiii conceptul de moarte în funcție de vârsta...

De ce suntem atât de furioși la volan?

De ce suntem atât de furioși la volan?

În vară am fost cu câteva prietene la mare. Eram o mașină plină de femei entuziasmate de a petrece un weekend prelungit departe de responsabilități și bucuroase că pot să vorbească între ele fără întreruperi, că-și pot duce gândurile cap coadă și că nu trebuie să...

Parfumuri și asocieri de simțuri

Parfumuri și asocieri de simțuri

Lume, lume! Am venit sa anunț ceva nemaiîntâlnit. Nu știu dacă știți asta despre mine, poate ați deschis blogul mai târziu, dar eu sunt femeia parfumului meu.  Nu am o colecție de parfumuri de femei, vorba filmului, pe comoda, nici in dulap și nici in baie (nici sa nu...

Scrisoare către cei care suferă în umbră

Scrisoare către cei care suferă în umbră

Ilinca mi-a scris într-o zi pe instagram despre ceva ce trăia. În spațiul virtual, dar atât de real, al facebookului, ea își spusese povestea, iar oamenii răspunseseră. Era copleșită de bulgărele care se născuse dintr-o destăinuire, din curajul ei de a împărtăși ceea...

Un fel de mâncare tradițional românesc cu beneficii pentru creier

Un fel de mâncare tradițional românesc cu beneficii pentru creier

facebookinstagramyoutuberssUnul din elementele care mi se pare mie că ne definește cultura, este și abordarea gastronomică a vieților noastre. Adică, românii pun mult accent pe mâncare, mai ales în momentele cheie ale anului: de sărbători, de aniversări, etc. Atunci...

Jurnal de #StămAcasă – Paștele

Jurnal de #StămAcasă – Paștele

Scris de Diana Vijulie

Era să încep articolul cu expresia ”Primul Paște în Pandemie”, apoi mi-am dat seama că sună sinistru. Sper să fie primul, ultimul și singurul Paște în Pandemie, în ciuda faptului că n-a fost așa rău pe cât mă așteptam. 

Dacă acest articol ar intra în capsula timpului pe perioada covidului, ar fi demn de menționat că Paștele a picat în săptămâna 6 de izolare, când viața noastră a căpătat deja un rost în lumea ei mică între sufragerie și dormitor, cu extensia unei curți cât un living mai mare. 

Îmi amintesc despre cum a fost să descopăr lumea (Bucureștiul, de fapt) pe parcursul creșterii mele. Am pornit de la premise mari, locuind în Drumul Taberei și mergând la grădiniță pe calea Dorobanți; practic lumea mea includea 10 km de oraș pe care îl tăiam pe jumătate de două ori pe zi, de luni până vineri – la prânz și seara. Însă, orașul se cam termina acolo, pe Calea Dorobanți. Când am început școala, raza a crescut cu vreo 500 de metri (poate mai puțin) și, pe măsură ce creșteam și eu, Bucureștiul devenea din ce în ce mai mare, întinzându-se către Ștefan cel Mare, parcul Circului, Piața Obor… Practic, zonele în care trăiau prietenii mei și pe care le dezveleam puțin câte puțin, cum fac acum cu foile de plăcintă, ca să le ung cu unt între ele. 

 

Citește și:

E OK orice e OK pentru tine

 

Facultatea pe care mi-am ales-o (sau pe care mi-a ales-o providența, eu luând prea puține decizii hotărâte la vârsta aia) mi-a continuat traseul: un sediu în Lacul Tei și-apoi, și mai departe, un alt sediu în inima Colentinei. Când credeam că nu pot ajunge mai departe de-atât, m-am angajat în Pipera. Și-acolo chiar credeam că s-a terminat Bucureștiul pentru mine. 

Doar că nu s-a terminat. Bucureștiul a continuat până la granița cu Voluntari și-apoi și mai departe, când ne-am mutat în afara orașului, însă pe același traseu.  

Acum cercul mi s-a micșorat la loc… Viața se petrece în câțiva zeci de metri liniari. E restrânsă și mi-a venit greu să încap în ea. Deși simțeam dorul de petrecut timp în casă, când a început izolarea am avut momente în care am simțit că sunt într-o cușcă, între pereți limitați, într-un univers artificial. M-am obișnuit cu el și Paștele m-a prins într-un moment bun, în care am acceptat resetarea cercului vieții. E mic din nou. 

Când m-am trezit, am făcut ceea ce citesc peste tot că e ciuma unei vieți împlinite: am întins mâna către scăunelul de lângă pat și mi-am luat telefonul. Da, verific dimineața ce-mi mai scriu prietenii, pentru că înainte era timpul prea scurt să apucăm să ne vedem cât ne-ar fi plăcut, iar acum e spațiul prea mic să putem să o facem. Îmi place să citesc dimineața mesaje scrise după ce eu am adormit sau peste noapte. Vreau să știu cum le-au fost nopțile, cum au dormit copiii, ce-au mai visat, ce-au mai citit, ce idei le-au mai venit. Cercul vieții mele fizice rămâne același, însă cercul vieții mele relaționale crește și cuprinde tot continentul. Pe măsură ce au trecut anii, prietenii mei s-au mutat din ce în ce mai departe, în alte orașe, alte țări sau țări ca alte lumi. 

 

Am pornit, deci, ziua cu un ton cald și calm. Suntem noi 4 în casa asta și noi și restul în lumea asta. Cum se zice acum, distanțare fizică și apropiere emoțională. Am închis rapid facebookul pe care m-au mâncat degetele să-l deschid, din cauza avalanșei de postări triste cu dor de părinți sau familii. Eu n-am simțit asta, pentru că mesele extinse de Paște n-au existat niciodată în familia noastră. Mi-a părut, însă, rău de mama, care a ciocnit oul cu mâna stângă de oul din mâna dreaptă și-mi imaginez că i-a fost tare greu. I-am propus să mai sărbătorim un Paște după ce-o trece pandemia, dar știu sigur că asta n-a consolat-o prea tare. 

