Cadouri non-conformiste pe care le-am primit și mi-au plăcut – Varianta cu mașini

Ulei de servodirecție

Când eram adolescentă târzie sau tânără adultă, aveam o micuță rablă de mașină. Era un Fort Ka, a cărui tablă se îndoia dacă te sprijineai de ea și care avea o trapă prin care intra apa atunci când o duceam la spălătorie sau când ploua prea tare. N-avea turometru și nici CD-player. Aer condiționat nici nu visam pe vremea aia. Și mai era ceva ce n-avea: un sistem de servodirecție care să funcționeze. De fapt, sistemul funcționa, doar că pierdea lichid. Și cum mașina costase mai puțin decât un telefon mobil bun (nu, n-aveam nici telefon mobil bun), n-avea niciun rost să mai dau 15-20 de milioane ca să repar ce era de reparat. Asta era estimarea din service; practic, m-ar fi costat aproape un salariu să o repar. Deci nu.

Așa că trebuia musai să am în portbagaj o sticlă cu ulei pentru servodirecție at all times. Aveam deja urechea de șofer de mașină bătrână și o auzeam când începea să hârâie la viraje. Acela era semnul că a pierdut lichid și că trebuie completat. Trăgeam frumos pe dreapta și completam. Să-mi cumpăr uleiul era treaba mea, însă, câteodată, mi-l făcea tata cadou. Nu-i punea fundiță și nu-i zicea ”cadou”, dar pentru mine asta era: un dar de la tata. Nu bijuterii, nu călătorii, nu haine. Ulei de servodirecție

Oglinda laterală pentru mașină

O altă mașină veche pe care am condus-o (dar care nu era rablă, ci doar veche), a fost un golf 4, cu care am mers până acum 5 ani. Doar că la un moment dat, pe o străduță lăturalnică și înghesuită am dat oglindă în oglindă cu altă mașină. Sincer, nu știu care a călcat mijlocul drumului. Amândoi căutam o adresă și nu ne-am uitat pe unde mergem. Ne-am cerut scuze reciproc și ne-am văzut de treabă. N-avea rost să ne mai pierdem vremea cu amiabilă pentru 2 oglinzi amărâte (și a mea, și a lui).

Am pus-o la loc cum am putut și îmi venea să o țin cu mâna când mergeam mai tare. Așa că soțul meu iubit s-a apucat să se uite prin anunțuri de oglinzi și faruri și mi-a găsit oglinda la mâna a doua. Am primit-o cadou de ziua mea; un cadou foarte util și potrivit.

Ecranul pentru mașină

Acum nu mai conduc o rablă. Nu e o mașină nouă, am cumpărat-o la mâna a doua după ce n-am mai vrut golful, dar e o mașină bună. Vorba aia, nu bate, nu troncăne. Deși, V. m-ar contrazice acum: tocmai a fost cu ea în service pentru că i se pare că troncăne, dar oamenii de-acolo au zis că nu are nimic, așa că o să caute alt service (facepalm).

Drept urmare nu mai am nevoie de cadouri din astea de supraviețuire. Însă, anul trecut de ziua mea am primit pentru ea un display, pe care să pot vedea Waze fără să mă chiorăsc pe telefon. Și nu doar că l-am primit în cutie, dar iubitul meu soț mi l-a și montat pe mașină, el cu mânuțele lui două.

Aștept să văd ce-mi mai rezervă viitorul

Idei de amenajare a biroului de acasă

Mult timp am suferit pentru că simțeam că n-aveam spațiul meu de învățat/lucru.
Când eram mică foloseam biroul din sufragerie ca să-mi fac temele, dar nu era spațiul meu, propriu-zis. Când am mai crescut, aveam un birou în dormitor, dar nu era ”camera mea”, așa că iar nu simțeam că e spațiul meu. Era un fel de politică de shared desk, sau mai degrabă, de shared house.

Am simțit, într-adevăr, că aveam spațiul meu atunci când lucram în corporație, și știam că biroul X de la margine (și apoi de la geam, imaginați-vă!!) era locul meu, doar pentru mine. Apoi a început și acolo campania asta de shared desk și-apoi oricum am plecat și am început să-mi încropesc prin casă locuri din care lucram.

