Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Scris de Diana Vijulie

Când am împlinit 36 de ani (adică vara asta), ziua de 20 nu m-a prins acasă, ci în deplasare. Luna iulie și o parte din luna iunie le-am petrecut în Spania, iar de ziua mea eram în Bilbao. Și pentru că eram în Bilbao, n-am avut tort, n-am pus lumânări, n-am făcut petrecere, iar copiii au fost suprinși de cum arată o zi de naștere fără tort, lumânări și petrecere. În schimb, am zis că vreau să-mi petrec ziua (sau jumătate de zi) la muzeul de artă contemporană Guggenheim și a fost cea mai bună decizie pe care am putut să o iau.

Mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit tare bine la muzeu. Pe lângă asta, eram și foarte curioasă cum vor trăi copiii contactul cu arta modernă, care, de multe ori, pare de neînțeles. Sau poate că pare de neînțeles pentru adulți, care prin artă înțeleg un anume tip de artă: arta-poză. Dar m-au surprins copiii și mi-au depășit toate așteptările.

Primul exponat pe care l-am văzut a fost păianjenul din afara expoziției, cu care Fip abia aștepta să se pozeze. Sculptura se numește, de fapt, ”Maman” și reprezintă o metaforă pentru mama artistei Louise Bourgeois. În descrierea operei, artista spune așa: ”Păianjenul este o odă pentru mama mea. A fost cea mai bună prietenă a mea. Ca un păianjen, mama mea era țesătoare. Familia mea se ocupa cu restaurarea tapiseriei, iar mama mea se ocupa de atelier. La fel ca păianjenii, mama era foarte isteață. Păianjenii sunt prezențe prietenoase, care mănâncă țânțari. Știm că țânțarii răspândesc boli și, prin urmare, sunt nedorite. Deci, păianjenii sunt de ajutor și de protecție, la fel ca mama mea.”

Apoi ne-am minunat de câinele de flori din fața muzeului, păzitorul artei. Miroase de la metri distanță (și nu miroase ca Doni) și este plin de bondărei. Reprezintă optimism, încredere și siguranță, ceea ce este evident când compui un câine uriaș din flori. Minunat.

În interiorul expoziției nu am ratat nimic și i-am întrebat mult pe copii ce părere au, ce cred ei că reprezintă anumite opere, ce simt când se uită la ele și mai puțin dacă le plac sau nu. Au fost foarte impresionați la început de efectele speciale ale ecranelor de la parter, cu toate oglinzile și culorile lor și a trebuit să venim cu ceva mai multe detalii apropos de expoziția video a Ceciliei Bengolea – Animation in Water, din care copiii n-au tras prea multe concluzii.

Ne-a plăcut mult (mie și copiilor) The Matter of Time, o sculptură gigantică, un labirint care evoluează de la forme mai simple la forme mai complicate, în care am simțit că am devenit și noi bucăți active din el. Plimbându-ne printre culoare, am explorat opera nu doar cu simțul vizual, cum se întâmplă adesea atunci când mergi la muzeu, ci cu toate simțurile. Formele contribuiau la o percepție mereu schimbătoare a spațiului și a poziționării corpului în spațiu, dar și a sunetului, mirosul materialului contribuia și el, tactil pereții erau surprinzători. Plus implicarea corporală întreagă, aceea de a te plimba prin lucrarea artistului. Minunat. Am ieșit foarte entuziasmați de acolo.

Apoi am început să interpretăm ce vedam. Și aici m-au surprins copiii amândoi cu viziunea lor asupra lumii. Foarte realistă, ce să spun. Ba chiar Ema a surprins motivul pentru care unele lucrări arată extrem de simplist: rebeliune i-a zis ea și-apoi când le-am povestit despre cum s-au născut aceste curente artistice a putut să dea și un context mai mare chestiunii pe care o intuise ea prea bine. Dacă vreți și un film interesant pe acest subiect, vă recomand ”Never Look Away”.

Am auzit de la copii despre tablouri care reprezintă ”în fiecare lucru rău e și ceva bun și invers”, ”cum omul se inspiră pentru artă din univers” (în tabloul de mai jos), ”în fiecare clipă din viața noastră suntem aceeași însă diferiți” și câte și mai câte, reale toate, cu un sens incredibil.

Concluziile ambilor au fost că le-a plăcut, iar Fip a avut revelația de la 6 ani și jumătate că oricine poate face artă, dacă are o idee bună. Chiar și el. Ceea ce e foarte adevărat.

Într-una din camere am găsit chiar și o operă de artă pe care o avem și noi acasă: un parfum. Nu un parfum Hermes sau un parfum Dior, ci parfumul al cărui miros l-am moștenit de la bunica mea și pe care l-am asociat și cu mine, chiar dacă e un parfum greu, pe care-l folosesc extrem de rar: Shalimar

Next stop: Guggenheim din New York. Până atunci o să mai treacă multă apă pe Dâmboviță, însă dacă aveți ocazia să expuneți copiii și la bucățele artistice mai puțin conformiste, vă recomand să o faceți. Și-apoi să-i întrebați pe ei ce gândesc și ce simt despre asta. Mă gândeam inițial că i-am ajutat să-și lărgească orizonturile, povestindu-le mereu și arătându-le atât bucățele conformiste de viață, cât și chestiuni mai altfel. Însă acum îmi dau seama că, de fapt, n-am făcut nimic excepțional, ci doar nu i-am împiedicat să-și închidă orizonturile.

 

Rețetă de prânz în 4 minute pentru Supermom

Rețetă de prânz în 4 minute pentru Supermom

facebookinstagramyoutuberss E deja o săptămână de când copilul de școală s-a întors în online. După o perioadă destul de scurtă în care aveam jumătate de zi să-mi îndeplinesc separat rolurile din viața asta, sunt înapoi în aceeași oală în care sunt mamă, bucătăreasă,...

Cum să-ți faci un plan imperfect de mâncare

Cum să-ți faci un plan imperfect de mâncare

facebookinstagramyoutuberssAcum 5 ani, când Fip era micuț, dar și Ema era micuță era nevoie să fim foarte organizați, ca să n-o luăm razna. Sincer, am tot scris și rescris și reformulat fraza anterioară, ca să evit exagerarea asta, dar mi-am dat seama că nu e chiar o...