 

În cercul nostru strâmt, însă suficient de larg să avem loc toți 4, plus un cățel și doi porcușori de Guineea, ne-am simțit bine și am făcut ce ne-a fost pe plac. Copiii și-au primit cu bucurie cadourile, care nu au fost jucării care să ocupe timpul copiilor vreo 2 ore, apoi un raft timp de o veșnicie (Fip a primit un costum de super-erou iar Ema două seturi de haine de nou-născut, pentru păpușa din copilăria mea – Bimbirică – de dimensiunea unui bebeluș cât un cozonac). A fost o provocare să comandăm și să ținem ascunse cadourile, pentru că e greu să ascunzi un curier care sună la ușa unei familii cu copii extrem de curioși. Le-am gândit eu bine, credeam (le-am comandat în același pachet cu niște produse de curățenie și cu șervețele umede), dar au venit în zile separate, în pachete separate. Poveste lungă zisă pe scurt: Fip a desfăcut pachetul Emei și Ema pe-al lui Fip, dar nu și le-au descoperit pe cele proprii. Providența…

Am umplut masa nu de mâncăruri tradiționale, care nu ne sunt prea mult pe gust, ci de salată proaspătă, cartofi noi și grătar făcut în aerul liber al curții noastre prea mici să te dai cu rolele, însă suficientă cât să nu te sufoci între pereții casei și ouă colorate de copii. Am desfăcut o șampanie de copii, iar dopul a zburat până în parcare. N-am mai putut cozonac sau pască și a fost ok să nu mai putem, ci să mâncăm atât cât ne încape în burțile mai mici sau mai mari.

Am ascuns prin curte un fel de cake pops în formă de ouă, pe care am topit unt de cacao cu vanilie și le-am decorat cu unt de cacao amestecat cu cacao pudră (a se citi că nu am cumpărat la timp ouă de ciocolată pentru egg hunt și am improvizat din ce am avut prin casă), iar copiii le-au căutat și s-au bucurat tare de surpriză.

Apoi i-am scos din casă pentru prima dată în vreo 3 săptămâni. Ne-am luat bicicletele și câinele, domnul V. și-a luat adidașii de alergat în loc de bicicletă, declarațiile și curajul și am ieșit. Oamenii au fost într-o formă suficient de bună și au rezistat, cu mic, cu mare, la plimbare. Însă, la jumătatea drumului, câinele s-a întins cât e el de lung și a refuzat să ne mai acompanieze, scoțându-și limba de un cot. Obosise. I-am dat răgaz să-și tragă sufletul cât copiii au descoperit un câmp de păpădii numai bune de suflat. Ne-am întors acasă în ritm lent și cu câinele fără lesă (s-a arătat mai flexibil să meargă din proprie inițiativă și a fost cooperant, ceea ce e total ieșit din comun pentru el :)))

Citește și:

 

Una peste alta, ziua a fost caldă și calmă. Bună. Am luat moto-ul ”Fă rai din ce ai” și-asta am și făcut. Sigur că am fi putut să fim triști că nu ne putem vedea cu familiile și cu prietenii, sigur că și copiii ar fi putut să fie amărâți că nu au voie să meargă la bunicii care le-ar fi putut aduce acasă pui mici și galbeni de găină. Sigur că ne e dor de un picnic pe o pătură înconjurată de iarbă proaspătă. Sigur că anul acesta îmi propusesem să ajungem, în sfârșit, în rezervația de Bujori. Sigur că am fost tristă că n-am avut lalele în vază de Paște. Sigur că multe. Însă ne-a fost bine în cercul nostru de aici. Iar asta, pentru mine, e o lecție în sine. 

 

Sper că și vouă v-a fost Paștele bun, în ciuda unor tradiții vechi pe care a trebuit să le înlocuiți cu unele noi. Sper că v-ați găsit și voi raiul în cercul vostru. 

 

Sunt căștile sigure pentru școala online?

Sunt căștile sigure pentru școala online?

facebookinstagramyoutuberssZilele astea feedul meu de Facebook a fost plin de discuții despre școala și grădinița online, pentru că lucrurile se întâmplă iar fără cap în țara noastră și instituții care ar putea oferi educație și un nivel de siguranță medicală mai mare...

4 lucruri fără de care nu (mai) ies din casă

4 lucruri fără de care nu (mai) ies din casă

facebookinstagramyoutuberssPe la mijlocul pandemiei în care ne scăldăm și acum poate mai adânc decât acum aproape 6 luni, când ne gândeam că e prea mult ca școlile să rămână închise timp de 2 săptămâni, iar perioada de 6 săptămâni care se zvonea, părea ceva imposibil...

3 lecții importante pe care mi le-am luat din pandemie

3 lecții importante pe care mi le-am luat din pandemie

Parcă mă și tem să zic asta, că cine știe cum se întoarce, dar pare că totuși am încheiat-o de tot cu pandemia. Yuhuu... Au fost niște ani grei, ca în filmele despre viitor, pe care le vedeam la tv, dar am supraviețuit (la propriu) și, cel puțin în cazul meu, mi se...

Cum le vorbim copiilor despre boală

Cum le vorbim copiilor despre boală

Discuțiile cu copiii despre boală și moarte sunt niște discuții destul de dificile. Copiii abia acum învață despre aceste concepte, le și înțeleg diferit decât le înțelegem noi (am scris mai multe aici despre cum înțeleg copiii conceptul de moarte în funcție de vârsta...

De ce suntem atât de furioși la volan?

De ce suntem atât de furioși la volan?

În vară am fost cu câteva prietene la mare. Eram o mașină plină de femei entuziasmate de a petrece un weekend prelungit departe de responsabilități și bucuroase că pot să vorbească între ele fără întreruperi, că-și pot duce gândurile cap coadă și că nu trebuie să...

Parfumuri și asocieri de simțuri

Parfumuri și asocieri de simțuri

Lume, lume! Am venit sa anunț ceva nemaiîntâlnit. Nu știu dacă știți asta despre mine, poate ați deschis blogul mai târziu, dar eu sunt femeia parfumului meu.  Nu am o colecție de parfumuri de femei, vorba filmului, pe comoda, nici in dulap și nici in baie (nici sa nu...

Scrisoare către cei care suferă în umbră

Scrisoare către cei care suferă în umbră

Ilinca mi-a scris într-o zi pe instagram despre ceva ce trăia. În spațiul virtual, dar atât de real, al facebookului, ea își spusese povestea, iar oamenii răspunseseră. Era copleșită de bulgărele care se născuse dintr-o destăinuire, din curajul ei de a împărtăși ceea...

