de Diana Vijulie | feb. 2, 2023 | despre mine
Când eram mică
Latura estetică a vieții este și a fost mereu importantă în viața mea. ”Să fie frumos”. Cred că e ceva ce am preluat de la mama, chiar dacă nu mereu împărtășim aceeași viziune asupra frumosului.
Țin minte când eram mică despre cât de mult îmi plăcea de sărbători să mă uit la mama cum ornează salata boef (sau cum o ornam și eu apoi). Trebuia să fie frumoasă. Masa trebuia să fie aranjată frumos. Apartamentul nostru trebuia să fie mereu ordonat, chiar dacă nu-mi plăcea deloc să particip la procesul de ordonare, sau să văd dezordinea atunci când o făceam eu. La școală îmi plăcea să-mi desenez caietele, să fie totul ”frumușel”.
Când am crescut
În casa mea, apoi, am adus iar esteticul, așa cum mi s-a părut mie potrivit. Tablouri pictate de alții, tablouri pictate de mine, etc. Și zic ”mie”, pentru că partea estetică e mai mult la mine, iar partea practică e mai mult la V. (soțul meu, pentru acei dintre voi care au deschis târziu blogul). O vorbă care mi-a ghidat viața, deși știu că nu-i cea mai sănătoasă opțiune, este ”Fit over function”, pe care eu mi-o traduc: ”E mai important să fie frumos, decât să fie practic”. Ce noroc ca V. e fix pe dos. La el e aproape mereu ”Function over fit”, altfel am fi ajuns să avem o casă foarte frumoasă (după gustul meu, adică), dar complet inutilă.
Am fi avut cele mai frumoase întrerupătoare, în loc să le avem pe cele practice, care conectează becul la telefon și la Alexa, căreia îi pot spune ”Alexa, lights off” și se face beznă, sau becuri pe care le pot închide din pat, dacă-mi dau seama că am uitat să sting lumina în sufragerie.
Am fi avut cea mai drăguță mașină foarte mică, în care n-am fi putut înghesui ghiozdanele copiilor în portbagaj. Sau, cea mai frumoasă mașină la interior, dar mare cât să n-o poți parca prin București și scumpă cât să ne mai luăm fiecare câte 2 joburi.
Bineînțeles că exagerez de dragul de a exagera. Știu să funcționez și eu în lume într-un mod practic, la fel cum și el știe să aleagă ceva frumos, dacă are nevoie.
Cum mă arăt eu lumii
O altă zonă unde m-am conectat cu esteticul e și în felul în care mă arăt eu lumii. Procesul de a mă îmbrăca și de a pune bijuterii pe mine manifestă foarte mult din starea mea internă. Când nu știam prea bine cine sunt și mă căutam, hainele de pe mine spuneau o poveste care să mă ajute să mă autoexplorez. Și când zic poveste, spun literally poveste… Hainele îmi erau ca o costumație, pe care o și arătam lumii, dar care mă îndrumau și pe mine să-mi dau seama cum mă simt dacă mă arăt așa? Dar dacă mă arăt așa? Dar așa?
Pe măsură ce m-am stabilizat eu cu mine, n-am mai avut nevoie să mă caut așa, drept urmare hainele n-au mai arătat căutarea și trecerea de la o identitate încercată la alta, ci identitatea mea de moment. Când erau copiii mei mici, țin minte că mă îmbrăcam foarte colorat. Eram foarte mult în contact cu copilul meu interior, pe care îl scoteam la joacă des cu copiii mei exteriori.
Apoi, când ei s-au mai dezlipit, iar eu am (re)identificat și alte părți din mine, mai ascunse pe perioada când erau ei mici, am renunțat la culori și, încetul cu încetul, mi-am găsit haine care să îmi dea voie să simt.
Hainele care încorsetează, încorsetează și respirația. Iar dacă nu ești în contact cu respirația ta, e greu să fii în contact cu emoțiile tale. E știință, nu voodoo mumbo jumbo.