Galeta cu afine – încă o rețetă simplă, imposibil de ratat

Galeta cu afine – încă o rețetă simplă, imposibil de ratat

facebookinstagramyoutuberssBună ziua și bun venit în colțișorul nostru de gătit. Astăzi v-am pregătit una din rețetele mele favorite. Ba chiar aș putea spune că v-am pregătit rețeta mea favorită din perioada asta, având în vedere că ”în perioada asta” încă mai am două...

Rulouri cu scorțișoară din aluatul meu de cozonac

Rulouri cu scorțișoară din aluatul meu de cozonac

facebookinstagramyoutuberssA trecut Paștele și dintr-un pliculeț de drojdie căpătat cu prețul vieții (notă pentru copiii copiilor noștri, care n-au prins pandemia: drojdia și-a costat în vremurile acestea prețul ei în aur și era la fel de prezentă în magazine ca și...

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Când am împlinit 36 de ani (adică vara asta), ziua de 20 nu m-a prins acasă, ci în deplasare. Luna iulie și o parte din luna iunie le-am petrecut în Spania, iar de ziua mea eram în Bilbao. Și pentru că eram în Bilbao, n-am avut tort, n-am pus lumânări, n-am făcut petrecere, iar copiii au fost suprinși de cum arată o zi de naștere fără tort, lumânări și petrecere. În schimb, am zis că vreau să-mi petrec ziua (sau jumătate de zi) la muzeul de artă contemporană Guggenheim și a fost cea mai bună decizie pe care am putut să o iau.

Mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit tare bine la muzeu. Pe lângă asta, eram și foarte curioasă cum vor trăi copiii contactul cu arta modernă, care, de multe ori, pare de neînțeles. Sau poate că pare de neînțeles pentru adulți, care prin artă înțeleg un anume tip de artă: arta-poză. Dar m-au surprins copiii și mi-au depășit toate așteptările.

Primul exponat pe care l-am văzut a fost păianjenul din afara expoziției, cu care Fip abia aștepta să se pozeze. Sculptura se numește, de fapt, ”Maman” și reprezintă o metaforă pentru mama artistei Louise Bourgeois. În descrierea operei, artista spune așa: ”Păianjenul este o odă pentru mama mea. A fost cea mai bună prietenă a mea. Ca un păianjen, mama mea era țesătoare. Familia mea se ocupa cu restaurarea tapiseriei, iar mama mea se ocupa de atelier. La fel ca păianjenii, mama era foarte isteață. Păianjenii sunt prezențe prietenoase, care mănâncă țânțari. Știm că țânțarii răspândesc boli și, prin urmare, sunt nedorite. Deci, păianjenii sunt de ajutor și de protecție, la fel ca mama mea.”

Apoi ne-am minunat de câinele de flori din fața muzeului, păzitorul artei. Miroase de la metri distanță (și nu miroase ca Doni) și este plin de bondărei. Reprezintă optimism, încredere și siguranță, ceea ce este evident când compui un câine uriaș din flori. Minunat.

În interiorul expoziției nu am ratat nimic și i-am întrebat mult pe copii ce părere au, ce cred ei că reprezintă anumite opere, ce simt când se uită la ele și mai puțin dacă le plac sau nu. Au fost foarte impresionați la început de efectele speciale ale ecranelor de la parter, cu toate oglinzile și culorile lor și a trebuit să venim cu ceva mai multe detalii apropos de expoziția video a Ceciliei Bengolea – Animation in Water, din care copiii n-au tras prea multe concluzii.

Ne-a plăcut mult (mie și copiilor) The Matter of Time, o sculptură gigantică, un labirint care evoluează de la forme mai simple la forme mai complicate, în care am simțit că am devenit și noi bucăți active din el. Plimbându-ne printre culoare, am explorat opera nu doar cu simțul vizual, cum se întâmplă adesea atunci când mergi la muzeu, ci cu toate simțurile. Formele contribuiau la o percepție mereu schimbătoare a spațiului și a poziționării corpului în spațiu, dar și a sunetului, mirosul materialului contribuia și el, tactil pereții erau surprinzători. Plus implicarea corporală întreagă, aceea de a te plimba prin lucrarea artistului. Minunat. Am ieșit foarte entuziasmați de acolo.

Apoi am început să interpretăm ce vedam. Și aici m-au surprins copiii amândoi cu viziunea lor asupra lumii. Foarte realistă, ce să spun. Ba chiar Ema a surprins motivul pentru care unele lucrări arată extrem de simplist: rebeliune i-a zis ea și-apoi când le-am povestit despre cum s-au născut aceste curente artistice a putut să dea și un context mai mare chestiunii pe care o intuise ea prea bine. Dacă vreți și un film interesant pe acest subiect, vă recomand ”Never Look Away”.

Am auzit de la copii despre tablouri care reprezintă ”în fiecare lucru rău e și ceva bun și invers”, ”cum omul se inspiră pentru artă din univers” (în tabloul de mai jos), ”în fiecare clipă din viața noastră suntem aceeași însă diferiți” și câte și mai câte, reale toate, cu un sens incredibil.

Concluziile ambilor au fost că le-a plăcut, iar Fip a avut revelația de la 6 ani și jumătate că oricine poate face artă, dacă are o idee bună. Chiar și el. Ceea ce e foarte adevărat.

Într-una din camere am găsit chiar și o operă de artă pe care o avem și noi acasă: un parfum. Nu un parfum Hermes sau un parfum Dior, ci parfumul al cărui miros l-am moștenit de la bunica mea și pe care l-am asociat și cu mine, chiar dacă e un parfum greu, pe care-l folosesc extrem de rar: Shalimar

Next stop: Guggenheim din New York. Până atunci o să mai treacă multă apă pe Dâmboviță, însă dacă aveți ocazia să expuneți copiii și la bucățele artistice mai puțin conformiste, vă recomand să o faceți. Și-apoi să-i întrebați pe ei ce gândesc și ce simt despre asta. Mă gândeam inițial că i-am ajutat să-și lărgească orizonturile, povestindu-le mereu și arătându-le atât bucățele conformiste de viață, cât și chestiuni mai altfel. Însă acum îmi dau seama că, de fapt, n-am făcut nimic excepțional, ci doar nu i-am împiedicat să-și închidă orizonturile.

