Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?

Atunci când sunt mici, copiii arată pasiuni pentru diferite domenii sau obiecte de prin casă. Unii își păstrează pasiunile pe tot parcursul copilăriei și le transformă apoi în pasiuni de studiu și într-o carieră, iar alții le schimbă pe rând, pe măsură ce acumulează informații sau au exercițiu cu ele.

Premisa de la care vă invit să porniți este că aceste pasiuni trebuie încurajate. Știu că unii părinți se îngrijorează când văd cum copilul este pasionat numai și numai de trenuri și mă întreabă:

– Diana, ce mă fac cu el? Toată ziua nu se joacă decât cu trenurile. Are o casă plină de jucării, dar nu-l interesează nimic altceva. Am încercat să i le iau, să nu-l mai las cu ele, dar nu se joacă apoi cu altceva. Sau ia mingiile și își imaginează tot că sunt trenuri.

În substrat eu înțeleg îngrijorarea. E îngrijorarea părintelui că are un copil care ‘nu e normal’. Ba, cu toată informația asta la îndemâna tuturor dintre noi, unii părinți se duc deja cu gândul către diferite tulburări (în mod special la spectrul autist) și de aici începe o luptă cu copilul, care nu ajută pe nimeni.

Dragi părinți, dacă aveți un copil pasionat de trenuri/dinozauri/pictură/orice, porniți de la o presupunere pozitivă și încurajați pasiunea. Această pasiune este calea către a învăța și alte lucruri, pentru că atunci învățarea vine în congruență cu dorințele și nevoile copilului și totul decurge natural.

Atunci când primesc întrebarea de mai sus, eu îl invit pe părinte nu doar să nu se mai îngrijoreze, ci chiar să se bucure, pentru că această pasiune descoperită este de mare ajutor în creșterea copilului. Cum? Iaca. Vrei să-l înveți pe copilul de 6 ani să-și scrie numele, dar el e doar pasionat de dinozauri? Super, învață-l literele aranjând dinozaurii în forma literelor. Sau copilul vrea doar cu rațele și atât? Învață-l să le grupeze în mulțimi, ca să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, 4 sau 2 sau 10.

Dar ce facem cu copiii care vor cu lucruri periculoase?

Care vor la priză sau la cuțite și pare că nimic altceva nu le e pe plac?

Simplu. Le construim un spațiu sigur în care să se poată desfășura cu pasiunile lor. De exemplu, dacă avem un copil care toată ziua se joacă la întrerupător, îi putem construi un panou de explorare cu becuri. Am căutat pozele vechi cu panoul copiilor mei, dar nu l-am mai găsit, așa că vă arăt această poză de pe google:

Dacă vă pricepeți puțin, e chiar destul de ușor de făcut, iar dacă nu, sigur găsiți un bunic, un vecin sau chiar pe cineva care să-l facă contra cost.

Dacă vă mobilizați să-l faceți voi, în loc de planșa de lemn puteți folosi o cutie de plastic cu capac, în care să montați toate cele. Găsiți la magazinele electrice tot ce vă trebuie: întrerupătoare de diferite dimensiuni, becuri led ieftine, sonerii simple, lumini de veghe cu senzori sau buton și puteți alege să fie cu baterii, ca să fie mai ușor de montat. Iar copilul va fi foarte bucuros. Dacă alegeți becuri colorate, ca în imagine, e o cale extraordinară de a-l învăța culorile. Apoi puteți număra becurile. Opțiuni sunt o grămadă, trebuie doar să mergem pe mâna copilului.

La boardul de mai sus eu aș atașa și un prelungitor (fără să fie conectat la o sursă de curent), în care copilul pasionat să introducă și un încărcător vechi de telefon, pentru că, nu-i așa, pentru unii copii priza e un fel de loc de joacă plin de aventuri…

Cam așa, spor la meșterit 🙂

Cerem sau nu cerem copiilor banii înapoi pe un împrumut?

Dacă avem copii mai mari, care au o pușculiță și care încep să înțeleagă ce înseamnă valoarea banilor, care e scopul lor pe lume și ce poți face și nu poți face cu ei, poate că s-a întâmplat să îi împrumutăm.

