3 Feluri în care relația cu mașina e ca orice relație din viața ta

Poate că atunci când auzi cuvântul ”relație”, te gândești la o relație romantică, la relația de cuplu. Și-atunci poate că îți sună ciudat să citești titlul acestui articol și să observi cum eu compar relația asta iubitoare, plină de inimioare și fluturi în stomac cu relația cu o mare bucată de tablă, plină de șuruburi, uleiuri și mecanisme zgomotoase, pufăitoare și unsuroase. Și-s de acord. Nu e atâta poezie din relația cu mașina. Însă există și unele puncte comune. În special ideea că a depune eforturi active pentru a menține o relație este esențialul pentru o relație solidă și de lungă durată. Iar asta e valabil în relația cu partenerul sau partenera, cu copiii, cu prietenii, dar și cu mașina.

Mașina nu e ca un partener de cuplu care are mecanisme interne rafinate de a se implica în relație. Unele sănătoase, iar altele mai puțin sănătoase. De exemplu, dacă mașina are pană, o să-ți arate. O să vezi cauciucul moale, ba chiar poate că o să se aprindă un semnal în bord, iar mașina n-o să zică niciodată ”Sunt bine, n-am nimic”, dacă ea mai are 3 cauciucuri funcționale din 4.

Așadar, putem să ne luăm și ceva lecții utile din felul în care mașina relaționează cu noi și din felul în care noi relaționăm cu mașina. Dacă mă citiți sau urmăriți de ceva vreme, poate o să vă sune cunoscut când spun că noi, ca oameni, ne aducem scenariul de viață în toate punctele vieții noastre, de la felul în care ne iubim copiii, până în felul în care ne facem cafeaua dimineața.

  1. Trebuie să știi unde vrei să ajungi

Atunci când te urci în mașină, e important să știi unde vrei să ajungi. Altfel, vei rămâne pe loc. Mașina își învârte roțile și volanul, rulează mai repede sau mai încet, dar are nevoie să știe unde vrei tu să ajungi. Așteaptă asta din partea ta. La fel cum mașina nu știe unde vrei să mergi dacă tu nu știi unde vrei să mergi, la fel se întâmplă și cu partenerii din viața ta: de cuplu, prieteni, copii. Nimeni nu-ți poate ghici gândurile…

  1. Umple rezervorul

Uite, aici mașina face o treabă grozavă și putem învăța asta de la ea: dacă nu mai are combustibil, mașina nu mai merge. Nu mai pornește de pe loc și punct. Pot folosi eu orice metodă să o conving, dar dacă nu are curent/benzină/motorină, ea rămâne acolo unde e. Am avut mașini pe benzină, pe motorină, am condus electrică și am avut și un Golf 4 pe GPL. Vă garantez că niciuna nu a mers cu rezervorul gol. 
Și asta e valabil în relații. Relații de orice fel. Dacă nu investim în ele, dacă nu le umplem rezervorul, relația rămâne pe loc. Văd asta adesea la cuplurile cu copii mici. Odată ce se termină bebelușia, dacă partenerii nu au avut când/cum/nu au știut cum să se apropie, atunci când se întorc unul către celălalt, rezervorul relației este gol. Pentru ca mașina relației să se miște din nou, e nevoie ca rezervorul să se umple. Iar asta nu se întâmplă de la sine. 

  1. Fă-i câte o inspecție din când în când

Nu aștepta să se aprindă toate beculețele în bord. Adică poți face și asta, atât cu mașina, cât și cu relațiile din viața ta, însă atunci când ele sunt aprinse, ori acționezi din urgență, ori lucrurile nu mai funcționează. Să acționezi mereu din urgență este extrem de obositor. Atunci când vine vorba despre relațiile de cuplu, unii parteneri ajung să învețe cum să comunice doar în terapie, după ce s-a petrecut o ruptură majoră. Doar că nu e nevoie să fie așa. Fie că vorbim despre faptul că nu trebuie să existe o ruptură ca să ajungeți la consilierea de cuplu (și mașinii îi facem o dată la ceva vreme inspecția tehnică periodică), fie că poate știți deja să comunicați și-atunci n-aveți nevoie să o faceți într-un ”service relațional” și atunci e nevoie doar să vă luați timp din când în când și să vă faceți o inspecție a relației. Întrebări bune sunt: cum mă simt în relație cu tine, cum mă simt când ești departe de mine, cum simt relația dintre noi atunci când e distanță, cum îmi dau voie să-ți spun ceea ce simt, ce am nevoie de la tine, ce n-am nevoie și aș vrea să nu mai faci, etc.