 

Rețetă de prânz în 4 minute pentru Supermom

Rețetă de prânz în 4 minute pentru Supermom

facebookinstagramyoutuberss E deja o săptămână de când copilul de școală s-a întors în online. După o perioadă destul de scurtă în care aveam jumătate de zi să-mi îndeplinesc separat rolurile din viața asta, sunt înapoi în aceeași oală în care sunt mamă, bucătăreasă,...

Cum să-ți faci un plan imperfect de mâncare

Cum să-ți faci un plan imperfect de mâncare

facebookinstagramyoutuberssAcum 5 ani, când Fip era micuț, dar și Ema era micuță era nevoie să fim foarte organizați, ca să n-o luăm razna. Sincer, am tot scris și rescris și reformulat fraza anterioară, ca să evit exagerarea asta, dar mi-am dat seama că nu e chiar o...

Galeta cu afine – încă o rețetă simplă, imposibil de ratat

Galeta cu afine – încă o rețetă simplă, imposibil de ratat

facebookinstagramyoutuberssBună ziua și bun venit în colțișorul nostru de gătit. Astăzi v-am pregătit una din rețetele mele favorite. Ba chiar aș putea spune că v-am pregătit rețeta mea favorită din perioada asta, având în vedere că ”în perioada asta” încă mai am două...

Rulouri cu scorțișoară din aluatul meu de cozonac

Rulouri cu scorțișoară din aluatul meu de cozonac

facebookinstagramyoutuberssA trecut Paștele și dintr-un pliculeț de drojdie căpătat cu prețul vieții (notă pentru copiii copiilor noștri, care n-au prins pandemia: drojdia și-a costat în vremurile acestea prețul ei în aur și era la fel de prezentă în magazine ca și...

Locul dulce între pandemie și normalitate

Locul dulce între pandemie și normalitate

Scris de Diana Vijulie

La granița dintre ”e pandemie și stăm toți izolați de alți oameni” și ”am început să dăm drumul la treabă” e o micuță fâșie foarte confortabilă, ”the sweet spot”,  în care putem avea parte de părțile bune din ambele bucăți de viață: încă nu ne-am întors toți la lucratul de la birou tot timpul (și poate că nici nu se va mai întâmpla asta vreodată, pentru că citeam că nici angajatorii nu se înghesuie să-și cheme oamenii înapoi la birou și nici angajații nu vor să renunțe prea ușor la a face 30 de secunde până la birou și la a purta haine de muncă doar în partea de sus a corpului), dar viața din exterior începe să se deschidă și să revină, cât de cât, la normal. 

În acest ”sweet spot”, în care nu-i musai să ne întoarcem la muncă, dar putem călători, de exemplu, există oportunitatea de a munci de oriunde din lume. De a te muta cu domiciliul în orice colț al lumii (da, știu. Lumea ne e cubică și n-are colțuri). Sigur, e important dacă ești angajat să știi care sunt reglementările referitoare la spațiul de unde poți lucra (de exemplu, că e o diferență între telemuncă și munca de la domiciliu și care sunt condițiile).

Pentru mine nu e important, pentru că lucrez pentru mine și-am aprobat deja că pot munci din altă parte, atâta timp cât am internet și intimitate pentru ședințe. Munca mea nu se pretează în totalitate la a fi făcută de pe plajă sau dintr-o cafenea, dar parțial pot face și asta: atunci când îmi fac rapoaratele și planurile de tratament, atunci când scriu articole ca acesta, atunci când îmi fac grafica pentru diferite proiecte sau prezentările pentru cursuri. Doar ședințele-s musai de făcut dintr-un spațiu intim.

Din toamnă probabil că ”beneficiile” pandemiei vor începe să pălească. Voi redeschide cabinetul și voi reîncepe să lucrez față în față, cel puțin cu acei clienți vaccinați, cu care pot împărți o cameră în timp ce am voie să le văd toată fața, fără să-i pun în pericol, însă până atunci, biroul meu de vară se mută mai aproape de plajă. Pe de altă parte, abia aștept să intru în contact autentic cu oamenii, fără să o facem doar de la brâu în sus, prin intermediul unui ecran. 

Vara ta cum o să arate?

 

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

facebookinstagramyoutuberssCând am împlinit 36 de ani (adică vara asta), ziua de 20 nu m-a prins acasă, ci în deplasare. Luna iulie și o parte din luna iunie le-am petrecut în Spania, iar de ziua mea eram în Bilbao. Și pentru că eram în Bilbao, n-am avut tort, n-am...

Locul dulce între pandemie și normalitate

Locul dulce între pandemie și normalitate

facebookinstagramyoutuberss La granița dintre ”e pandemie și stăm toți izolați de alți oameni” și ”am început să dăm drumul la treabă” e o micuță fâșie foarte confortabilă, ”the sweet spot”,  în care putem avea parte de părțile bune din ambele bucăți de viață: încă nu...

De ce nu putem să avem lucruri frumoase

De ce nu putem să avem lucruri frumoase

Bună dimineața tuturor, mai ales familiilor cu copii, care știu că mă citesc mai mult decât familiile fără copii. Astăzi nu o să vină un articol despre Cum să... fii mama perfectă, să-ți crești copiii perfect echilibrați emoțional, susții copilul să-și atingă în...

Primul lucru pe care o să-l facem în 2021 și noul dormitor

Primul lucru pe care o să-l facem în 2021 și noul dormitor

Știți că ziceam la începutul pandemiei că dacă tot o să stăm atât de mult în casă, o să ne-o zugrăvim singuri pe toată? Haha. Mai ziceam atunci câ în câteva luni învăț și o limbă nouă și că nu mai știu ce mai fac. Mă dau de 3 ori peste cap și mă transform în femeia...

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

În curtea prăfoasă și gri e ora la care apusul se transformă în răsărit. Nu mă întreba de unde știu cum se poate transforma un apus în răsărit. Nici măcar de unde știu că nu e invers. E așa cum e, așa cum trebuie să fie lucrurile. E o lume în care există doar apus și...

