Tu la ce visai când erai copil?

Ascultam de dimineață la radio o discuție despre copilărie. Despre copilăria noastră, nu despre cea a copiilor noștri, care (cel puțin în cazul familiei noastre) e la ani lumină. Și nu pentru că suntem noi o familie extraordinară și ieșită din comun, ci pentru că lucrurile au evoluat într-un ritm pe care părinții noștri nici nu cred că și-l imaginau vreodată. Noi, copii fiind, poate că ni-l doream. Copiii gândesc magic mai mult decât adulții.

Ei, să ne întoarcem la discuția de azi dimineață, care era despre lucruri la care tindeam atunci când eram mici. Ce vedeam la ceilalți și ni se părea semn de prosperitate și bogăție extraordinară, lucruri pe care ni se părea că le atingem o dată cu nirvana? Cei de la radio povesteau despre mingea rotundă de piele, pe care dacă o aveai, aveai asigurat locul în echipa din fața blocului, indiferent dacă știai să joci sau nu. Minge pe care nu doar că trebuia să o ai, dar mai trebuia și să ai voie să ieși cu ea afară. Fiind atât de rară și de greu de procurat, erau mari șansele să nu te lase părinții (sau sufletul) s-o scoți afară și s-o tocești pe asfalt.

Mai povesteau despre păpuși Barbie originale, despre antenă parabolică, despre combină audio și tot felul de lucruri de care făceai rost cu mare greutate în perioada aceea, fie fiindcă nu se găseau, fie fiindcă erau prea scumpe.

Și m-am gândit la mine și la care erau semnele alea ale bunăstării la care salivam. Mi-am dat seama că erau împărțite în două categorii:

  1. Categoria de lucruri pe care speram că o să le am vreodată
  2. Categoria de lucruri la care îmi dădeam voie doar să visez.

Să le luăm pe rând.

  1. Categoria de lucruri pe care speram că o să le am vreodată

Aici intrau așa (desigur erau dorințe la vârste diferite)

  • Televizor cu telecomandă

Aveam un televizor color (cu tubul schimbat, o nebunie), dar care nu avea telecomandă. De fapt, avea. Eu eram telecomanda. Dar cred că și tata își dorea una cu baterii, care să-i fie permanent la îndemână, pe care să nu fie nevoie să o strige din dormitor, așa că s-a apucat să meșterească o soluție. Nu știu exact ce a făcut, cred că a tras canalele de televizor prin video (culmea, video aveam!), ca să putem folosi telecomanda de la video la TV. Dar nu era the real deal. Ca să poți folosi telecomanda trebuia să deschizi manual televizorul și să-l treci, tot manual, pe video. În plus, nu mergea și la volum. Dar când, ani mai târziu, și-au luat bunicii un NEI cu telecomandă, mi s-a părut că am atins limita superioară a burgheziei și că am intrat într-o altă latură a universului (sau metaversului)

  • Telefon fără fir

Țin minte că vorbeam câteodată la telefon cu o colegă care avea un astfel de telefon și mi se părea teribil de mișto că se putea plimba prin toată casa cu telefonul ei fără fir. Avea și o casă mare, și o auzeam cum pășește pe hol în timp ce vorbea cu mine. Wow. Am rezolvat și eu parțial problema legată de mobilitate, cu un fir mai lung la telefonul cu disc, iar casa noastră oricum era mai scurtă decât firul, dar nu era același lucru. Nu era…
Am avut, mai târziu, acasă la mine, telefon fix fără fir, dar nu mai avea niciun farmec.

  • Mașină care se închide din telecomandă

Mașina noastră se închidea cu cheia, iar mie mi se părea un maxim de opulență să poți să o încui din telecomandă: piu-piu. Știu că vorbeam cu aceeași colegă la telefon, care își aștepta părinții pe balcon și îmi relata în detaliu tot ce vedea când veneau ei:

‘Hai că au venit ai mei. Mai vorbim până urcă și după aia trebuie să închid. Se dau acum jos din mașină. Își ia mama geanta din portbagaj. Se apropie de bloc. Au încuiat mașina. Gata, nu-i mai văd. Închid. Vorbim mâine’

Eram fascinată.

  • Jante de aliaj

Cred că de aliaj sunt alea pentru care nu-ți trebuie capace, nu? Vai, ce mai visam la așa ceva. Nu-mi plăceau deloc capacele alea de plastic și îmi imaginam că voi fi mare și voi avea o mașină cu astfel de jante. Putea fi orice, nici nu mai conta. Doar să nu aibă capace la roți, ci să fie doar jante cu anvelope

 

2. Categoria de lucruri la care îmi dădeam voie doar să visez.

Aici intrau:

  • Casă cu scară (adică o casă cu etaj) – Culmea e că am îndeplinit-o pe asta, aproape mot-a-mot și nu-i chiar bine. Adică, e chiar o casă cu scară, scara urcând din living, deci o văd mereu și mă scoate din sărite. Cine face un proiect de casă cu scara care pornește din living?! Și nu e o casă cu design industrial, ci o casă normală…
  • Piscină – Și pe asta am îndeplinit-o parțial. Nu avem piscina noastră proprie, dar este o piscină în curtea interioară împrejmuită de casa noastră și casele vecinilor, la care nu avem acces decât noi: cei care locuiesc în acel careu.
  • Barcă – Nu visam chiar la yacht, dar o barcă în care să poți înnopta totuși, era în sfera de ‘mi-aș dori, dar n-o să fie. Acum văd că nu e chiar ceva atât de greu de făcut. Sunt anunțuri ambarcațiuni chiar și pe OLX, doar că acum nu știu dacă mai e chiar parte din viața pe care o construim. Poate mai la bătrânețe…

 

Câinele atunci când nu ai copii și câinele atunci când ai – Accesorii

Primii doi câini i-am avut înainte să avem cei doi copii, așa că țineau loc de copii. Punctul culminant a fost când i-am tricotat lui Pimpi un fular, ca să nu-i fie frig iarna. Să ne înțelegem, vorbeam despre un Shih-Tzu, câinele cu mai multă blană decât el însuși. Aveau câinii noștri de toate. Haine pentru vreme friguroasă, hanorac de Moș Crăciun, ba chiar și botine. La cele 4 botine au pus și ei limite, pentru că, desigur, nu le suportau. Iar eu aveam cu vreo 14 ani mai puțini decât acum, deci un pic mai puțină maturitate, ca să-i zicem așa.

Aveau coșuri de câini: două moi și unul ca o hrubă, bun de jucat v-ați ascunselea, un elefant și o morsă și alte 293 de plușuri, gustări și gustărele, hamuri, zgardă și 5 feluri de lese, mingi, mingiuțe, sticle de apă pentru ieșit afară, frizbiuri, fundițe, 3 feluri de șampoane, și tot așa. Ce n-aveau ei (dar am văzut că aveau alți căței): pastă de dinți și parfum.

Aveau rutine și ritualuri, le găteam mâncărurile preferate, știam că le plac sendvișurile, că lui Pimpi nu-i plac tuburile de Pronto și că lui Mao îi place să mă caute în geantă, montaserăm chiar și o cameră video în casă, ca să-i vedem ce fac atunci când noi nu suntem acasă… mă rog. Ați înțeles. Au fost primii mei doi copii.

Apoi au venit copiii cu două picioare și fără blană. Și Doni. Și cine și-a mai bătut capul cu toate accesoriile inutile?

La Doni avem doar strictul necesar și țin minte doar rutinele obligatorii. Și, sincer, cred că are o viață mai frumoasă.

Ce accesorii are câinele nostru, Doni, și folosim?

Coșul de somn pentru câini

Coșul de somn în care doarme noaptea e un accesoriu mai nou. În primii 4 ani de viață nici nu s-a uitat la el. Se culca lângă; prefera să fie podeaua rece și nu suporta chestiile calde și moi și pufoase. Dar acum îl folosește, iar în prima seară în care am scos coșul de câini, Filip-omul a decis că doarme el acolo, așa că frecvent l-am găsit tăvălit în patul câinelui. O parte din mine se oripilează, iar altă parte din mine își amintea cum la vârsta lui mâncam cot la cot din sendvișul meu cu câinii maidanezi de lângă ASE: mai mușcam eu, mai mușcau ei o bucată și tot așa.

Picăturile și pastilele de deparazitare câini

Picăturile și pastilele de deparazitare câini sunt o rutină absolut obligatorie, pe care n-o trec cu vederea, n-o uit, nu nimic. După episodul de anul trecut cu babesioza, de n-am știut dacă mai supraviețuiește au ba, iau și mai în serios tratamentul.

Zgarda cu medalion cu numărul meu de telefon

Pentru că are prostul obicei să fugă de acasă (deși mult mai puțin în ultima vreme), i-am făcut un medalion cu numele și numărul meu de telefon. A fost complet inutil; când a mai fugit nu ne-a sunat nimeni, însă un vecin l-a pus pe grupul cartierului și a comentat că a încercat să vadă ce scrie pe medalion, dar n-a stat deloc. Îmi pot imagina că n-a stat…

Butoanele de comunicare

Poate cel mai non-conformist accesoriu, butoanele de comunicare mi se par foarte utile. Le vedeți în poză și am încercat să-l învățăm să le apese atunci când își dorește ce scrie pe ele. Din motiv de lipsă de timp, cum ziceam la începutul articolului, n-am reușit să-l învățăm cu toate pe care le vedeți în poză. Însă, am reușit să-l învățăm ”Mâncare” și ”Afară” și am observat că face diferența dintre a apăsa ”mâncare” când vede că meșterim mâncare la bucătărie și ”vreau mâncare” atunci când îi e foame. Mai știe foarte bine și butonul Nu și m-a amuzat într-o zi că a lătrat la cineva pe stradă și-apoi și-a apăsat singur butonul care are vocea mea care zice ”nu” și a tăcut.

Momentan butonul cu ”mâncare” s-a stricat și e mare confuzie cățelească atunci când apare foametea.