Acum, în perioada din viață în care mă regăsesc pe măsură ce scriu, principalul pentru mine este să pun pe mine haine blânde cu pielea mea. Haine din materiale naturale, haine confortabile, un pic de ”function over fit”.
Și îmi e bine, și îmi e confortabil să mă arăt așa cum sunt.
Despre parfumuri am mai scris aici pe blog. Și cum ele mai au o funcție în viața mea, nu doar de estetică olfactivă: ci de conectare cu amintirile. Memoria mea este foarte mult bazată pe simțul mirosului, așa că îmi aleg cu grijă parfumul, pentru că vreau să fie parte din ceea ce îmi definește viața. Când mă căutam și nu îmi era prea clar cine sunt, aveam un dulap plin de parfumuri, pe care le tot schimbam între ele. Când m-am găsit și am fost rigidă cu ce am găsit, mi-am ales un parfum, pe care l-am folosit ani la rând. Acum sunt într-un punct flexibil din viața mea, în care tocmai am trecut la un alt parfum (deci l-am schimbat pe cel durabil) și îmi e ok să știu că le pot alterna dacă vreau. Nu mai sunt prinsă într-o singură imagine despre mine.
Bijuteriile și rolul lor în viața mea
Ultimele, dar nu cele din urmă, sunt bijuteriile din viața mea. Ele au un alt rol, pe lângă cel estetic. De fapt, trei alte roluri.
În primul rând sunt bijuteriile de zi cu zi, pe care le port pentru că îmi plac și mă definesc. Acum, când scriu, am o pereche de cercei mici în urechi, un lantisor aur subtire la baza gatului și verigheta. Trei bijuterii pe care nu le dau jos aproape niciodată. Am vrut să-mi pun de dimineață și o brățară fixă de aur (care intră în categoria de mai jos), dar am decis că azi nu e o zi potrivită pentru multe bijuterii. Nu mă întrebați, nu e o directivă înaltă dată de care știu doar eu, e doar ceea ce simt eu că îmi place sau nu îmi place astăzi.
Bijuteriile din familie, care au rolul de a mă reconecta la rădăcinile mele. Sunt bijuterii care îmi amintesc de copilărie și de cum era atunci, de oamenii din care provin și e un reminder bun, atunci când mă simt ca o frunză în vânt, că sunt totuși prinsă de un copac, chiar dacă nu pare așa mereu.
Și-apoi mai sunt și restul de bijuterii ca sărbătorire a unei reușite sau unui eveniment. Aici practica abia îmi începe, deci nu-s prea multe.
PS: Pentru mine scrisul e un soi de terapie. Pe tine, cititor care ai ajuns până aici, te invit să iei parte la această bucățică de autoterapie pe care mi-am făcut-o și-apoi, poate, să te gândești la tine: cum e pentru tine, ce a rezonat cu tine și ce nu? Ce te-a bucurat din ce am scris? Ce te-a scos din sărite? Și de ce? Ce relevanță au emoțiile astea în procesul tău?
de Diana Vijulie | feb. 2, 2023 | 3 Lucruri
Îmi doresc tare mult ca anul acesta să ne mutăm. Decizia asta vine și cu entuziasmul noului, și cu frica efortului, dar și cu tristețea faptului că dacă ne iese, vom lăsa în urmă casa în care s-a născut Filip și în care au crescut amândoi. Da, știu. Acasă este acolo unde suntem noi. Și, în același timp, îmi e confortabil și să mă uit la fiecare colțișor de casă și să am amintiri cu fiecare spațiu în parte.
Țin minte cum găteam cu Ema pe blatul din bucătărie, în timp ce ea era în turnulețul ei de lemn, iar Filip era la mine în sling.
Țin minte cum le-am pus o oglindă la baie, fix deasupra chiuvetei, ca să se vadă în ea atunci când se spală pe față (acum își văd buricul în ea).
Țin minte cum pe jos, în sufragerie, erau mereu jucării și sticle cu apă.
Țin minte cum se reflecta lumina din sun catcherul Emei, atunci când i l-am pus prima oară în geam.
