Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?

Atunci când sunt mici, copiii arată pasiuni pentru diferite domenii sau obiecte de prin casă. Unii își păstrează pasiunile pe tot parcursul copilăriei și le transformă apoi în pasiuni de studiu și într-o carieră, iar alții le schimbă pe rând, pe măsură ce acumulează informații sau au exercițiu cu ele.

Premisa de la care vă invit să porniți este că aceste pasiuni trebuie încurajate. Știu că unii părinți se îngrijorează când văd cum copilul este pasionat numai și numai de trenuri și mă întreabă:

– Diana, ce mă fac cu el? Toată ziua nu se joacă decât cu trenurile. Are o casă plină de jucării, dar nu-l interesează nimic altceva. Am încercat să i le iau, să nu-l mai las cu ele, dar nu se joacă apoi cu altceva. Sau ia mingiile și își imaginează tot că sunt trenuri.

În substrat eu înțeleg îngrijorarea. E îngrijorarea părintelui că are un copil care ‘nu e normal’. Ba, cu toată informația asta la îndemâna tuturor dintre noi, unii părinți se duc deja cu gândul către diferite tulburări (în mod special la spectrul autist) și de aici începe o luptă cu copilul, care nu ajută pe nimeni.

Dragi părinți, dacă aveți un copil pasionat de trenuri/dinozauri/pictură/orice, porniți de la o presupunere pozitivă și încurajați pasiunea. Această pasiune este calea către a învăța și alte lucruri, pentru că atunci învățarea vine în congruență cu dorințele și nevoile copilului și totul decurge natural.

Atunci când primesc întrebarea de mai sus, eu îl invit pe părinte nu doar să nu se mai îngrijoreze, ci chiar să se bucure, pentru că această pasiune descoperită este de mare ajutor în creșterea copilului. Cum? Iaca. Vrei să-l înveți pe copilul de 6 ani să-și scrie numele, dar el e doar pasionat de dinozauri? Super, învață-l literele aranjând dinozaurii în forma literelor. Sau copilul vrea doar cu rațele și atât? Învață-l să le grupeze în mulțimi, ca să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, 4 sau 2 sau 10.

Dar ce facem cu copiii care vor cu lucruri periculoase?

Care vor la priză sau la cuțite și pare că nimic altceva nu le e pe plac?

Simplu. Le construim un spațiu sigur în care să se poată desfășura cu pasiunile lor. De exemplu, dacă avem un copil care toată ziua se joacă la întrerupător, îi putem construi un panou de explorare cu becuri. Am căutat pozele vechi cu panoul copiilor mei, dar nu l-am mai găsit, așa că vă arăt această poză de pe google:

Dacă vă pricepeți puțin, e chiar destul de ușor de făcut, iar dacă nu, sigur găsiți un bunic, un vecin sau chiar pe cineva care să-l facă contra cost.

Dacă vă mobilizați să-l faceți voi, în loc de planșa de lemn puteți folosi o cutie de plastic cu capac, în care să montați toate cele. Găsiți la magazinele electrice tot ce vă trebuie: întrerupătoare de diferite dimensiuni, becuri led ieftine, sonerii simple, lumini de veghe cu senzori sau buton și puteți alege să fie cu baterii, ca să fie mai ușor de montat. Iar copilul va fi foarte bucuros. Dacă alegeți becuri colorate, ca în imagine, e o cale extraordinară de a-l învăța culorile. Apoi puteți număra becurile. Opțiuni sunt o grămadă, trebuie doar să mergem pe mâna copilului.

La boardul de mai sus eu aș atașa și un prelungitor (fără să fie conectat la o sursă de curent), în care copilul pasionat să introducă și un încărcător vechi de telefon, pentru că, nu-i așa, pentru unii copii priza e un fel de loc de joacă plin de aventuri…

Cam așa, spor la meșterit 🙂

3 lucruri care nu existau în copilăria mea

Da, am ajuns la vorba ”pe vremea mea”. Mă mai întreabă copiii de diferite lucruri și, adesea, răspunsul e ”pe vremea mea, asta nu exista”. V-ați gândit vreodată câte astfel de lucruri (obiecte, evenimente, orice) sunt atât de comune în viața copiilor noștri, dar cu care noi n-am crescut?
Mă simt ca bunica mea, care se mândrea că avea propriul aparat de radio în 1940, singura adolescentă de pe stradă, care asculta radio în camera ei.

Și sunt extrem de multe astfel de obiecte, dar azi mi-au venit în minte 3, care sunt și foarte utile, până la urmă.

1. Detector de gaz

Eu sunt născută în 85, și ”pe vremea mea”, detectorul de gaz se numea… nas. Eu am avut mereu un nas foarte fin și miroseam prin 2 uși când lăsa bunica aragazul aiurea pornit în apartamentul ei, dar tare bine m-aș fi simțit dacă aș fi putut pasa responsabilitatea asta către un aparat, care să nu plece niciodată la facultate sau la școală, care să nu doarmă și care să aibă singurul job de.a detecta gazul din aer.
Pentru copiii mei (noștri), acum e de negândit cum ar putea fi o casă fără așa un aparat, care să te țină în siguranță, care să țiuie când e cazul, sau care să întrerupă alimentarea cu gaz, dacă simte că ceva nu e în regulă. Pe vremea când eram eu detector de gaz, nu știam de unde se închide gazul, știam doar de unde să închid aragazul.

2. Sistem home-ceva

Mă refer aici la asistenții virtuali, sau cum îi cheamă pe ei: Alexa, Siri, Google.
Eu am fost fascinată și la 20 și câți ani oi fi avut atunci când i-am descoperit, dar copiii nu par să fie prea surprinși. Pentru ei e normal să vorbești cu un aparat, să-i ceri să-ți zică o glumă, să pună o alarmă, să-ți spună ce temperatură e, să dea drumul la aerul condiționat, să pornească robotul de aspirat sau chiar să încuie casa.
Aștept cu mare interes momentul în care asisenții vor avea soluții și pentru călcat și pus hainele copiilor la loc în dulap. Vin după o zi în care mi se pare că doar asta am făcut și nici că m-a interesat că m-a primit Siri cu muzica preferată atunci când am intrat pe ușă (așa am învățat-o: să pornească muzica atunci când mă apropii de casă – mindblowing, nu?)