Perie și pieptăn avem, dar nu stă neam la pieptănat, deci nu prea folosim.

 

Încălțările mamei, în funcție de vârsta copilului

Ieri am ieșit cu Ema și cu o prietenă la cumpărături în mall. N-am mai făcut asta de foarte mult timp și tare bine ne-a prins. În ultimii doi ani am investit, mai degrabă, în haine confortabile, de casă și de lucru în același timp, dar care să arate bine mai ales în partea de sus, unde mă vedea zoomul. La capitolul pantaloni stăteam foarte prost, iar încălțări nu mi-am mai cumpărat de dinainte de covid. Ceea ce a fost OK, mai ales că nici pe astea pe care le aveam nu le-am folosit în mod deosebit.

Acum că am revenit cu totul la cabinet, am făcut un inventar și am constatat ce îmi lipsește, dar am mai constatat și altceva:

Că alegerea încălțărilor mele a depins de vârstele copiilor. Știu, nu e chiar o revelație, dar este o revelație, totuși. Să vă explic.

Întotdeauna mi-au plăcut mult papucii pentru stradă. Nu papucii de plajă sau flip-flops. Nici papucii stil Birkenstock. Papucii de piele, pe care îi poți asorta la o rochie, la o fustă, care să-ți dea un aer vacanțos, dar elegant, în același timp. Aveam, pe vremuri, astfel de papuci, sau saboți și îi alegeam mereu din rafturile de pantofi.

Dar nu mi-am mai cumpărat așa ceva de când am avut copii pentru că… mi-era greu să fug în ei după copii. Și i-am tratat ca și cum n-ar fi existat. Mi-am dat seama ieri că nu a fost o alegere conștientă, o decizie de genul ”Aș vrea papuci, dar n-o să-i iau, pentru că nu pot alerga după cei doi copii mici ai mei, pentru că nu sunt buni pentru pădure, pentru bicicletă sau pentru țopăit prin oraș sau prin supermarket”. Nu, a fost o disonanță cognitivă, în care am tăiat cu totul ceea ce simțeam și îmi doream, pierzând contactul cu mine. Știu, poate părea banal, însă mă întreb câte alte lucruri am făcut așa în ultimii ani, câte alte lucruri am făcut așa în toată viața mea, câte alte lucruri mai fac așa și acum și câte alte lucruri voi mai face așa pe viitor?

Și-așa au trecut anii pe lângă mine, eu refulând undeva dorința mea, până în punctul în care n-am mai fost conștientă că ea există (a refula înseamna pe dos de ceea ce înțeleg, în general, oamenii de la termen; a refula, în înțelegere psihologică, înseamnă să ascunzi, să astupi, să bagi bine în străfundurile străfundurilor ceva, și nu a da pe dinafară, cum face o toaletă înfundată).

Încălțările, în funcție de vârsta copilului

0-1 ani, primul copil: aici purtam încălțări comode pentru drumuri lungi. Copilul dormea bine dacă era lipit de mine, iar eu în mișcare, așa că aveam adidași confortabili cu care mergeam toată ziua, bună-ziua. Nu conta prea mult ce formă au, cum se încalță, ci să fie buni de mers mult timp, pe unde vreau eu. Purtam mult niște adidași Nike și niște adidași New Balance, care erau grozav de comozi.

1-2 ani, primul copil și primul an când a apărut al doilea copil: aici atenția era și pe comoditate, dar și pe rapiditatea încălțării și descălțării. Pantofii gen slip-on erau grozavi, pentru că cine are timp de legat șireturi când ai un an sau doi?! Și aveam nevoie și de ceva pantofi buni pentru noroi și coclauri, pentru că deja nu mai decideam doar eu pe unde mergem. Deci, balerinii ieșeau din discuție.

Când a apărut al doilea copil, al doilea an: cu copiii mai măricei și cu mine, care începusem să lucrez în afara casei, au început să-și facă loc și pantofi cu toc și ceva pantofi și sandale mai puțin sport. Dar în rest, totul era tot pe principiul: să se încalțe ușor, să fie comozi și să pot merge peste tot cu ei.

Apoi mi-am diversificat încălțările oarecum, iar adidașii au primit și taskul de a arăta într-un anume fel, chiar dacă asta sacrifică din confort, dar unele tipuri de încălțări au rămas pierdute în negura timpului: cum sunt și acești papuci, pe care mi i-am luat ieri.
Sau cum sunt adidașii converse All Star, pe care i-am purtat și înainte de copii, pe care i-am purtat și după copii și care îmi plac și mi-au plăcut mereu și pe care i-am readăugat primăvara asta în colecția personală de adidași

Relația simbiotică pe care o avem cu copiii se oglindește în atât de multe aspecte din viețile noastre…
De la felul în care ne simțim, la activitățile pe care le facem și până la pantofii pe care nu îi purtăm cu anii.

Ce credeau copiii mei despre bani

Despre bani am tot discutat serios, aici, pe blog. Despre ce să le spunem copiilor apropos de bani, cum și în ce contexte să le oferim bani, cum să-i învățăm să economisească, cum să-i sprijinim să-și îndeplinească nevoile, în timp ce rămân raționali și tot așa.