Un fel de mâncare tradițional românesc cu beneficii pentru creier

Un fel de mâncare tradițional românesc cu beneficii pentru creier

facebookinstagramyoutuberssUnul din elementele care mi se pare mie că ne definește cultura, este și abordarea gastronomică a vieților noastre. Adică, românii pun mult accent pe mâncare, mai ales în momentele cheie ale anului: de sărbători, de aniversări, etc. Atunci...

Ce și cât pot controla eu acum?

Ce și cât pot controla eu acum?

Scris de Diana Vijulie

aprilie 9, 2020

Eram mai cultă înainte să înceapă pandemia. Pare că-mi făcusem un scop în viață să nu-mi petrec serile în fața televizorului, așa că ascultam muzică în surdină și citeam, în timp ce beam un ceai. De când cu pandemia, s-a dus pe suflet toată cultoșenia și mă regăsesc că abia pot lega două cuvinte citite. Am stat 3 săptămâni să termin o carte și nu-s convinsă că, chiar și-așa, n-am ratat paragrafe cu totul sau cine știe e mesaje faine. 

 

Eh, și-ntr-o seară, când era deja evident că nu mai pot fi cultă deloc, am trântit kindle-ul pe o masă și am luat telecomanda în mână. ”La ce zicea A că se uită și-i place? Ah, da. La The Crown”. Și iată cum, din seara aia, nu m-am lăsat până când n-am terminat toate 3 seriile. Și-apoi, pentru că informațiile istorice pe care le posedam despre casa Windsor tindeau spre 0, m-a apucat cultoșenia pe partea asta. Am mai văzut un documentar, am mai citit niște articole și mi-a rămas ceva în minte. Și-anume, mesajul că, de multe ori a nu face nimic e mai bine decât să faci ceva. Și că a arăta că ai o părere, invită și la inimioare, dar și la bolovani. 

 

Eu azi n-o să fiu neutră și-s convinsă că voi valida unele dintre părerile voastre și că voi invalida alte păreri. Îmi doresc s-o fac cu respect și sper să-mi iasă.

Rostul postării? Acela de a-mi exprima părerea de om pe blog.

Invitația cu care vreau să vă las: aceea de a vă proteja pe voi și pe cei din jurul vostru.

Stăm în casă din 11 martie (ca și voi, probabil)

As we speak, stăm în casă din ziua în care s-au închis școlile. Am renunțat să mai număr zilele, dar se face o lună imediat. În timpul ăsta, am ieșit de 6 ori. O dată am ieșit cu copiii în cartier în prima zi (pe 11 martie), apoi am ieșit în pădure în weekend, apoi am ieșit din nou pe câmp weekendul următor (avantajul de a sta la țară, e că la 10 minute de mers cu mașina găsești o pădure cu căprioare, iepuri și mistreți; a fost fantastic de frumos, sper să nu uităm de ea când o trece pandemia), apoi am ieșit într-o luni să fac cumpărături și să iau o cutie cu medicamente și să i-o duc mamei și, la 2 săptămâni de la asta, am mai ieșit sâmbătă 20 de minute cu copiii cu bicicletele și duminică la alte cumpărături. Pentru încă 2 săptămâni suntem acoperiți. 

Cu toate astea, sunt conștientă că nu suntem în siguranță. Și nu doar atât. Sunt conștientă că suntem la fel de expuși ca oamenii care încă merg la birou sau ca oamenii care ies zilnic la mișcare în jurul blocului. Că nu e mare diferență între mine și oamenii pe care-i văd pe stradă, prin geamul de la bucătărie. Ieri m-am lipit de gard și am privit pe stradă oameni care se plimbau. Căutam soarele, de fapt. V. m-a întrebat cum mă simt acum că am ieșit și eu în lume. Mă simțeam ciudat. 

Nu contează CÂT ne expunem, ci CĂ ne expunem

Vedeți voi, ce-mi trece prin gând e că aici nu e vorba de cantitatea de virusuri la care ne expunem, ci faptul că ne expunem. Și că e imposibil să nu ne expunem, indiferent cum am trăi (poate doar pustnică să fiu în vârf de munte și să mănânc roadele pădurii). Eu m-am expus în cele 6 dăți când am ieșit, chiar dacă m-am protejat cât am putut. Ne-am expus și în duminica în care am comandat pizza de la pizzeria din cartier. Și când ne-au venit comenzile de mănuși, și de chestii care ne mai trebuiau pentru job și chiar și dacă am fi comandat totul de pe bringo tot ne-am fi expus.

Nu cred că pot controla totul 100% nici dacă dezinfectez aerul pe care-l respir și cumpărăturile pe care le fac și hainele cu care vin și absolut toate suprafețele pe care le ating, pentru că, așa cum îmi imaginez eu, e nevoie să o fac perfect, ca să fiu protejată. Și că nu pot s-o fac perfect. Oricând pot lăsa un milimetru necurățat, de unde să ne-atace virusul vieții și-atunci tot ce am făcut până atunci nici nu mai contează. Poate doar ce fac de atunci înainte, când nu contribui și eu activ la a-l da mai departe… Deși o să-l dau dacă mă duc la cumpărăturile săptămânale, sau ridic un pachet de la easy box sau îi dau curierului un plic pentru contabilă. 

Și-am respirat ușurată și mi-am dat seama că e OK să fac tot ce pot eu să fac și că e suficient. Și că mai puțin contează dacă mă contaminez, ci cât de târziu o fac. Și câtor oameni dau apoi mai departe. Nu cred că răspunsul poate fi 0 pentru mine și 0 pentru ceilalți. Ideal e să fie cât mai mic. 

Nu-mi pot controla viața și nu-mi pot controla viitorul. Nu-mi pot controla sănătatea, însă am încredere în corpul meu că face tot ce poate el mai bine. Să se spele pe mâini sau să gestioneze virusul cât să fiu safe. Și dacă am încredere degeaba în el și nu s-o spăla pe mâini suficient și n-o gestiona virusul cât să fiu safe, e oricum în afara puterii mele de control.

Da. Respir și-acum ușurată și nu cer de la mine mai mult decât pot da. Sper să fiu OK. Sper să fim toți OK. Și știu și că nu pot controla nici asta.

Ascultă Podcast cu Diana:

Alte articole

Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra

Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra

La momentul în care vă scriu articolul, ce știu eu este că sunt 8 simțuri prin care experimentăm lumea. Și nu știu dacă pe undeva e în dezbatere, dar mie și experiența de viață mi se pare un simț bun de luat în calcul, care modifică felul în care percepem și trăim realitatea.