Ieșiți în natură cu copiii

Am decis de anul acesta să scoatem copiii mai des la efort fizic în natură. Să facem mai des drumeții prin pădure și pe munte, să alegem trasee mai lungi sau mai grele. Mi se pare că le trebuie asta și, ca s-o zic pe-aia dreaptă, îmi trebuie și mie. 

Eu am nevoie să ies din mediul agitat al orașului, să-mi iau mintea de la emailuri și muncă și îmi e mult mai ușor să fac asta dacă sunt departe de graba orașului. Atunci când ieșim în natură, uit de toate astea. Uit că am coșul plin de rufe, uit că luni trebuie să-mi fac facturile pe luna anterioară, uit de planuri de tratament, uit de dinamica clienților mei, pe care îi țin tot timpul în mintea mea și reușesc să mă conectez la mine. Mă ajută mirosul și culorile, lipsa sunetelor de oraș, efortul pe care îl depun, priveliștea și micile surprize ascunse prin copaci și pe sub frunze: ba o insectă interesantă, ba o ciupercă ieșită din comun, ba o floare, ba o piatră.

Și pe copii îi ajută din toate motivele de mai sus (doar că ei au alte griji în loc de planuri de tratament și procesele clienților) și îi mai ajută și să învețe să tolereze efortul și frustrarea. În traseele de pe munte se văd foarte clar procesele intrapsihice ale copiilor. Acolo unde apar provocări și dificultăți apar și mecanismele lor interne de a le face față. Și cele sănătoase, și cele mai puțin de ajutor. De exemplu, să caute vinovați, sau să se oprească înainte să-și termine traseul cu 10 minute. 

Observ ce se întâmplă și pentru că și mie îmi e mai ușor să fiu conectată cu ei și cu mine, reușesc să le adresez mai bine decât stând în trafic în mașină. Da, l-am confruntat jucăuș pe Filip când a început să dea vina pe mine pentru că i s-a întâmplat cine știe ce. Și nu, nu am lăsat-o pe Ema să se oprească atunci când mai avea 5 minute de urcat până în vârf.
Și-apoi am explorat cu amândoi cum se simt atunci când reușesc. Atunci când unul reușește să-și asume responsabilitatea pentru el și se simte puternic și-atunci când cealaltă mai depune un pic de efort și reușește tot ce și-a propus și e mândră de ea. 

Ieșiți cu copiii în natură și conectați-vă cu ei. 

Sunt studii întregi care ne spun cât de diferit reacționează creierul nostru atunci când suntem înconjurați de copaci și iarbă și nu de case și mașini. Sunt studii întregi care ne spun că acest contact cu natura e o măsură de Prevenție extraordinară împotriva depresiei sau o componentă importantă în tratarea ei.
Copiii răspund diferit în mijlocul naturii și noi la fel. Îmbrăcați-vă și încălțați-vă corespunzător (eu una am investit în niște ghete comode pentru problema mea cu nevromul Morton, care mă împiedica să fac trasee mai lungi și acum am pus ochii și pe o geacă northfinder, care să țină de tot ce e nevoie toamna la munte) și aveți grijă de voi. Respectați recomandările salvamontiștilor și nu vă puneți în pericol, ci bucurați-vă de natură împreună.

Vă las aici și o serie de metode de prevenirea accidentelor, ca să fiți pregătiți. 

