Tu la ce visai când erai copil?

Ascultam de dimineață la radio o discuție despre copilărie. Despre copilăria noastră, nu despre cea a copiilor noștri, care (cel puțin în cazul familiei noastre) e la ani lumină. Și nu pentru că suntem noi o familie extraordinară și ieșită din comun, ci pentru că lucrurile au evoluat într-un ritm pe care părinții noștri nici nu cred că și-l imaginau vreodată. Noi, copii fiind, poate că ni-l doream. Copiii gândesc magic mai mult decât adulții.

Ei, să ne întoarcem la discuția de azi dimineață, care era despre lucruri la care tindeam atunci când eram mici. Ce vedeam la ceilalți și ni se părea semn de prosperitate și bogăție extraordinară, lucruri pe care ni se părea că le atingem o dată cu nirvana? Cei de la radio povesteau despre mingea rotundă de piele, pe care dacă o aveai, aveai asigurat locul în echipa din fața blocului, indiferent dacă știai să joci sau nu. Minge pe care nu doar că trebuia să o ai, dar mai trebuia și să ai voie să ieși cu ea afară. Fiind atât de rară și de greu de procurat, erau mari șansele să nu te lase părinții (sau sufletul) s-o scoți afară și s-o tocești pe asfalt.

Mai povesteau despre păpuși Barbie originale, despre antenă parabolică, despre combină audio și tot felul de lucruri de care făceai rost cu mare greutate în perioada aceea, fie fiindcă nu se găseau, fie fiindcă erau prea scumpe.

Și m-am gândit la mine și la care erau semnele alea ale bunăstării la care salivam. Mi-am dat seama că erau împărțite în două categorii:

  1. Categoria de lucruri pe care speram că o să le am vreodată
  2. Categoria de lucruri la care îmi dădeam voie doar să visez.

Să le luăm pe rând.

  1. Categoria de lucruri pe care speram că o să le am vreodată

Aici intrau așa (desigur erau dorințe la vârste diferite)

  • Televizor cu telecomandă

Aveam un televizor color (cu tubul schimbat, o nebunie), dar care nu avea telecomandă. De fapt, avea. Eu eram telecomanda. Dar cred că și tata își dorea una cu baterii, care să-i fie permanent la îndemână, pe care să nu fie nevoie să o strige din dormitor, așa că s-a apucat să meșterească o soluție. Nu știu exact ce a făcut, cred că a tras canalele de televizor prin video (culmea, video aveam!), ca să putem folosi telecomanda de la video la TV. Dar nu era the real deal. Ca să poți folosi telecomanda trebuia să deschizi manual televizorul și să-l treci, tot manual, pe video. În plus, nu mergea și la volum. Dar când, ani mai târziu, și-au luat bunicii un NEI cu telecomandă, mi s-a părut că am atins limita superioară a burgheziei și că am intrat într-o altă latură a universului (sau metaversului)

  • Telefon fără fir

Țin minte că vorbeam câteodată la telefon cu o colegă care avea un astfel de telefon și mi se părea teribil de mișto că se putea plimba prin toată casa cu telefonul ei fără fir. Avea și o casă mare, și o auzeam cum pășește pe hol în timp ce vorbea cu mine. Wow. Am rezolvat și eu parțial problema legată de mobilitate, cu un fir mai lung la telefonul cu disc, iar casa noastră oricum era mai scurtă decât firul, dar nu era același lucru. Nu era…
Am avut, mai târziu, acasă la mine, telefon fix fără fir, dar nu mai avea niciun farmec.

  • Mașină care se închide din telecomandă

Mașina noastră se închidea cu cheia, iar mie mi se părea un maxim de opulență să poți să o încui din telecomandă: piu-piu. Știu că vorbeam cu aceeași colegă la telefon, care își aștepta părinții pe balcon și îmi relata în detaliu tot ce vedea când veneau ei:

‘Hai că au venit ai mei. Mai vorbim până urcă și după aia trebuie să închid. Se dau acum jos din mașină. Își ia mama geanta din portbagaj. Se apropie de bloc. Au încuiat mașina. Gata, nu-i mai văd. Închid. Vorbim mâine’

Eram fascinată.