Poate că strângeau bani ca să își cumpere ceva, dar nu le ajungeau, așa că am venit noi și am suplinit pentru diferență. Le-am oferit cu împrumut 1 leu sau poate 10 lei, sau poate 100 sau mai mult.

Ce facem apoi?

Îl considerăm un credit nebancar și îi cerem înapoi de la propriul nostru copil, ca să-l învățăm ce înseamnă să fii responsabil și să-ți ții promisiunile? Ca să-l invităm să simtă cum e experiența de a returna niște bani atunci când îi ai (ca la un credit până la salariu)? Ca să ia în serios relația cu banii?

Sau apreciem că s-a oferit să ni-i returneze și-i zicem ”Mă bucur că vrei să te ții de promisiune, dar ține-i tu?”, ca să îi arătăm că apreciem responsabilitatea lui și că îi suntem alături să îl susținem atunci când are nevoie? Ca să se simtă inclus și iubit în familie așa cum este și ca familia să fie spațiul de siguranță pe care îl are?

Îi considerăm de la început un împrumut nerambursabil? Ca să încurajăm și mai mult ideea de a se simți protejat și îngrijit de mama și tata? Pentru ca relația cu banii să nu devină una copleșitoare, ci una de abundență?

Orice variantă am alege, nu e una greșită. Oricare din lecțiile de mai sus sunt sănătoase și aici cred că depinde foarte mult ce lecție vrem să îi dăm copilului, ce lecție are nevoie în momentul X, ca să crească el bine cu el însuși și cu relațiile și ce lecție îi arătăm din propria noastră relație cu banii. Copiii învață mult făcând și învață mult și observându-ne pe noi, observând relația pe care noi o avem cu banii, cu cheltuirea lor sau cu economisirea, cu felul în care noi împrumutăm bani și îi rambursăm, cum ne facem calculele și așa mai departe.

Considerați articolul meu un soi de coach care să vă invite să vă puneți întrebările potrivite pentru voi atunci când nu știți cum să faceți cu banii copilului:

  • Ce e mai important acum pentru copilul meu: lecția legată de responsabilitatea față de bani sau lecția legată de copleșirea în relația cu banii?
  • Ce e mai important acum pentru mine: să simt că invit copilul să învețe despre independență (cerându-i banii) sau despre dependență (lăsându-l să-i țină)
  • Ce am negociat cu el la început? ”Contractul” cu copilul e important să fie clar, pentru ca pentru el să nu fie o surpriză faptul că îi cerem banii, dacă am lăsat de înțeles că n-o s-o facem.
  • Cum am procedat dățile trecute? Dacă mereu i-am cerut banii, acum pot să n-o fac. Sau dacă nu i-am mai cerut înapoi, acum o să îi spun că îi vreau; și toate la momentul în care stabilim ”planul de rambursare”.

Alternând între opțiunile pe care le avem și luând în calcul nevoile copilului, ale părintelui și ale familiei invităm la flexibilitate și interdependență.

Cadouri non-conformiste pe care le-am primit și mi-au plăcut – Varianta cu mașini

Ulei de servodirecție

Când eram adolescentă târzie sau tânără adultă, aveam o micuță rablă de mașină. Era un Fort Ka, a cărui tablă se îndoia dacă te sprijineai de ea și care avea o trapă prin care intra apa atunci când o duceam la spălătorie sau când ploua prea tare. N-avea turometru și nici CD-player. Aer condiționat nici nu visam pe vremea aia. Și mai era ceva ce n-avea: un sistem de servodirecție care să funcționeze. De fapt, sistemul funcționa, doar că pierdea lichid. Și cum mașina costase mai puțin decât un telefon mobil bun (nu, n-aveam nici telefon mobil bun), n-avea niciun rost să mai dau 15-20 de milioane ca să repar ce era de reparat. Asta era estimarea din service; practic, m-ar fi costat aproape un salariu să o repar. Deci nu.