Ei bine, astăzi avem un articol ceva mai amuzant, pentru că mi se pare că e nevoie să mai smulgem și câte un zâmbet de ici și de colo.

Făceam acum un inventar al lucrurilor amuzante pe care le-au spus și/sau gândit copiii mei despre bani de-a lungul timpului. Gândirea magică minunată a copiilor, care simplifică enorm viețile noastre complicate.
De exemplu:
”Dacă n-ai bani, iei orice card, îl bagi în bancomat și scoți ce sumă vrei”.

Sau

”Comanzi: îți aduce curierul ce ai nevoie, căci asta fac curierii, îți aduc ce ai nevoie”.
Sau
”Îți iei o imprimantă bună și scoți bani la imprimantă.”

Sau (după ce au auzit ei de credite și împrumuturi rapide)

”Te duci la o bancă și le ceri niște bani.”

Sau, și mai bine, după ce au văzut o reclamă la un credit de nevoi personale nebancar, pe care-l poți lua direct de pe telefon:

”Scrii ceva pe telefon și primești bani imediat”

… desigur, niciuna din aceste sume de bani nu trebuie returnată. Sau așa au priceput ei la vremurile respective (cum ar fi? :)) )

Făceam inventarul acestor credințe naive despre bani, pentru că acum vreo două zile am avut o discuție foarte matură cu ei despre războiul din Ucraina și băncile din Rusia și ce este SWIFT și cum funcționează el și care sunt niște restricții impuse de țările care susțin Ucraina și m-a uimit capacitatea lor de a pricepe despre ce e vorba (btw, m-au întrebat dacă rușii vor avea acces la criptomonede, despre care știau ei că nu vin de la bănci; lucru la care eu nu mă gândisem deloc… că crypto va fi o metodă bună de a fenta deznodarea de la SWIFT)
Enfin. Concluzia mea a fost, de fapt, că sunt mari și că am cam lăsat în urmă ”Copiii spun lucruri trăsnite despre bani” și m-am apucat să notez tot ce rețin eu că spuneau și credeau ei despre bani.
Le-am scris și aici – pe blog – ca să-mi rămână în amintire pe termen lung. Și poate ca să vă atragă și vouă un zâmbet.

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Scris de Diana Vijulie

Când am împlinit 36 de ani (adică vara asta), ziua de 20 nu m-a prins acasă, ci în deplasare. Luna iulie și o parte din luna iunie le-am petrecut în Spania, iar de ziua mea eram în Bilbao. Și pentru că eram în Bilbao, n-am avut tort, n-am pus lumânări, n-am făcut petrecere, iar copiii au fost suprinși de cum arată o zi de naștere fără tort, lumânări și petrecere. În schimb, am zis că vreau să-mi petrec ziua (sau jumătate de zi) la muzeul de artă contemporană Guggenheim și a fost cea mai bună decizie pe care am putut să o iau.

Mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit tare bine la muzeu. Pe lângă asta, eram și foarte curioasă cum vor trăi copiii contactul cu arta modernă, care, de multe ori, pare de neînțeles. Sau poate că pare de neînțeles pentru adulți, care prin artă înțeleg un anume tip de artă: arta-poză. Dar m-au surprins copiii și mi-au depășit toate așteptările.

Primul exponat pe care l-am văzut a fost păianjenul din afara expoziției, cu care Fip abia aștepta să se pozeze. Sculptura se numește, de fapt, ”Maman” și reprezintă o metaforă pentru mama artistei Louise Bourgeois. În descrierea operei, artista spune așa: ”Păianjenul este o odă pentru mama mea. A fost cea mai bună prietenă a mea. Ca un păianjen, mama mea era țesătoare. Familia mea se ocupa cu restaurarea tapiseriei, iar mama mea se ocupa de atelier. La fel ca păianjenii, mama era foarte isteață. Păianjenii sunt prezențe prietenoase, care mănâncă țânțari. Știm că țânțarii răspândesc boli și, prin urmare, sunt nedorite. Deci, păianjenii sunt de ajutor și de protecție, la fel ca mama mea.”

Apoi ne-am minunat de câinele de flori din fața muzeului, păzitorul artei. Miroase de la metri distanță (și nu miroase ca Doni) și este plin de bondărei. Reprezintă optimism, încredere și siguranță, ceea ce este evident când compui un câine uriaș din flori. Minunat.

În interiorul expoziției nu am ratat nimic și i-am întrebat mult pe copii ce părere au, ce cred ei că reprezintă anumite opere, ce simt când se uită la ele și mai puțin dacă le plac sau nu. Au fost foarte impresionați la început de efectele speciale ale ecranelor de la parter, cu toate oglinzile și culorile lor și a trebuit să venim cu ceva mai multe detalii apropos de expoziția video a Ceciliei Bengolea – Animation in Water, din care copiii n-au tras prea multe concluzii.