Locul dulce între pandemie și normalitate

La granița dintre ”e pandemie și stăm toți izolați de alți oameni” și ”am început să dăm drumul la treabă” e o micuță fâșie foarte confortabilă, ”the sweet spot”,  în care putem avea parte de părțile bune din ambele bucăți de viață: încă nu ne-am întors toți la lucratul de la birou tot timpul (și poate că nici nu se va mai întâmpla asta vreodată, pentru că citeam că nici angajatorii nu se înghesuie să-și cheme oamenii înapoi la birou și nici angajații nu vor să renunțe prea ușor la a face 30 de secunde până la birou și la a purta haine de muncă doar în partea de sus a corpului), dar viața din exterior începe să se deschidă și să revină, cât de cât, la normal. 

În acest ”sweet spot”, în care nu-i musai să ne întoarcem la muncă, dar putem călători, de exemplu, există oportunitatea de a munci de oriunde din lume. De a te muta cu domiciliul în orice colț al lumii (da, știu. Lumea ne e cubică și n-are colțuri). Sigur, e important dacă ești angajat să știi care sunt reglementările referitoare la spațiul de unde poți lucra (de exemplu, că e o diferență între telemuncă și munca de la domiciliu și care sunt condițiile).

Pentru mine nu e important, pentru că lucrez pentru mine și-am aprobat deja că pot munci din altă parte, atâta timp cât am internet și intimitate pentru ședințe. Munca mea nu se pretează în totalitate la a fi făcută de pe plajă sau dintr-o cafenea, dar parțial pot face și asta: atunci când îmi fac rapoaratele și planurile de tratament, atunci când scriu articole ca acesta, atunci când îmi fac grafica pentru diferite proiecte sau prezentările pentru cursuri. Doar ședințele-s musai de făcut dintr-un spațiu intim.

Din toamnă probabil că ”beneficiile” pandemiei vor începe să pălească. Voi redeschide cabinetul și voi reîncepe să lucrez față în față, cel puțin cu acei clienți vaccinați, cu care pot împărți o cameră în timp ce am voie să le văd toată fața, fără să-i pun în pericol, însă până atunci, biroul meu de vară se mută mai aproape de plajă. Pe de altă parte, abia aștept să intru în contact autentic cu oamenii, fără să o facem doar de la brâu în sus, prin intermediul unui ecran. 

Vara ta cum o să arate?

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

facebookinstagramyoutuberssCând am împlinit 36 de ani (adică vara asta), ziua de 20 nu m-a prins acasă, ci în deplasare. Luna iulie și o parte din luna iunie le-am petrecut în Spania, iar de ziua mea eram în Bilbao. Și pentru că eram în Bilbao, n-am avut tort, n-am...

Locul dulce între pandemie și normalitate

Locul dulce între pandemie și normalitate

facebookinstagramyoutuberss La granița dintre ”e pandemie și stăm toți izolați de alți oameni” și ”am început să dăm drumul la treabă” e o micuță fâșie foarte confortabilă, ”the sweet spot”,  în care putem avea parte de părțile bune din ambele bucăți de viață: încă nu...

De ce nu putem să avem lucruri frumoase

De ce nu putem să avem lucruri frumoase

Bună dimineața tuturor, mai ales familiilor cu copii, care știu că mă citesc mai mult decât familiile fără copii. Astăzi nu o să vină un articol despre Cum să... fii mama perfectă, să-ți crești copiii perfect echilibrați emoțional, susții copilul să-și atingă în...

Primul lucru pe care o să-l facem în 2021 și noul dormitor

Primul lucru pe care o să-l facem în 2021 și noul dormitor

Știți că ziceam la începutul pandemiei că dacă tot o să stăm atât de mult în casă, o să ne-o zugrăvim singuri pe toată? Haha. Mai ziceam atunci câ în câteva luni învăț și o limbă nouă și că nu mai știu ce mai fac. Mă dau de 3 ori peste cap și mă transform în femeia...

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

În curtea prăfoasă și gri e ora la care apusul se transformă în răsărit. Nu mă întreba de unde știu cum se poate transforma un apus în răsărit. Nici măcar de unde știu că nu e invers. E așa cum e, așa cum trebuie să fie lucrurile. E o lume în care există doar apus și...

De ce nu putem să avem lucruri frumoase

Bună dimineața tuturor, mai ales familiilor cu copii, care știu că mă citesc mai mult decât familiile fără copii. Astăzi nu o să vină un articol despre Cum să… fii mama perfectă, să-ți crești copiii perfect echilibrați emoțional, susții copilul să-și atingă în totalitate potențialul cognitiv, relaționezi cu tine, ceilalți și lumea, astfel încât să ai o viață împlinită și fericită și să funcționezi autonom și interdependent întru pururea și vecii vecilor.

Astăzi o să fie mai degrabă un articol despre cum să ai copii și nice things on a bugdet nu prea se pupă. Sau nu mereu. Sau nu pentru toată lumea. Așa că azi o să vă povestesc puțintel despre cum a fost acum 3 ani și jumătate, când ne-am luat mașina nouă.

În primul rând, că nu era o mașină nouă. Însă era o mașină mai nouă decât mașina deja veche pe care o conduceam – un Volkswagen Golf 4. Istoria Golfului nostru 4 era destul de lungă. Viața lui începuse în Germania, se intersectase apoi cu viața unui prieten al nostru în România și apoi ajunsese la noi, unde ne purtase pe mine și pe copii prin diferite colțuri ale orașului și împrejurimilor. Nu-mi amintesc să ne fi acompaniat și în vacanțe, pentru că era mic și noi eram mulți și scaunul rear facing al lui Filip era imens, deci în dreapta nu mai încăpea decât o poză a unei persoane, nu persoana în plan 3D. Mașina mergea foarte bine, încă, însă ne temeam că atunci când o să pice, o să pice cu totul, fără drept de apel și de reparații.