Pe vremea când nu lucram în ședințe cu clienții (și n-aveam nevoie de intimitate), am încercat să-mi pun pe undeva o masă cu un scaun, pe care le-am tot plimbat prin casă, în încercarea de a-mi găsi locul meu. Dar era un spațiu pe care erau copiii călare mereu, pentru că îl făcusem drăguț, iar copiilor le plac lucrurile drăguțe. Am renunțat, la un moment dat și am început iar să lucrez pe unde apucam. Apoi a venit pandemia peste noi, eu deja aveam nevoie de intimitate de lucru, eram 4 oameni online în aceeași casă și iar am simțit că n-am locul meu. Camera pe care o transformasem în birou a fost întâi rechiziționată de cei doi copii, apoi de bărbat, iar eu iar am rămas pe afară, să lucrez de pe masa de călcat din dormitor.

Fast Forward înainte, acum am, într-adevăr, locul meu. Nu în casă (am renunțat să mai sper la asta :)), ci la cabinet, într-un apartament cu două camere (doar pentru mine!), la un parter de bloc, la 15 minute de casă. E vis și parcă tot nu-mi vine să cred că am reușit să am 60 de metri pătrați de spațiu pentru mine și lucrul meu.

Dar în tot acest timp am admirat opera altor oameni, care își căutau, la fel ca și mine, spațiul propriu de lucru și vreau să vă arăt mai jos câteva idei care mie mi-au plăcut, despre cum îți poți schimba casa (sau camera), pentru a-ți crea un spațiu de lucru.

1. Balconul transformat în birou

La noi acasă acest setup nu merge, fără să construiești, practic, o cameră în loc de balcon. Balconul nostru e o platformă cu grilaj și e destul de mic, dar când stăteam la bloc aș fi putut face asta. Balconul ar fi trebuit să fie bine închis cu geamuri, iar pe unde nu erau geamuri, izolat bine de tot (cu izolație de tavan interior, de perete, și ce mai trebuie), apoi montat un calorifer, mutat acolo un birou, scoasă o priză, asamblat un dulap și voila! Spațiu de lucru cu ceva investiție. Când eram eu mică mai vedeam prin blocurile de vis a vis de al nostru cum oamenii își transformaseră balconul în bucătărie. Acum biroul e noua bucătărie, se pare. Cel puțin pentru mine

Baia transformată în birou

Aranjamentul acesta l-am văzut la niște prieteni, care s-au mutat recent în altă casă, care avea mai multe băi. Baia matrimonială a fost reamenajată ca birou (fără gresie, faianță, chiuvetă, toaletă, etc., ci ca o cameră simplă) și mi s-a părut că avea dimensiunile perfecte pentru a introduce în ea un dulap pentru acte, un birou cu un monitor, poate un fișet, niște plante și un scaun. Mi s-a părut o idee grozavă. Mie îmi place să avem multe băi în casă și n-aș putea renunța la niciuna dintre ele, dar dacă aș fi putut să o fac, un birou aranjat în una dintre ele ar fi fost o idee grozavă, recunosc. Și-aici mă gândesc, mai degrabă, la baia care are și geam, pe unde să intre lumina naturală.

Biroul improvizat din dormitor

Noi avem un dormitor destul de mic și oriunde mi-aș fi pus biroul în cameră, se vedea patul în callurile video. Și recunosc, nu mi se pare chiar profi ca între două discuții clientul să-și imagineze pe care parte a patului dorm eu și pe care bărbatul. Dar pentru dormitoare mai mari, sau care nu au aranjamentul cu un pat pe mijloc, sau pentru oameni care nu lucrează cu video calls, se poate găsi suficient loc pentru un birou și un scaun comode.
Pinterest e plin de idei de amenajare și, până la urmă, poți să îți iei ca model aproape orice cameră de hotel, dar mie mi-a plăcut mult aranjamentul din poza de mai jos, care ascunde biroul în spatele unei uși. M-am gândit la mine și la procesul meu și la cât de greu îmi e mie să-mi las munca la ușa de la intrare în casă. A nu mai vedea spațiul de lucru ar fi ceva ce m-ar ajuta să mă deconectez, dacă ar fi să lucrez din aceeași cameră în care dorm.

