Când eram mică
Latura estetică a vieții este și a fost mereu importantă în viața mea. ”Să fie frumos”. Cred că e ceva ce am preluat de la mama, chiar dacă nu mereu împărtășim aceeași viziune asupra frumosului.
Țin minte când eram mică despre cât de mult îmi plăcea de sărbători să mă uit la mama cum ornează salata boef (sau cum o ornam și eu apoi). Trebuia să fie frumoasă. Masa trebuia să fie aranjată frumos. Apartamentul nostru trebuia să fie mereu ordonat, chiar dacă nu-mi plăcea deloc să particip la procesul de ordonare, sau să văd dezordinea atunci când o făceam eu. La școală îmi plăcea să-mi desenez caietele, să fie totul ”frumușel”.
Când am crescut
În casa mea, apoi, am adus iar esteticul, așa cum mi s-a părut mie potrivit. Tablouri pictate de alții, tablouri pictate de mine, etc. Și zic ”mie”, pentru că partea estetică e mai mult la mine, iar partea practică e mai mult la V. (soțul meu, pentru acei dintre voi care au deschis târziu blogul). O vorbă care mi-a ghidat viața, deși știu că nu-i cea mai sănătoasă opțiune, este ”Fit over function”, pe care eu mi-o traduc: ”E mai important să fie frumos, decât să fie practic”. Ce noroc ca V. e fix pe dos. La el e aproape mereu ”Function over fit”, altfel am fi ajuns să avem o casă foarte frumoasă (după gustul meu, adică), dar complet inutilă.
Am fi avut cele mai frumoase întrerupătoare, în loc să le avem pe cele practice, care conectează becul la telefon și la Alexa, căreia îi pot spune ”Alexa, lights off” și se face beznă, sau becuri pe care le pot închide din pat, dacă-mi dau seama că am uitat să sting lumina în sufragerie.
Am fi avut cea mai drăguță mașină foarte mică, în care n-am fi putut înghesui ghiozdanele copiilor în portbagaj. Sau, cea mai frumoasă mașină la interior, dar mare cât să n-o poți parca prin București și scumpă cât să ne mai luăm fiecare câte 2 joburi.
Bineînțeles că exagerez de dragul de a exagera. Știu să funcționez și eu în lume într-un mod practic, la fel cum și el știe să aleagă ceva frumos, dacă are nevoie.
Cum mă arăt eu lumii
O altă zonă unde m-am conectat cu esteticul e și în felul în care mă arăt eu lumii. Procesul de a mă îmbrăca și de a pune bijuterii pe mine manifestă foarte mult din starea mea internă. Când nu știam prea bine cine sunt și mă căutam, hainele de pe mine spuneau o poveste care să mă ajute să mă autoexplorez. Și când zic poveste, spun literally poveste… Hainele îmi erau ca o costumație, pe care o și arătam lumii, dar care mă îndrumau și pe mine să-mi dau seama cum mă simt dacă mă arăt așa? Dar dacă mă arăt așa? Dar așa?
Pe măsură ce m-am stabilizat eu cu mine, n-am mai avut nevoie să mă caut așa, drept urmare hainele n-au mai arătat căutarea și trecerea de la o identitate încercată la alta, ci identitatea mea de moment. Când erau copiii mei mici, țin minte că mă îmbrăcam foarte colorat. Eram foarte mult în contact cu copilul meu interior, pe care îl scoteam la joacă des cu copiii mei exteriori.
Apoi, când ei s-au mai dezlipit, iar eu am (re)identificat și alte părți din mine, mai ascunse pe perioada când erau ei mici, am renunțat la culori și, încetul cu încetul, mi-am găsit haine care să îmi dea voie să simt.
Hainele care încorsetează, încorsetează și respirația. Iar dacă nu ești în contact cu respirația ta, e greu să fii în contact cu emoțiile tale. E știință, nu voodoo mumbo jumbo.
Acum, în perioada din viață în care mă regăsesc pe măsură ce scriu, principalul pentru mine este să pun pe mine haine blânde cu pielea mea. Haine din materiale naturale, haine confortabile, un pic de ”function over fit”.
Și îmi e bine, și îmi e confortabil să mă arăt așa cum sunt.
Despre parfumuri am mai scris aici pe blog. Și cum ele mai au o funcție în viața mea, nu doar de estetică olfactivă: ci de conectare cu amintirile. Memoria mea este foarte mult bazată pe simțul mirosului, așa că îmi aleg cu grijă parfumul, pentru că vreau să fie parte din ceea ce îmi definește viața. Când mă căutam și nu îmi era prea clar cine sunt, aveam un dulap plin de parfumuri, pe care le tot schimbam între ele. Când m-am găsit și am fost rigidă cu ce am găsit, mi-am ales un parfum, pe care l-am folosit ani la rând. Acum sunt într-un punct flexibil din viața mea, în care tocmai am trecut la un alt parfum (deci l-am schimbat pe cel durabil) și îmi e ok să știu că le pot alterna dacă vreau. Nu mai sunt prinsă într-o singură imagine despre mine.
Bijuteriile și rolul lor în viața mea
Ultimele, dar nu cele din urmă, sunt bijuteriile din viața mea. Ele au un alt rol, pe lângă cel estetic. De fapt, trei alte roluri.
În primul rând sunt bijuteriile de zi cu zi, pe care le port pentru că îmi plac și mă definesc. Acum, când scriu, am o pereche de cercei mici în urechi, un lantisor aur subtire la baza gatului și verigheta. Trei bijuterii pe care nu le dau jos aproape niciodată. Am vrut să-mi pun de dimineață și o brățară fixă de aur (care intră în categoria de mai jos), dar am decis că azi nu e o zi potrivită pentru multe bijuterii. Nu mă întrebați, nu e o directivă înaltă dată de care știu doar eu, e doar ceea ce simt eu că îmi place sau nu îmi place astăzi.
Bijuteriile din familie, care au rolul de a mă reconecta la rădăcinile mele. Sunt bijuterii care îmi amintesc de copilărie și de cum era atunci, de oamenii din care provin și e un reminder bun, atunci când mă simt ca o frunză în vânt, că sunt totuși prinsă de un copac, chiar dacă nu pare așa mereu.
Și-apoi mai sunt și restul de bijuterii ca sărbătorire a unei reușite sau unui eveniment. Aici practica abia îmi începe, deci nu-s prea multe.
PS: Pentru mine scrisul e un soi de terapie. Pe tine, cititor care ai ajuns până aici, te invit să iei parte la această bucățică de autoterapie pe care mi-am făcut-o și-apoi, poate, să te gândești la tine: cum e pentru tine, ce a rezonat cu tine și ce nu? Ce te-a bucurat din ce am scris? Ce te-a scos din sărite? Și de ce? Ce relevanță au emoțiile astea în procesul tău?