Ne-a plăcut mult (mie și copiilor) The Matter of Time, o sculptură gigantică, un labirint care evoluează de la forme mai simple la forme mai complicate, în care am simțit că am devenit și noi bucăți active din el. Plimbându-ne printre culoare, am explorat opera nu doar cu simțul vizual, cum se întâmplă adesea atunci când mergi la muzeu, ci cu toate simțurile. Formele contribuiau la o percepție mereu schimbătoare a spațiului și a poziționării corpului în spațiu, dar și a sunetului, mirosul materialului contribuia și el, tactil pereții erau surprinzători. Plus implicarea corporală întreagă, aceea de a te plimba prin lucrarea artistului. Minunat. Am ieșit foarte entuziasmați de acolo.

Apoi am început să interpretăm ce vedam. Și aici m-au surprins copiii amândoi cu viziunea lor asupra lumii. Foarte realistă, ce să spun. Ba chiar Ema a surprins motivul pentru care unele lucrări arată extrem de simplist: rebeliune i-a zis ea și-apoi când le-am povestit despre cum s-au născut aceste curente artistice a putut să dea și un context mai mare chestiunii pe care o intuise ea prea bine. Dacă vreți și un film interesant pe acest subiect, vă recomand ”Never Look Away”.

Am auzit de la copii despre tablouri care reprezintă ”în fiecare lucru rău e și ceva bun și invers”, ”cum omul se inspiră pentru artă din univers” (în tabloul de mai jos), ”în fiecare clipă din viața noastră suntem aceeași însă diferiți” și câte și mai câte, reale toate, cu un sens incredibil.

Concluziile ambilor au fost că le-a plăcut, iar Fip a avut revelația de la 6 ani și jumătate că oricine poate face artă, dacă are o idee bună. Chiar și el. Ceea ce e foarte adevărat.

Într-una din camere am găsit chiar și o operă de artă pe care o avem și noi acasă: un parfum. Nu un parfum Hermes sau un parfum Dior, ci parfumul al cărui miros l-am moștenit de la bunica mea și pe care l-am asociat și cu mine, chiar dacă e un parfum greu, pe care-l folosesc extrem de rar: Shalimar

Next stop: Guggenheim din New York. Până atunci o să mai treacă multă apă pe Dâmboviță, însă dacă aveți ocazia să expuneți copiii și la bucățele artistice mai puțin conformiste, vă recomand să o faceți. Și-apoi să-i întrebați pe ei ce gândesc și ce simt despre asta. Mă gândeam inițial că i-am ajutat să-și lărgească orizonturile, povestindu-le mereu și arătându-le atât bucățele conformiste de viață, cât și chestiuni mai altfel. Însă acum îmi dau seama că, de fapt, n-am făcut nimic excepțional, ci doar nu i-am împiedicat să-și închidă orizonturile.

 

Rețetă de prânz în 4 minute pentru Supermom

Rețetă de prânz în 4 minute pentru Supermom

facebookinstagramyoutuberss E deja o săptămână de când copilul de școală s-a întors în online. După o perioadă destul de scurtă în care aveam jumătate de zi să-mi îndeplinesc separat rolurile din viața asta, sunt înapoi în aceeași oală în care sunt mamă, bucătăreasă,...

Cum să-ți faci un plan imperfect de mâncare

Cum să-ți faci un plan imperfect de mâncare

facebookinstagramyoutuberssAcum 5 ani, când Fip era micuț, dar și Ema era micuță era nevoie să fim foarte organizați, ca să n-o luăm razna. Sincer, am tot scris și rescris și reformulat fraza anterioară, ca să evit exagerarea asta, dar mi-am dat seama că nu e chiar o...

Galeta cu afine – încă o rețetă simplă, imposibil de ratat

Galeta cu afine – încă o rețetă simplă, imposibil de ratat

facebookinstagramyoutuberssBună ziua și bun venit în colțișorul nostru de gătit. Astăzi v-am pregătit una din rețetele mele favorite. Ba chiar aș putea spune că v-am pregătit rețeta mea favorită din perioada asta, având în vedere că ”în perioada asta” încă mai am două...

Rulouri cu scorțișoară din aluatul meu de cozonac

Rulouri cu scorțișoară din aluatul meu de cozonac

facebookinstagramyoutuberssA trecut Paștele și dintr-un pliculeț de drojdie căpătat cu prețul vieții (notă pentru copiii copiilor noștri, care n-au prins pandemia: drojdia și-a costat în vremurile acestea prețul ei în aur și era la fel de prezentă în magazine ca și...

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Când am împlinit 36 de ani (adică vara asta), ziua de 20 nu m-a prins acasă, ci în deplasare. Luna iulie și o parte din luna iunie le-am petrecut în Spania, iar de ziua mea eram în Bilbao. Și pentru că eram în Bilbao, n-am avut tort, n-am pus lumânări, n-am făcut petrecere, iar copiii au fost suprinși de cum arată o zi de naștere fără tort, lumânări și petrecere. În schimb, am zis că vreau să-mi petrec ziua (sau jumătate de zi) la muzeul de artă contemporană Guggenheim și a fost cea mai bună decizie pe care am putut să o iau.

Mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit tare bine la muzeu. Pe lângă asta, eram și foarte curioasă cum vor trăi copiii contactul cu arta modernă, care, de multe ori, pare de neînțeles. Sau poate că pare de neînțeles pentru adulți, care prin artă înțeleg un anume tip de artă: arta-poză. Dar m-au surprins copiii și mi-au depășit toate așteptările.

Primul exponat pe care l-am văzut a fost păianjenul din afara expoziției, cu care Fip abia aștepta să se pozeze. Sculptura se numește, de fapt, ”Maman” și reprezintă o metaforă pentru mama artistei Louise Bourgeois. În descrierea operei, artista spune așa: ”Păianjenul este o odă pentru mama mea. A fost cea mai bună prietenă a mea. Ca un păianjen, mama mea era țesătoare. Familia mea se ocupa cu restaurarea tapiseriei, iar mama mea se ocupa de atelier. La fel ca păianjenii, mama era foarte isteață. Păianjenii sunt prezențe prietenoase, care mănâncă țânțari. Știm că țânțarii răspândesc boli și, prin urmare, sunt nedorite. Deci, păianjenii sunt de ajutor și de protecție, la fel ca mama mea.”

Apoi ne-am minunat de câinele de flori din fața muzeului, păzitorul artei. Miroase de la metri distanță (și nu miroase ca Doni) și este plin de bondărei. Reprezintă optimism, încredere și siguranță, ceea ce este evident când compui un câine uriaș din flori. Minunat.

În interiorul expoziției nu am ratat nimic și i-am întrebat mult pe copii ce părere au, ce cred ei că reprezintă anumite opere, ce simt când se uită la ele și mai puțin dacă le plac sau nu. Au fost foarte impresionați la început de efectele speciale ale ecranelor de la parter, cu toate oglinzile și culorile lor și a trebuit să venim cu ceva mai multe detalii apropos de expoziția video a Ceciliei Bengolea – Animation in Water, din care copiii n-au tras prea multe concluzii.

Ne-a plăcut mult (mie și copiilor) The Matter of Time, o sculptură gigantică, un labirint care evoluează de la forme mai simple la forme mai complicate, în care am simțit că am devenit și noi bucăți active din el. Plimbându-ne printre culoare, am explorat opera nu doar cu simțul vizual, cum se întâmplă adesea atunci când mergi la muzeu, ci cu toate simțurile. Formele contribuiau la o percepție mereu schimbătoare a spațiului și a poziționării corpului în spațiu, dar și a sunetului, mirosul materialului contribuia și el, tactil pereții erau surprinzători. Plus implicarea corporală întreagă, aceea de a te plimba prin lucrarea artistului. Minunat. Am ieșit foarte entuziasmați de acolo.

Apoi am început să interpretăm ce vedam. Și aici m-au surprins copiii amândoi cu viziunea lor asupra lumii. Foarte realistă, ce să spun. Ba chiar Ema a surprins motivul pentru care unele lucrări arată extrem de simplist: rebeliune i-a zis ea și-apoi când le-am povestit despre cum s-au născut aceste curente artistice a putut să dea și un context mai mare chestiunii pe care o intuise ea prea bine. Dacă vreți și un film interesant pe acest subiect, vă recomand ”Never Look Away”.

Am auzit de la copii despre tablouri care reprezintă ”în fiecare lucru rău e și ceva bun și invers”, ”cum omul se inspiră pentru artă din univers” (în tabloul de mai jos), ”în fiecare clipă din viața noastră suntem aceeași însă diferiți” și câte și mai câte, reale toate, cu un sens incredibil.

Concluziile ambilor au fost că le-a plăcut, iar Fip a avut revelația de la 6 ani și jumătate că oricine poate face artă, dacă are o idee bună. Chiar și el. Ceea ce e foarte adevărat.

Într-una din camere am găsit chiar și o operă de artă pe care o avem și noi acasă: un parfum. Nu un parfum Hermes sau un parfum Dior, ci parfumul al cărui miros l-am moștenit de la bunica mea și pe care l-am asociat și cu mine, chiar dacă e un parfum greu, pe care-l folosesc extrem de rar: Shalimar

Next stop: Guggenheim din New York. Până atunci o să mai treacă multă apă pe Dâmboviță, însă dacă aveți ocazia să expuneți copiii și la bucățele artistice mai puțin conformiste, vă recomand să o faceți. Și-apoi să-i întrebați pe ei ce gândesc și ce simt despre asta. Mă gândeam inițial că i-am ajutat să-și lărgească orizonturile, povestindu-le mereu și arătându-le atât bucățele conformiste de viață, cât și chestiuni mai altfel. Însă acum îmi dau seama că, de fapt, n-am făcut nimic excepțional, ci doar nu i-am împiedicat să-și închidă orizonturile.

 

Rețetă de prânz în 4 minute pentru Supermom

Rețetă de prânz în 4 minute pentru Supermom

facebookinstagramyoutuberss E deja o săptămână de când copilul de școală s-a întors în online. După o perioadă destul de scurtă în care aveam jumătate de zi să-mi îndeplinesc separat rolurile din viața asta, sunt înapoi în aceeași oală în care sunt mamă, bucătăreasă,...