  • Jante de aliaj

Cred că de aliaj sunt alea pentru care nu-ți trebuie capace, nu? Vai, ce mai visam la așa ceva. Nu-mi plăceau deloc capacele alea de plastic și îmi imaginam că voi fi mare și voi avea o mașină cu astfel de jante. Putea fi orice, nici nu mai conta. Doar să nu aibă capace la roți, ci să fie doar jante cu anvelope

 

2. Categoria de lucruri la care îmi dădeam voie doar să visez.

Aici intrau:

  • Casă cu scară (adică o casă cu etaj) – Culmea e că am îndeplinit-o pe asta, aproape mot-a-mot și nu-i chiar bine. Adică, e chiar o casă cu scară, scara urcând din living, deci o văd mereu și mă scoate din sărite. Cine face un proiect de casă cu scara care pornește din living?! Și nu e o casă cu design industrial, ci o casă normală…
  • Piscină – Și pe asta am îndeplinit-o parțial. Nu avem piscina noastră proprie, dar este o piscină în curtea interioară împrejmuită de casa noastră și casele vecinilor, la care nu avem acces decât noi: cei care locuiesc în acel careu.
  • Barcă – Nu visam chiar la yacht, dar o barcă în care să poți înnopta totuși, era în sfera de ‘mi-aș dori, dar n-o să fie. Acum văd că nu e chiar ceva atât de greu de făcut. Sunt anunțuri ambarcațiuni chiar și pe OLX, doar că acum nu știu dacă mai e chiar parte din viața pe care o construim. Poate mai la bătrânețe…

 

Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?

Atunci când sunt mici, copiii arată pasiuni pentru diferite domenii sau obiecte de prin casă. Unii își păstrează pasiunile pe tot parcursul copilăriei și le transformă apoi în pasiuni de studiu și într-o carieră, iar alții le schimbă pe rând, pe măsură ce acumulează informații sau au exercițiu cu ele.

Premisa de la care vă invit să porniți este că aceste pasiuni trebuie încurajate. Știu că unii părinți se îngrijorează când văd cum copilul este pasionat numai și numai de trenuri și mă întreabă:

– Diana, ce mă fac cu el? Toată ziua nu se joacă decât cu trenurile. Are o casă plină de jucării, dar nu-l interesează nimic altceva. Am încercat să i le iau, să nu-l mai las cu ele, dar nu se joacă apoi cu altceva. Sau ia mingiile și își imaginează tot că sunt trenuri.

În substrat eu înțeleg îngrijorarea. E îngrijorarea părintelui că are un copil care ‘nu e normal’. Ba, cu toată informația asta la îndemâna tuturor dintre noi, unii părinți se duc deja cu gândul către diferite tulburări (în mod special la spectrul autist) și de aici începe o luptă cu copilul, care nu ajută pe nimeni.

Dragi părinți, dacă aveți un copil pasionat de trenuri/dinozauri/pictură/orice, porniți de la o presupunere pozitivă și încurajați pasiunea. Această pasiune este calea către a învăța și alte lucruri, pentru că atunci învățarea vine în congruență cu dorințele și nevoile copilului și totul decurge natural.

Atunci când primesc întrebarea de mai sus, eu îl invit pe părinte nu doar să nu se mai îngrijoreze, ci chiar să se bucure, pentru că această pasiune descoperită este de mare ajutor în creșterea copilului. Cum? Iaca. Vrei să-l înveți pe copilul de 6 ani să-și scrie numele, dar el e doar pasionat de dinozauri? Super, învață-l literele aranjând dinozaurii în forma literelor. Sau copilul vrea doar cu rațele și atât? Învață-l să le grupeze în mulțimi, ca să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, 4 sau 2 sau 10.