Așa că trebuia musai să am în portbagaj o sticlă cu ulei pentru servodirecție at all times. Aveam deja urechea de șofer de mașină bătrână și o auzeam când începea să hârâie la viraje. Acela era semnul că a pierdut lichid și că trebuie completat. Trăgeam frumos pe dreapta și completam. Să-mi cumpăr uleiul era treaba mea, însă, câteodată, mi-l făcea tata cadou. Nu-i punea fundiță și nu-i zicea ”cadou”, dar pentru mine asta era: un dar de la tata. Nu bijuterii, nu călătorii, nu haine. Ulei de servodirecție

Oglinda laterală pentru mașină

O altă mașină veche pe care am condus-o (dar care nu era rablă, ci doar veche), a fost un golf 4, cu care am mers până acum 5 ani. Doar că la un moment dat, pe o străduță lăturalnică și înghesuită am dat oglindă în oglindă cu altă mașină. Sincer, nu știu care a călcat mijlocul drumului. Amândoi căutam o adresă și nu ne-am uitat pe unde mergem. Ne-am cerut scuze reciproc și ne-am văzut de treabă. N-avea rost să ne mai pierdem vremea cu amiabilă pentru 2 oglinzi amărâte (și a mea, și a lui).

Am pus-o la loc cum am putut și îmi venea să o țin cu mâna când mergeam mai tare. Așa că soțul meu iubit s-a apucat să se uite prin anunțuri de oglinzi și faruri și mi-a găsit oglinda la mâna a doua. Am primit-o cadou de ziua mea; un cadou foarte util și potrivit.

Ecranul pentru mașină

Acum nu mai conduc o rablă. Nu e o mașină nouă, am cumpărat-o la mâna a doua după ce n-am mai vrut golful, dar e o mașină bună. Vorba aia, nu bate, nu troncăne. Deși, V. m-ar contrazice acum: tocmai a fost cu ea în service pentru că i se pare că troncăne, dar oamenii de-acolo au zis că nu are nimic, așa că o să caute alt service (facepalm).

Drept urmare nu mai am nevoie de cadouri din astea de supraviețuire. Însă, anul trecut de ziua mea am primit pentru ea un display, pe care să pot vedea Waze fără să mă chiorăsc pe telefon. Și nu doar că l-am primit în cutie, dar iubitul meu soț mi l-a și montat pe mașină, el cu mânuțele lui două.

Aștept să văd ce-mi mai rezervă viitorul

Idei de amenajare a biroului de acasă

Mult timp am suferit pentru că simțeam că n-aveam spațiul meu de învățat/lucru.
Când eram mică foloseam biroul din sufragerie ca să-mi fac temele, dar nu era spațiul meu, propriu-zis. Când am mai crescut, aveam un birou în dormitor, dar nu era ”camera mea”, așa că iar nu simțeam că e spațiul meu. Era un fel de politică de shared desk, sau mai degrabă, de shared house.

Am simțit, într-adevăr, că aveam spațiul meu atunci când lucram în corporație, și știam că biroul X de la margine (și apoi de la geam, imaginați-vă!!) era locul meu, doar pentru mine. Apoi a început și acolo campania asta de shared desk și-apoi oricum am plecat și am început să-mi încropesc prin casă locuri din care lucram.

Pe vremea când nu lucram în ședințe cu clienții (și n-aveam nevoie de intimitate), am încercat să-mi pun pe undeva o masă cu un scaun, pe care le-am tot plimbat prin casă, în încercarea de a-mi găsi locul meu. Dar era un spațiu pe care erau copiii călare mereu, pentru că îl făcusem drăguț, iar copiilor le plac lucrurile drăguțe. Am renunțat, la un moment dat și am început iar să lucrez pe unde apucam. Apoi a venit pandemia peste noi, eu deja aveam nevoie de intimitate de lucru, eram 4 oameni online în aceeași casă și iar am simțit că n-am locul meu. Camera pe care o transformasem în birou a fost întâi rechiziționată de cei doi copii, apoi de bărbat, iar eu iar am rămas pe afară, să lucrez de pe masa de călcat din dormitor.