3. Blocator de parcare

Am crescut în București, pe o stradă cu multe blocuri, deci și multe mașini. Dar, cumva, exista o înțelegere tacită între vecini, despre cine unde parchează. Era de bun simț că dacă ai un apartament, ai și un loc de parcare și cum bunicul meu era administratorul blocului, avea locul de onoare de la intrare. Nimeni nu bloca pe nimeni, iar dacă cineva parca pe locul tău, întâi te întreba sau îți lăsa un bilet în ușă.
Apoi au început să se înmulțească mașinile. A apărut câte o mașină la mai multe apartamente, ba chiar unele dintre apartamente aveau câte două mașini. Și-așa au început oamenii să-și încropească blocatoare de parcare. Sigur, nu erau prea ușor de folosit și fiecare făcea cum avea resurse: cineva își suda un T, alcineva umplea un bidon de apă cu ciment, altcineva găsea o altă metodă.
Acum. copiii văd dispozitive neimprovizate, ușor de folosit, dar aceeași nevoie de ele. Asta a rămas, cumva.
Sunt curioasă dacă se pot lega la asistenții virtuali de mai sus 😀

Camera copilului care crește <3

Camera copilului care crește <3

Scris de Diana Vijulie

În decursul celor aproape 8 ani de când scriu pe blog și am și copila dintâi, am tot scris articole despre camera sau spațiile destinate copiilor. M-am concentrat de la început să fie vorba despre spații flexibile și ușor de modificat, tocmai pentru că și nevoile copiilor sunt schimbătoare. Camera de bebeluș a fost cameră de bebeluș (mă rog, nu camera, ci spațiul, pentru că amândoi au împărțit camera cu noi când erau bebeluși), spațiul de bebeluș care merge deja de-a bușilea și e interesat să-și aleagă jucării dintr-o zonă a arătat altfel, apoi, pe măsură ce au crescut, au apărut unele spații și au dispărut altele.

Indiferent de cum era împărțit spațiul, am fost mereu concentrată pe organizarea jucăriilor și materialelor ca să le fie ușor de văzut și ales. Nu aveam cutia aia imensă în care se pun toate jucăriile și se răstoarnă pe covor, ci jucăriile își aveau locul în raft, cam cum îmi plăcea și mie să am ustensilele pe birou sau la bucătărie sau cărțile în bibliotecă. Să le văd, să pot alege ce-mi trebuie și să nu fie nevoie să scormonesc grăbită și furioasă după una sau alta.

În tot acest setup, trei lucruri au fost mereu prezente: jucăriile, cărțile și stickerele de pe pereți. Acum copiii au 6 și 8 ani (aproape) și simt că trecem într-o nouă etapă. În lockdownul trecut le-am reorganizat camera și, ce să vezi, am demontat unul din dulapurile cu jucării și l-am scos din uz. Aștept să reiau munca la cabinet, pentru că va fi un bun dulap pentru cărți sau materiale pentru masa cu nisip. Încă nu m-am decis. Stickerele pe pereți încă mai există (pentru că am încercat să le dau jos, dar se dau jos cu tot cu tencuială, deci acolo să rămână…), însă pe ușa de la cameră (pe care am vopsit-o cu vopsea metalică) a apărut prins cu un magnet un poster cu un super erou. Cărțile au devenit și ele mai mici, pentru că au mai puține poze și au mai multe litere, deci ocupă mai puțin spațiu. Camera lor e încă destul de copilărească (sunt păpuși și mașini și tot felul de prostioare), însă parcă începe să fie ușor mai adolescentină.

Adesea strâng de pe jos un binoclu, în loc de o mașină cu cheie. Și pe cutia cu sertar nu mai sunt mulți bebeluși înșirați, ci niște păpuși decorative de porțelan. Ema nu mai caută magazine cu jucării, ci cu decorațiuni interioare, ca să-și ia un suport mic pentru cercei, o vază în care să pună o floare, un bibelou sau o pernuță decorativă. Copiii cresc și odată cu ei începe să crească și spațiul (literally, pentru că e mai puțin ocupat de tot felul de mărunțișuri :)))

Așa că eu una abia aștept să le zugrăvim camera și să dăm jos stickerele de pe pereți, pe care să-i umplem de mesaje mai relevante pentru ei. De exemplu, afirmații potrivite vârstelor lor și etapelor lor de dezvoltare. Aveam gândul de mult timp, însă mi-a revenit în atenție când am înregistrat podcastul despre bullying, împreună cu Alexandra Iftode, pentru că ea a zis ceva foarte smart în podcast, pe la final (vă las în suspans și nu vă zic ce :)). Linkul unde puteți asculta podcastul este aici: Podcast cu Diana & Alexandra Iftode (Episodul 22) – Despre Bullying. 

Mesajele pe care le am în minte pentru Filip, care urmează să împlinească 6 ani:

Poți explora cine ești și poți afla cine sunt ceilalți

Poți să fii puternic/ă și poți cere ajutor în același timp

Poți testa roluri diferite și moduri diferite de a avea putere

Poți afla consecințele comportamentului propriu

Toate emoțiile tale sunt OK pentru mine

Poți învăța ce e real și ce e fantezie

Te iubesc pentru cine ești.

Iar mesajele pe care le am în minte pentru Ema, care urmează să împlinească 8 ani, sunt:

Poți gândi înainte să spui da sau nu și să înveți din greșeli

Poți avea încredere în intuiția ta pentru a decide ce vrei

Poți găsi un mod de-a face lucrurile care să ți se potrivească

Poți învăța regulile care te ajută să trăiești cu ceilalți

Poți învăța când și cum să contrazici

Poți gândi pentru tine și cere ajutor, în loc să-ți fie greu

Te iubesc chiar și când nu suntem de acord. Iubesc să cresc cu tine

 

Baby-proofing acasă, în funcție de cameră

Baby-proofing acasă, în funcție de cameră

facebookinstagramyoutuberssÎn weekend am avut un workshop în care la un moment dat am discutat despre cum trebuie amenajat cabinetul unui psihoterapeut care lucrează cu copiii și din discuție mi-am amintit despre momentele în care îmi amenajam casa pentru a fi...

De ce e nevoie ca bebelușul să doarmă într-o cameră răcoroasă?