Țin minte cum unul din primele lucruri pe care le-am făcut în casa încă șantier, a fost să-i pictez Emei camera cu copaci, bufnițe și o girafă cu un balon, pentru care copila de 2 ani mi-a mulțumit atunci politicos. ”Mulțumesc. Foalte flumos din paltea ta să-mi desenezi un copac și o gilafă”.
Țin minte cum se dădea Filip jos din pat dimineața și fugea râzând la scară, unde se oprea la portița montată de V și trăgea de ea în timp ce chiuia, ca să mergem jos.
Am toate amintirile astea în suflet, în poze și în filmulețe, dar parcă altfel se activează ele atunci când chiar sunt acolo, atunci când chiar mă uit la blatul ăla de bucătărie cu zgârietură pe care știu sigur când a făcut-o Ema pentru că a tăiat pâine direct pe blat, când văd urma de pe parchet, de când a tras Filip fotoliul cu picioare zgâriecioase, sau când mă uit pe geamul de la camera Emei și îmi amintesc cum mirosea atunci când casa era șantier, iar eu eram acolo doar ca să-i pictez girafa, însărcinată cu Filip, care-mi mai trăgea câte un picior în vezică, atunci când stăteam prea mult timp înghesuită pictând.
Da. Mă simt tristă. Însă vreau mai bine pentru noi. De când mă știu am mers la grădiniță/școală/facultate/job cu autobuzul sau mașina. Chiar și la 4 ani, când mergeam la grupa mijlocie, tăiam Bucureștiul pe jumătate, luând un autobuz de la un capăt la altul. Locuiam în Drumul Taberei, iar grădinița era pe Dorobanți. Mereu am pierdut mult timp pe drum și până când nu a venit pandemia peste mine, nu am conștientizat valoarea timpului meu, de fapt. Și confortul adus de a avea lucruri aproape. Când copiii aveau școala într-un dormitor și eu biroul în altul, iar la prânz ne adunam toți în sufragerie sau în curte să mâncăm supă de pui și mâncare de mazăre, oricât de greu ar fi fost că eram toți închiși în casă, era minunat să câștigăm acest timp împreună.
Și de-atunci am decis că vreau să recreez asta, dar dându-ne și libertate să ne îndepărtăm de casă. Însă nu atât de mult, încât să ne pierdem viețile la semafoare. Când mi-am redeschis cabinetul, am rămas în afara orașului, aproape de casă și de școala copiilor. Aici a fost primul pas. Însă nu mi-e suficient. Vreau să pot veni la cabinet pe jos și vreau ca și copiii să poată merge la școală pe jos. N-avem cum acum. Locuim în afara orașului și suntem dependenți de mașină ca să plecăm din fața casei și să ajungem în fața școlii. Transportul în comun încă nu e o opțiune, deși tare mi-aș dori. L-am tot așteptat, dar nu se întâmplă, așa că am decis că vreau să ne mutăm aproape de școală și biroul meu. Dimineața să ne luăm adidașii în picioare și să mergem pe jos sau cu bicicleta/trotineta, iar după ore, copiii să poată ajunge singuri acasă, unde fie să îi aștept eu, fie să mă aștepte ei pe mine. Aici sunt cu visul meu și tare îmi doresc să se împlinească în anul în care suntem. Nu doar îmi doresc să se împlinească, ci participăm toți activ la asta, dar urmează să vedem ce și cum va fi.
Acestea fiind spuse, sunt câteva lucruri pe care mi le doresc de la noua casă, în afară de proximitatea față de școală/cabinet.
1. O cameră în plus – care să țină de birou-cameră de oaspeți-spațiu de joacă pentru copii și musafirii lor.
Nu știu cum se face, dar atunci când copiii au prieteni în vizită, adulții nu mai au unde sta. La parter avem un living și o bucătărie, iar atunci când copiii au prieteni în vizită, pun stăpânire pe canapea și sunt zgmotoși. Masa la care ar putea sta adulții de vorbă nu e suficient de departe de canapea cât să ne și auzim cum trebuie printre vocile copiilor, iar bucătăria are 2 scaune de bar, deci nu-i chiar primitoare și confortabilă pentru taclale. Îmi doresc tare mult ca această cameră suplimentară din casa nouă să poată fi un soi de a doua sufragerie pentru copii. Sau dacă nu pentru copii, măcar pentru noi, adulții.