Dar ce facem cu copiii care vor cu lucruri periculoase?

Care vor la priză sau la cuțite și pare că nimic altceva nu le e pe plac?

Simplu. Le construim un spațiu sigur în care să se poată desfășura cu pasiunile lor. De exemplu, dacă avem un copil care toată ziua se joacă la întrerupător, îi putem construi un panou de explorare cu becuri. Am căutat pozele vechi cu panoul copiilor mei, dar nu l-am mai găsit, așa că vă arăt această poză de pe google:

Dacă vă pricepeți puțin, e chiar destul de ușor de făcut, iar dacă nu, sigur găsiți un bunic, un vecin sau chiar pe cineva care să-l facă contra cost.

Dacă vă mobilizați să-l faceți voi, în loc de planșa de lemn puteți folosi o cutie de plastic cu capac, în care să montați toate cele. Găsiți la magazinele electrice tot ce vă trebuie: întrerupătoare de diferite dimensiuni, becuri led ieftine, sonerii simple, lumini de veghe cu senzori sau buton și puteți alege să fie cu baterii, ca să fie mai ușor de montat. Iar copilul va fi foarte bucuros. Dacă alegeți becuri colorate, ca în imagine, e o cale extraordinară de a-l învăța culorile. Apoi puteți număra becurile. Opțiuni sunt o grămadă, trebuie doar să mergem pe mâna copilului.

La boardul de mai sus eu aș atașa și un prelungitor (fără să fie conectat la o sursă de curent), în care copilul pasionat să introducă și un încărcător vechi de telefon, pentru că, nu-i așa, pentru unii copii priza e un fel de loc de joacă plin de aventuri…

Cam așa, spor la meșterit 🙂

3 lucruri pe care le-am învățat de la tata despre condus

V este afara cu un vecin. “Dau o cheie” mașinii mele pentru ca la prima pornire pe zi, mașina scoate un zgomot ciudat. V se tot plânge de zgomotele mașinii mele, a dus-o in service, oamenii i-au zis ca nu are nimic, așa că, pe principiul “dacă doctorul ți-a zis că ești sănătos, înseamnă că trebuie să cauți altul, care să-ți găsească ceva”, mai caută alți oameni care să îi găsească totuși ceva. Acum, ca să fiu sinceră, după ce am fost și eu mai atentă și am auzit zgomotele, nu mai pot să nu le aud. 

Așa că sunt amândoi afară și ascultă mașina, iar mie asta îmi aduce aminte de copilărie, când tații vecini se strângeau in fața blocului si fiecare dintre ei meșterea la mașina proprie. Dacă treceai pe-acolo, era ca o expoziție de picioare care ieșeau de sub mașini. 

Deși eu eram fată, iar sub nicio mașină nu era ascunsă jumătate de femeie, care să-și etaleze picioarele in fustă și tocuri ieșind de sub portbagaj (și nici nu văzusem vreodată o astfel de femeie), îmi imaginam ca atunci când o să fiu și eu om mare și serios, ca tata, și eu o să meșteresc la fel. 

Nu e cazul, pentru ca dintre toate lucrurile legate de condus pe care le-am învățat de la el, nu se numără si mecanica mașinii, aceasta biologie internă de metal, a cărei hartă și succesiune nu am priceput-o niciodată. Singura parte a mașinii pe care am înțeles-o e cea legată de caseta de direcție și simptomele casetei de direcție, pentru că acolo am avut mai mult de treabă cu mașinuța mea mică și obosită (dar foarte iubită), care hârâia din volan în fel și chip, iar eu trebuia să recunosc sunetele, ca să știu ce are nevoie, când să pun lichid în pompa de servo, când să o las în pace, când să o duc la cineva mai priceput, etc. 

Dar am învățat alte lucruri, pe care să le pasez și copiilor mai departe. 