Fast Forward înainte, acum am, într-adevăr, locul meu. Nu în casă (am renunțat să mai sper la asta :)), ci la cabinet, într-un apartament cu două camere (doar pentru mine!), la un parter de bloc, la 15 minute de casă. E vis și parcă tot nu-mi vine să cred că am reușit să am 60 de metri pătrați de spațiu pentru mine și lucrul meu.

Dar în tot acest timp am admirat opera altor oameni, care își căutau, la fel ca și mine, spațiul propriu de lucru și vreau să vă arăt mai jos câteva idei care mie mi-au plăcut, despre cum îți poți schimba casa (sau camera), pentru a-ți crea un spațiu de lucru.

1. Balconul transformat în birou

La noi acasă acest setup nu merge, fără să construiești, practic, o cameră în loc de balcon. Balconul nostru e o platformă cu grilaj și e destul de mic, dar când stăteam la bloc aș fi putut face asta. Balconul ar fi trebuit să fie bine închis cu geamuri, iar pe unde nu erau geamuri, izolat bine de tot (cu izolație de tavan interior, de perete, și ce mai trebuie), apoi montat un calorifer, mutat acolo un birou, scoasă o priză, asamblat un dulap și voila! Spațiu de lucru cu ceva investiție. Când eram eu mică mai vedeam prin blocurile de vis a vis de al nostru cum oamenii își transformaseră balconul în bucătărie. Acum biroul e noua bucătărie, se pare. Cel puțin pentru mine

Baia transformată în birou

Aranjamentul acesta l-am văzut la niște prieteni, care s-au mutat recent în altă casă, care avea mai multe băi. Baia matrimonială a fost reamenajată ca birou (fără gresie, faianță, chiuvetă, toaletă, etc., ci ca o cameră simplă) și mi s-a părut că avea dimensiunile perfecte pentru a introduce în ea un dulap pentru acte, un birou cu un monitor, poate un fișet, niște plante și un scaun. Mi s-a părut o idee grozavă. Mie îmi place să avem multe băi în casă și n-aș putea renunța la niciuna dintre ele, dar dacă aș fi putut să o fac, un birou aranjat în una dintre ele ar fi fost o idee grozavă, recunosc. Și-aici mă gândesc, mai degrabă, la baia care are și geam, pe unde să intre lumina naturală.

Biroul improvizat din dormitor

Noi avem un dormitor destul de mic și oriunde mi-aș fi pus biroul în cameră, se vedea patul în callurile video. Și recunosc, nu mi se pare chiar profi ca între două discuții clientul să-și imagineze pe care parte a patului dorm eu și pe care bărbatul. Dar pentru dormitoare mai mari, sau care nu au aranjamentul cu un pat pe mijloc, sau pentru oameni care nu lucrează cu video calls, se poate găsi suficient loc pentru un birou și un scaun comode.
Pinterest e plin de idei de amenajare și, până la urmă, poți să îți iei ca model aproape orice cameră de hotel, dar mie mi-a plăcut mult aranjamentul din poza de mai jos, care ascunde biroul în spatele unei uși. M-am gândit la mine și la procesul meu și la cât de greu îmi e mie să-mi las munca la ușa de la intrare în casă. A nu mai vedea spațiul de lucru ar fi ceva ce m-ar ajuta să mă deconectez, dacă ar fi să lucrez din aceeași cameră în care dorm.

M-am uitat cum se îmbracă preadolescenta mea

La 9 ani și jumătate, Ema are mai multe păreri despre modă decât aveam eu când eram la primul job (și atunci aveam multe păreri despre modă). Ca să nu mai cumpăr haine aiurea pe care nu le-ar purta niciodată, m-am uitat cu atenție la ce-și alege din dulap și la ce-și alege atunci când mergem la magazin și-apoi m-am uitat și în jurul ei și am observat niște trenduri.

Chiar aseară am avut discuția despre codul vestimentar în funcție de locul în care mergi și de ce anume faci acolo, cum la școală e un cod vestimentar, la terenul de baschet e altul, pe plajă altul, la un examen altul și la un prânz la restaurant este altul. Și nimic de aici nu trebuie să fie formal, totul poate să fie relaxat și confortabil. Însă cred foarte mult că stilul vestimentar și hainele alese exprimă mult din ceea ce suntem în interior și că e important să exprimăm ce e în interiorul nostru și nu în ce crede societatea că ar trebui să fie în interiorul nostru. Și că e nevoie de un echilibru între normele sociale vestimentare și exprimarea propriei identități prin haine.

