Când eram însărcinată cu Ema, am citit undeva, într-o carte, o expresie tare drăguță, cu care am simțit imediat că rezonez și care se alinia foarte bine cu felul în care eu vedeam lumea. Scria acolo, despre un copil proaspăt născut, că este binevenit în această lume ca un nou cetățean al planetei. Mi-a plăcut expresia și mi-a plăcut și viziunea.
7 miliarde și jumătate de cetățeni ai planetei, niciunul mai bun sau mai rău decât celălalt. Și cred că dacă mai mulți dintre noi ar vedea asta, am duce vieți mai pașnice, am avea mai puțini copii care mor de foame, mai puține fetițe refugiate traficate, mai puțini bătrâni care mor sub dărămături, mai puțini tați care nu mai apucă să se întoarcă la copiii lor de-acasă și mai puține femei care se tem pentru viețile lor și pentru viețile familiilor lor.
Acum două săptămâni am avut ziua mea de terapie și mă plângeam acolo că îmi e foarte greu cu războiul.
Că simt prea mult și pentru că simt prea mult, fac prea puțin. Pentru că sunt prea prinsă cu empatie în dificultățile cetățenilor planetei alungați din țara lor de o mână de oameni [introduceți voi aici calificativele pe care le considerați potrivite], mă limitez în ceea ce pot face, pentru că nu reușesc să dau puțin mai jos volumul simțirii. Și-atunci terapeutul m-a întrebat dacă am simțit la fel pentru oamenii fugiți (alungați) din Siria. Pentru copiii sirieni și pentru mamele lor. Iar răspunsul meu a fost ”nu”.
De ce nu? Pentru că ei nu erau în cartierul meu, nu mergeau la școala copiilor mei, nu erau în clasa Emei, pentru că dacă aveam un pic grijă ce articole deschid și ce știri urmăresc, puteam doza foarte bine cantitatea de emoție pe care o simt. Și pentru că și acel subiect era la fel de greu pentru mine, iar acolo chiar și mai puțin puteam ajuta, am decis să nu mai las nicio informație să ajungă la mine, să bag capul în pământ și să mă prefac că nu există nimic de genul acesta pe lume. Deci, nu, pentru că pe ei îi puteam ignora, ca să mă protejez pe mine. Îngrozitor.
Așa am făcut mereu, mi-am dat seama apoi. Dacă era ceva unde nu puteam contribui, îmi închideam ochii și urechile și mă uitam în partea cealaltă. Iar dacă era undeva unde puteam ajuta, mă zbăteam pe partea logistică și pe presiuni indirecte pentru schimbare. Dar nu direct cu oamenii și suferința lor pe care nu o puteam opri, ci o puteam, cel mult, alina. Dacă…. Aia era prea mult. Am fost mereu la proteste, pentru tot ce mi s-a părut relevant. Cu copii sau fără (din fericire în 10 august copiii erau la bunici), cu V. sau cu vreo prietenă, eram mereu acolo.
La Colectiv am fugit ca o zăludă după tot felul de materiale, deși la radio auzeam ”Avem de toate”, în timp ce portbagajul meu era plin de aleze, tifoane, vată, medicamente, apă și ce mai era nevoie. Pardon, nu era nevoie, doar n-aveam eu ce face. Zi după zi făceam muncă organizatorică sau de șofer. Dar să intru în contact cu oamenii, pe-asta n-am mai făcut-o. Prea multă durere, prea crudă durerea, prea greu de dus pentru mine. Ziceam că îmi e suficient, că am acasă un copil de 10 luni și unul de aproape 3 ani și că de-asta nu pot.
Acum am făcut la fel: am cumpărat, am donat, am organizat, am sortat. Am avut copiii după mine, sau m-am organizat cât erau ei la școală. Am donat pentru centre, am cumpărat haine și rechizite și jucării pentru copii anume, cu fețe și vârstă și nume; am făcut tot ce am putut eu pentru ei… fără să fiu acolo cu ei, de fapt.
Salvarea tuturor copiilor planetei e scenariul meu de viață, care s-a reactivat la maximum în perioada asta și sună în mine ca un detector de gaz cu o alarmă asurzitoare. Mă simt extraordinar de neputincioasă atunci când văd că nu pot face mare lucru, sau că nu pot face mare lucru din perspectiva mea. Iar când am intrat totuși în contact cu o parte din acești oameni, am aflat că și acest puțin e, de fapt, mare lucru. Doar îmi e mie greu să văd asta.
Suntem atât de prinși în viețile noastre normale, cu micile noastre frustrări, încât parcă nu mai e loc și de altceva. Ascultam ieri un discurs ținut de Yeonmi Park, o fetiță care nu mai este acum fetiță, dar care la 13 ani fugea din Coreea de Nord și devenea refugiată ilegală în China, apoi în Mongolia și-apoi, legal, în Coreea de Sud.
Și-am plâns. Am plâns mult când am auzit-o spunând că oamenii din Coreea de Nord au nevoie de voci, pentru că în cel mai întunecos loc de pe pământ, nu există aceste voci. Oamenii din Coreea de Nord nu au o voce care să se audă, care să spună cât de crudă e viața lor, cât de mult întuneric e în țara lor, câtă foamete și teroare și moarte. Și e atât de nedrept. Suntem o planetă de oameni care știu măcar aproximativ ce se întâmplă în Coreea de Nord, însă ne vedem de viețile noastre, în timp ce copii mor de foame pe marginea drumului, în timp ce adulți și copii sunt torturați pentru gânduri sau cuvinte ieșite greșit din gură. Dacă vreți să vă tulburați și voi, puteți să-i citiți cartea. Se numește ”Drumul către libertate” și e absolut înfiorătoare.
Neputința. Neputința mea, de cetățean al lumii, care nu poate să încheie niciun război de pe planetă, care nu poate să hrănească nici măcar un copil din Coreea de nord, care nu poate să deschidă porțile lagărelor chineze, unde sunt ”re-educați” uighurii și copiii lor. Cu asta rămân cel mai puternic. Și-atunci, când simt neputința asta, nu mai bine mă cert eu cu vecinul pe locul de parcare și-mi folosesc energia asta ca să-mi apăr ce-i al meu?