De exemplu: 

  1. Planificarea plecărilor 

Tata m-a învățat ca atunci când te urci în mașină să pleci, e foarte important să planifici, indiferent unde te duci. Planifici traseu (de la drumul ales, până la benzile pe care urmează să te încadrezi), estimezi durata, prevezi diferite probleme. Ca să poți face asta cu mai multă acuratețe, e nevoie să verifici și mașina de jur împrejur, să te uiți la roți, să fii atent la nivelul de benzină, să ciulești urechile atunci când pornești mașina. 

O să ziceți “bineînțeles, oricine face asta înainte de o călătorie!”. Așa e, foarte bine. Doar ca lecția pentru mine era ca și un drum de 15 minute e tot o călătorie, așa ca e nevoie sa faci aceleași verificări și planificări indiferent cât de lung e drumul la care te înhami.

Treaba cu planificarea traseului am “outsource-uit-o”, dar pentru restul de verificări nu exista niciun Waze sau google Maps. 

  1. Încetinește înainte de vârful dealului 

Iată și o lecție practică de condus, pe care am primit-o cu o poveste, despre un pilot care se grăbea și nu a încetinit înainte de a ajunge in cu mașina in punctul de pe șosea din coama dealului, așa că nu a reușit să vadă din timp un cârd de gâște imediat după vârf. Gâște pe care le-a făcut perne de pene și carne de ciorbă, bietele. Acela a fost momentul în care m-am gândit că odată ce devii șofer e imposibil sa nu lovești, din greșeală, măcar o data, un animaluț de pe drum, și m-a apucat panica. Eu nici muștele din casă nu le omor, ca să vă faceți o idee. Îl rog pe V sa le prindă în pumn și să le dea afară pe geam. Cum să fac eu accident cu vreun cățel, vreo pisicuța, sau un cârd de gâște?! Așa ca mi s-a imprimat regula asta pe creier și nu s-a mai dezimprimat de acolo. Din fericire, în aproape 20 de ani de condus, încă nu am lovit niciun animal. Fieca să fie la fel și de acum înainte. 

  1. Înainte să cumperi o mașină la mâna a doua, du-o la un service 

Da, poți sa te ajuți de google înainte să te decizi la model, ca să știi ce model, ce motorizare, ce probleme au, de obicei, mașinile respective și la ce să fii atent în mod deosebit. De exemplu, cauți “motorizări golf 6” și citești acolo detalii, ca să ai o idee. Dar chiar și ca bărbat “om mare”, cum era el, care se pricepe la mașini, care jumătate de vara o petrece cu jumătate de corp scos de sub mașină, meșterind la motor și la cine mai știe ce, chiar și așa, duci mașina aia la cineva mai priceput, cu o ureche ne-entuziasmată de alegerea făcută, care poate să-i facă un control obiectiv mașinii. 

3 lucruri esențiale în cabinetul (meu) de psihoterapie

Când m-am mutat în noul cabinet, mi-am dat seama că am foarte multe lucruri de care am nevoie și pe care le folosesc. Și pe lângă ele, am mai cumpărat și altele, la fel de necesare. Am umplut spațiul de canapele (necesare pentru grupuri: nu e nimic mai enervant decât să stai pe un scaun incomod atunci când intri în contact cu emoții grele, care oricum îți provoacă disconfort; măcar s-o faci într-un spațiu blând, pufos, primitor) și fotolii confortabile. Am 3 tipuri de mașină de cafea, un purificator de aer, aerul condiționat, plante și flipchart, căni fel și fel, pe toate gusturile, multe tipuri de ceai, lapte pentru cafea și câte o gustare sănătoasă, pentru când terapia îți provoacă foame sau grijă de tine.

Dar, pe lângă toate acestea, care au ca scop să ajute oamenii să se simtă conținuți, bine primiți și importanți în cabinetul meu, iată 3 lucruri care pot schimba total experiența cuiva care intră în acest proces.

