Mi se pare că pandemia ne-a readus în prim plan un aspect pe care femeile au încercat să-l schimbe în decursul timpului: ”gospodarizarea” femeii. Un soi de revenire la tradițiile patriarhale, pe care nu prea le-am părăsit niciodată de tot, ci doar le-am îndulcit puțin.
Mă conversăm zilele trecute cu mama prin mesaje, despre tendința societății de a judeca femeia care ”stă acasă”. Îmi trimisese un filmuleț care arăta toată treaba făcută de o femeie pe parcursul unei zile: trezit, făcut paturile din casă, strâns haine de pe jos, pus haine la mașina de spălat (cu uscător, dacă e norocoasă), gătit micul dejun, ghidat copilul să se pregătească, servit micul dejun, strâns după micul dejun, curățat plita electrică și toate aparatele folosite pentru micul dejun, aspirat prin casă, curățat în baie, spălat pe jos, curățat pantofi, cumpărături pentru prânz, gătit prânzul, curățat din nou bucătăria… Mai zic? Am obosit doar scriind și cred că și voi citind.
”Ei, stă acasă… Ce face toată ziua?”… Dar, cât timp stă acasă, această femeie nu prea stă. La fel cum și ”concediul de maternitate” numai concediu nu e. Mi se pare că societatea în care trăim glorifică doar joburile plătite și desconsideră tot restul. De parcă a face curat în casă nu e tot o muncă. De parcă a găti nu e tot o muncă. De parcă a pune tone de haine la locul lor în dulapuri nu e tot o muncă. De parcă a îngriji copii mici sau părinți bătrâni e tot una cu a sta degeaba.
În 1972, Mariarosa Dalla Costa, împreună cu alte femei din Italia, au înființat „Colectivul Feminist Internațional”, din care a apărut campania internațională „Salariu pentru treburile casnice”. Argumentul central a fost că munca de acasă, casnică, neremunerată a femeilor nu era nici un impuls natural în calitate de instinct matern și nici un act exclusiv de iubire, ci reprezenta un factor economic tangibil care făcea posibilă producția capitalistă în primul rând. Înainte ca muncitorii din fabrici și angajații din birouri să poată face profit, ei trebuie mai întâi să se nască, să fie îngrijiți, iubiți, crescuți și îngrijiți, conform tezei simple și imediat plauzibile.
O mamă care stă acasă, de exemplu, îndeplinește, de fapt, mai multe joburi. Iar toate o denumesc pe ea numesc ”casnică”. Știu, aici corect din punct de vedere politic ar fi fost să scriu ”un părinte care stă acasă”. Și, deși știu că sunt și bărbați ”casnici”, în societatea și cultura noastră ei sunt o raritate. Așa că o să vorbesc despre femeile ”casnice” și despre mamele ”casnice”.
Mamele casnice au multe joburi: sunt șoferițe, bucătărese, bone, învățătoare, menajere, asistente medicale, asistente personale, etc. Potrivit Oxfam Internațional, se pare că femeile fac mai mult de trei sferturi din munca de îngrijire neremunerată la nivel global (față de bărbați), dar pentru care nu sunt plătite. Unele fac exclusiv această muncă, iar altele fac această muncă pe lângă joburile plătite pe care le au deja (de multe ori joburi mai prost plătite decât au bărbații, doar pentru că sunt femei, dar despre asta într-un alt episod).
De exemplu, dacă ar fi să calculăm cam cu cât sunt plătite aceste joburi, raportat la numărul de ore lucrate zilnic, un site (insure.com) a calculat că salariul pe care ar trebui să-l câștige o mamă pentru toate aceste locuri de muncă (ei au numărat 18), este de de 126.725 USD în 2022, ceea ce este cu 9,2% mai mare decât suma constatată anul trecut (de 116.022 USD).
No bun, și-atunci am putea să privim cu mai mult respect tot ceea ce fac femeile sau mamele? Despre spațiul lor mental, ocupat mereu cu taskuri peste taskuri, vorbesc în alt articol. Dar măcar să luăm la cunoștință efortul fizic depus zilnic și să le apreciem… Nu să ne ascundem în spatele idee că munca lor e ”de neprețuit”. Ba hai s-o prețuim.