Idei de cadouri pentru preadolescenta mea de acasă, care tot crește
Ce să faci dacă ai un copil 'obsedat' de ceva?

Ascultam de dimineață la radio o discuție despre copilărie. Despre copilăria noastră, nu despre cea a copiilor noștri, care (cel puțin în cazul familiei noastre) e la ani lumină. Și nu pentru că suntem noi o familie extraordinară și ieșită din comun, ci pentru că lucrurile au evoluat într-un ritm pe care părinții noștri nici nu cred că și-l imaginau vreodată. Noi, copii fiind, poate că ni-l doream. Copiii gândesc magic mai mult decât adulții.

Ei, să ne întoarcem la discuția de azi dimineață, care era despre lucruri la care tindeam atunci când eram mici. Ce vedeam la ceilalți și ni se părea semn de prosperitate și bogăție extraordinară, lucruri pe care ni se părea că le atingem o dată cu nirvana? Cei de la radio povesteau despre mingea rotundă de piele, pe care dacă o aveai, aveai asigurat locul în echipa din fața blocului, indiferent dacă știai să joci sau nu. Minge pe care nu doar că trebuia să o ai, dar mai trebuia și să ai voie să ieși cu ea afară. Fiind atât de rară și de greu de procurat, erau mari șansele să nu te lase părinții (sau sufletul) s-o scoți afară și s-o tocești pe asfalt.

Mai povesteau despre păpuși Barbie originale, despre antenă parabolică, despre combină audio și tot felul de lucruri de care făceai rost cu mare greutate în perioada aceea, fie fiindcă nu se găseau, fie fiindcă erau prea scumpe.

Și m-am gândit la mine și la care erau semnele alea ale bunăstării la care salivam. Mi-am dat seama că erau împărțite în două categorii:

  1. Categoria de lucruri pe care speram că o să le am vreodată
  2. Categoria de lucruri la care îmi dădeam voie doar să visez.

Să le luăm pe rând.

  1. Categoria de lucruri pe care speram că o să le am vreodată

Aici intrau așa (desigur erau dorințe la vârste diferite)

  • Televizor cu telecomandă

Aveam un televizor color (cu tubul schimbat, o nebunie), dar care nu avea telecomandă. De fapt, avea. Eu eram telecomanda. Dar cred că și tata își dorea una cu baterii, care să-i fie permanent la îndemână, pe care să nu fie nevoie să o strige din dormitor, așa că s-a apucat să meșterească o soluție. Nu știu exact ce a făcut, cred că a tras canalele de televizor prin video (culmea, video aveam!), ca să putem folosi telecomanda de la video la TV. Dar nu era the real deal. Ca să poți folosi telecomanda trebuia să deschizi manual televizorul și să-l treci, tot manual, pe video. În plus, nu mergea și la volum. Dar când, ani mai târziu, și-au luat bunicii un NEI cu telecomandă, mi s-a părut că am atins limita superioară a burgheziei și că am intrat într-o altă latură a universului (sau metaversului)

  • Telefon fără fir

Țin minte că vorbeam câteodată la telefon cu o colegă care avea un astfel de telefon și mi se părea teribil de mișto că se putea plimba prin toată casa cu telefonul ei fără fir. Avea și o casă mare, și o auzeam cum pășește pe hol în timp ce vorbea cu mine. Wow. Am rezolvat și eu parțial problema legată de mobilitate, cu un fir mai lung la telefonul cu disc, iar casa noastră oricum era mai scurtă decât firul, dar nu era același lucru. Nu era…
Am avut, mai târziu, acasă la mine, telefon fix fără fir, dar nu mai avea niciun farmec.

  • Mașină care se închide din telecomandă

Mașina noastră se închidea cu cheia, iar mie mi se părea un maxim de opulență să poți să o încui din telecomandă: piu-piu. Știu că vorbeam cu aceeași colegă la telefon, care își aștepta părinții pe balcon și îmi relata în detaliu tot ce vedea când veneau ei:

‘Hai că au venit ai mei. Mai vorbim până urcă și după aia trebuie să închid. Se dau acum jos din mașină. Își ia mama geanta din portbagaj. Se apropie de bloc. Au încuiat mașina. Gata, nu-i mai văd. Închid. Vorbim mâine’

Eram fascinată.

  • Jante de aliaj

Cred că de aliaj sunt alea pentru care nu-ți trebuie capace, nu? Vai, ce mai visam la așa ceva. Nu-mi plăceau deloc capacele alea de plastic și îmi imaginam că voi fi mare și voi avea o mașină cu astfel de jante. Putea fi orice, nici nu mai conta. Doar să nu aibă capace la roți, ci să fie doar jante cu anvelope

 

2. Categoria de lucruri la care îmi dădeam voie doar să visez.

Aici intrau:

  • Casă cu scară (adică o casă cu etaj) – Culmea e că am îndeplinit-o pe asta, aproape mot-a-mot și nu-i chiar bine. Adică, e chiar o casă cu scară, scara urcând din living, deci o văd mereu și mă scoate din sărite. Cine face un proiect de casă cu scara care pornește din living?! Și nu e o casă cu design industrial, ci o casă normală…
  • Piscină – Și pe asta am îndeplinit-o parțial. Nu avem piscina noastră proprie, dar este o piscină în curtea interioară împrejmuită de casa noastră și casele vecinilor, la care nu avem acces decât noi: cei care locuiesc în acel careu.
  • Barcă – Nu visam chiar la yacht, dar o barcă în care să poți înnopta totuși, era în sfera de ‘mi-aș dori, dar n-o să fie. Acum văd că nu e chiar ceva atât de greu de făcut. Sunt anunțuri ambarcațiuni chiar și pe OLX, doar că acum nu știu dacă mai e chiar parte din viața pe care o construim. Poate mai la bătrânețe…

 

Idei de cadouri pentru preadolescenta mea de acasă, care tot crește
Ce să faci dacă ai un copil 'obsedat' de ceva?