De ce e nevoie ca bebelușul să doarmă într-o cameră răcoroasă?

facebookinstagramyoutuberss Familia noastră e foarte interesantă din punct de vedere al nevoii de căldură. De căldură emoțională avem toți nevoie și ne oferim pe rând, fiecare după cum poate da și fiecare după cum poate primi. Ne reglăm ușor, funcționează bine. Însă,...

Camera copilului care crește

Camera copilului care crește <3

facebookinstagramyoutuberss În decursul celor aproape 8 ani de când scriu pe blog și am și copila dintâi, am tot scris articole despre camera sau spațiile destinate copiilor. M-am concentrat de la început să fie vorba despre spații flexibile și ușor de modificat,...

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

facebookinstagramyoutuberss... sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help” ... sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal” ... sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda” Toate aceste titluri...

Ce gust are cartea pe care o citești?

Ce gust are cartea pe care o citești?

”Povești fermecate rusești”... Îmi aduc aminte și acum felul în care lucea coperta cărții ăsteia, cum era roasă la colțul din dreapta jos, cum pe spate avea urme lăsate de un pix cu care măzgălisem (eu, sau poate altcineva?) pe o hârtie pusă peste carte, dar, mai...

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

Ați zice că un om care și-a mutat acasă editurile care tipăresc și vând cărți de psihologie ar putea scrie mai des articole despre astfel de cărți. Iaca, nu și eu. Mi se pare că atât de tare agasez oamenii cu cărțile mele, încât mi-am dat seama...

3 cărți pentru copii despre perspective

3 cărți pentru copii despre perspective

Vine un moment în viața oricărui copil în care are nevoie să afle despre perspectivele diferite ale celor din jur. Sună impresionant și, de fapt, ei fac asta în fiecare zi și din fiecare interacțiune din jurul lor. Din momentul în care mintea...

3 cărți mai grele de vacanță

3 cărți mai grele de vacanță

În articolul anterior vă povesteam despre vacanța noastră frumoasă de acum doi ani de la mare, când am stat acolo câteva săptămâni bune cu copiii și ne-a fost tare bine. Cum luam pe plajă doar strictul necesar și ne bucuram unii de ceilalți. De fapt, dacă stau să...

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

Scris de Diana Vijulie

… sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help”

… sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal”

… sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda”

Toate aceste titluri alternative sunt la fel de potrivite dacă vreau să descriu această carte despre care vă povestesc astăzi, o carte proaspăt tradusă în limba română, o carte pe care și eu, dar și colegele mele o așteptam de mult timp. 

”Orice ființă umană se naște ca fiind ceva nou, ceva care nu a existat niciodată. Venim pe lume cu capacitatea de a învinge în viață. […] Când considerăm că o persoană este învingătoare, nu ne referim la faptul că face pe altcineva să piardă. Pentru noi, un învingător este cel care răspunde autentic, fiind credibil, de încredere, receptiv și sincer atât ca individ, cât și ca membru al societății.”

Așa începe cartea ”Născut pentru a învinge”, scrisă de Muriel James și Dorothy Jongeward, o carte din categoria ”Psihologia pentru oricine e interesat să se dezvolte”, dar și pentru specialiștii interesați de psihoterapia Analizei Tranzacționale (AT) și/sau Gestalt.

Am descoperit cartea puțin după ce am descoperit și Analiza Tranzacțională, acum niște ani, iar la momentul respectiv amândouă (cartea, formarea mea în AT și terapia mea personală) m-au ajutat să mă cunosc mai bine, să-mi recunosc tiparele disfuncționale din relațiile cu cei din jur, dar și cu mine însămi, să-mi dau seama cine sunt și ce vreau, să-mi recunosc emoțiile, să le simt până la capăt și să aleg cum vreau să le folosesc, să pun limite, să devin (mai) flexibilă, să am grijă de mine, să îmi arăt și mie compasiune, să fiu autonomă, dar să o fac fără să ies din relații, să comunic, să mă văd pe mine ca fiind OK, dar și pe ceilalți ca fiind OK, să cer, să accept să primesc, să cresc și să redevin o ”învingătoare”. 

Am fost întotdeauna (sau, mai degrabă de când am început să fiu atentă la care e părerea mea) de părere că orice copil se naște ca fiind perfect, iar rolul părinților și adulților din jurul lui e foarte simplu: să nu-l strice. Copilul vine pregătit să se autoprogrameze pentru stadiul său viitor, acela de adult și ce îi trebuie nu e decât să fie sprijinit să o facă așa cum i se potrivește. N-am crezut niciodată în ideea că unui copil trebuie să-i fie modelată ”răutatea” în bunătate, ci că felul său de a fi nu trebuie să fie alterat către a deveni ”răutate” prin felul în care e crescut. 

Copilul sănătos, dintr-o familie sănătoasă, se naște cu dorință de viață, cu putere interioară. Trece prin etapele specifice vârstei cu deschidere și curiozitate, iar părintele are misiunea de a-l hrăni și nu de a-l schimba (poate doar de scutec sau de haine :)). Fizic și emoțional, de a-l hrăni cu iubire, cu lapte, cu încurajări, cu zâmbete, cu protecție, astfel încât copilul să nu aibă nevoie să se abată de la misiunea lui: aceea de a crește și a se dezvolta. Expunerea copilului la un mediu sigur și potrivit e tot ceea ce are nevoie un bebeluș pentru a-și dezvolta vederea, auzul, vorbitul, mersul, capacitatea de a gândi, de a relaționa, de a se cunoaște, de a se arăta.

Un copil mic sănătos nu are nevoie de un adult care să-l țină de mâini pentru a învăța să meargă, ci doar de un mediu în care să poată exersa, fără să fie oprit din a o face, atunci când e momentul său.
Un copil mic sănătos nu are nevoie de un specialist pentru a învăța să vorbească, ci de un mediu în care să fie expus la limbaj și posibilitatea de a-și antrena mușchii faciali ca să poată rosti sunetele apoi, când va veni vremea. 
Un copil mic sănătos nu are nevoie de pedepse sau recompense pentru a învăța să-și recunoască emoțiile, ci doar de un mediu în care să fie expus la exprimarea emoțiilor și permisiunea de a o face în fiecare zi din viața sa. 