1. Sursele de lumină

Poate părea ceva foarte superficial, dar nu este. Lumina este un stimul foarte important, iar oamenii au nevoie de diferite intensități de lumină, pentru a se simți în siguranță. Unii oameni vor multă lumină, ca să vadă tot și să știe că sunt într-un loc sigur. Am geamuri mari, pe care intră lumină naturală, am lămpi și becuri cu lumină puternică.
Alți oameni preferă o lumină mai difuză, care îi ajută să se simtă protejați. Unii oameni cu care lucrez îmi cer specific să trag jaluzelele în jos, sau să sting becul de sus și să aprind o veioză. Am multe veioze aici și acum vreau să mai iau vreo două lampadare (ieftine, nu trebuie să fie rocket science, ci să poți crea acel spațiu de siguranșp pentru omul care îți calcă pragul).
Nu o dată, am primit și solicitarea de întuneric. Orice lumină era prea mult de dus ca stimul în stadiul regresat al omului cu care lucram, așa că am adus în cabient, cu blândețe, un întuneric safe: nu beznă, ci cât să ne vedem fără să ne obosim unul pe celălalt cu prezența.

2. Păturile

O altă sursă de confort sunt și păturile de prin cabinet. Unele exerciții sau discuții provoacă frig sau nevoia de protecție pe care o poate oferi, simbolic, o pătură. Câteodată, când am în cabinet o mamă epuizată, o invit să se întindă pe canapea fără să se mai descalțe, așa că o pătură pusă sub picioare e binevenită. O pătură pufoasă poate oferi o experiență senzorială potrivită pentru unii oameni, care au nevoie de astfel de stimulare ca să se simtă în siguranță sau să se regleze emoțional. Iar în zilele de iarnă o pătură și un ceai cald aduc cu sine un sentiment de grijă, care ne lipsește în viețile noastre de zi cu zi.

O cuvertură de pat ieftină, dar frumoasă, e bună și pentru lucrul direct pe covor: cu copii, cu adolescenți și cu adulții care își lasă copilul interior să vină în spațiul dintre noi.

3. Cutia cu nisip

Cutia mea cu nisip e, de fapt, custom made: un sertar de lemn, vopsit cu albastru în interior și împrejmuit de un cadru de lemn, ca să fie mai rezistent. În cutia cu nisip aduc adulții și copii să-și pună acolo dinamica vieții. E un spațiu care evită filtrele raționale și care aduce în prim plan ce se ascunde în spatele filtrelor pe care ni le punem atunci când vorbim.
Iese un fel de piesă de teatru a vieții fiecărui om care lucrează în cutie și ies la iveală aspecte pe care altfel le-am rata doar prin cuvinte.

Cum să-ți dai seama dacă este aur/argint sau altceva?

Luna trecută am fost, pentru prima dată, în Turcia. Am ales o destinație mai puțin comună la mare, într-un resort în pustietate. La 20 de minute de mers cu vaporul era un orășel micuț și foarte pitoresc, în care am insistat să mergem.
Zic ”am insistat” pentru că intenția cu care plecaserăm în vacanță era să mergem acolo și să facem ”nimicuța” toată săptămâna. Program de bebeluș: dormit, mâncat, stat cu ochii în cer, distrat, luat de la capăt. Nu vă spun cât de greu mi-a (ne-a) fost să intrăm în așa o relaxare totală. Nu cred că am avut niciodată o săptămână de vacanță de făcut nimic: fără vizitat, plimbat, road-trip, etc. Ei, în acest context am insistat eu ca pentru jumătate de zi să renunțăm la ”nimicuța” și să luăm vaporul-autobuz și să mergem în orășel.

Ne-am plimbat pe străzi, am mâncat cele mai bune Fistiki Sarma din viața mea și cea mai delicioasă prăjitură Kunefe, am căscat gura la străduțele mici și colorate, ne-am prostit cu ochelari de soare caraghioși și… ne-am lăsat acostați de o doamnă care vindea bijuterii. Doamna a știut ce face: a agățat copiii cu mici bijuterii sclipitoare, pe care le-a prins de mâinile, gâturile și gleznele copiilor, copiii au vrut să le păstreze, noi am plătit cât am negociat cu doamna și am plecat mai departe.