Jocul cu plastilina și idei de activități

Jocul cu plastilina și idei de activități

Plastilină. Aveți în casă, așa-i? Odată ce copilul n-a mai băgat cu poftă bucăți albastre și roșii de material modelabil, pe care tu nu l-ai mânca nici plătită, a început jocul.

5 idei de cadouri pentru micul constructor sau mica arhitectă

5 idei de cadouri pentru micul constructor sau mica arhitectă

Vă las jos câteva idei de materiale de construcție pentru copii, în caz că aveți și voi astfel de înclinații sau copiii prietenilor voștri au astfel de înclinații. Iar la final și un manual pentru micul meseriaș sau micuța constructoare. Să începem.

E OK orice e OK pentru tine

Orice zi e o mică viață – Modul de supraviețuire

Astăzi, viața noastră e despre supraviețuire și despre a găsi căi s-o facem (să supraviețuim, adică). A venit peste noi beleaua asta, oricare ar fi ea, și iată-ne închiși în case, departe de familia extinsă, de părinți, de prieteni, iată-ne petrecând 24 de ore din 24 cu partenerul nostru, sau cu copiii noștri, sau – dimpotrivă – singuri și parcă toate lucrurile ”greșite” din viața noastră anterioară ne pun la zid și strigă la noi din toate puterile. 

”Orice zi e o mică viață”, zicea Schopenhauer la un moment dat. Pentru că orice zi, de la început la sfârșit, ne confruntă cu felul în care ne vedem pe noi, îi vedem pe ceilalți și vedem lumea și reprezintă o frântură de alegeri mici, de conflicte mici, de frici mici, care sunt aceleași ca și alegerile mari, conflictele mari și fricile mari pe care le trăim.  

Doar că acum mica viață devine mai mult decât evidentă, pentru că n-o mai putem ascunde la fel de bine sub tone de chestii de făcut, în sute de locuri în care puteam să fugim, departe de noi. Știam și înainte care sunt lucrurile din marea noastră viață care nu ne plăceau. Doar că nu era momentul să le schimbăm, poate. Poate nu știam cum, poate nu aveam cum, poate nu aveam cu ce le schimba, poate mai amânam, poate nu ne ieșise. 

Trăim la infinit frânturi din viața mare

Și-acum veni beleaua peste noi și ne găsi cu viața mare în vine. Gata, oameni buni, nu mai aveți unde fugi. Nu mai aveți unde vă ascunde de viața mare. De fapt, vă dau un pic de pauză din a o mai trăi, dar vă invit să trăiți la nesfârșit frânturi din ea, viața mică în fiecare zi. Și azi, și mâine și poimâine și mereu, cât timp om sta în carantină. 

La începutul carantinei, oamenii s-au speriat. Conștient s-au temut să se izoleze și să fie departe de prieteni și de job, dar, undeva în sertarele ascunse ale noastre, ne-am temut să fim puși față în față cu adevărată viață a noastră. Fără fugă și fără ascuns. Cum o să fie? Greu. 

Așa că ne-am găsit lucruri de făcut și ne-am făcut planul de carantină. Ce minunat! La finalul celor x săptămâni, voi fi făcut declutter, voi fi învățat turcă sau japoneză, voi fi zugrăvit în casă, voi fi pictat 3 tablouri și voi fi pus, în sfârșit, un raft în dulapul ăla de sub cuptor. Ce ocazie minunată să facem toate astea și să ne și rămână timp de citit și de conectat cu familia, de inventat rutine și jocuri noi.

Și stați așa, că astea n-au mers. Trăim în modul de supraviețuire, așa că n-avem un creier prea dispus să intre acum în modul de învățare. Sau de curățenie. Sau de creativitate. Iată cum au trecut x săptămâni de carantină și nu-s nici mai deșteaptă și nici cu casa mai curată decât la început. Și mă panichez. 

Noroc că acum au început să apară oamenii care să spună asta clar în cuvinte: Băi, toate activitățile astea sunt o fugă, sunt o nevoie de a ne ține ocupați ca să nu ne simțim emoțiile. E OK să nu faci nimic din toate cele. E OK să stai să simți. 

Ce faci dacă ai nevoie de activități ca să funcționezi?

Este, nu? Sau nu este? Ce faci dacă ai nevoie de toate astea ca să nu te descompui? Pentru că nu poți să te descompui acum, pe modul de supraviețuire. Ce faci dacă zugrăvitul casei peste noapte te ajută să rămâi funcțional în viața ta? Ce faci dacă învățatul japonezei te ține departe de gânduri cu care n-ai ști ce să faci acum? Ce faci dacă declutter-ul îți dă de lucru și ție, și copiilor, astfel încât la final de zi aveți sentimentul că ați făcut ceva? Ce faci? Le faci pe toate astea. De fapt, acum, în modul de supraviețuire, faci orice te ajută să supraviețuiești. 

 

Înainte să citești mai departe, poți asculta și:

Crezi că nu-i pandemie, ci că ne atacă extratereștrii? Dacă asta de ajută pe tine să crezi că e cineva care are controlul, iar asta te ajută să funcționezi, n-o să-ți spun eu să n-o mai crezi. Pune-ți mască, mânuși, ai grijă de tine și de ceilalți și-om lucra noi cu mecanismul ăsta când se termină starea de urgență. 

E OK să amâni ce simți

E pentru prima dată în viața mea de consilier când îi susțin pe clienții mei în deciziile de a lăsa copiii să-și sugă degetul în continuare, de a extinde programul de televizor pentru copii, de a face liste peste liste și de a spăla fructele și legumele de 3 ori înainte de a le băga în frigider.

”Te ajută asta să dormi mai bine noaptea?”
”Da”
”Pui pe cineva în pericol?”
”Nu”
”Minunat!”

Dragilor, ce voiam să zic este că e ok să vă protejați oricum ați face-o.

Dacă vă ajută să vă ”reinventați” (orice ar însemna asta pentru voi) în perioada asta, go ahead.

Dacă vă ajută să respirați și să lăsați baltă orice în afară de supraviețuire, e ok și asta. E ok să îmbrățișați emoțiile cum e și o perioadă în care e ok să vă vină să fugiți de ele.

E ok orice vă ajută să fiți în siguranță pentru voi înșivă. 

Iar la final de pandemie, le-om repara noi pe toate. 

