A venit primăvara. Vai, cât am mai așteptat-o. Chiar dacă n-am avut cine știe ce iarnă, tot abia așteptam să vină vremea asta frumoasă, cu copaci înfloriți, cu cântece de păsărele mai mari și mai mici și mirosul ăsta de proaspăt și de viu.
Dacă e ceva ce ne-a dat pandemia pe tavă, asta e natura. Pe vremea când eram panicați și închiși în case, când fugeam de alți oameni ca Doni de mine atunci când fuge de acasă și se prinde că vreau să-l aduc înaipoi, nu trecea niciun weekend fără să ieșim în natură. Ba, într-o vreme, nu trecea nici măcar o zi. Ne găseam diferite scopuri și ieșeam. Ba să culegem soc pentru socată de pe câmpul de lângă cartier, ba să vedem dacă mai dăm peste căprioare în pădurea de peste autostradă, unde ajungeam cu bicicletele, ba să vedem dacă a ieșit leurda ca să putem face un pesto cu ea, ba pur și simplu să ne delectăm cu verde și viu ochii și urechile obosite pe vremea aia de atâta zoom (”atâta zoom” a continuat mult timp și-apoi, dar măcar eram noi obișnuiți.
Cu ocazia asta am descoperit multe locuri frumoase, iar unele dintre ele chiar la un mers cu bicicleta de casă. La ieșirea din cartier este un lac, unde se vede foarte frumos apusul de soare (și cred că și răsăritul, dar nu suntem atât de matinali). În jurul cartierului unde locuim sunt câmpuri întregi cu grâu tânăr și verde întâi, apoi galbene ca o mare de rapiță, poți culege soc, poți pescui, poți face un picnic sub o salcie imensă, pe malul apei.
Apoi, la nu mare distanță de satul nostru, poți ajunge în alte păduri, pe alte domenii, la alte câmpuri și sigur sigur mai dai de o căprioară, de un iepure sau de un mistreț. Nu sunt locuri ”turistice”, nu e ceva organizat, dar asta îmi satisface mie nevoia de sălbatic. Dacă nu mă știți sau citiți de atâta vreme, eu eram mama aia atât de ne-pe-creanga-ei, încât atunci când erau copiii mici și-am fost singură cu ei la mare vreo 3 săptămâni (2 și 4 ani aveau), închiriaserăm un apartament în Constanța și mergeam, zilnic, la plajă la Vadu. Pe vremea aia, Vadu era gol, pustiu. Eram noi 3, cărțile mele, acuarelele cu care pictam pietre și scoici, nisipul și marea. Și multă mâncare ce luam la noi, cortul cu filtru UV și, mă rog, tot calabalâcul pe care-l căram cum puteam și noi.
Un loc foarte fain pe care ni l-au recomandat niște prieteni, pe când căutam locuri de vizitat lângă București, este rezervația de Zimbri de la Neagra. Ok, nu neapărat rezervația per se, cât împrejurimile. E un loc minunat de mers cu bicicletele, prin pădure, pe lângă râu, e plin de spații interesante, de locuri pentru picnic, pentru aruncat cu pietre în apă, pentru dat la vale cu bicicleta (și urcat înapoi cu ea pe deal, e adevărat). Dacă aveți cum scoate bicicletele din oraș cu mașina, vă recomand și eu acel loc.
Găsiți pe linkul de mai sus mai multe idei de ieșiri în natură, pe lângă București. N-am mai refăcut și eu lista, pentru că n-are rost, le găsiți pe toate acolo (inclusiv rezervația de Zimbri). Văd acolo și Valea Doftanei, ca aproape de București, iar dacă e așa, puneți și Cheile Grădiștei pe listă, un alt loc unde, dacă vrei musai, poți să fugi de alți oameni și să rămâi doar tu cu natura.