M-am uitat cum se îmbracă preadolescenta mea

La 9 ani și jumătate, Ema are mai multe păreri despre modă decât aveam eu când eram la primul job (și atunci aveam multe păreri despre modă). Ca să nu mai cumpăr haine aiurea pe care nu le-ar purta niciodată, m-am uitat cu atenție la ce-și alege din dulap și la ce-și alege atunci când mergem la magazin și-apoi m-am uitat și în jurul ei și am observat niște trenduri.

Chiar aseară am avut discuția despre codul vestimentar în funcție de locul în care mergi și de ce anume faci acolo, cum la școală e un cod vestimentar, la terenul de baschet e altul, pe plajă altul, la un examen altul și la un prânz la restaurant este altul. Și nimic de aici nu trebuie să fie formal, totul poate să fie relaxat și confortabil. Însă cred foarte mult că stilul vestimentar și hainele alese exprimă mult din ceea ce suntem în interior și că e important să exprimăm ce e în interiorul nostru și nu în ce crede societatea că ar trebui să fie în interiorul nostru. Și că e nevoie de un echilibru între normele sociale vestimentare și exprimarea propriei identități prin haine.

Acestea fiin spuse, va las mai jos 3 elemente vestimentare de nelipsit din stilul copilului meu preadolescent.

1. Treningul

Treningul e nelipsit din vestimentația copilului meu mare. Neapărat negru și neapărat cu un hanorac cu mâneci lungi și pantaloni până la gleznă, cu elastic. Acum, că e vară, trecem la varianta cu pantaloni scurți și bluză de trening cu mâneci scurte (și sper eu că nu tot negru). Ce să zic, mie îmi convine. Pare confortabil, poate să se tăvălească pe jos cu el, poate să se miște în el, are de unde alege modelul potrivit pentru ea (puteți să explorați pe aici și să vedeți câte modele de treninguri de damă, copii, etc. sunt), merge la școală, în parc, cu bicicletele, în oraș, oriunde aproape.

2. Adidașii

De când și-a băgat primul picior într-un adidas, copilul meu mare a mai încălțat și altceva doar dacă venea urgia urgiilor de iarnă, sau pe plajă/la piscină. În rest, fie iarnă, primăvară, vară, toamnă, n-a mai ieșit din adidași. Acum văd că a descoperit niște sandale pe care le mai poartă, dar prima iubire tot adidașii rămân. E adevărat și că dacă în sus porți doar trening, normal că în picioare o să-ți pui adidași și nu pantofi cu toc. Are mereu în dulap câte 3 modele de adidași. Unii mai ”interesanți”, de purtat ”la ocazii” (aici intră, de obicei, adidașii ăia mai cu un auriu, mai cu o talpă ciudată, mai de la nu știu ce brand îi place ei – nu vă imaginați acum Balenciaga; nu e deloc cazul, doar că nu sunt clasicii adidași de sport, făcuți pentru sport). Al doilea model este modelul de adidas confortabil și potrivit pentru sport (aici intră, în general, adidașii special concepuți pentru a face sport în ei: adidași puma, de exemplu). Iar al treilea model: adidașii de terfeleală. Eventual ceva adidași din primele două categorii, dar peste care a trecut timpul. Sunt adidașii cu care ieșim pe câmp, prin praf, la explorat.

3. Pălăria – bască

Nici nu știu cum se numește exact. Era la modă și când eram eu adolescentă, dacă preferai atunci un stil de îmbrăcăminte old school (sau oldskool), cu un trening adidas originals și Superstari în picioare. Văd că e la modă și acum. Ema și-a ales un model negru, dintr-un soi de prosop, dar tare sper să mai adăugăm una mai deschisă la culoare la colecția ei. Cert este că această pălărie face parte din ținută, e purtată și la carrefour și la sport și în casă câteodată.

Da, știu că v-ați prins după înșiruirea asta de elemente că ascultă K-Pop și că o dată la x timp mergem în magazinele coreene să cumpărăm prostii de acolo.

 

3 obiecte casnice care mă fac o mamă mai bună


  • Mașina de spălat rufe

    Pentru o mamă cu doi copii, mai ales cu o micuță diferență de vârstă între ei, mașina de spălat rufe face câteodată diferența dintre a fi o mamă disponibilă sau a fi o mamă epuizată. Știu că nu prea ne mai gândim la asta, mai ales pentru că mașina de spălat rufe se regăsește în băile sau holurile multor familii, dar dacă dăm înapoi o generație și ne uităm la mamele noastre, care (majoritar) nu aveau acces la așa o minunăție, s-ar putea să fim un pic mai recunoscătoare. Haideți să vă spun cum m-a ajutat pe mine să fiu o mamă mai bună.