Ce bine eram înainte de pandemie…

Și e și-o parte bună în ce ni se întâmplă acum. Acum, când multe din mecanismele noastre de apărare preiau hățurile și ne reîntoarcem în tiparele vechi, abia acum poate că observăm cât progres făcuserăm. Am auzit asta de la multe din mamele cu care lucrez. ”Băi, și ce bine eram înainte de pandemie…Ce progrese făcusem… Abia acum îmi dau seama de diferență”.

Partea bună de care zic? Dacă am făcut-o o dată, reușim și-a doua oară. 

Ce trăim acum nu e pentru ”totdeauna”.

Dacă azi fug de emoțiile mele învățând japoneză, nu înseamnă că peste 4 luni n-oi putea să le simt iar autentic, într-un context în care mă simt în siguranță.
Dacă azi mă descompun pe canapea, nu înseamnă că peste 3 luni n-oi putea să mă recompun când m-o vizita prietena cea mai bună sau pe fotoliul terapeutului meu. 

Ce-ar fi util să luăm cu noi pentru ”totdeauna” din experiența asta?
Ce simțim acum că ar fi fost bine să fi schimbat înainte de pandemie. Ce ne supără în fiecare viață mică. Astea sunt schimbările mari din viața mare pe care vă încurajez să le faceți când o trece beleaua. 

Până atunci, coace pâinea aia, spală geamurile, plângi, rupe Netflixul, fă orice te ține cât de cât bine cu tine. 

Câți bani merită o femeie ”casnică”

Câți bani merită o femeie ”casnică”

No bun, și-atunci am putea să privim cu mai mult respect tot ceea ce fac femeile sau mamele? Despre spațiul lor mental, ocupat mereu cu taskuri peste taskuri, vorbesc în alt articol. Dar măcar să luăm la cunoștință efortul fizic depus zilnic și să le apreciem… Nu să ne ascundem în spatele idee că munca lor e ”de neprețuit”. Ba hai s-o prețuim.

Ce legătură e între Skin care, piramida lui Maslow și recunoștință?

Ce legătură e între Skin care, piramida lui Maslow și recunoștință?

Recunosc că mie îmi place să am grijă de pielea mea. Știu și că dacă n-o fac, mi se declanșează dermatita, rozaceea o ia pe câmpii și cine știe ce mai pățesc, însă nu doar de asta o fac. Ci pentru că e un mod în care mă onorez pe mine și mă apreciez. Seara, când îmi pun serul sau crema pe față, e momentul în care mă văd fizic. Îmi văd ridurile vechi și noi, observ în oglindă cum trece timpul și e un moment de recunoștință al meu cu mine însămi, că fiecare rid pe care îl am pe față a apărut pentru că am trăit. Și e al meu și e dovada faptului că au trecut ani peste mine, prin mine și alături de mine. Și-s recunoscătoare pentru asta. 

Cu ce întrebare te las? Cu una simplă. Dacă-ți iei 5 minute să te analizezi în oglindă, ce vezi? Răspunde-ți cu sinceritate. 

3 lecții importante pe care mi le-am luat din pandemie

3 lecții importante pe care mi le-am luat din pandemie

Parcă mă și tem să zic asta, că cine știe cum se întoarce, dar pare că totuși am încheiat-o de tot cu pandemia. Yuhuu… Au fost niște ani grei, ca în filmele despre viitor, pe care le vedeam la tv, dar am supraviețuit (la propriu) și, cel puțin în cazul meu, mi se pare că nu am reluat viața de unde o lăsasem. Ci că am crescut trecând prin experiența asta și, ca un erou care a trecut prin fel și fel de încercări, am dobândit skilluri noi, care să mă ajute mai departe în călătoria mea. 

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Scris de Diana Vijulie

Vine un moment în viața oricărei carantine când te oprești din numărat zile, apoi din numărat săptămâni, apoi din numărat luni. Sincer, sper că nu vom ajunge la scenariul în care ne vom opri din numărat luni, dar, în momentul de față, eu una m-am oprit din numărat zile. 

Știu, însă, că am încheiat săptămâna cu numărul 3 de când stăm în casă. 

 

Pentru noi, prima săptămână a fost mai ușoară. Ne-am ocupat timpul ca într-o vacanță. Și vremea a fost bună, copiii au făcut plajă, ne-am făcut planurile pentru următoarele săptămâni de stat acasă (estimam eu atunci vreo 6), am cusut, am gătit, am călcat, ne-am jucat și ne-am căutat echilibrul. În weekend am ieșit în pădure cu bicicletele și plănuiam să facem asta mai des, chiar și în cursul săptămânii. Avem, în zonă, suficiente locuri ”neturistice”, pe care voiam să le descoperim. O să le descoperim noi după ce trece asta.

În a doua săptămână ne-am pierdut echilibrul. Adică, mi l-am pierdut eu și după mine și copiii. Am depus eforturi mai mari ca să rămânem ”on track”. Copiii au văzut mai mult televizor și asta a fost ok pentru că a fost cea mai bună variantă la momentul respectiv, dar n-a fost ok, pentru că am văzut schimbări în comportamentul lor. Au devenit mai puțin cooperanți, mai puțin creativi și mult mai lipicioși față de noi. Ne-am pierdut răbdarea și eu și V pe rând, dar și împreună, în principiu din cauza nevoii copiilor de a sta fiecare minut din viețile lor lipiți de noi și vorbind încontinuu. 

 

I-am zis Emei că nu țin morțiș să-i știu absolut fiecare gând care-i trece prin cap și ea mi-a răspuns că da, dar ea e copil și îi e greu să nu-mi spună tot. Mi-am dat seama atunci că e normal pentru amândouă să ne fie așa. Mie greu să-i aud toate gândurile. Și ei să nu și le spună. Și că e OK așa cum e. Și o să ne găsim noi echilibrul. A fost de acord.

 

Mi-a mai fost greu și cu organizarea de dimineața cu teleșcoala și telegrădinița. Nu au intervale ca să se suprapună, așa că teleeducația începe la 9 și se termină la 3, cu singurul interval începând cu 12.30 și până la 13.00 în care ambii copii sunt liberi și pot mânca de prânz (bine, mai e și 11.30, dar e prea devreme pentru prânz), iar pentru mine a fost foarte foarte greu să mă organizez să mâncăm la timp.  

 

Eram toți deconectați, mai ales seara, când intervenea și oboseala. În weekend ne-am tras concluziile și în a treia săptămână am schimbat puțin macazul. 