Generația Captain Planet

Pe măsură ce trec anii, mă observ că devin și eu din ce în ce mai atentă la impactul pe care îl am eu asupra mediului. Fac parte din generația care a crescut cu ”Captain Planet” la televizor, însă desenul animat era doar o formă, fără fond. Discuțiile despre mediu și reciclare erau aproape inexistente în spațiul în care eu am crescut, deși risipă era mult mai puțină pe vremea aia. Dar nu din considerente de respect față de planetă, ci pentru că așa ne era viața.
Nu cumpăram în fiecare zi câte o pungă de plastic împreună cu sticlele de plastic de apă de la magazin, pentru că n-avea rost să dăm banii pe ea. Plecam cu punga în buzunar, iar apă îmbuteliată cumpăram doar dacă era minerală și la sticlă din sticlă.
Gunoiul nu-l puneam în pungi de plastic, cu atât mai mult cu cât era aproape exclusiv menajer, ci îl duceam cu găleata la ghenă. Orice doză de aluminiu sau cutie de plastic de înghețată se păstra, și se folosea ulterior în casă pentru depozitare. 

Risipă de mâncare nu făceam, pentru că aveam respect față de timpul mamei, care petrecea o zi de weekend gătind pentru toată săptămâna. Aveam o supă și un fel de mâncare și nimic nu ajungea la gunoi.
Nu mergeam câte un om în mașină, ci foloseam autobuze și tramvaie și aveam o mașină/familie, dacă o aveam. Și dacă o aveam, probabil că petrecea mult timp parcată în fața blocului. . Iar aranjamentul vieții noastre, în care eu trebuia să stau 30 de minute în autobuz ca să ajung la școală, era cu totul ieșit din comun. Toți copiii pe care îi știam, învățau la școala de lângă casă, ceea ce însemna că nici nu pierdeau timp pe drum și nici nu poluau ca să ajungă la școală. 

Apoi nici jucării nu aveam cu nemiluita. Eu aveam o cutie mare, plină, însă păream să fiu, mai degrabă, excepția. În rest, copiii nu aveau multe jucării, sau erau moștenite de la frați mai mari, veri sau chiar părinți. Atenție, vorbim de o generație născută în ’85 sau chiar înainte. Nu exista să fie săptămâna și jucăria, iar acum, de multe ori ambalajul jucăriilor conține la fel de multe resurse ca jucăria în sine. Pe vremea aia și asta era diferit. 

În fine, ce voiam să zic este că nu am crescut într-o societate care punea protecția mediului pe primul loc (poate nici pe al cincilea), însă un echilibru exista din faptul că … aveam mai puține. 

Trecerea către a fi atentă la impactul pe care eu îl am asupra naturii a venit din călătorii.

La început au fost călătoriile mele în alte țări, mai cu seamă în spațiul germanofil. Am avut întotdeauna joburi care să fie conectate cu spațiile vorbitoare de limbă germană, iar atunci când trebuia să călătoresc în scop de serviciu, ajungeam la Viena, la Zürich, la Berna… În țări și orașe unde deja de mult timp sticlele de plastic nu mai ajungeau la același tomberon cu cojile de cartofi.
Îmi amintesc în prima mea vizită la Berlin cum m-am trezit în mână cu un ambalaj de bomboane care nu îmi era clar dacă era hârtie sau plastic, așa că l-am ținut în buzunar până la întoarcere, în ideea că îl arunc la gunoi în România, unde e mai simplu. Da, am bătut tot orașul și jumătate de Europa cu ambalajul în buzunar, care a ajuns la ghena din Drumul Taberei. Halal patrioată…

În aceste călătorii am făcut partea de acumulare de informație: cum se face să poluezi mai puțin? Arunci gunoiul separat, mergi cu autobuzul sau cu bicicleta, nu faci mai cald în casă decât e nevoie (asta îmi plăcea, pentru că nu sunt mare amatoare de căldură), stingi lumina atunci când ieși din cameră, ești cumpătat cu cumpărăturile, ai în geantă sacoșa de cumpărături. 