        1. Am putut lăsa copiii în ritmul lor
          Mă gândesc aici în mod deosebit la faptul că n-a fost nevoie să pun presiune pe ei să renunțe mai devreme la scutece, când poate că nu erau pregătiți.
        2. Am putut lăsa copiii să exploreze în ritmul lor
          I-am putut lăsa să exploreze mâncare, locuri, relații, să încerce, să testeze. Asta a însemnat, de multe ori, pete de mâncare pe haine, noroi peste tot, acuarele, lut. Nu m-am stresat cu ele, pentru că știam că o să le arunc în mașină și că o să le scot (destul de) curate de acolo, fără să fie nevoie să mă obosesc eu să le spăl de mână. Știu că poate părea ceva redundant, dar nu e absolut deloc. E ceva vital în dezvoltarea armonioasă a copiilor să încerce și să exploreze.
        3. Îi pot invita pe copii să fie autonomi
          … și să aibă grijă deja la vârsta lor să-și țină hainele curate. Mai scriam și în alt articol că le-am instalat în camere câte un coș de rufe și că de acum sunt responsabili să-și spele singuri hainele. E un proces din care învață atât de multe despre ce înseamnă să ai grijă de tine… N-aș fi putut să-i invit să facă asta dacă ar fi trebuit să spele de mână toate hainele, evident.
  • Mașina de spălat vase

    Mai scriam asta pe aici, dar iubirea mea pentru mașina de spălat vase a început atunci când ne-am mutat într-un apartament care venise cu bucătăria mobilată și utilată. Pe lângă plită și cuptor și frigider, bucătăria avea ascunsă sub o ușă și mașina de spălat vase. Și a fost iubire la prima utilizare.
    Între timp, au venit și cei doi copii pe lumea asta și mașina de spălat vase a devenit și mai utilă. De ce?

      1. Îi pot lăsa pe copii să gătească singuri
        Nu, fără acces la foc (acolo îi asist eu) și da, ar fi putut găti și dacă n-aveam mașină de spălat vase. Dar ar fi durat o veșnicie să strâng după ei. Iar asta ar fi însemnat că de multe ori poate că aș fi mustăcit și i-aș fi invitat către alte activități. Mai curate.
        Cu mașina de spălat vase în funcțiune nu mă interesează că la o rețetă folosesc 4 castroane mari, 3 mici și 2 gigantice, nici că folosesc și mixerul, și blenderul mare și blenderul mic, 2 tocătoare, 5 forme de cuptor, toate lingurile, 4 pahare și tot așa.
        Și ca să vă povestesc și despre rezultate, chiar s-a întâmplat de câteva ori să inventeze rețete comestibile, chestii chiar delicioase, unele dintre ele.
      2. După masă petrecem timp împreună
        Timpul de masă e un timp petrecut împreună atunci când suntem toți acasă. Ne adunăm fiecare de pe unde e și ne așezăm pe scaune unul lângă celălalt la masă. Mâncăm, vorbim, povestim și ni se deschide apetitul pentru a petrece timp împreună. Și chiar și facem asta, pentru că strângem masa împreună, punem vasele în mașină, îi dăm drumul și în timpul acela scoatem Tabinetul sau Misterele din Beijing sau alte jocuri și jucăm fără să ne întrerupem. Mie îmi place mult asta și cred că e un fel de a-mi bucura copilul interior.
  • Aspiratorul fără fir

Și aspiratorul fără fir mă ajută să fiu o mamă mai bună, pentru că nu mă mai stresează accidentele de prin casă. Da, știu, o casă cu parchetul lipicios e o casă în care copiii sunt fericiți. De acord. Însă și parchetul ăla lipicios sau plin de firimituri trebuie curățat din când în când, pentru că… igienă de bază.
Acasă foloseam mătura și era suficient. Pe de altă parte, tot acasă eram și mereu foarte atenți să nu facem mizerie, pentru că a curăța casa cu tehnică 0 era destul de greu, un task pe care dacă-l făceai zilnic, nu mai aveai timp de altele.
Acum nu mai e cazul. Luăm aspiratorul ușor și îl putem folosi toți. Adulții, copiii, oricare dintre noi poate readuce casa la o stare de echilibru (curățenie lună nu mai e din 2019, așa că echilibrul intern al casei e tot ceea ce pot spera), iar eu nu mă agit, nu adun frustrare, n-o vărs pe copii sau partener, nu transformăm curățenia într-o luptă de familie.