 

Ce am făcut diferit? Am revenit la a mai tăia din timpul de televizor și n-am pus nimic în schimb. Adică, a revenit treaba copiilor să se organizeze în timpul în care noi lucrăm și nu-i televizor și nici vreun adult care să le dea/facă chestii. La început a fost o flendureală fără scop prin casă. Îi vedeam că nu le vine să se așeze și să facă nimic, iar mie îmi venea să-i iau și să-i pun la masă cu plastilină, sau acuarele sau să le dau să facă ceva concret. M-am abținut și, încetul cu încetul și-au găsit o grămadă de activități de făcut împreună.

 

 

Au jucat jocuri doar ei doi, s-au jucat cu porcușoarele de Guineea, dar și cu Doni, au desenat, Ema și-a amintit de un site de programare de la cursul de robotică și l-a căutat pe laptop, apoi i l-a explicat și lui Fip și a urmat mult ”left – left – right – up” din acel moment :D. A crescut nivelul de cooperare și de tolerare a plictiselii. Au gândit planuri, au făcut capcane, au prins muște, au săpat în curte, au făcut gimnastică, s-au mai certat, s-au mai împăcat, au făcut prostii, dar per total a fost mai bine.

Din planurile de familie n-am mai făcut multe. Nu știu de unde credeam eu că o să avem atâta timp cât să zugrăvim toată casa. Acum ne întrebăm dacă o să avem suficient timp să le zugrăvim măcar camera copiilor. Dar, aproape au reușit să termine cușca lui Doni (dacă vă întrebați, are izolare termică și prag la intrare). Mai lipsește intrarea (adică ușa) și să-i facem o perdeluță și să-i lipească Ema cuierul pe care l-a tăiat, lipit și vopsit. Un cuier în care să-și agațe Doni lesa. 

În a doua săptămână ne-am pierdut echilibrul. Adică, mi l-am pierdut eu și după mine și copiii. Am depus eforturi mai mari ca să rămânem ”on track”. Copiii au văzut mai mult televizor și asta a fost ok pentru că a fost cea mai bună variantă la momentul respectiv, dar n-a fost ok, pentru că am văzut schimbări în comportamentul lor. Au devenit mai puțin cooperanți, mai puțin creativi și mult mai lipicioși față de noi. Ne-am pierdut răbdarea și eu și V pe rând, dar și împreună, în principiu din cauza nevoii copiilor de a sta fiecare minut din viețile lor lipiți de noi și vorbind încontinuu. 

 

I-am zis Emei că nu țin morțiș să-i știu absolut fiecare gând care-i trece prin cap și ea mi-a răspuns că da, dar ea e copil și îi e greu să nu-mi spună tot. Mi-am dat seama atunci că e normal pentru amândouă să ne fie așa. Mie greu să-i aud toate gândurile. Și ei să nu și le spună. Și că e OK așa cum e. Și o să ne găsim noi echilibrul. A fost de acord.

 

Mi-a mai fost greu și cu organizarea de dimineața cu teleșcoala și telegrădinița. Nu au intervale ca să se suprapună, așa că teleeducația începe la 9 și se termină la 3, cu singurul interval începând cu 12.30 și până la 13.00 în care ambii copii sunt liberi și pot mânca de prânz (bine, mai e și 11.30, dar e prea devreme pentru prânz), iar pentru mine a fost foarte foarte greu să mă organizez să mâncăm la timp.  

 

Eram toți deconectați, mai ales seara, când intervenea și oboseala. În weekend ne-am tras concluziile și în a treia săptămână am schimbat puțin macazul. 

 

Ce am făcut diferit? Am revenit la a mai tăia din timpul de televizor și n-am pus nimic în schimb. Adică, a revenit treaba copiilor să se organizeze în timpul în care noi lucrăm și nu-i televizor și nici vreun adult care să le dea/facă chestii. La început a fost o flendureală fără scop prin casă. Îi vedeam că nu le vine să se așeze și să facă nimic, iar mie îmi venea să-i iau și să-i pun la masă cu plastilină, sau acuarele sau să le dau să facă ceva concret. M-am abținut și, încetul cu încetul și-au găsit o grămadă de activități de făcut împreună.

 

 

Au jucat jocuri doar ei doi, s-au jucat cu porcușoarele de Guineea, dar și cu Doni, au desenat, Ema și-a amintit de un site de programare de la cursul de robotică și l-a căutat pe laptop, apoi i l-a explicat și lui Fip și a urmat mult ”left – left – right – up” din acel moment :D. A crescut nivelul de cooperare și de tolerare a plictiselii. Au gândit planuri, au făcut capcane, au prins muște, au săpat în curte, au făcut gimnastică, s-au mai certat, s-au mai împăcat, au făcut prostii, dar per total a fost mai bine.

Din planurile de familie n-am mai făcut multe. Nu știu de unde credeam eu că o să avem atâta timp cât să zugrăvim toată casa. Acum ne întrebăm dacă o să avem suficient timp să le zugrăvim măcar camera copiilor. Dar, aproape au reușit să termine cușca lui Doni (dacă vă întrebați, are izolare termică și prag la intrare). Mai lipsește intrarea (adică ușa) și să-i facem o perdeluță și să-i lipească Ema cuierul pe care l-a tăiat, lipit și vopsit. Un cuier în care să-și agațe Doni lesa. 

Dacă aveți curte și vreți să le dați copiilor o activitate, noi am descoperit una foarte distractivă duminică. Am spălat cu furtunul cu presiune un covor pufos (adică extrem de hidrofil), iar pe copii i-am rugat să găsească soluții să-l scurgă. Au urmat vreo 40 de minute de: 

– țopăit pe covor
– patinat pe covor
– bătut covorul cu un băț

– trasă apa din covor cu un soi de pistol cu apă sub formă de seringă mare

– rulat covorul și țopăit pe el

– de la capăt.

Într-una din seri, copiii au făcut pe rând baie cu spumă și-așa o poftă mi-au făcut, că abia am așteptat să intre la somn cu V., ca să-mi vină și mie rândul la baie. Am pornit apa înainte ca ei să se culce, iar Ema s-a uitat mirată la ce se întâmpla acolo. ”Faci și tu baie cu spumă?! De când?!” Mi-am dat atunci seama că, de când erau ei mici, mi-am făcut un obicei din a mă ascunde când îmi iau timp pentru mine. Da, când erau mici avea sens, dar acum nu mai sunt mici și nici sens nu mai are.