2. Încălzire în pardoseală
Avem și aici încălzire în pardoseală și am și la cabinet și nu mă văd locuind într-o casă în care iarna să nu fie călduț la picioare. E un confort la care sper să nu fie nevoie să renunț. Cu excepția băilor, în care îmi doresc câte un calorifer de baie, pentru uscat prosoape (iar iarna: ghete, mănuși de zăpadă, pantaloni de fâș). Îmi aduc aminte și acum senzația de pe caloriferul de fontă de acasă, pe care îmi puneam mănușile în formă de căței, după ce veneam de la săniuș cu tata. De fapt, îmi amintesc cel mai bine mirosul lor și cât de bine ținea caloriferul căldura.
3. O sufragerie luminoasă
Indiferent Cât de mult soare ar fi afară, la noi în sufragerie este întuneric. Pentru că în fața sufrageriei am construit o pergolă, care nu mai lasă soarele să intre în casă, chiar dacă acoperișul ei e transparent. Visez la un spațiu plin de lumină, unde să nu-mi moară plantele de depresie, unde să mă pot așeza pe canapea cu o carte și să mă încarc la soare, ca pisicile. Sau ca Doni, care mereu se așează în singurele limbi de lumină, care reușesc să se strecoare în întunericul hrube. Cum am la cabinet, unde în pauzele mai lungi dintre ședințe, trag perdelele larg și las soarele să vină spre mine (cabinetul e cel din poza pe care am atașat-o articolului).
În rest, fie ce-o fi. Vă mai țin la curent.
de Diana Vijulie | feb. 1, 2023 | Cum să...
După ce anul trecut câinele nostru, Doni, a trecut printr-o experiență foarte rea cu o căpușă, noi (oamenii lui) am învățat un pic mai multe despre cum să îl hrănim cât mai sănătos.
Povesteam aici, pe blog, despre sperietura pe care am tras-o atunci cu el și despre cum am ajuns cu el la medicul veterinar la timp cât să-l poată salva, însă tratamentul făcut atunci i-a dat un pic peste cap organele. În special stomacul și ficatul.
După ce a terminat tratamentul pentru borelioză, Doni a trecut pe un tratament de vitaminizare și recuperare/reparare. Pastile pentru fier, tot felul de vitamine, tratament susținător pentru ficat. Și dietă specială pentru câini cu dificultăți de digestie.
Cu ocazia asta am mai aflat câte una câte alta despre ce făceam bine și ce nu făceam bine înainte și am ajustat. Vă zic și vouă, în caz că aveți nevoie.
Făceam bine că nu îi dădeam niciodată ciocolată, prăjituri, alte tipuri de dulciuri, pe care le-ar fi mâncat dacă i le dădeam, chiar dacă nu-i făceau bine. Ziceam că nu îi dădeam niciodată, însă asta nu înseamnă că nu a mâncat niciodată (e expert să le fure copiilor din mână sau de pe masă). Cred că s-a întâmplat de vreo 4-5 ori în viața lui de 7 ani.
Făceam rău când îi alegeam orice tip de hrană umedă sau uscată și nu mă uitam la ingrediente. Așa cum mă uit ce este conținut într-o pungă frumos lucitoare pentru copii și nu cumpăr dacă nu-mi place înșiruirea de ingrediente, așa trebuie să fac și pentru cățel. Așa fac, să trăiți. Recunosc, înainte de episodul ăsta erau și momente în care luam ce nimeream, pentru că acasă nu mai avea mâncare.