Acestea fiin spuse, va las mai jos 3 elemente vestimentare de nelipsit din stilul copilului meu preadolescent.

1. Treningul

Treningul e nelipsit din vestimentația copilului meu mare. Neapărat negru și neapărat cu un hanorac cu mâneci lungi și pantaloni până la gleznă, cu elastic. Acum, că e vară, trecem la varianta cu pantaloni scurți și bluză de trening cu mâneci scurte (și sper eu că nu tot negru). Ce să zic, mie îmi convine. Pare confortabil, poate să se tăvălească pe jos cu el, poate să se miște în el, are de unde alege modelul potrivit pentru ea (puteți să explorați pe aici și să vedeți câte modele de treninguri de damă, copii, etc. sunt), merge la școală, în parc, cu bicicletele, în oraș, oriunde aproape.

2. Adidașii

De când și-a băgat primul picior într-un adidas, copilul meu mare a mai încălțat și altceva doar dacă venea urgia urgiilor de iarnă, sau pe plajă/la piscină. În rest, fie iarnă, primăvară, vară, toamnă, n-a mai ieșit din adidași. Acum văd că a descoperit niște sandale pe care le mai poartă, dar prima iubire tot adidașii rămân. E adevărat și că dacă în sus porți doar trening, normal că în picioare o să-ți pui adidași și nu pantofi cu toc. Are mereu în dulap câte 3 modele de adidași. Unii mai ”interesanți”, de purtat ”la ocazii” (aici intră, de obicei, adidașii ăia mai cu un auriu, mai cu o talpă ciudată, mai de la nu știu ce brand îi place ei – nu vă imaginați acum Balenciaga; nu e deloc cazul, doar că nu sunt clasicii adidași de sport, făcuți pentru sport). Al doilea model este modelul de adidas confortabil și potrivit pentru sport (aici intră, în general, adidașii special concepuți pentru a face sport în ei: adidași puma, de exemplu). Iar al treilea model: adidașii de terfeleală. Eventual ceva adidași din primele două categorii, dar peste care a trecut timpul. Sunt adidașii cu care ieșim pe câmp, prin praf, la explorat.

3. Pălăria – bască

Nici nu știu cum se numește exact. Era la modă și când eram eu adolescentă, dacă preferai atunci un stil de îmbrăcăminte old school (sau oldskool), cu un trening adidas originals și Superstari în picioare. Văd că e la modă și acum. Ema și-a ales un model negru, dintr-un soi de prosop, dar tare sper să mai adăugăm una mai deschisă la culoare la colecția ei. Cert este că această pălărie face parte din ținută, e purtată și la carrefour și la sport și în casă câteodată.

Da, știu că v-ați prins după înșiruirea asta de elemente că ascultă K-Pop și că o dată la x timp mergem în magazinele coreene să cumpărăm prostii de acolo.

 

3 obiecte casnice care mă fac o mamă mai bună


  • Mașina de spălat rufe

    Pentru o mamă cu doi copii, mai ales cu o micuță diferență de vârstă între ei, mașina de spălat rufe face câteodată diferența dintre a fi o mamă disponibilă sau a fi o mamă epuizată. Știu că nu prea ne mai gândim la asta, mai ales pentru că mașina de spălat rufe se regăsește în băile sau holurile multor familii, dar dacă dăm înapoi o generație și ne uităm la mamele noastre, care (majoritar) nu aveau acces la așa o minunăție, s-ar putea să fim un pic mai recunoscătoare. Haideți să vă spun cum m-a ajutat pe mine să fiu o mamă mai bună.