În al doilea rând, că deși nu era nouă, era o mașină care-mi plăcea mult. Și la care tot contemplasem eu în decursul timpului. Ne-am gândit atunci mult dacă să luăm tot o mașină mai veche (dar mai nouă decât Golful), o mașină despre care să știm că rezistă bine în timp (eu aveam în minte un autoturism Opel Astra, care era într-un interval de preț destul de generos), însă până la urmă am decis să investim mai mult în mașină și să luăm ceva ce-mi doream, nu doar că era utilă sau mai ieftină. Și am găsit mixul perfect (pentru mine) între o mașină 4×4 și o dimensiune potrivită pentru oraș, între o mașină pătrățoasă, dar nu chiar ca un G Class, o mașină în care să încapă tronul gigantic al lui Filip, dar să nu fie nevoie să iau cu ea curbe cum aș lua cu un tir, care să fie fâșneață, dar să nu consume 20%. Am fost foarte bucuroasă când am cumpărat-o. Țin minte și acum că ne-am dus cu scaunul lui Fip, ca să ne asigurăm că intră în mașină, am primit factura și am lăsat mașina acolo, pentru ultime retușuri, urmând să o ridic când va fi gata. Avantajul de a cumpăra o mașină de la un dealer auto (pe care tot online l-am găsit, nu ne-am dus la recomandarea cuiva) este relația contractuală cu clauze și cu suport în caz că mașina se dovedește ulterior că ar avea probleme. Conform contractului, mici zgârieturi au fost reparate, mici lipsuri au fost umplute și când am luat-o mă aștepta curată și frumos mirositoare.

M-am urcat în ea și am pornit cu ea, așa strălucitoare cum era. Muzica suna frumos în boxe și era liniște în rest, pentru că urma să ia V. copiii de la grădiniță. Acasă, copiii au admirat și ei mașina, au scotocit prin toate sertarele și toate buzunarele ei, au creat povești și a fost fantastic și minunat și extraordinar. Au fost surprinși și de faptul că mașina nu avea schimbător de viteze (în locul schimbătorului este un spațiu de depozitare unde e și priza și loc pentru nimicuri – arată ca o mică piscină pentru păpuși, iar schimbătorul de viteze este montat, de fapt, pe volan). Wow, nu mai văzuseră așa ceva.

A doua zi, după ce am luat copiii de la grădiniță, mi-au cerut să se mai joace puțin în mașină. Încă era nouă pentru ei, încă avea secrete și încă le atrăgea atenția. I-am lăsat, cu cheia scoasă din contact. Ce se putea întâmpla? Țineți minte, a doua zi de când aveam mașina. Păi… Copilul de-al doilea, un copil foarte inventiv, s-a gândit că ar fi o idee bună ca acea piscină de păpuși să aibă și apă, așa că a turnat jumătate de litru de apă minerală în spațiul de depozitare cu priza. Mda. Desigur, priza a încetat să mai funcționeze în secunda 1. Povestea cu reparația prizei este, apoi, lungă, pentru că în service-ul autorizat am aflat inițial că nu era doar siguranța, ci că trebuia dat jos tot bordul pentru a o repara. Zgârcita din mine a decis că era prea scump să-mi bat capul cu așa ceva, așa că a mai durat vreo doi ani în care am funcționat cu un prelungitor de priză trasă din portbagaj până când, un om mai priceput a umblat la panoul de siguranțe și a rezolvat problema de acolo.

Apoi, mașina a trecut prin câte și mai câte. De la a căra o motosapă în portbagaj, până la a se umple de voma cățelului neiubitor de serpentine. A fost la mare și a mers pe nisip (nu, nu pe plajă, însă la Vadu sunt niște drumuri minunate de nisip până la plajă), a fost la munte și a urcat pe viscol. A fost greu de înmatriculat, pentru că instituțiile statului funcționează psihotic și schizoid. Am făcut un accident cu ea. Am ascultat muzică tare în ea. Am culcat copiii în ea. M-am dat pe zăpadă cu ea (nu vă impacientați, eram în pustietate). A fost extensie de cort. A primit upgrade-uri de bărbat priceput (i-a pus lumini în interior, i-a schimbat displayul de Nokia 3310 cu unul pe care pot vedea o hartă pe GPS). Am cărat cu ea biciclete și am tras oameni înzăpeziți înapoi pe drum.

Morala? Nu e una, voiam doar să vă spun că viața în familia noastră e plină de tot felul de lucruri și că nici măcar obiectele n-au o viață prea ușoară și trebuie să ni se adapteze. Dar ies niște povești tare frumoase din experiențele astea, de care ne amintim acum râzând. În a doua zi de când intrasem în posesia ei, când băltea apa în priza mașinii, ei… atunci râdeam mai puțin…

 

Primul lucru pe care o să-l facem în 2021 și noul dormitor

Știți că ziceam la începutul pandemiei că dacă tot o să stăm atât de mult în casă, o să ne-o zugrăvim singuri pe toată? Haha. Mai ziceam atunci câ în câteva luni învăț și o limbă nouă și că nu mai știu ce mai fac. Mă dau de 3 ori peste cap și mă transform în femeia bionică. Nu-s bionică, n-am învățat nici turcă și nici nu mi-am reamintit japoneza, iar casa nu doar că nu-i zugrăvită, ba chiar e mai găurită decât fusese în martie.

Mă rog. Chestia e că primul lucru pe care o să să-l facem în 2021 o să fie să zugrăvim. Bine, nu chiar primul lucru. Primul lucru în 2021 o să fie să bem șampanie și să ne pupăm. Dar primul lucru mare din 2021 acesta o să fie: vin niște oameni în casa noastră și zugrăvesc.

Ei, dar înainte de asta, am mai făcut ceva. Pentru prima oară în vreo 11 ani, am schimbat mobila de dormitor. În restul casei am modificat mereu una-alta. Practic, când ne-am mutat de la apartament aici (acum 6 ani), ne-am luat toată mobila de acolo și am adus-o aici. Și mi s-a părut că niciodată nu s-a potrivit cum trebuia. În living am sucit-o și am răsucit-o. Pune masa, scoate masa. Pune fotoliul în colț, mută-l în fața canapelei, scapă de el, mai ia o canapea. Pune rafturile de cărți în colț, scoate rafturile de cărți din colț. Pune un Billy în capul scărilor, scoate-l. Pune canapeaua pe peretele X, mut-o. Și tot așa. Anul trecut am schimbat și mobila de living și am făcut una potrivită pentru spațiul de aici și pentru nevoile noastre de acum. De atunci n-am mai schimbat lucruri. Apoi, camera copiilor. Copiii sunt mereu în schimbare și-așa a fost și camera lor. Am avut paturi supra-etajate, am scăpat de ele, am avut saltele pe jos, am luat paturi mici. Dulapul l-am mutat de pe un perete pe altul, am montat și demontat dulapuri de jucării (acum au nevoie de mult mai puține, așa că le-am scos) și tot așa și la ei. În birou nu mai zic. A arătat în fel și chip camera aia.