Făceam bine când îi alternam tipul de mâncare pentru câini. De la veterinar citire (și aici știu că părerile sunt împărțite, așa că vă scriu și eu ce mi-a spus mie), fiecare tip de mâncare are un număr limitat de ingrediente și e util să schimbăm periodic mâncarea, mai ales atunci când avem un câine care mănâncă mai puțin diversificat.
Făceam bine când alternam mâncarea gătită (dar gătită special pentru el: orez cu carne și ceva morcovi, nu sarmalele noastre) cu hrana uscată și recompense pentru câini când și când. Însă asta nu e valabil pentru orice câine, în orice situație. De exemplu, acum aș face rău dacă aș face la fel, pentru că stomacul și ficatul lui sunt încă date peste cap (nu la fel de rău ca la început, dar încă nu e refăcut complet), așa că prea multă mâncare gătită în casă îi face rău și vomită. Momentan facem bine să îl ținem pe dieta lui de hrană uscată, specifică pentru dificultăți de digestie, alternată cu hrană umedă pe care o tolerează și când și când un rest de friptură sau chestii care știm că nu îi fac rău. Dacă înainte nu-mi dădeam mereu seama ce îi face rău, acum le vomită imediat și așa aflu.
Un alt lucru la care m-a invitat medicul veterinar să mă uit atunci când încerc să îmi dau seama dacă mâncarea aleasă e bună pentru el, e cantitatea de… resturi de mâncare scoasă pe partea cealaltă… Cu cât scoate mai puțin decât bagă, cu atât mâncarea pe care o mănâncă e mai bună și mai hrănitoare. Deci, dacă aveți un câine care își face nevoile de 5 ori pe zi și face muuuuuuult, vedeți dacă nu cumva e de la mâncare.
Și încă ceva, dacă aveți un animal pe care îl hrăniți doar cu hrană uscată specifică, întrebați veterinarul dacă e de părere că animalul primește o cantitate suficientă de grăsimi, care, din câte am înțeles eu, e destul de scăzută din perspectiva procesării hranei.
Sper să vă fie de folos articolul. Eu, sinceră să fiu, chiar nu-mi doream să mai cunosc și elemente de nutriție canină. Simțeam că am învățat suficient cu copiii ăștia pe care mult timp mi-am dorit să-i hrănesc perfect (și-apoi am renunțat, #duamneajutălatoatălumea). Dar știți cum e… Animalul de casă devine și el un copil al familiei, așa că dacă am făcut efortul pentru copiii mei umani, de ce n-aș face și pentru copilul meu blănos?
de Diana Vijulie | dec. 28, 2022 | 3 Lucruri
Când eram mică, cei mai puternici oameni de pe lume (în afară de părinți și bunici) erau: doamna care cântărea la magazin, doamna farmacistă care ne dădea bonul pentru medicamente, medicul care putea să-ți dea un micuț nimic din cabinetul lui când terminai și controlorii din autobuze.
Toate aceste personaje mă fascinau. Mi se părea că fac ceva ce nu e la îndemâna muritorilor de rând.
Fascinația 1: Cântarul de la magazin
Să cântărești biscuiții la kilogram pe cântarul analog mi se părea ceva extraordinar.
Să calculezi talere, să echilibrezi liniuța aia… Ceva grozav. Și bunica avea acasă un cântar similar, pe care cântăream făina, atunci când făceam turtă dulce. Dar la fel cum era cântarul de la magazin, nu era nimic. El venea atașat cu doamna care nu spunea prea multe, doar dădea verdicte: cât cântărește, deci cât costă. Magie!
Apoi, când au apărut cântarele electronice la aprozar, fascinația mea a crescut și mai mult.
Nu știu de ce eram așa impresionată, dar autoritatea pe care o dădea cantarul respectiv, cu toate butoanele lui, era ceva incredibil.
Cred că aici se vede diferența generațiilor crescute la coadă la unt, pe vremea comunismului, pentru care vânzătoarea și cântarul ei erau ființe atotputernice și generațiile crescute cu cântarul din Carrefour, pe care-l manevrezi singur, tu om de rând, ca să-ți cântărești bananele deja coapte și cele 5 kg de portocale pe care le poți cumpăra zilnic, dacă așa vrei tu.