Așa că niciun adult n-ar avea nevoie să învețe să fie un învingător, asta dacă nu cumva cineva l-a dezvățat în copilărie de a fi un invingător. Dacă nu cumva cineva (sau mediul cu totul) nu l-o fi învățat că el însuși nu e OK. Sau poate că ceilalți nu sunt OK. Sau poate că nici el și nici ceilalți nu-s OK. Dacă nu cumva o fi fost expus la experiențe din care a învățat nu să se susțină, ci să se critice. Nu să acționeze autonom și spontan, ci să reacționeze, fără să știe că există:

Un moment potrivit pentru a fi agresiv și un moment potrivit pentru a fi pasiv.
Un moment potrivit pentru a fi împreună cu cineva și un moment potrivit pentru a fi singur (-ă)
Un moment potrivit pentru a lupta și un moment potrivit pentru a lupta.
Un moment potrivit pentru a munci și un moment potrivit pentru a te relaxa.
Un moment potrivit pentru a plâmnce și un moment potrivit pentru a râde.
Un moment potrivit pentru a confrunta și un moment potrivit pentru a te retrage.
Un moment potrivit pentru a vorbi și un moment potrivit pentru a tăcea.
Un moment potrivit pentru a te grăbi și un moment potrivit pentru a aștepta. *

Doar că, în realitate, nu există mediu perfect, așa cum nu există nici părinți perfecți și nici copii perfecți și mulți dintre noi (toți?) vom ajunge să reînvățăm una și alta despre noi, ceilalți și lume, pentru a ne reîntoarce la statutul nostru de ”Învingător”. Cartea asta minunată, despre care vorbesc acum, e o resursă de aur în procesul de autocunoaștere. E scrisă cu responsabilitate, blândețe și confruntare, pe unde e nevoie. E plină de exerciții practice, pe care le poți face când vrei tu, pentru a te cunoaște mai bine și pentru a te înțelege mai bine, dar și pentru a schimba părți din viața ta care nu te mai mulțumesc. Din experiența mea (dar și a clienților cu care lucrez), astfel de cărți cu exerciții practice (sau cursuri) sunt foarte utile în primele etape ale procesului de dezvoltare personală. Sigur, de la un anumit punct creșterea nu se mai poate susține pe cont propriu, din motive evidente, două la număr: 

  1. Mecanismele noastre de apărare au rolul de a ne ține departe de părțile dureroase ale experienței noastre, tocmai pentru a ne ține funcționali și în siguranță, păstrând în ”unghiul mort” părți din noi, amintiri sau experiențe cu totul.
  2. Aceste mecanisme de apărare încep să se predea atunci când persoana începe să se simtă în siguranță… în relație. Pentru că suntem ființe sociale, învățăm să ne cunoaștem prin ochii celor din jurul nostru. În copilărie ne vedem așa cum ne vede mama prin ochii ei, ca într-o oglindă și păstrăm această imagine pe tot parcursul vieții, până când decidem să o schimbăm (dacă decidem să o schimbăm). Iar cel mai ușor de a face asta e tot în relație, pentru că prin relații creștem. Poate fi partenerul, care acum ne privește altfel și dacă ne dăm voie să ne vedem prin ochii lui, începem să ne creștem încrederea în noi. Sau poate fi un prieten sau o prietenă, sau poate fi un specialist, care să ne oglindească părțile bune din noi, care rămân și ele blocate în ”unghiul mort” de multe ori sau care să ne accepte în mod necondiționat, care să ne confrunte cu blândețe atunci când e cazul și care să ne susțină având încredere în noi. 

Însă, până în acest punct, până în unghiul mort, cărțile, exercițiile și introspecția sunt resurse minunate cu care să ne susținem creșterea. 

Pe lângă exerciții și invitația ghidată către introspecție, din această carte vei afla ideile teoretice de bază ale Analizei Tranzacționale, despre felul în care suntem construiți (Părintele, Adultul și Copilul interior), despre scenariile de viață, despre jocurile psihologice, despre stroke-uri și despre cum facem să le cerem/primim (despre stroke-uri am vorbit și eu în podcastul meu ”Podcast Cu Diana (Episodul 16)- Primești Complimentele Și Respingi Criticile?”), despre autonomie și despre multe altele. 

Sper că ți-am atras atenția asupra cărții și sunt convinsă că dacă o veii considera utilă pentru tine, o vei citi cu siguranță. Prietenele mele interesate de dezvoltare personală au primit-o, oricum, cadou de la mine :))

Iar dacă sunteți curioși care sunt celălalte două cărți ”minune” pentru mine din TOP 3-ul meu personal, ele sunt (nu neapărat în ordinea asta) ”Comunicarea Nonviolentă” de Marshall B. Rosenberg și ”Eu sunt OK, Tu ești OK” de Thomas A. Harris, care văd că a apărut în ediție nouă, cu o copertă foarte drăguță.

————————————————————————————————

(*citat din carte, pagina 19)

 

Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Aleksievici

Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Aleksievici

facebookinstagramyoutuberssAnul trecut pe vremea asta citeam ”Rugăciune pentru Cernobîl”, o carte din raftul meu de cărți de istorie din bibliotecă. Cărțile de istorie pe care le citesc acum sunt foarte diferite de ceea ce aș fi definit ca pe o carte de istorie când...

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

facebookinstagramyoutuberss... sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help” ... sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal” ... sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda” Toate aceste titluri...

Ce gust are cartea pe care o citești?

Ce gust are cartea pe care o citești?

”Povești fermecate rusești”... Îmi aduc aminte și acum felul în care lucea coperta cărții ăsteia, cum era roasă la colțul din dreapta jos, cum pe spate avea urme lăsate de un pix cu care măzgălisem (eu, sau poate altcineva?) pe o hârtie pusă peste carte, dar, mai...

12 cărți care mi-au plăcut în 2019

12 cărți care mi-au plăcut în 2019

Spre deosebire de alți ani, la începutul lui 2019 m-am apucat să-mi notez cărțile pe care le-am citit, pe măsură ce le citeam. Inițial am făcut asta pe o pagină la începutul agendei mele de lucru. Undeva după jumătatea anului mi-am luat inima în dinți și am făcut ceva...

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

Ați zice că un om care și-a mutat acasă editurile care tipăresc și vând cărți de psihologie ar putea scrie mai des articole despre astfel de cărți. Iaca, nu și eu. Mi se pare că atât de tare agasez oamenii cu cărțile mele, încât mi-am dat seama...

Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?

Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?