În tot acest tumult, dormitorul a fost mereu același. Până acum câteva luni, când am schimbat mobila și aici. După 11 ani, patul a fost demontat, dulapurile au fost despărțite (unul dat mai departe, unul mutat în holul de la intrare), iar comoda care a fost casă pentru hăinuțe mici de copii și masă de înfășat, s-a dus și ea în alte părți. Și-am făcut mobilă nouă, cap-coadă. Dacă mă uit așa un picuț la ea, îmi dau seama cât de dor mi-a fost să călătoresc în perioada asta, pentru că arată exact ca o cameră de hotel. Și miroase ca o cameră de hotel și o țin mereu ordonată, ca pe o cameră de hotel. Ba chiar făcusem și patul ca într-o cameră de hotel, cu păturica bine băgată sub saltea, dar V urăște asta, așa că am căutat alte moduri hoteliere de a face patul.

Motivul pentru care am schimbat mobila? Motivul meu a fost că-mi place schimbarea și îmi place adrenalina care vine cu ea. Am trecut de la un dormitor dulceag, alb, french country, la unul modern, cu linii drepte, destul de masculin. Motivul lui V a fost mai practic, pentru el noul layout al dormitorului este legat de spațiu. În aranjamentul de acum avem mult mai mult spațiu. Nu o să vă arăt acum poze din el, pentru că suntem la un pas de renovare, cu o gaură mare și gri într-un perete și cu o perdea care nu se potrivește prea bine, dar vă las mai jos modelul de la care m-am inspirat:

 

Și nu-mi dau seama de ce n-am făcut asta de la bun început și de ce nu-s mobilate așa toate dormitoarele micuțe. Practic, în dormitor avem un pat încadrat de un dulap. Și-atât. În spatele patului este o poliță, de lățimea unei cărți, care ține loc de noptieră. Și în rest… Nimic. Dulapul l-am făcut pe comandă, însă pe dimensiunile de la IKEA (ca să ne putem pune în interior accesorii de la ei), iar patul este… verde <3 Atât de verde:

Promit să revin cu poze când or arăta și pereții cum trebuie.

Cum am încercat eu din greu să ajung la Conferința Națională de Analiză Tranzacțională

– Vezi că în weekendul ăla cu 26-27 octombrie vreau să merg la Conferința Națională de Analiză Tranzacțională. O să lipsesc tot weekendul și va trebui să stai tu cu copiii. E ok pentru tine? Aveai/ai alte planuri?

Asta eram eu, acum câteva luni. Destul de multe. Și discutam cu V. despre weekendul meu liber, în care el nu avea nimic plănuit. Ce simplu și frumos e să colaborăm așa, ca să ne îndeplinim nevoile și dorințele amândoi. Tare mult îmi place cum facem lucrurile astea împreună. Suntem faini tare…

Acum ceva mai puține luni, vine și el la mine.

– Vezi că în ultimul weekend din luna octombrie merg cu băieții în deltă. E ok pentru tine?

Sigur că e ok pentru mine, du-te și have fun. Mă bucur când își mai găsește și altceva de făcut decât job, casă, copii. Are nevoie să mai respire și el alt aer decât ”responsabilitate” și ”muncă”. Are nevoie să se distreze și să-i fie bine, să avem apoi ce povesti seara la o înghețată, după ce se culcă amândoi copiii și se face liniște în casă și în cap.

Și sigur mai e și că nu o să duc povestea asta previzibilă în derizoriu, plecând de la premisa că încă nu v-ați prins că ”ultimul weekend din luna octombrie” și ”weekendul ăla cu 26-27 octombrie” e unul și același weekend. Vreau doar să vă spun că eu am crezut că el a luat în calcul weekendul meu când l-a plănuit pe-al lui și nici măcar nu am verificat, iar el a presupus că eu am luat în calcul weekendul meu când am spus că e ok pentru mine. În fine, fast forward, ne trezim acum o lună în discuția ”oh, fuck, e același weekend! Și-acum, ce?”

Cum facem, deci, eu să merg la conferință, el să meargă în Deltă, iar copiii să aibă și ei un weekend frumos?

Planul 1 – Vacanță la bunicii de departe

Nu-i nimic, nu ne panicăm. De ce să ne panicăm? ”Ultimul weekend din octombrie”, aka ”weekendul ăla cu 26-27 octombrie” e un weekend de vacanță și oricum copiii și-au propus la sfârșitul verii ca prima vacanță pe care o vor avea să o petreacă la bunici. Nicio grijă, îi ducem acolo. Toată lumea e fericită.

Cum s-a stricat planul: Se organizează tabără de vacanță la școala Emei.

Planul 2 – Se duc în weekend la bunica de aproape

OK, dacă în vacanță e tabăra în care Ema vrea să meargă, nu-i niciun bai. Da, nu pot merge la bunicii de departe, pentru că nu merită un drum așa lung doar ca să stea acolo două zile. Dar nici la mama n-au mai fost de mult timp și au tot spus că vor să meargă. Asta e soluția. Vor petrece weekendul la mama.

Cum s-a stricat planul: Ema pleacă în tabără de duminică.

Planul 3 – Vine bunica la noi în weekend

”Respiră, Diana. E ok. Nu-i panică. Vineri îi duci pe copii la școală și la grădiniță, tu te duci la conferință (vinerea e zi de preconferință, iar tema – una din preferatele mele – e reprezentată de ”Etapele de dezvoltare ale copiilor”), seara iei copiii, mergi la mama, o iei pe mama, veniți toți acasă, sâmbătă tu mergi la conferință, mama rămâne acasă cu copiii, duminică duci copilul mare la autocar, întârzii puțin la conferință și ajungi. Great, plan minunat!”

Cum s-a stricat planul: Ziua de preconferință începe de la ora 16.00.