Fascinația 2: Casa de marcat de la farmacie
Farmacia în sine era un loc magic.
Arăta ca un magazin, dar era cu totul altceva.
De când intram, mirosul era diferit. Dacă la aprozar mirosea a cartofi umezi și la măcelărie mirosea a sânge și a ceva îngrozitor, la farmacie mirosea a curat, a plante, a proaspăt. Iubeam ordinea și liniștea de acolo. Sticluțele înșirate pe rafturi. Cutiile albe de medicamente, aliniate perfect.
La farmacie nimeni nu vorbea tare. Pe măsuța triunghiulară de lângă geam, cu picioare metalice, era o sticlă verde, cu două pahare verzi, din care puteai bea apă. N-aveam voie niciodată să beau, doar câteodată aveam voie să torn apă în pahar și s-o pun la flori.
Când trecea lumina soarelui prin sticla verde, mi se umplea sufletul de bucurie. Mereu am avut o iubire deosebită pentru culori și pentru lumină.
Apoi, în locul acesta magic, se întâmplau lucruri lumești.
Iar farmacista probabil că era jumătate magică – avea grijă de toate florile din vitrina farmaciei imense, se asigura că acolo miroase a ceva ne-lumesc, că soarele trece perfect prin sticla verde și că toate rafturile sunt pline cu milioane de pastile, pe care ea le cunoaște pe absolut toate.
Și pe jumătate era lumească. Avea și ea casă de marcat, la fel ca doamna de la aprozar, știa unde e fiecare pastilă și cât costă, iar dacă puneam prea multă apă la flori, îmi atrăgea atenția.
Și-n plus, nu mergeam la farmacie atât de des cum mergeam prin celelalte magazine. Și nici nu țin minte să fi stat la coadă la farmacie.
Era un loc de pe altă lume.
Fascinația 3: Controlorii de autobuz
Când eram mică, vedeam controlorii cumva din exterior.
În primul rând că autobuzele erau atât de pline pe vremea aia la orele la care mergeam eu cu autobuzul, încât era o glumă proastă să-ți imaginezi că cineva ar putea să se miște prin gloata de oameni înghesuiți ca pijamalele Emei în sertarul de pijamale și să-i mai și întrebe de bilete.
În al doilea rând, că atunci când eram în autobuz la ore mai lejere, eram mereu cu bunica sau cu bunicul, deci nimeni nu ne cerea niciun bilet. Ei erau pensionari, deci nu plăteau transportul, iar eu eram prea mică, deci și eu circulam gratuit. Însă priveam ce se întâmplă cu alți oameni și mi se părea că acești controlori sunt un fel de semizei.
Nici nu-mi imaginam vreun scenariu de viață în care eu, ajunsă adult, aș putea avea vreodată atât de multă putere câtă au controlorii…
E interesant să ne privim copilăriile prin astfel de ochelari și să vedem în ce s-au transformat astfel de fascinații…
Sursă foto
de Diana Vijulie | dec. 28, 2022 | alaptare
Pentru că trăim în familii-nucleu, izolate de familia extinsă din care ne tragem, nu prea avem ocazia să fim în compania diadei mamă-bebeluș decât atunci când devenim noi mamele și avem bebelușii noștri. Trecerea de la statutul de non-mamă la cel de mamă se face brusc, peste noapte și te trezești că ai în brațe 3 kg de responsabilitate de viață și nu știi de unde să pornești.
De-asta mamelor din vremurile noastre le e greu să alăpteze. Nu doar pentru că promovarea laptelui praf este extrem de violentă. Nu doar pentru că nici pediatrii nu încurajează alăptarea. Nu doar pentru că în filme bebelușul e calm și liniștit și doarme singur în pătuț toată noaptea. Sau toate astea prin atât de multă putere, pentru că lipsesc modelele din viața de zi cu zi.