3 lucruri pe care le foloseam când copiii erau mici, dar le folosim și acum

Când erau copiii mici foloseau mai multe consumabile decât imprimanta.

Căutam mereu oferte la scutece (când nu le foloseam pe cele textile) și la aleze (până când le-am descoperit pe cele textile), căutam cănuțele perfecte pentru gustări în mașină (în care să intre mânuță de bebeluș mai mare, dar din care să nu curgă gustările când sunt aruncate prin mașină), sticluțele perfecte de apă (care să nu lase bebelușul într-o baltă imensă, dar și care să nu-mi curgă în geantă), căutam gustările ”perfecte” (sănătoase, ușor de transportat, hrănitoare, echilibrate), pantofiorii minunați pentru etapele minunate prin care treceau piciorușele minunate, scaunul balansoar extraordinar (în care să accepte bebelușul să șadă cât face mama un duș), geanta perfectă de scutece (spoiler alert: am folosit una de laptop până la urmă).

Apoi, când copiii au crescut, am încetat să mai căutăm, să mai schimbăm, să mai cumpărăm consumabile și viața noastră e mult mai simplă acum, desigur… așa cum e când cresc copiii. Dar, unele lucruri de atunci încă le mai folosim și acum, deși copiii noștri au 7 și 9 ani.

1. Șervețele umede

Descoperirea șervețelelor umede de bebeluși a fost descoperirea vieții mele. Da, încerc să folosesc cât mai puține, pentru că nu sunt opțiunea cea mai prietenoasă cu mediul, dar avem întotdeauna în baie și în bucătărie câte un pachet cu care pot șterge orice: chiuveta de la baie, blatul de la bucătărie, atunci când dau copiii cacao pe jos, clapeta de la laptop, bordul mașinii, etc.

2. Mâncarea de bebeluși

Când erau mici nu prea mâncau mâncare la borcănele (nici nu prea le luam, nici nu prea le plăcea), dar acum le place foarte tare să luăm, pe post de desert, borcănele cu piure de fructe. Cele de băut sunt grozave și pentru snack la școală, iar borcănelele sunt și un desert bun pentru ei, iar câteodată chiar și un mic dejun, sau topingul de pus pe clătite.

Alte tipuri de mâncare de bebeluși pe care le mai aleg sunt unele grisine, sau rondele de orez sau biscuiți și ce-mi place e că au mai puțin zahăr sau mai puțină sare decât cele normale.

3. Cărțile de bebeluși

Cărțile pe care le citeam cu ei când erau bebeluși sunt niște prime lecturi extraordinare atunci când copilul învață el însuși să citească. Cuvintele le sunt cunoscute, imaginile le trezesc sentimente plăcute, povestea e previzibilă, frazele sunt scurte și pe pagină sunt puține propoziții și fraze. Pentru copil toate sunt importante pentru că se simte în siguranță în timp ce exersează ceva ce îi vine greu și care îl frustrează. Iar greul devine mai puțin greu.

3 lucruri pe care copiii mei le au, dar nu mă așteptam să le aibă și un bonus

Când erau copiii mici și nu prea aveau de ales, eram mama perfectă.
”Eu niciodată n-o să…” sau ”Copiii mei niciodată n-o să…” erau foarte ușor de respectat, atunci când copiii erau în mediul calculat al familiei și atunci când acceptau să fie mutați de colo colo și nu aveau dorințe și pretenții legate de pijamaua-body cu capse cu ștrumfi sau dacă le dăm scutece din alea sau din celelalte.