        1. Am putut lăsa copiii în ritmul lor
          Mă gândesc aici în mod deosebit la faptul că n-a fost nevoie să pun presiune pe ei să renunțe mai devreme la scutece, când poate că nu erau pregătiți.
        2. Am putut lăsa copiii să exploreze în ritmul lor
          I-am putut lăsa să exploreze mâncare, locuri, relații, să încerce, să testeze. Asta a însemnat, de multe ori, pete de mâncare pe haine, noroi peste tot, acuarele, lut. Nu m-am stresat cu ele, pentru că știam că o să le arunc în mașină și că o să le scot (destul de) curate de acolo, fără să fie nevoie să mă obosesc eu să le spăl de mână. Știu că poate părea ceva redundant, dar nu e absolut deloc. E ceva vital în dezvoltarea armonioasă a copiilor să încerce și să exploreze.
        3. Îi pot invita pe copii să fie autonomi
          … și să aibă grijă deja la vârsta lor să-și țină hainele curate. Mai scriam și în alt articol că le-am instalat în camere câte un coș de rufe și că de acum sunt responsabili să-și spele singuri hainele. E un proces din care învață atât de multe despre ce înseamnă să ai grijă de tine… N-aș fi putut să-i invit să facă asta dacă ar fi trebuit să spele de mână toate hainele, evident.
  • Mașina de spălat vase

    Mai scriam asta pe aici, dar iubirea mea pentru mașina de spălat vase a început atunci când ne-am mutat într-un apartament care venise cu bucătăria mobilată și utilată. Pe lângă plită și cuptor și frigider, bucătăria avea ascunsă sub o ușă și mașina de spălat vase. Și a fost iubire la prima utilizare.
    Între timp, au venit și cei doi copii pe lumea asta și mașina de spălat vase a devenit și mai utilă. De ce?

      1. Îi pot lăsa pe copii să gătească singuri
        Nu, fără acces la foc (acolo îi asist eu) și da, ar fi putut găti și dacă n-aveam mașină de spălat vase. Dar ar fi durat o veșnicie să strâng după ei. Iar asta ar fi însemnat că de multe ori poate că aș fi mustăcit și i-aș fi invitat către alte activități. Mai curate.
        Cu mașina de spălat vase în funcțiune nu mă interesează că la o rețetă folosesc 4 castroane mari, 3 mici și 2 gigantice, nici că folosesc și mixerul, și blenderul mare și blenderul mic, 2 tocătoare, 5 forme de cuptor, toate lingurile, 4 pahare și tot așa.
        Și ca să vă povestesc și despre rezultate, chiar s-a întâmplat de câteva ori să inventeze rețete comestibile, chestii chiar delicioase, unele dintre ele.
      2. După masă petrecem timp împreună
        Timpul de masă e un timp petrecut împreună atunci când suntem toți acasă. Ne adunăm fiecare de pe unde e și ne așezăm pe scaune unul lângă celălalt la masă. Mâncăm, vorbim, povestim și ni se deschide apetitul pentru a petrece timp împreună. Și chiar și facem asta, pentru că strângem masa împreună, punem vasele în mașină, îi dăm drumul și în timpul acela scoatem Tabinetul sau Misterele din Beijing sau alte jocuri și jucăm fără să ne întrerupem. Mie îmi place mult asta și cred că e un fel de a-mi bucura copilul interior.
  • Aspiratorul fără fir

Și aspiratorul fără fir mă ajută să fiu o mamă mai bună, pentru că nu mă mai stresează accidentele de prin casă. Da, știu, o casă cu parchetul lipicios e o casă în care copiii sunt fericiți. De acord. Însă și parchetul ăla lipicios sau plin de firimituri trebuie curățat din când în când, pentru că… igienă de bază.
Acasă foloseam mătura și era suficient. Pe de altă parte, tot acasă eram și mereu foarte atenți să nu facem mizerie, pentru că a curăța casa cu tehnică 0 era destul de greu, un task pe care dacă-l făceai zilnic, nu mai aveai timp de altele.
Acum nu mai e cazul. Luăm aspiratorul ușor și îl putem folosi toți. Adulții, copiii, oricare dintre noi poate readuce casa la o stare de echilibru (curățenie lună nu mai e din 2019, așa că echilibrul intern al casei e tot ceea ce pot spera), iar eu nu mă agit, nu adun frustrare, n-o vărs pe copii sau partener, nu transformăm curățenia într-o luptă de familie.