Cum să-ți faci un plan imperfect de mâncare

Cum să-ți faci un plan imperfect de mâncare

facebookinstagramyoutuberssAcum 5 ani, când Fip era micuț, dar și Ema era micuță era nevoie să fim foarte organizați, ca să n-o luăm razna. Sincer, am tot scris și rescris și reformulat fraza anterioară, ca să evit exagerarea asta, dar mi-am dat seama că nu e chiar o...

Galeta cu afine – încă o rețetă simplă, imposibil de ratat

Galeta cu afine – încă o rețetă simplă, imposibil de ratat

facebookinstagramyoutuberssBună ziua și bun venit în colțișorul nostru de gătit. Astăzi v-am pregătit una din rețetele mele favorite. Ba chiar aș putea spune că v-am pregătit rețeta mea favorită din perioada asta, având în vedere că ”în perioada asta” încă mai am două...

Rulouri cu scorțișoară din aluatul meu de cozonac

Rulouri cu scorțișoară din aluatul meu de cozonac

facebookinstagramyoutuberssA trecut Paștele și dintr-un pliculeț de drojdie căpătat cu prețul vieții (notă pentru copiii copiilor noștri, care n-au prins pandemia: drojdia și-a costat în vremurile acestea prețul ei în aur și era la fel de prezentă în magazine ca și...

Locul dulce între pandemie și normalitate

Locul dulce între pandemie și normalitate

Scris de Diana Vijulie

La granița dintre ”e pandemie și stăm toți izolați de alți oameni” și ”am început să dăm drumul la treabă” e o micuță fâșie foarte confortabilă, ”the sweet spot”,  în care putem avea parte de părțile bune din ambele bucăți de viață: încă nu ne-am întors toți la lucratul de la birou tot timpul (și poate că nici nu se va mai întâmpla asta vreodată, pentru că citeam că nici angajatorii nu se înghesuie să-și cheme oamenii înapoi la birou și nici angajații nu vor să renunțe prea ușor la a face 30 de secunde până la birou și la a purta haine de muncă doar în partea de sus a corpului), dar viața din exterior începe să se deschidă și să revină, cât de cât, la normal. 

În acest ”sweet spot”, în care nu-i musai să ne întoarcem la muncă, dar putem călători, de exemplu, există oportunitatea de a munci de oriunde din lume. De a te muta cu domiciliul în orice colț al lumii (da, știu. Lumea ne e cubică și n-are colțuri). Sigur, e important dacă ești angajat să știi care sunt reglementările referitoare la spațiul de unde poți lucra (de exemplu, că e o diferență între telemuncă și munca de la domiciliu și care sunt condițiile).

Pentru mine nu e important, pentru că lucrez pentru mine și-am aprobat deja că pot munci din altă parte, atâta timp cât am internet și intimitate pentru ședințe. Munca mea nu se pretează în totalitate la a fi făcută de pe plajă sau dintr-o cafenea, dar parțial pot face și asta: atunci când îmi fac rapoaratele și planurile de tratament, atunci când scriu articole ca acesta, atunci când îmi fac grafica pentru diferite proiecte sau prezentările pentru cursuri. Doar ședințele-s musai de făcut dintr-un spațiu intim.

Din toamnă probabil că ”beneficiile” pandemiei vor începe să pălească. Voi redeschide cabinetul și voi reîncepe să lucrez față în față, cel puțin cu acei clienți vaccinați, cu care pot împărți o cameră în timp ce am voie să le văd toată fața, fără să-i pun în pericol, însă până atunci, biroul meu de vară se mută mai aproape de plajă. Pe de altă parte, abia aștept să intru în contact autentic cu oamenii, fără să o facem doar de la brâu în sus, prin intermediul unui ecran. 

Vara ta cum o să arate?

 

Tu la ce visai când erai copil?

Tu la ce visai când erai copil?

Ascultam de dimineață la radio o discuție despre copilărie. Despre copilăria noastră, nu despre cea a copiilor noștri, care (cel puțin în cazul familiei noastre) e la ani lumină. Și nu pentru că suntem noi o familie extraordinară și ieșită din comun, ci pentru că...

Încălțările mamei, în funcție de vârsta copilului

Încălțările mamei, în funcție de vârsta copilului

Ieri am ieșit cu Ema și cu o prietenă la cumpărături în mall. N-am mai făcut asta de foarte mult timp și tare bine ne-a prins. În ultimii doi ani am investit, mai degrabă, în haine confortabile, de casă și de lucru în același timp, dar care să arate bine mai ales în...

Ce credeau copiii mei despre bani

Ce credeau copiii mei despre bani

Despre bani am tot discutat serios, aici, pe blog. Despre ce să le spunem copiilor apropos de bani, cum și în ce contexte să le oferim bani, cum să-i învățăm să economisească, cum să-i sprijinim să-și îndeplinească nevoile, în timp ce rămân raționali și tot așa. Ei...