Nu știu cum a fost procesul tău de alăptare, tu – mama care citești acum, dar gândește-te cum ar fi fost dacă ai fi văzut cu lejeritate femei alăptând de când te știi. Dacă ai fi crescut printre mame care își alăptează bebelușii, pe care îi vezi că sug mult, că se contorsionează la sân, că se trezesc des noaptea…
Dacă ai fi înțeles de pe-atunci că așa arată norma, că bebelușii nu-s niște păpuși, ci niște ființe vii, care trec printr-un proces de adaptare de la viața din uterul mamelor lor, la spațiul infinit în care s-au născut.
Care învață ce e o zi și ce e o noapte.
Care învață cum să respiri aer și nu să-ți iei oxigenul din lichidul amniotic.
Care învață că poți să-ți întinzi mâinile fără să ai un perete elastic ce opune rezistență.
Care învață că lumea asta are multe mirosuri diferite.
Care învață despre sunetele din lumea asta.
Care învață despre temperaturile din lumea asta.
Care învață să poarte haine.
Care învață că nu mereu viața e în contact cu altă persoană fizică.
Care învață că uneori e prea frig sau prea cald, că uneori burtica supără, că uneori laptele nu curge perfect, că uneori brațele mamei sunt înlocuite de o salteluță.
E un proces natural pentru bebeluși, ca etapă de dezvoltare. E un proces frustrant pentru bebeluș ca ființă unică pe pământ.
Deci, ce poți face tu – prietenă, mamă, soacră, mătușă, soț, partener, vecină, soră, etc. – atunci când vrei să ajuți o mamă care alăptează?
1. Nu da sfaturi care nu ți-au fost cerute, decât dacă acele sfaturi sunt încurajări, de fapt.
”Te descurci foarte bine”, ”Ai răbdare cu voi”, ”Câteodată e greu, îmi aduc aminte”, ”Sunt aici, dacă ai nevoie de mine”, ”Cu ce pot să ajut eu?”… Astea sunt niște încurajări bune.
”N-ai suficient lapte”, ”Mai bine îi dai un biberon”, ”Dar nu e, dragă, normal să plângă așa”, ”Mai lasă-l să și plângă”, etc. nu sunt de folos.
Când am venit acasă cu Ema din maternitate, tare mult îmi doream să o alăptez exclusiv, însă așa rău mă speriaseră cu ”n-aveți lapte” și cu comparația cât a supt din biberon (acum că mă uit în urmă, enorm pentru un nou-născut… anormal chiar) și cât putea să sugă de la mine, încât în primele 2 seri îi dădeam și câte un biberon de lapte praf, cu toată agitația din jurul biberonului, în care puneam tot stresul nostru de noi părinți.
Mama, care urmărea toată nebunia asta de seară, mi-a zis într-o doară că poate ar trebui să nu-i ma zăpăcim stomacul și cu lapte praf și cu laptele meu și să avem răbdare. N-a fost un speech de Netflix. Ci niște cuvinte spuse din tocul ușii, cu o naturalețe lipsită de presiune… Mi-am dat seama că avea dreptate. Că am putea încerca. Am încercat. N-a mai fost niciodată nevoie de lapte praf de atunci. Nici la al doilea copil.
2. Asigură-te că mama e hrănită și că are apă
Când copilul plânge că vrea la sân, de multe ori uiți de tine. Te așezi pe fotoliul ăla pe care alăptezi sau te pui în pat lângă copil și după ce copilul se liniștește, îți dai seama că n-ai lângă tine paharul de apă (pentru cine n-a alăptat: alăptarea provoacă o sete extraordinară) sau că ți-e foame (provoacă și foame, desigur). Șitu că mă simțeam tare prost că după ce mă apucam să alăptez îmi dădeam seama că n-am apă și rugam în jurul meu să-mi aducă cineva un pahar… Mi se părea că fac asta ostentativ. De fapt, nu era ostentativ. De fapt, atunci când nevoia copilului prima, eu dispăream. Și reapăream atunci când copilul era bine.