Planul 4 – Copiii stau acasă vineri

Ok, hai că am găsit soluție și la problema asta. Da, n-aș putea ajunge la preconferința care începe la 4 dacă ar fi să iau copiii de la școală și grădiniță tot cam pe la ora aia, așa că cel mai simplu ar fi să o rog pe mama să vină de joi seara și să-i țin pe copii acasă vineri. Ce simplu, nu-i nicio panică. Super! Ce bine mă descurc!

Cum s-a stricat planul: La școală e petrecere de halloween vineri.

Planul 5 – Mă enervez și nu mă mai duc nicăieri!

Pe la 4 dimineața, după ce l-am culcat pe Fip înapoi, m-am învârtit în pat ca un pui la rotisor. Îmi mai curg și ochii, sigur fac conjunctivită. Fip tușește, sigur răcește iar, am dat banii degeaba pe purificator (până la urmă, n-am făcut conjunctivită, ci am răcit eu, nu el). Oricum o dau, e complicat. Ema vrea la petrecere, deci n-am cum s-o țin acasă, deci ratez preconferința. Duminică oricum ajung cu jumătate de zi mai târziu. Toată bătaia asta de cap pentru o zi de conferință – cea de sâmbătă. Nu mai vreau și nu mai pot și-s furioasă până peste cap că nu pot avea și eu un amărât de weekend liniștit, în care să nu fie nevoie să mut munți ca să mă pot duce în treaba mea. Nu mai fac nimic, gata! Stau acasă furioasă pe de-o parte și liniștită pe de altă parte că nu mai are ce plan să mi se prăbușească în cap și gata! Gata! (vă rog să observați poziția victimizantă în care m-am dus și cum am ”muncit din greu” și-am ”încercat din greu” să găsesc o soluție (sau mai multe); despre acest Driver – ”Muncește/Încearcă din greu”, puteți citi mai multe în articolul meu ”Cele 5 Drivere – Impulsurile pilotului automat

Cum s-a stricat planul: M-am plâns unei prietene, care a venit cu o reacție diferită.

Planul 6 – Așa-i viața în mișcare, nu-s eu o victimă decât dacă renunț la atitudinea flexibilă

Nonșalanța cu care ea nu a intrat în drama mea și soluția simplă pe care a invitat-o m-a făcut să văd cu alți ochi gândurile, emoțiile și comportamentul meu. ”Nu poate prietena ta să o ia pe Ema de la școală?” a fost întrebarea simplă, dar nu întrebarea a fost momentul Aha, ci felul cum a adresat-o. Sunt convinsă că dacă ar fi intrat în drama mea, răspunsul meu de victimă neputincioasă ar fi fost ”Da, dar cu Fip ce pot face, ea nu-i poate lua pe amândoi, și-oricum ea nu stă în cartier cu noi, deci e complicat, mai bine nu, etc. etc. etc”.

Însă, naturalețea ei m-a făcut să gândesc instant o altă soluție (Fip rămâne acasă cu mama, pe Ema o ia o altă prietenă, care stă în cartier cu noi, deci o poate lăsa acasă la mama și la Fip) și, mai mult decât atât, dacă o fi să pice și planul ăsta, o să-mi amintesc de răspunsul ei și în loc să mă blochez și să fac un atac de panică, o să prefer să fiu flexibilă și să mă gândesc la altceva. Pentru că așa e viața: se întâmplă lucruri în ea, iar când lucrurile se întâmplă, pot răspunde, sau mă pot închide. Pare mai sănătos să răspund, așa că asta voi face. Ce se poate întâmpla mai departe?

Cum s-a stricat planul: Încă nu s-a stricat și probabil nici n-o să se strice, atâta timp cât îmi păstrez atitudinea creatoare și nu pe cea de victimă. Dar, vedem…

3 moduri în care să porți un tulle ca o neprințesă

3 moduri în care să porți un tulle ca o neprințesă

Ehei, știți ce-mi place mie? Îmi plac multe. Serile, să joc Monopoly cu copiii, muzica, florile, ordinea, cărțile, o casă curată (dacă ar fi a mea, ar fi și mai bine :))), bocancii, verdele și fustele de balerine. 

Și-mi mai place și că, de când lucrez de-acasă, sunt mai flexibilă în felul în care îmi dau voie să mă îmbrac, mai ales pentru că de la talie în jos nu se vede cum arăt. Și nu, nu stau în pantaloni de pijama, așa cum poate că vă așteptați să spun, ci astăzi vreau să vă povestesc despre fusta mea preferată de … tulle. Și cum o potrivesc eu, ca să nu fiu prea Cenușăreasa mahmură după bal. 

Jurnal de lucrat de-acasă

Jurnal de lucrat de-acasă

În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin.
Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

În curtea prăfoasă și gri e ora la care apusul se transformă în răsărit.
Nu mă întreba de unde știu cum se poate transforma un apus în răsărit. Nici măcar de unde știu că nu e invers.
E așa cum e, așa cum trebuie să fie lucrurile.
E o lume în care există doar apus și răsărit, iar soarele nu reușește niciodată să aducă lumină și căldură peste oamenii ca niște statui, la fel de prăfoși și ei și gri.
E o lume ca un GIF fără sonor, o lume care se repetă la infinit, care nu are nici început, nici sfârșit, ci stă suspendată printre alte lumi, ca o roșie coaptă într-o lădiță plină cu alte roșii coapte. La fel, însă diferite. Rotunde, însă nu de tot. Roșii, dar cu nuanțe. Mici, mari, mai proaspete, mai vechi. Mute și dureroase.

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd curtea cu pământul ei bătătorit în culori uscate și înecăcioase, cu particule de praf ca norii, care levitează la două palme de sol.
Prin praful ca un brâu, timpul stă în loc. Și, odată cu el, orice mișcare, orice gând, orice imagine. 

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd în partea stângă căsuța necunoscută, dar atât de dragă mie.
Și ea e gri și pare să fie acolo din aceleași vremuri străvechi și infinite ca brâul de praf.
E gârbovită și mută, uscată și neprimitoare, tristă și semeață, ca o vânzătoare de la ghișeul de la Poștă, care-ți vorbește răstit, însă vezi în ochii ei durerea micii ei vieți, ca două lacuri adânci și secate, în care nu va mai fi niciodată apă sau viață sau timp. 