Atunci când sunt mici, copiii arată pasiuni pentru diferite domenii sau obiecte de prin casă. Unii își păstrează pasiunile pe tot parcursul copilăriei și le transformă apoi în pasiuni de studiu și într-o carieră, iar alții le schimbă pe rând, pe măsură ce acumulează...

3 lucruri care nu existau în copilăria mea

3 lucruri care nu existau în copilăria mea

Da, am ajuns la vorba ”pe vremea mea”. Mă mai întreabă copiii de diferite lucruri și, adesea, răspunsul e ”pe vremea mea, asta nu exista”. V-ați gândit vreodată câte astfel de lucruri (obiecte, evenimente, orice) sunt atât de comune în viața copiilor noștri, dar cu...

Camera copilului care crește

Camera copilului care crește <3

facebookinstagramyoutuberss În decursul celor aproape 8 ani de când scriu pe blog și am și copila dintâi, am tot scris articole despre camera sau spațiile destinate copiilor. M-am concentrat de la început să fie vorba despre spații flexibile și ușor de modificat,...

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Vi s-a întâmplat vreodată să vă vină să ziceți ”Băi, nu mai pot cu sfaturile de a crește reziliența copiilor la orice”? Sau ”Măi, dar ideea asta de reziliență sună a-i ajuta pe copii să se adapteze la situații nedrepte. Oare doar asta vreau pentru ei”? Sau ”E minunată ideea de reziliență, dar parcă nu mi-e suficient să-i învăț asta, parcă aș vrea să și schimbăm puțin din lucrurile defecte în lume”?

Well, cam tot ce am citit și aflat eu până acum despre pericolele lumii cibernetice se învârteau în jurul acestor idei. Să învățăm copiii să gândească critic, să le creștem reziliența, să le fim sprijin emoțional, să controlăm cât putem, dar fără să simtă că sunt controlați, practic lumea cibernetică e un fel de Vestul sălbatic și trebuie să faci ceva să supraviețuiești acolo. Ok, bun, facem și asta. Dar oare nu mai putem face și altceva? Oare eu, ca părinte, cunosc toate riscurile la care se expune copilul meu online? Oare pot să le intuiesc? De ce în lumea ”reală” există (cât de cât) ideea că există mecanisme de control și protecție (poliția, de exemplu), însă în online nu (prea)? Pare disfuncțional să se pună toată presiunea pe mine și copiii mei să ne protejăm de lucruri care deja ne depășesc.

În contextul acesta, evenimentul la care am participat sâmbătă, organizat de English Kids Academy, conferința ”The Cyber Effect”, cu Dr. Mary Aiken, a venit la fix.

Dr. Mary Aiken este expert mondial în cyberpsihologie, Profesor la Universitatea East London, consilier la Centrul pentru Infracţiuni Cibernetice al Europol şi desfăşoară cercetări şi traininguri cu numeroase agenţii internaţionale, de la INTERPOL la FBI şi Casa Albă.

Și a scris și o carte pe care am început sâmbătă să o citesc și până acum îmi place foarte mult, iar evenimentul a fost un mix între a o cunoaște și a-i cunoaște cartea (practic, a fost o lansare de carte) ”The Cyber Effect – Psihologia comportamentului uman în mediul online”

Am aflat foarte multe de la conferința de sâmbătă, dar cel mai important lucru pe care l-am aflat e că nu e nevoie (doar) să ne adaptăm. E ok să și schimbăm. E nevoie să regândim spațiul cibernetic de la rădăcinile lui, nu să-l luăm de bun. Să-l desfacem în bucăți și să-l refacem. Pentru că acest spațiu a fost gândit pentru utilizatori egali în fața lui. Toată lumea e egală pe internet. Doar că nu e. Există utilizatori vulnerabili, pentru care nu există ”un internet potrivit” la ora actuală. Există copii, există persoane cu diferite tulburări, există persoane în vârstă. Spațiul cibernetic, construit de bărbați, pentru bărbați. Cum ar arăta ”un internet” construit de femei, de mame? Probabil foarte diferit de cum e el acum.

În timpul discursului lui Dr. Mary Aiken mi-am făcut niște notițe, pentru că am vrut să vă împărtășesc și vouă din chestiile care mi-au atras atenția interesul.

Comportamentul uman se schimbă funtamental în mediul online

De ce? Din cauza a mai mulți factori pe care nu-i întâmpinăm în lumea reală (da, și spațiul cibernetic e tot o lume reală, există, ne influențează, există în simbioză cu cea pe care o putem atinge; în 2016, NATO a recunoscut spațiul cibernetic un domeniu concret pentru operațiuni – dar aș vrea să delimităm lingvistic cele două).

1. Puterea anonimității

Una din problemele spațiului cibernetic o reprezinta așa zisa anonimitate. Oamenii, care visează la superputerea invizibilității de pe vremea lui Tristan și a Isoldei, o primesc în sfârșit online și nu știu ce să facă cu ea. Cum să gestioneze această superputere a anonimității și invizibilității? N-o fac prea bine și e important să deschidem discuția asta în societatea noastră: ce putem face pentru a nu mai avea acest spațiu anonim? Ce putem face pentru a nu mai avea copii cu vârste anonime, care accesează zone nepotrivite lor? Ce putem face pentru a nu mai avea trolli și abuzatori cibernetici anonimi, care sădesc frică din spatele unor numere pe care eu, ca mamă, nu le pot descifra.

Am fost în weekend să vedem Joker, un film psihologic extrem de violent (din punctul meu de vedere) și total nepotrivit pentru copii. Lângă noi aveau locuri 3 băieți, cu vârste între 8 și 10 ani, singuri la film. Unul din ei tremura în timpul filmului, deși când l-a întrebat V dacă s-a speriat, a făcut pe puternicul și-a zis că nu. Ne gândeam în ce contexte ar fi putut ajunge acești copii în spațiul acesta nepotrivit pentru ei. Le-au cumpărat biletele părinții lor și n-au știut la ce film îi trimit? Și le-au cumpărat ei online, și nu le-a putut verifica nimeni vârsta? Le-au cumpărat de la casa de bilete și nu i-a întrebat nimeni ce caută la filmul acesta nepotrivit pentru ei? Și, întrebarea majoră, ce a implantat filmul în mințile lor?