Apoi a urmat a doua călătorie: cea a maternității. Unde am învățat, împreună cu copiii mei, cum să implementăm și noi, în viața noastră, aspectele pe care doar le văzusem la alții. Cu unele lucruri a fost mai ușor (de exemplu n-a fost mare lucru să avem recipiente de gunoi diferite pentru diferite tipuri de gunoi și nici să ne spălăm pe dinți cu apa închisă), iar cu altele a fost mai greu. Mai greu a fost cu risipa alimentară, mai greu a fost să fac în așa fel încât să nu mai cumpăr alimente ambalate în atât de mult plastic, etc.
Și cel mai greu e cu mașina. Locuim în afara orașului și nu avem cum să ajungem la școala copiilor fără mașină. Iar drumul meu până la birou depinde de două autobuze care vin la jumătate de oră. În punctul în care suntem, nu văd cum să renunț la mașină. Râdeam cu o prietenă să investim într-un Mercedes Vito (de vânzare pe platforme din astea de mașini second hand) și să-l transformăm în autobuz pentru noi și alți oameni care trebuie să ajungă în aceeași zonă. Dar e prea complicat logistic…

Ce am făcut, a fost să nu alegem o școală la care să ajungem bătând orașul în două și nici  biroul meu să nu mai fie atât de departe cum era.
Pasul următor ar fi, în viziunea mea, să ne mutăm și mai aproape de școală și birou, așa încât să putem merge pe jos. Și să rămânem cu o singură mașină, eventual cu una mică, electrică (un smart forfour), deși V. zice că dacă e una singură, musai să fie mai mare și hibridă)

Vă las acum și vă salut din cabinetul meu în care nu am aprins luminile, deși e devreme și destul de întuneric și unde mi-am mai pus o pătură pe mine și niște șosete în picioare.  

Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?

Atunci când sunt mici, copiii arată pasiuni pentru diferite domenii sau obiecte de prin casă. Unii își păstrează pasiunile pe tot parcursul copilăriei și le transformă apoi în pasiuni de studiu și într-o carieră, iar alții le schimbă pe rând, pe măsură ce acumulează informații sau au exercițiu cu ele.

Premisa de la care vă invit să porniți este că aceste pasiuni trebuie încurajate. Știu că unii părinți se îngrijorează când văd cum copilul este pasionat numai și numai de trenuri și mă întreabă:

– Diana, ce mă fac cu el? Toată ziua nu se joacă decât cu trenurile. Are o casă plină de jucării, dar nu-l interesează nimic altceva. Am încercat să i le iau, să nu-l mai las cu ele, dar nu se joacă apoi cu altceva. Sau ia mingiile și își imaginează tot că sunt trenuri.

În substrat eu înțeleg îngrijorarea. E îngrijorarea părintelui că are un copil care ‘nu e normal’. Ba, cu toată informația asta la îndemâna tuturor dintre noi, unii părinți se duc deja cu gândul către diferite tulburări (în mod special la spectrul autist) și de aici începe o luptă cu copilul, care nu ajută pe nimeni.

Dragi părinți, dacă aveți un copil pasionat de trenuri/dinozauri/pictură/orice, porniți de la o presupunere pozitivă și încurajați pasiunea. Această pasiune este calea către a învăța și alte lucruri, pentru că atunci învățarea vine în congruență cu dorințele și nevoile copilului și totul decurge natural.

Atunci când primesc întrebarea de mai sus, eu îl invit pe părinte nu doar să nu se mai îngrijoreze, ci chiar să se bucure, pentru că această pasiune descoperită este de mare ajutor în creșterea copilului. Cum? Iaca. Vrei să-l înveți pe copilul de 6 ani să-și scrie numele, dar el e doar pasionat de dinozauri? Super, învață-l literele aranjând dinozaurii în forma literelor. Sau copilul vrea doar cu rațele și atât? Învață-l să le grupeze în mulțimi, ca să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, 4 sau 2 sau 10.

Dar ce facem cu copiii care vor cu lucruri periculoase?

Care vor la priză sau la cuțite și pare că nimic altceva nu le e pe plac?