Dacă ești în casă cu o mamă care alăptează, adu-i un pahar cu apă când o vezi că alăptează. Vezi dacă i se luminează fața când vii către ea cu grija asta.
Din aceeași categorie, dacă îi aduci mâncare, adu-o tăiată în bucățele mici, ca s-o poată mânca ușor cu o singură mână. Se știe că mamele au o singură mână… Cealaltă e mereu a copilului.
3. Plimbă-te după ea prin casă cu kitul copilului
Dacă nu știi ce e un astfel de kit, îți zic imediat: e o tăviță sau o cutie în care mama își pune tot ce are nevoie pentru copil, ca să-i fie la îndemână. Șervețele umede și scutece, bavețici, cremă de fund, niște șervețele uscate, un prosopel, aleza, o suzetă (dacă folosește). La fel ca și la paharul cu apă, de multe ori mama își dă seama că toate astea, de care are nevoie, sunt în cealaltă cameră… doar după ce s-a așezat cu copilul pe canapea. Fă-i un bine și adu-o tu. Iar dacă nu le are organizate așa, vezi dacă ar ajuta-o să i le organizezi tu. Întreab-o ce să-i pui acolo și ocupă-te.
4. Întreabă dacă poți ieși cu copilul la plimbare, ca mama să aibă timp de un duș, un somn, un episod de ceva, orice.
Dacă ești tatăl, nu ți se aplică. Tu oricum mă aștept să iei copilul la plimbare. Dar dacă ești oricine altcineva, întreabă. S-ar putea ca unele mame să nu se simtă confortabil așa departe de bebeluș, însă întrebarea deschide o nouă cutie plină cu oportunități. E ceva ce se poate, ce posibil ca mama să nu fi luat niciodată în calcul până acum. E ca o sămânță, care va încolți în curând.
Dacă mama e de acord, respectă-i cu totul cerințele. Dacă ți-l dă în cărucior, ia-l în cărucior. Dacă ți-l dă în sistem de purtare, ia-l în sistem de purtare. Dacă te roagă să stai doar în fața blocului, stai doar acolo. Ca să fie de folos ce faci, oferă-ți ajutorul așa cum e nevoie de el, nu așa cum crezi tu că e nevoie de el.
Cred că dacă am învăța asta în relație cu mamele din jurul nostru – să ajutăm așa cum vor ele să fie ajutate, nu așa cum credem noi – am sări peste o generație care încă mai duce cu sine traumele trecutului.
5. Nu veni ca un musafir
Dacă nu locuiești în casă cu noua familie, ci vii doar în vizită, nu veni ca un musafir. Vino ca un ajutor. Vino cu mâncare, nu te aștepta să fii servit/ă. Da, poți veni cu un coș cadou de la Mega de sărbători, dacă vrei să fie pretty, dar pune lângă și o tavă de pui la cuptor cu piure, o supă cu găluște și o limonadă făcută de tine. Dacă ai mai făcut și un orez cu lapte, e grozav. Eventual întreabă înainte dacă mama sau bebelușul au ceva sensibilități și gătește în funcție de asta.
După ce tatăl pleacă la serviciu și proaspăta mamă rămâne singură acasă cu bebelușul, de multe ori prânzul este un sendviș… Până la urmă mama prinde ritmul și o să reușească să se hrănească mai bine, dacă toate decurg ok. Însă până atunci, puiul tău la cuptor poate fi salvator.
Și explică-le și prietenilor comuni același lucru…
Pe lângă toate astea, cel mai mult ajută să normalizăm experiența asta dificilă de la început.
Ea nu e dificilă pentru că nu are mama lapte sau pentru că bebelușul nu e bine. Nu. Ea e dificilă pentru că mama n-are sprijinul de care are nevoie. O mamă susținută de cei din jur, o mamă privită și tratată cu grijă, dar și cu respect, o mamă care e înconjurată de oameni care sunt ei siguri pe ei și pe ea, și nu anxioși, o să fie o mamă pentru care experiența aceasta e una bună, nu traumatică.