Știați că există deja primul AI psihopat? Îl cheamă Norman și îl puteți căuta pe google. Știți cum a ajuns să aibă trăsăturile din zona psihopatologiei? Fiind expus la imagini din zona întunecată a Reddit-ului. Yup…

2. Efectul de dezinhibare online

Poate ați întâlnit și voi (sau poate chiar vi s-a întâmplat vouă înșivă/însevă) oameni care fac online lucruri pe care în mod normal nu le-ar face. Pun poze indecente, deși n-ar umbla în sutien pe stradă, sunt mai dezinvolți (și eu sunt mult mai dezinvoltă online decât în persoană, arătăm ca două ființe diferite), spun lucruri pe care în mod normal nu le-ar spune. Practic e un efect similar stării de ebriatate, când pică filtrele și limitele proprii, sistemul moral și rămâne o libertate mai bine sau mai rău înțeleasă…

3. Prezența cibernetică și imersiunea

Intri pe mail să verifici ceva scurt și 2 ore mai târziu știi tot ce s-a întâmplat pe facebook, ai pus 5 poze pe instagram, ai comandat 3 perechi de cizme și acum te dai pe pinterest, ca să vezi cum își decorează alții casa. În spațiul virtual există o adevărată distorsiune a timpului, lucrurile escaladează rapid și se amplifică ușor. Nu suntem pregătiți pentru acest spațiu, pe care creierul nostru nu îl poate percepe cu adevărat (avem la activ milioane de ani de interacționat în spații reale, cu oameni reali…).
Știați că numărul ideal de conexiuni pe care un om le suportă fără a trece în zona de anxietate socială e de 150? Câți prieteni ai pe facebook+instagram+Twitter și pe alte platforme pe care le mai folosești? Câți oameni sunt în grupurile de facebook în care activezi? Câte persoane urmărești pe site-uri? Pentru creier numărul ridicat de conexiuni pe care le avem în mediul virtual e extrem de obositor.

Un alt lucru interesant pe care l-am reținut de la conferință e că spațiul cibernetic e spațiul în care se vinde și se cumpără atenție. Spațiul cibernetic în sine e construit astfel încât să-ți capteze permanent atenția.

Despre reziliență

Acum, să revenim puțin la reziliență și la ce spune Dr. Mary Aiken despre ea. Reziliența e acea abilitate care poate fi învățată doar atunci când ești expus și e un mecanism de capitulare.

OK, din traume creștem, există creșterea post traumatică, reziliența e importantă.
Dar oare chiar vreau să expun copilul la pornografie la 9 ani ca să-l învăț cum să se apere de ea?
Chiar trebuie să-i povestesc în detaliu despre Dark Web și ce poate găsi acolo, ca să se poată păzi de el?
Chiar trebuie să-i spun să fie atent pe forumurile cu cheat-uri pentru jocuri, pentru că acolo e zona de racolare pentru a ajunge în Dark Web și a face lucruri teribile?
Da, momentan trebuie, dar cum ar fi să nu mai fie nevoie? Cum ar fi să nu învăț eu reziliență pentru a-i povesti copilului despre pornografie la o vârstă nepotrivită, și-aș face ceva să schimb lucrurile. OK, eu singură nu pot. Dar mai mulți putem. Dr. Mary Aiken povestea care a fost traseul ei în Irlanda pentru a schimba în Irlanda vârsta acordului pentru site-urile de socializare de la 13 ani la 16 ani, deși nimeni nu părea să o susțină. OK, eu nu sunt specialist de renume mondial ca ea, dar hai să nu ne resemnăm, ci hai să creăm și să construim altceva, diferit.

Mai zicea ceva Dr. Mary Aiken. Povestea despre cât de greu e să faci un studiu pe tema tehnologiei. Până găsești subiectul, primești acordul, primești fondurile, strângi datele, le analizezi și le publici, pot trece și 5 ani, iar fenomenul pe care-l analizezi e deja dispărut. Așa că e important ca specialiștii din domenii să vorbească despre tehnologie și beneficii și pericole chiar și fără studiile astea, ci din ce știm până acum. Și, nu, nu prea avem studii longitudinale, dar avem o direcție deja, putem observa o dinamică a societății, a familiei, putem vedea dinamica la nivel micro, dar și macro.

Nu sunt cyber-polițist și nici n-am cum să fiu…

Copiii și tehnologia

În lumea în care trăim, bebelușii au ajuns să fie în competiție cu smartphone-uri pentru atenția părinților lor. Un adult își verifică telefonul de 200 de ori pe zi, în medie. Și îl atinge de 2617 ori pe zi, tot în medie. Astea sunt niste momente în care nu face contact vizual cu copilul, în care nu e prezent cu adevărat.
Apoi, să discutăm despre bebelușii expuși la televizor sau tabletă, când chiar nu se pot apăra. Mai mult de două ore de expunere a unui bebeluș la un ecran în poate afecta creierul. Și, ce e deja clar, expunerea la tehnologie le recablează creierul. În bine sau în rău, asta rămâne de văzut.

AAP (Asociația Americană de Pediatrie) face următoarele recomandări, referitoare la timpul de expunere a copiilor la ecrane:

0-18 luni – deloc, poate mai puțin videochatting când și când cu o bunică, o mătușă, un bunic, un unchi
18-24 de luni – pot viziona programe de calitate înaltă ÎMPREUNĂ cu părinții lor
2-5 ani – cel mult o oră pe zi, programe de calitate, ÎMPREUNĂ cu părinții lor
6 ani + – limite consistente în legătură cu timpul de expunere, iar expunerea nu trebuie să interfereze cu timpul de somn și mișcare fizică

Am scris pe nerăsuflate până acum și aș mai scrie, dar vă las să descoperiți și cartea, în care toate subiectele astea și altele în plus sunt detaliate și explicate. Și vă invit să vă uitați și la serialul CSI: Cyber, construit pe baza cazurilor pe care Dr. Mary Aiken le-a rezolvat împreună cu autoritățile (pare să aibă o viață palpitantă). Încă nu m-am uitat, dar am de gând.

Ah, și să închei cu ceva concret cu care am rămas după tot ce am auzit sâmbătă:
dacă tu te poți conecta să vezi unde e copilul tău și ce face, oricine poate face asta.
Well, ceas cu GPS, ne gândim dacă te mai vrem în familia noastră sau nu…

Dacă ați fost și voi, cu ce ați rămas? Dacă n-ați fost, am auzit că va veni și anul viitor (și că oricum a început să lucreze cu autoritățile din România, ca să ne punem și noi nițel în ordine cu haosul din spațiul cibernetic românesc) și vă recomand cu căldură să veniți. Anul acesta au fost 700 de persoane în Aula Magna de la Politehnică. Incredibil vibe. Cei de la EKA s-au întrecut pe sine cu organizarea…

Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?

Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?

– Diana, ce mă fac cu el? Toată ziua nu se joacă decât cu trenurile. Are o casă plină de jucării, dar nu-l interesează nimic altceva. Am încercat să i le iau, să nu-l mai las cu ele, dar nu se joacă apoi cu altceva. Sau ia mingiile și își imaginează tot că sunt trenuri.

În substrat eu înțeleg îngrijorarea. E îngrijorarea părintelui că are un copil care ‘nu e normal’. Ba, cu toată informația asta la îndemâna tuturor dintre noi, unii părinți se duc deja cu gândul către diferite tulburări (în mod special la spectrul autist) și de aici începe o luptă cu copilul, care nu ajută pe nimeni.

3 lucruri care nu existau în copilăria mea

3 lucruri care nu existau în copilăria mea

Da, am ajuns la vorba ”pe vremea mea”. Mă mai întreabă copiii de diferite lucruri și, adesea, răspunsul e ”pe vremea mea, asta nu exista”. V-ați gândit vreodată câte astfel de lucruri (obiecte, evenimente, orice) sunt atât de comune în viața copiilor noștri, dar cu care noi n-am crescut? 
Mă simt ca bunica mea, care se mândrea că avea propriul aparat de radio în 1940, singura adolescentă de pe stradă, care asculta radio în camera ei. 

Și sunt extrem de multe astfel de obiecte, dar azi mi-au venit în minte 3, care sunt și foarte utile, până la urmă. 

Camera copilului care crește

Camera copilului care crește <3

Așa că eu una abia aștept să le zugrăvim camera și să dăm jos stickerele de pe pereți, pe care să-i umplem de mesaje mai relevante pentru ei. De exemplu, afirmații potrivite vârstelor lor și etapelor lor de dezvoltare. Aveam gândul de mult timp, însă mi-a revenit în atenție când am înregistrat podcastul despre bullying, împreună cu Alexandra Iftode


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence

Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra

Când eram eu în școală am aflat despre faptul că avem 5 simțuri. Bunica le tot repeta cu mine și îmi spunea că sunt importante și că e important să știu care e care și ce se face cu ele. Nu înțelegeam atunci foarte bine de ce, însă acum pricep. E modul în care învățam eu… lumea. Învățam despre cum funcționează ea, cream trasee neuronale, puneam bazele informațiilor ulterioare pe care urma să le acumulez. Cu alte cuvinte, să-mi folosesc cele 5 simțuri cât mai mult însemna că o să fiu… deșteaptă. Nu la nivel de IQ, ci la orice nivel, pentru că să fii ”deștept” înseamnă mult mai multe decât să poți recita Luceafărul. Ba chiar, de multe ori, să fii deștept poate însemna să refuzi să înveți Luceafărul :))

Între timp, cum zona mea de studiu chiar s-a dus în direcția despre importanța căreia îmi tot povestea bunica (periodic îmi amintesc despre frânturi de discuții cu ea despre Freud, despre Jung, despre Maslow, despre Pavlov) și am aflat că între timp știința discută despre mai mult de 5 simțuri. La momentul în care vă scriu articolul, ce știu eu este că sunt 8 simțuri prin care experimentăm lumea. Și nu știu dacă pe undeva e în dezbatere, dar mie și experiența de viață mi se pare un simț bun de luat în calcul, care modifică felul în care percepem și trăim realitatea. Modul în care simțim durerea, modul în care simțim gusturile, chiar și modul în care vedem sau auzim lucruri sunt (din punctul meu de vedere) enorm influențate de acest al nouălea simț… Cel al experienței de viață.

În fine, îmi propun să mai studiez perspectiva asta și până una alta să vă povestesc despre celelalte simțuri.

    • Simțul vizual

      Simțul vizual este responsabil, după cum bine îi spune și numele, cu văzutul. Ochii captează o imagine, forme, culori, lumină, mișcare și transmite informația către zone ale creierului care îi dau sens. Cam cum funcționa pe vremuri developatul pozelor de pe film, doar că în creier răspunsul este atât de rapid, încât nici nu ne dăm seama de el.
      Simțul vizual este extrem de important și în comunicare. Cu ajutorul simțului vizual percepem comunicarea non-verbală, de exemplu.

      Activități pe care să le faci cu copilul pentru dezvoltarea simțului vizual:

      – jucați jocuri de memorie cu cartonașe (un set de cartonașe pe care copilul le vede și apoi dispar din raza lui vizuală, iar el trebuie să-și amintească ceea ce a văzut)
      – jucați jocuri de memorie cu găsit perechi (cartonașe sau cărți de joc puse cu fața în jos, iar copilul trebuie să întoarcă aceste cartonașe unul câte unul, pentru a descoperi cât mai repede perechile)

      – jucați jocuri de genul ”Who is Who”
      – folosiți lumina și oglinzile în jocul copiilor

      • Simțul gustativ

        Simțul gustativ sau papil-gustativ se referă la a simți gusturi. E important pentru siguranța personală să poți face diferența dintre gusturi, mai ales dacă e să privim în evoluția noastră, când un gust rău putea atrage atenția asupra unui aliment otrăvitor.
        Copiii încă și-au păstrat această reținere legată de mâncare și au tendința de a refuza gusturile noi, care sunt în afara zonei lor de confort.

        Activități pe care să le faci cu copilul pentru dezvoltarea simțului gustativ:

        – organizați împreună degustări diferite; de fructe, legume
        – alternează gusturi dulci cu gusturi sărate sau amare și discutați despre intensitatea și modul în care sunt resimțite
        – încercați să aflați dacă e adevărat că anumite gusturi se simt în anumite zone ale limbii

      • Simțul tactil

        Simțul tactil se referă la ce anume simțim cu pielea noastră. Pielea noastră, acest organ lung și mare, care ne protejează interiorul. Drept urmare, e important ca pielea noastră să facă (desigur, cu ajutorul creierului) diferența dintre o atingere plăcută și una periculoasă.
        Atunci când o persoană are dificultăți în a procesa informațiile senzoriale legate de simțul tactil, această diferență nu se mai face atât de ușor, astfel încât fie crește foarte mult toleranța la durere, ceea ce poate fi periculos, fie crește foarte mult sensibilitatea, astfel încât orice atingere este dureroasă și/sau neplăcută din punct de vedere psihologic.