Simplu. Le construim un spațiu sigur în care să se poată desfășura cu pasiunile lor. De exemplu, dacă avem un copil care toată ziua se joacă la întrerupător, îi putem construi un panou de explorare cu becuri. Am căutat pozele vechi cu panoul copiilor mei, dar nu l-am mai găsit, așa că vă arăt această poză de pe google:

Dacă vă pricepeți puțin, e chiar destul de ușor de făcut, iar dacă nu, sigur găsiți un bunic, un vecin sau chiar pe cineva care să-l facă contra cost.

Dacă vă mobilizați să-l faceți voi, în loc de planșa de lemn puteți folosi o cutie de plastic cu capac, în care să montați toate cele. Găsiți la magazinele electrice tot ce vă trebuie: întrerupătoare de diferite dimensiuni, becuri led ieftine, sonerii simple, lumini de veghe cu senzori sau buton și puteți alege să fie cu baterii, ca să fie mai ușor de montat. Iar copilul va fi foarte bucuros. Dacă alegeți becuri colorate, ca în imagine, e o cale extraordinară de a-l învăța culorile. Apoi puteți număra becurile. Opțiuni sunt o grămadă, trebuie doar să mergem pe mâna copilului.

La boardul de mai sus eu aș atașa și un prelungitor (fără să fie conectat la o sursă de curent), în care copilul pasionat să introducă și un încărcător vechi de telefon, pentru că, nu-i așa, pentru unii copii priza e un fel de loc de joacă plin de aventuri…

Cam așa, spor la meșterit 🙂

Cerem sau nu cerem copiilor banii înapoi pe un împrumut?

Dacă avem copii mai mari, care au o pușculiță și care încep să înțeleagă ce înseamnă valoarea banilor, care e scopul lor pe lume și ce poți face și nu poți face cu ei, poate că s-a întâmplat să îi împrumutăm.

Poate că strângeau bani ca să își cumpere ceva, dar nu le ajungeau, așa că am venit noi și am suplinit pentru diferență. Le-am oferit cu împrumut 1 leu sau poate 10 lei, sau poate 100 sau mai mult.

Ce facem apoi?

Îl considerăm un credit nebancar și îi cerem înapoi de la propriul nostru copil, ca să-l învățăm ce înseamnă să fii responsabil și să-ți ții promisiunile? Ca să-l invităm să simtă cum e experiența de a returna niște bani atunci când îi ai (ca la un credit până la salariu)? Ca să ia în serios relația cu banii?

Sau apreciem că s-a oferit să ni-i returneze și-i zicem ”Mă bucur că vrei să te ții de promisiune, dar ține-i tu?”, ca să îi arătăm că apreciem responsabilitatea lui și că îi suntem alături să îl susținem atunci când are nevoie? Ca să se simtă inclus și iubit în familie așa cum este și ca familia să fie spațiul de siguranță pe care îl are?

Îi considerăm de la început un împrumut nerambursabil? Ca să încurajăm și mai mult ideea de a se simți protejat și îngrijit de mama și tata? Pentru ca relația cu banii să nu devină una copleșitoare, ci una de abundență?

Orice variantă am alege, nu e una greșită. Oricare din lecțiile de mai sus sunt sănătoase și aici cred că depinde foarte mult ce lecție vrem să îi dăm copilului, ce lecție are nevoie în momentul X, ca să crească el bine cu el însuși și cu relațiile și ce lecție îi arătăm din propria noastră relație cu banii. Copiii învață mult făcând și învață mult și observându-ne pe noi, observând relația pe care noi o avem cu banii, cu cheltuirea lor sau cu economisirea, cu felul în care noi împrumutăm bani și îi rambursăm, cum ne facem calculele și așa mai departe.