Dar copiii au crescut, iar mediul familiei s-a schimbat. Dacă pe Ema am putut să o țin departe de dulciuri și ecrane atât cât îmi propusesem, la Filip nu a mai mers, pentru că sora lui avea acces, deci și el avea acces mai ușor. Am păstrat limite, atunci când ni s-au părut esențiale, am fost și mai permisivi, atunci când fie n-am putut mai mult, fie n-am considerat că e atât de important, fie am ales varianta mai simplă.

Și sunt și contexte care m-au luat prin surprindere.

Iată 3 lucruri pe care copiii mei le au, dar nu mă așteptam să le aibă la vârstele lor:

1. Laptop

Sincer, sincer, chiar nu mă așteptam să aibă laptopuri la 7 și 9 ani. Dar a venit pandemia peste noi și copiii mei au făcut multă școală online (școala la care merg ei nu a găsit soluții borderline pentru a se reîntoarce la școală și au respectat toate recomandările autorităților), așa că au avut nevoie de laptopuri. Iar generațiile noastre sunt atât de diferite. Eu primul laptop l-am avut la 19 ani (era un laptop Asus cu un ecran mare pe care făceam grafică). Aveam. mai mult de 10 ani în plus față de ei. Ema a primit laptopul vechi al lui V, iar Fip a primit laptopul meu vechi și dacă tot au intrat în lumea asta, am decis să facem ce putem mai bine și i-am dat pe amândoi la cursuri de programare. Pe principiul IF, then… Dacă tot i-am expus, atunci măcar să facem ceva bun din asta

2. Telefon

Telefon chiar nu voiam să aibă la 9 ani (la 7 frati-su nu are încă). Am reușit până de curând să o ținem departe de telefon, chiar dacă prietenele ei aveau, sau colegele, chiar dacă mergea în tabere. Dar în ultima tabără de pe anul trecut, au fost efectiv singurii copii fără telefon. Ne-au sunat de pe telefonul altor fetițe din tabără, dar mi-am adus aminte de copilăria mea, când adesea se întâmpla ca eu să fiu singura fără, pentru că și pentru mama erau importante principiile ei. Era neplăcut, îmi amintesc.

Eram poate și furioasă, dar nu mai exprimam asta, pentru că știam că principiile sunt foarte solide. Câteodată găseam soluții pe care ea nu le știa (pe românește, mințeam) și n-am vrut asta în relație cu copiii. Așa că acum Ema are telefon. Cu restricții de vârstă și timp, cu program de ecrane, în continuare. Nu prea are voie să îl scoată din casă, deși recunosc că e comod să știu că o pot suna oricând, deci (pentru confortul meu), probabil că o să renunțăm la regula asta. Telefon la 9 ani. Mult prea devreme… Ah, da. Și fiecare copil are și câte un set propriu și personal de căști bluetooth, pentru că deși au gusturi similare la muzică, întotdeauna li se pare mai cool să asculte individual muzică, întinși pe covor, ca doi mici adolescenți.

3. Camerele lor separate

Altă surpriză. Mă așteptam să se mai tolereze reciproc încă vreo 3-4 ani, până când să-și ceară fiecare camera lui, dar planul meu și dorințele lor au fost două lucruri diferite. Cam de anul trecut au început să se comporte ca doi parteneri de cuplu în proces de divorț, dar care sunt încă obligați de circumstanțe să împartă o garsonieră.
Din fericire, atunci când am rămas însărcinată am anticipat acest moment și ne-am mutat din apartamentul cu 2 dormitoare într-o căsuță cu 3 dormitoare. Al treilea dormitor a fost, până acum, fie camera de oaspeți, fie biroul meu. Acum s-a transformat în camera Emei, din fericire cu investiție 0: aveam în casă tot ce i-ar fi trebuit.
Ce mi-a atras atenția în procesul de refacere a camerei a fost că… în noua cameră nu a mai avut nevoie de niciun dulap de jucării. Copil mare, poate chiar era momentul de laptop și telefon și cameră proprie.

Ah, și dacă tot au camerele lor, pe care au jurat solemn cu mâna pe inimă că și le vor întreține personal (ordine, curățenie), am plusat și le-am adăugat și câte un coș de rufe propriu și personal, pe care să-l folosească pentru a-și gestiona singuri partea de spălat/uscat/pus la loc hăinuțe foste murdare, apoi devenite curate. Vă țin la curent. Momentan încă mai așteptăm să se umple primele coșuri de rufe.