        Activități pe care să le faci cu copilul pentru dezvoltarea simțului tactil:

        – alegeți împreună 10 obiecte pe care le puteți folosi pentru a atinge pielea (care să ofere experiențe senzoriale diferite). ”Cobaiul” este legat la ochi, iar ”omul de știință” pune obiectele respective, pe rând, în contact cu pielea cobaiului. Cobaiul trebuie să ghicească ce obiect l-a atins.
        – așezați în fața copilului două castroane mari. Unul din castroane conține apă caldă, iar celălalt apă rece. Invitați copilul să bage mâinile în castroane, numărați până la 5, apoi schimbați castroanele între ele (astfel încât, mâna care a stat în apă caldă să fie acum în apă rece și invers).
        – desenați copilului diferite forme geometrice în palmă (sau litere, dacă e un copil care deja știe bine să citească) și lăsați-l să ghicească ce anume ați desenat
        – invitați copilul să meargă desculț pe diferite suprafețe

      • Simțul vestibular

        Simțul vestibular se referă la poziționarea noastră în spațiu, la echilibru, la orientare. Informațiile sunt corelate cu imaginile și sunetele pe care le percepem și ajută la orientarea noastră fizică în lume. Simțul vestibular ne transmite și în ce poziție stăm (orizontal sau vertical sau cu capul în sus sau cu capul în jos) în funcție de cum e amplasat capul în raport cu forța gravitațională. Inteligent, nu?
        De exemplu, atunci când avem urechile înfundate, simțul vestibular funcționează cu dificultate.
        Atunci când o persoană are dificultăți legate de acest simț, pare mai împiedicată, cade ușor, îi e greu să facă sport.

        Activități pe care să le faci cu copilul pentru dezvoltarea simțului vestibular:

        – mersul pe o bicicletă pentru copii sau pe o trotinetă pentru copii, sau pe role, sau pe skateboard
        – jocurile fizice, în care (în funcție de toleranța copilului) adultul îl transformă în avion, în elicopter, în săgeată, îl sucește și răsucește cu capul în sus, în jos, în toate felurile (util și pentru simțul proprioceptiv, vezi mai jos)
        – faceți astfel de activități în timp ce copilul este privat de simțul vizual și auditiv (legat la ochi și cu căști de antifonare la urechi); recomand activitatea aceasta cu copii mai mari. Cei mici tind să se sperie
        – sau… pur și simplu mergeți cu copilul în parc și lăsați-l să se urce pe toate jucăriile, să coboare, să stea cu capul în sus sau în jos, să sară, să-și țină echilibrul.

      • Simțul proprioceptiv

        Simțul proprioceptiv este foarte asemănător cu cel vestibular. Dacă simțul vestibular ne ajută să ne poziționăm în spațiu în funcție de cum și unde stă capul nostru, simțul proprioceptiv își ia informațiile de la mușchii noștri, de la ligamente și încheieturi. Copiii au nevoie de joacă liberă pentru a-și dezvolta acest simț. Adesea ei au comportamente care pe noi, adulții, ne enervează și-atunci îi oprim. Dar nu știm că îi oprim din a-și trezi și dezvolta acest simț foarte important.
        Când mai lucrez cu părinți care sunt iritați sau se tem pentru copiii lor care își mestecă gulerul de la hanorac, sau care pun mâna ”pe toate alea”, care se bâțâie permanent, care se joacă prin împins și-așa mai departe, le trimit, adesea, să urmărească acest filmuleț care explică toate aceste comportamente.
        Vă invit și pe voi să-l urmăriți. Iar la final o să vedeți câteva idei de activități/jocuri pe care să le inițiați cu copiii, sau pe care să nu le mai opriți atunci când copiii sunt antrenați în ele:

 

  • Simțul interoceptiv

    Simțul interoceptiv este cel mai nou simț despre care se discută și se referă la senzațiile pe care le simțim în corpul nostru. Foamea, setea, nevoia de a merge la toaletă, dureri, felul în care se simte o gură de apă rece alunecând pe gât în jos. Toate astea le simțim datorită simțului introceptiv.
    Din păcate, de multe ori sabotăm acest simț atunci când hrănim copilul neînfometat, atunci când îl invităm să folosească olița după programul pe care îl dictăm noi.
    Ca activități nu vă recomand mare lucru, decât să invitați copilul să asculte ce simte corpul lui. Să asculte dacă burtica lui îi spune că îi e foame, sau dacă pipi vrea să iasă afară, de exemplu.

Cum ajungi de la Mary Poppins la discuții despre echilibru

Cum ajungi de la Mary Poppins la discuții despre echilibru

Drept urmare, weekendul trecut am decorat. Și ca să fie treaba treabă, pe lângă faptul că am curățat casa, am decorat-o și am gătit prăjitură cu mere, ne-am mai uitat și la un film. Nu de groază, nu înspăimântător, ci … Mary Poppins. Pentru că eu sunt un suflet bătrân și nostalgic, ne-am uitat la varianta din 1967, cea cu Julie Andrews.

Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?

Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?

Nu cred că era reuniune de familie unde o mătușă parfumată, care pupă copilul cu lichid de multă salivă pe obraji, să nu scoată prin buzele rujate așa o întrebare. Dacă nu era o mătușă, sigur era un unchi, sau o vecină, sau o prietenă de familie, sau domnul care venea să repare țevile. Iar înainte de acești oameni, întrebarea era pusă de mama și tata, de bunica și bunicu’. Ce să mai, o întrebare pe buzele tuturor celor care aveau un copil în față.

Locuri de vizitat pe lângă București

Locuri de vizitat pe lângă București

Cu ocazia asta am descoperit multe locuri frumoase, iar unele dintre ele chiar la un mers cu bicicleta de casă. La ieșirea din cartier este un lac, unde se vede foarte frumos apusul de soare (și cred că și răsăritul, dar nu suntem atât de matinali). În jurul cartierului unde locuim sunt câmpuri întregi cu grâu tânăr și verde întâi, apoi galbene ca o mare de rapiță, poți culege soc, poți pescui, poți face un picnic sub o salcie imensă, pe malul apei.