 

Casa e acolo la fel cum mama e pentru copilul mic, atât de mic încât nu știe nici că are mâini, sau gânduri sau vreme, sau că există.
Fără casă, lumea n-ar exista. Fără mamă, copilul s-ar evapora, dus de vânt și presărat printre petale de margarete, fără tristețe sau cuvinte, în liniște și negru.
Casa, mama lumii, veghează dintr-un colț la mersul vieții. Trăiește și ea atemporal fără viață și știe că nu poate face nimic chiar de va fi ca cineva să vină să schimbe lumea. Pentru că lumea ei nu poate fi schimbată. Casa e inutilă și atât de importantă, în același timp. 

 

În fața casei fără viață și suflu, sare coarda o fetiță cu două cozi.
Poartă și ea, asemeni lumii ei, o rochie de culoarea prafului de toamnă târzie, în straturile de maro ale unei păduri la apus, când crengile copacilor dezbrăcate de viața frunzelor au rămas încremenite, ca țipătul surd al unui copil pe care mama lui nu-l va mai naște niciodată. Șosetele-i sunt albe, iar pantofii curați. Praful levitează, într-adevăr, la două palme de tălpile ei. De parcă doar picioarele i-ar putea respira aer curat în lumea ei gri, dintre apus și răsărit. 

 

O privesc pe fetiță din spatele ulucilor aproape negre și-mi dau seama că între noi nu e un gard, ci o viață, o lume, un univers întreg. Fetița cu cozi și rochie de culoarea țipătului și ororii râde vesel, în timp ce numără la infinit săriturile ei cu coarda. Unu, doi, trei, patru, cinciUnu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.
 Apoi o ia de la început, cu aceeași veselie care nu poate provoca decât durere și neputință. E atât de aproape, însă atât de departe de mine, pentru că brâul de praf nu-i doar particule mici de univers, ci universul în sine. Particule mici de timp, iar fiecare particulă e câte o viață de om, prin care trebuie să treci ca să ajungi de la uluci până la ea. 

 

Mi-e dor de fetița asta pe care n-am cunoscut-o niciodată. Mai vreau s-o strâng o dată în brațele mele cu corpul ei pe care-l știu în fiecare detaliu. Știu sigur cum ar fi.
Aș lua-o în brațe și-atunci bucuria ei i-ar ieși din gură printr-un oftat lung, așa cum iese aerul dintr-un balon umflat, până când el se întoarce la forma lui adevărată, nu cea închipuită de oamenii care suflă în el furie și frustrare, neputință și dorință, apoi îi dau forme după dorințele lor.
S-ar topi pe mine, ca o haină moale de cașmir și m-ar îmbrăca, fără măcar să intuiesc ce face, ca o a doua piele. O piele mai bună și mai frumoasă decât prima, decât a mea.
Și-aș purta-o după mine peste tot, pe mine, peste tot, fetița veselă, cu două codițe, care mă îmbracă și mă protejează de frig, de ploaie, de durere și de singurătate.
Iar ei i-ar plăcea nespus să fie aici și acolo, dar cu mine mereu, să ia forma mea și să-mi poarte de grijă.
Mi-a spus într-o noapte fără cuvinte că mă așteaptă acolo de la începutul lumii, sărind coarda fără oprire. Unu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.

 

Lumea ei e repetitivă și departe.

 

Casa veghează din colț ca nimic să nu oprească repetiția, pentru că atunci când se oprește repetiția, dispare lumea.
Casa veghează, așadar, ca fetița să poată sări coarda la ora la care apusul se transformă în răsărit așteptând să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple. Dar nu în lumea asta, nu în universul ăsta, ci în altă lume și în alt univers. Într-un univers diferit, în care cerul primește soarele și-i dă spațiu să fie cald și puternic, în care praful se dizolvă în ploaie, în care există zi și noapte, în care fetița își arată fața, în care casa are mușcate la geamuri și oameni vii pe prispa-i, în care gardul e verde, iar pământul nu-i prăfos, ci acoperit de iarbă și culori și viață. În altă roșie din lădiță, la fel ca asta, dar altfel. 

 

Strig, dar fetița cu două cozi și rochie de culoarea neputinței și disperării nu mă aude: 

 – Te-am vrut mereu! Te-am căutat de când mă știu. N-am știut că exiști. Îmi pare rău că nu te pot salva. Îmi pare rău că n-am venit la timp. Am venit prea târziu, când lumea fără început și fără sfârșit se termină, odată cu înmormântarea ta. Repetiția se oprește aici, pentru că am venit eu. Îmi pare rău. Mai bine te lăsam să mă aștepți…

 

N-am cunoscut-o niciodată pe fetița cu cozi și rochie de culoarea depărtării, ci am venit acum, când e deja prea târziu, doar cât să apuc să-mi iau la revedere.
Azi e ultima ta zi pe lumea asta ca o vedere tristă din vremuri care n-au existat niciodată, dar pe care atât de bine le știm.
Simt nedreptatea și neputința de a nu fi crescut cu tine, de a nu fi împărțit copilăria mea cu tine. Copilăria mea, cu casa care veghează și curtea prăfoasă. 

 

Adio și-odată cu tine îmi iau la revedere și de la mine, așa cum speram vreodată să fiu. 

 

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit tare bine la muzeu. Pe lângă asta, eram și foarte curioasă cum vor trăi copiii contactul cu arta modernă, care, de multe ori, pare de neînțeles. Sau poate că pare de neînțeles pentru adulți, care prin artă înțeleg un anume tip de artă: arta-poză. Dar m-au surprins copiii și mi-au depășit toate așteptările.

Locul dulce între pandemie și normalitate

Locul dulce între pandemie și normalitate

facebookinstagramyoutuberss La granița dintre ”e pandemie și stăm toți izolați de alți oameni” și ”am început să dăm drumul la treabă” e o micuță fâșie foarte confortabilă, ”the sweet spot”,  în care putem avea parte de părțile bune din ambele bucăți de viață: încă nu...

De ce nu putem să avem lucruri frumoase

De ce nu putem să avem lucruri frumoase

Astăzi o să fie mai degrabă un articol despre cum să ai copii și nice things on a bugdet nu prea se pupă. Sau nu mereu. Sau nu pentru toată lumea. Așa că azi o să vă povestesc puțintel despre cum a fost acum 3 ani și jumătate, când ne-am luat mașina nouă.