Săptămâna trecută trăsesem eu concluzia că experiența carantinei e o lecție pentru mine, pentru cum să îmbin rolul de mamă și rolul profesional, dar pare că e o lecție despre a îmbina oricare dintre rolurile mele între ele.

Iar ăsta cred că va fi unul din răspunsurile la întrebarea pe care a pus-o cineva în grupul de suport pentru perioada pandemiei și care mi-a plăcut foarte mult. Și anume ”Cu ce rămânem după perioada de izolare?”

Ei, momentan cu asta. Și cu cușca lui Doni. Ah, da. Și cu pantalonii pentru păpușă, făcuți de Ema 😀

Voi?

Dacă aveți curte și vreți să le dați copiilor o activitate, noi am descoperit una foarte distractivă duminică. Am spălat cu furtunul cu presiune un covor pufos (adică extrem de hidrofil), iar pe copii i-am rugat să găsească soluții să-l scurgă. Au urmat vreo 40 de minute de: 

– țopăit pe covor
– patinat pe covor
– bătut covorul cu un băț

– trasă apa din covor cu un soi de pistol cu apă sub formă de seringă mare

– rulat covorul și țopăit pe el

– de la capăt.

Într-una din seri, copiii au făcut pe rând baie cu spumă și-așa o poftă mi-au făcut, că abia am așteptat să intre la somn cu V., ca să-mi vină și mie rândul la baie. Am pornit apa înainte ca ei să se culce, iar Ema s-a uitat mirată la ce se întâmpla acolo. ”Faci și tu baie cu spumă?! De când?!” Mi-am dat atunci seama că, de când erau ei mici, mi-am făcut un obicei din a mă ascunde când îmi iau timp pentru mine. Da, când erau mici avea sens, dar acum nu mai sunt mici și nici sens nu mai are.

Săptămâna trecută trăsesem eu concluzia că experiența carantinei e o lecție pentru mine, pentru cum să îmbin rolul de mamă și rolul profesional, dar pare că e o lecție despre a îmbina oricare dintre rolurile mele între ele.

Iar ăsta cred că va fi unul din răspunsurile la întrebarea pe care a pus-o cineva în grupul de suport pentru perioada pandemiei și care mi-a plăcut foarte mult. Și anume ”Cu ce rămânem după perioada de izolare?”

Ei, momentan cu asta. Și cu cușca lui Doni. Ah, da. Și cu pantalonii pentru păpușă, făcuți de Ema 😀

Voi?

Tu cu ce rămâi la final de Covid?

podcasturile mele

ascultă

Alte Articole

citește

Ce să mai facem cu copiii după un an în care am făcut de toate

Ce să mai facem cu copiii după un an în care am făcut de toate

Și de arts and crafts avem casa plină. Bețe, lemne mici, lipici, frunze, sclipici, vată, am creat cu toate. Tricotat, croșetat, cusut. Case pentru pisici, pentru căței, pentru porcușori de Guineea, pe toate le-am construit.
Din martie și până acum s-a terminat creația, mă simt secătuită de energie creativă și de puteri de construit. 
Și când să trag concluzia asta, că nimic nu mai poate fi creat, ajung într-un magazin de bricolaj, ca să cumpărăm vopseluri, plinte, glafuri, șine și văd… the holy grail of creativitate neutilizată

Importanța stimulării senzoriale a copiilor

Importanța stimulării senzoriale a copiilor

Piaget spune că punctul de plecare al dezvoltării copilului sunt reflexele (reflexul suptului, de apucare, etc.) cu care acesta se naște. Copilul vine la pachet cu aceste reflexe în primul rând pentru a putea supraviețui. Dar, odată cu trecerea timpului, bebelușul va sofistica reflexele primare și le va transforma până la urmă în acțiuni deliberate.

Jurnal de lucrat de-acasă

Da, nu vi se pare. E ”biroul” meu încropit în dulap…

Jurnal de lucrat de-acasă

Scris de Diana Vijulie

 

 E 8.30 dimineața. Ziua copiilor a început la ore inumane. Copiii mei funcționează pe bază de ceas interior, aș spune eu acum în cuvinte frumoase, pentru că se trezesc mereu la fix sau la :30. Dimineața mă exprim interior mai plastic și îmi imaginez că ceasul interior e un ceas în fund, care-i trezește mult prea devreme pentru lumea mea.

Știu, am avut perioade mai rele, când trezirea era pe la 5 dimineața. Din punctul ăsta de vedere, acum e parfum. Dar, ce nu-nțeleg eu, e: ”Cum de atunci când trebuia să plecăm la școală și să ne trezim la 7, trăgeam de ei în fiecare dimineață, iar acum, când școala e în camera de alături,  trag ei de noi?

În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin

Ora 9:

Copilul mare urcă în birou, se conectează pe Zoom și începe ora.
Tatălfamiliei se închide în bucătărie și dă drumul la treabă.
Cum copilul mic își consumă timpul de televizor, iar eu sunt în așteptarea nevoii de suport tehnic pentru copilul mare,  profit și eu și îmi deschid mailul la biroul de lângă Ema.

Ora 9 și 5, după ce m-am așezat:

Copilul mare: Maaaaaaamiiiiii, mi-e friiiiiig. Dă-mi și mie o bluză, ca să nu plec din oră.
Mă ridic, o iau, i-o dau. Mă așez la loc.

Ora 9 și 10:

Copilul mic: Maaaaaaaamiiiiiiii, mi-e foameeeeee. Îmi faci un sendviș (micul dejun cu nr. 2)
Mă ridic, mă duc la bucătărie, fac sendvișul, în timp ce Tatălfamiliei e și el într-un call. Mă străduiesc să nu fac gălăgie multă, deși câteodată mi se mai întâmplă să mă duc cu gândurile pe câmpiile libere doar gândurilor, nu și oamenilor carantinizați, și mă trezesc că dau drumul la robinet sau zdrăngăn niște oale care oricum nu-mi trebuiau atunci. Probabil că în terapie aș afla că e un mod indirect de a-mi exprima furia vis-a-vis de Tatălfamilie :))

Ora 9 și 20:

Nerăbdător, copilul mic intră în bucătărie, lovind cu un polonic într-o tigaie și cântând tare marșuri militărești.
Tatălfamiliei ne aruncă o privire de-aia, își ia laptopul și căștile și se ascunde în baia de jos (la sufragerie nu avem uși).
Termin sendvișul copilului și i-l dau.
Sunt, din nou, strigată.
”Maaaaaamiiiiiii, nu o mai aud pe miss!”
Urc, depanez tehnic, mă așez din nou la birou. Mai rezolv una-alta, cobor să-mi fac o cafea.