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

facebookinstagramyoutuberssCând am împlinit 36 de ani (adică vara asta), ziua de 20 nu m-a prins acasă, ci în deplasare. Luna iulie și o parte din luna iunie le-am petrecut în Spania, iar de ziua mea eram în Bilbao. Și pentru că eram în Bilbao, n-am avut tort, n-am...

Locul dulce între pandemie și normalitate

Locul dulce între pandemie și normalitate

facebookinstagramyoutuberss La granița dintre ”e pandemie și stăm toți izolați de alți oameni” și ”am început să dăm drumul la treabă” e o micuță fâșie foarte confortabilă, ”the sweet spot”,  în care putem avea parte de părțile bune din ambele bucăți de viață: încă nu...

Locul dulce între pandemie și normalitate

La granița dintre ”e pandemie și stăm toți izolați de alți oameni” și ”am început să dăm drumul la treabă” e o micuță fâșie foarte confortabilă, ”the sweet spot”,  în care putem avea parte de părțile bune din ambele bucăți de viață: încă nu ne-am întors toți la lucratul de la birou tot timpul (și poate că nici nu se va mai întâmpla asta vreodată, pentru că citeam că nici angajatorii nu se înghesuie să-și cheme oamenii înapoi la birou și nici angajații nu vor să renunțe prea ușor la a face 30 de secunde până la birou și la a purta haine de muncă doar în partea de sus a corpului), dar viața din exterior începe să se deschidă și să revină, cât de cât, la normal. 

În acest ”sweet spot”, în care nu-i musai să ne întoarcem la muncă, dar putem călători, de exemplu, există oportunitatea de a munci de oriunde din lume. De a te muta cu domiciliul în orice colț al lumii (da, știu. Lumea ne e cubică și n-are colțuri). Sigur, e important dacă ești angajat să știi care sunt reglementările referitoare la spațiul de unde poți lucra (de exemplu, că e o diferență între telemuncă și munca de la domiciliu și care sunt condițiile).

Pentru mine nu e important, pentru că lucrez pentru mine și-am aprobat deja că pot munci din altă parte, atâta timp cât am internet și intimitate pentru ședințe. Munca mea nu se pretează în totalitate la a fi făcută de pe plajă sau dintr-o cafenea, dar parțial pot face și asta: atunci când îmi fac rapoaratele și planurile de tratament, atunci când scriu articole ca acesta, atunci când îmi fac grafica pentru diferite proiecte sau prezentările pentru cursuri. Doar ședințele-s musai de făcut dintr-un spațiu intim.

Din toamnă probabil că ”beneficiile” pandemiei vor începe să pălească. Voi redeschide cabinetul și voi reîncepe să lucrez față în față, cel puțin cu acei clienți vaccinați, cu care pot împărți o cameră în timp ce am voie să le văd toată fața, fără să-i pun în pericol, însă până atunci, biroul meu de vară se mută mai aproape de plajă. Pe de altă parte, abia aștept să intru în contact autentic cu oamenii, fără să o facem doar de la brâu în sus, prin intermediul unui ecran. 

Vara ta cum o să arate?

Tu la ce visai când erai copil?

Tu la ce visai când erai copil?

Ascultam de dimineață la radio o discuție despre copilărie. Despre copilăria noastră, nu despre cea a copiilor noștri, care (cel puțin în cazul familiei noastre) e la ani lumină. Și nu pentru că suntem noi o familie extraordinară și ieșită din comun, ci pentru că...

Încălțările mamei, în funcție de vârsta copilului

Încălțările mamei, în funcție de vârsta copilului

Ieri am ieșit cu Ema și cu o prietenă la cumpărături în mall. N-am mai făcut asta de foarte mult timp și tare bine ne-a prins. În ultimii doi ani am investit, mai degrabă, în haine confortabile, de casă și de lucru în același timp, dar care să arate bine mai ales în...

Ce credeau copiii mei despre bani

Ce credeau copiii mei despre bani

Despre bani am tot discutat serios, aici, pe blog. Despre ce să le spunem copiilor apropos de bani, cum și în ce contexte să le oferim bani, cum să-i învățăm să economisească, cum să-i sprijinim să-și îndeplinească nevoile, în timp ce rămân raționali și tot așa. Ei...

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

Ce să faci în Bilbao de ziua ta

facebookinstagramyoutuberssCând am împlinit 36 de ani (adică vara asta), ziua de 20 nu m-a prins acasă, ci în deplasare. Luna iulie și o parte din luna iunie le-am petrecut în Spania, iar de ziua mea eram în Bilbao. Și pentru că eram în Bilbao, n-am avut tort, n-am...

Locul dulce între pandemie și normalitate

Locul dulce între pandemie și normalitate

facebookinstagramyoutuberss La granița dintre ”e pandemie și stăm toți izolați de alți oameni” și ”am început să dăm drumul la treabă” e o micuță fâșie foarte confortabilă, ”the sweet spot”,  în care putem avea parte de părțile bune din ambele bucăți de viață: încă nu...