Considerați articolul meu un soi de coach care să vă invite să vă puneți întrebările potrivite pentru voi atunci când nu știți cum să faceți cu banii copilului:

  • Ce e mai important acum pentru copilul meu: lecția legată de responsabilitatea față de bani sau lecția legată de copleșirea în relația cu banii?
  • Ce e mai important acum pentru mine: să simt că invit copilul să învețe despre independență (cerându-i banii) sau despre dependență (lăsându-l să-i țină)
  • Ce am negociat cu el la început? ”Contractul” cu copilul e important să fie clar, pentru ca pentru el să nu fie o surpriză faptul că îi cerem banii, dacă am lăsat de înțeles că n-o s-o facem.
  • Cum am procedat dățile trecute? Dacă mereu i-am cerut banii, acum pot să n-o fac. Sau dacă nu i-am mai cerut înapoi, acum o să îi spun că îi vreau; și toate la momentul în care stabilim ”planul de rambursare”.

Alternând între opțiunile pe care le avem și luând în calcul nevoile copilului, ale părintelui și ale familiei invităm la flexibilitate și interdependență.

Cadouri non-conformiste pe care le-am primit și mi-au plăcut – Varianta cu mașini

Ulei de servodirecție

Când eram adolescentă târzie sau tânără adultă, aveam o micuță rablă de mașină. Era un Fort Ka, a cărui tablă se îndoia dacă te sprijineai de ea și care avea o trapă prin care intra apa atunci când o duceam la spălătorie sau când ploua prea tare. N-avea turometru și nici CD-player. Aer condiționat nici nu visam pe vremea aia. Și mai era ceva ce n-avea: un sistem de servodirecție care să funcționeze. De fapt, sistemul funcționa, doar că pierdea lichid. Și cum mașina costase mai puțin decât un telefon mobil bun (nu, n-aveam nici telefon mobil bun), n-avea niciun rost să mai dau 15-20 de milioane ca să repar ce era de reparat. Asta era estimarea din service; practic, m-ar fi costat aproape un salariu să o repar. Deci nu.

Așa că trebuia musai să am în portbagaj o sticlă cu ulei pentru servodirecție at all times. Aveam deja urechea de șofer de mașină bătrână și o auzeam când începea să hârâie la viraje. Acela era semnul că a pierdut lichid și că trebuie completat. Trăgeam frumos pe dreapta și completam. Să-mi cumpăr uleiul era treaba mea, însă, câteodată, mi-l făcea tata cadou. Nu-i punea fundiță și nu-i zicea ”cadou”, dar pentru mine asta era: un dar de la tata. Nu bijuterii, nu călătorii, nu haine. Ulei de servodirecție

Oglinda laterală pentru mașină

O altă mașină veche pe care am condus-o (dar care nu era rablă, ci doar veche), a fost un golf 4, cu care am mers până acum 5 ani. Doar că la un moment dat, pe o străduță lăturalnică și înghesuită am dat oglindă în oglindă cu altă mașină. Sincer, nu știu care a călcat mijlocul drumului. Amândoi căutam o adresă și nu ne-am uitat pe unde mergem. Ne-am cerut scuze reciproc și ne-am văzut de treabă. N-avea rost să ne mai pierdem vremea cu amiabilă pentru 2 oglinzi amărâte (și a mea, și a lui).

Am pus-o la loc cum am putut și îmi venea să o țin cu mâna când mergeam mai tare. Așa că soțul meu iubit s-a apucat să se uite prin anunțuri de oglinzi și faruri și mi-a găsit oglinda la mâna a doua. Am primit-o cadou de ziua mea; un cadou foarte util și potrivit.

Ecranul pentru mașină

Acum nu mai conduc o rablă. Nu e o mașină nouă, am cumpărat-o la mâna a doua după ce n-am mai vrut golful, dar e o mașină bună. Vorba aia, nu bate, nu troncăne. Deși, V. m-ar contrazice acum: tocmai a fost cu ea în service pentru că i se pare că troncăne, dar oamenii de-acolo au zis că nu are nimic, așa că o să caute alt service (facepalm).

Drept urmare nu mai am nevoie de cadouri din astea de supraviețuire. Însă, anul trecut de ziua mea am primit pentru ea un display, pe care să pot vedea Waze fără să mă chiorăsc pe telefon. Și nu doar că l-am primit în cutie, dar iubitul meu soț mi l-a și montat pe mașină, el cu mânuțele lui două.

Aștept să văd ce-mi mai rezervă viitorul