 

Ora 9.40

Copilul mic îmi dă de ales. Pot să joc folbal sau putem să ne luptăm cu săbiile. Uh, nici nu mi-am băut cafeaua. Îi cer răgaz să-mi fac și să gust o cafea. Intru în bucătărie, și mă învârt fără scop, așteptând să termine callul, ca să pot face gălăgie cu cafeaua mea. După multe minute și reamintiri ale copilului mic de promisiune, rog Tatălfamiliei să se pună pe mute, ca să dau drumul hardughiei zgomotoase de mașină de cafea.  Fac cafea, jucăm folbal. 

Ora 9.50

Coboară și copilul mare în pauză. Comentează meciul de folbal.

Ora 10

Când ne apropiem de ora 10, urcăm împreună. Ea în biroul ei, eu în biroul meu încropit din dormitor. Copilul mic rămâne jos și-și face de lucru.

Între ora 10 și ora 14.00 oscilez între ședințe și conectat/deconectat copiii de la școală. Ema are 2 ore de teleșcoală, apoi, cât are ea două ore de pauză de la teleșcoală, are Fip câte 2 jumătăți de oră de telegrădiniță, apoi are Ema, iar, alte 2 ore de teleșcoală.

Câteodată, copilul mic nu vrea la telegrădiniță, pentru că nu sunt acolo să-l anunț din timp că urmează să înceapă, ci cobor din dormitor și-l iau ca din oală ”E 11 fără 5, ai sport acum”, câteodată e mai ușor. Câteodată se face 12 și uităm toți să se reconecteze copilul. Sincer, aștept cu sufletul la gură momentul când vor avea amândoi 2 ore simultan și mai puține dileme tehnice. Probabil că vom avea când ajunge acolo în toată carantina asta.

Pe la 14.30 (dacă sunt suficient de bine organizată și avem o ciorbă pe masă, vorba aia), mâncăm împreună.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ora 15.00

Copiii au terminat cu maratonul de teleșcoală și telegrădiniță. ”Și-acum, ce facem?”

Jucăm, ne jucăm, îi mai îndemnăm să se joace și singuri. Sau, vor să vorbească pe messenger video cu prietenii lor. Acum începe distracția.
Ema se duce în birou și o conectez de pe laptop, iar Fip vrea de pe tabletă din sufragerie. Mulțumesc providenței pentru propria-mi procrastinare când a venit vorba să vindem laptopurile vechi. Avem, acum, datorită mecanismului meu de evitare, instrumente de lucru pentru toată lumea.

Urmează maratonul dintre: ”Mami, n-o mai văd pe Larisa” și ”Mami, unde a dispărut aplicația aia cu ochelarii?”, care se repetă la fiecare câteva minute când la unul, când la celălalt.

Creierit de urletele copilului mic, care se joacă pe video de-a intergalacticii cu prietenii lui și scoate sunete de luptă, Tatălfamiliei se mută în dormitorul nostru, unde-mi ia locul. Eu oricum gravitez în jurul copiilor, făcând o muncă de helpdesk (ce bine era dacă familiarizam copiii cu tehnologia de când aveau câteva luni… :))

Sigur că intru și peste el, ca să-mi recuperez laptopul și instrumentele, în naiva-mi așteptare că s-or potoli și-oi putea și eu să mai leg 2 gânduri. Nope.

Toate astea se petrec până pe la ora 17.00, când, după ce-au vorbit cu toți prietenii, copiii decid să gătească gustarea-desert.

 

Urmează ouă și făină prin bucătărie, miere lipicioasă și ce se mai poate pune într-o prăjitură făcută de copii. Din fericire, sunt bucătari suficient de buni să n-aibă nevoie de ajutor, așa că înghit în sec și îi las în voia lor. În apărarea talentelor lor de bucătari, pregătesc mai mereu o prăjitură combinație între clafoutis și pandișpan, căre e decent de bună, mai ales dacă îi pun fructe și nu exagerează cu făina.

Ora 18.00

La ora 18.00, când oficial Tatălfamiliei termină ziua de lucru, și eu tocmai mi-o reîncep (practic, ziua lui de lucru se termină înainte să se termine ziua calendaristică, dar na… aia e), respir, caut piesa de teatru de la Țăndărică și mă retrag în birou. Recunosc, mă retrag pe la fără un sfert, cu explicația că am nevoie de timp să mă pregătesc. De fapt, îmi aud gândurile pentru prima dată în multe ore și stau așa, privind în gol, minute în șir.

 

Ora 19.00

Copiii și Tatălfamiliei petrec timp de calitate împreună, în timp ce eu încă lucrez și n-am ieșit din cameră nici în pauză (mi-e frică, recunosc :))
Și aud chirăieli de bucurie de jos. Copiii ăștia, deși știu pe limba lor ce se întâmplă în lume, se bucură de viața asta închisă în casă, de parcă nici n-ar ști alta. Ce faini sunt. Nu se plâng, nu vor cu rolele afară, nu se supără că îi pasăm de la unul la celălalt, sunt plini de energie și de bucurie. Cândva în ora asta mănâncă și cina.

Ăsta e, adesea, și momentul în care mă felicit că am făcut 2 copii cu diferență mică de vârstă. Ne-a fost greu de tot o perioadă lungă, dar parcă merită 3-4 ani de haos pentru 3-4 luni de carantină :)) We did good, sunt mândră.

Ora 19.50

Cobor și alerg copiii la duș, pijamale, spălat pe dinți. Mai împachetez niște rufe curate, mai pun niște alte rufe la spălat. Dacă n-am apucat la prânz să strângem pe la bucătărie (și nu apucăm, de obicei), mă uit lung la bucătărie și îmi promit că o rezolv a doua zi.

După ce adorm copiii, după ora 21.00, respir, pun un The Crown pe Netflix și vegetez. Ce bine că am lucrat și mâncat și astăzi (da, mă urmărește întrebarea ”Ce o să mai gătim noi de x ori pe zi în următoarele x săptămâni/luni?!)

Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?

cărți despre creșterea copilului:

citește

Alte Articole

citește