Ajunși înapoi la hotel, ne uităm mai bine la ele și observăm că brățara pe care a primit-o Filip e gravată cu 925. ”Uite, Filip, asta e de argint”. A fost foarte bucuros, mai ales că mă tot ruga să îi cumpărăm ceva de argint ca să se simtă bogat și să aibă ce bijuterii să pună în seif (da, e la vârsta la care argintul și orice sticlă tăiată frumos e o mare comoară; tare mi-e dor să văd și eu lumea așa). A concluzionat că l-a ajutat dumnezeu să primească ceea ce își dorea și n-a mai dat-o jos de la mână până acum o săptămână, când i-am cerut-o ca să i-o curățăm cu o soluție de curățat argint.

Atunci am observat că pe ici pe colo devenise roz. Deci că nu era de argint, în ciuda ștanței. A fost foarte dezamăgit și ne-a întrebat cum putem să ne dăm seama că o bijuterie de argint sau de aur chiar sunt de argint sau de aur.

Deci cum faci să îți dai seama dacă lanțul de aur e chiar de aur? Sau dacă brățara de argint e chiar argint? Fără soluții chimice care să te ajute?

1. Verifici să fie gravat

Da, știu. Pe noi asta nu ne-a ajutat. Dar, în general, bijuteriile de metale prețioase sunt ștanțate și gravate în funcție de materialul din care sunt produse.

La aur avem așa:
999 – 24 de carate
916 – 22 de carate
833 – 20 de carate
750 – 18 carate
625 – 15 carate
585 – 14 carate
417 – 10 carate
375 – 9 carate
333 – 8 carate

iar la argint:
750, 800, 875, 916, 925 (cel mai comun) si 999.

2. Ai grijă de unde cumperi

Ideal ar fi să nu cumperi de la o doamnă care te acostează pe stradă, ca să fii sigur că marcajele de mai sus nu sunt la mișto. Recunosc, n-am mai pățit până acum ce am pățit cu brățara lui Filip și nici nu m-am gândit că s-ar putea ca ceva ștanțat să fie fals.
Bijuteriile cumpărate, așa cum se face, din magazine, vin însoțite de certificate care atestă materialul din care sunt făcute. Informația asta l-a ajutat pe Filip să se relaxeze că nu toată planeta o să-l tragă în piept și că are și el cum să controleze ceea ce cumpără.

3. Greutate

După ce am văzut petele rozalii mi-am dat seama mai bine că și greutatea era diferită: brățara era mai ușoară decât m-aș fi așteptat de la o brățară de argint. Așa că, atunci când cumpărați, puteți face și acest test, nu foarte precis, e drept. Dacă ar fi fost o brățară mai mare sau un ditai lanțul de bărbați (de argint sau de aur), mi-aș fi dat mai ușor seama. Dar cum era o brățărică micuță, a fost ușor să ratez informația asta.

4. Magnetul

Dacă ai un magnet în poșetă, cum au toate doamnele, desigur, poți încerca să vezi dacă metalul este atras de magnet. Dacă da, nu e nici aur și nici argint. Pe de altă parte, dacă nu, asta nu e o garanție pentru nimic.

5. Gheața și oțetul

Dacă în aceeași poșetă ai și un cub de gheață, îl poți folosi ca să verifici argintul, de exemplu. Argintul pare că este un bun conductor de căldură, așa că un cub de gheață pus pe o suprafață de argint o să se topească cu bulbuci (pe testate).
Iar ca să verifici aurul, scoți, tot din poșetă, sticla cu oțet. O picătură de oțet pe aur nu face nimic. Dacă este alt material, s-ar putea să-și schimbe culoarea.