Când am împlinit 36 de ani (adică vara asta), ziua de 20 nu m-a prins acasă, ci în deplasare. Luna iulie și o parte din luna iunie le-am petrecut în Spania, iar de ziua mea eram în Bilbao. Și pentru că eram în Bilbao, n-am avut tort, n-am pus lumânări, n-am făcut petrecere, iar copiii au fost suprinși de cum arată o zi de naștere fără tort, lumânări și petrecere. În schimb, am zis că vreau să-mi petrec ziua (sau jumătate de zi) la muzeul de artă contemporană Guggenheim și a fost cea mai bună decizie pe care am putut să o iau.

Mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit tare bine la muzeu. Pe lângă asta, eram și foarte curioasă cum vor trăi copiii contactul cu arta modernă, care, de multe ori, pare de neînțeles. Sau poate că pare de neînțeles pentru adulți, care prin artă înțeleg un anume tip de artă: arta-poză. Dar m-au surprins copiii și mi-au depășit toate așteptările.

Primul exponat pe care l-am văzut a fost păianjenul din afara expoziției, cu care Fip abia aștepta să se pozeze. Sculptura se numește, de fapt, ”Maman” și reprezintă o metaforă pentru mama artistei Louise Bourgeois. În descrierea operei, artista spune așa: ”Păianjenul este o odă pentru mama mea. A fost cea mai bună prietenă a mea. Ca un păianjen, mama mea era țesătoare. Familia mea se ocupa cu restaurarea tapiseriei, iar mama mea se ocupa de atelier. La fel ca păianjenii, mama era foarte isteață. Păianjenii sunt prezențe prietenoase, care mănâncă țânțari. Știm că țânțarii răspândesc boli și, prin urmare, sunt nedorite. Deci, păianjenii sunt de ajutor și de protecție, la fel ca mama mea.”

Apoi ne-am minunat de câinele de flori din fața muzeului, păzitorul artei. Miroase de la metri distanță (și nu miroase ca Doni) și este plin de bondărei. Reprezintă optimism, încredere și siguranță, ceea ce este evident când compui un câine uriaș din flori. Minunat.

În interiorul expoziției nu am ratat nimic și i-am întrebat mult pe copii ce părere au, ce cred ei că reprezintă anumite opere, ce simt când se uită la ele și mai puțin dacă le plac sau nu. Au fost foarte impresionați la început de efectele speciale ale ecranelor de la parter, cu toate oglinzile și culorile lor și a trebuit să venim cu ceva mai multe detalii apropos de expoziția video a Ceciliei Bengolea – Animation in Water, din care copiii n-au tras prea multe concluzii.

Ne-a plăcut mult (mie și copiilor) The Matter of Time, o sculptură gigantică, un labirint care evoluează de la forme mai simple la forme mai complicate, în care am simțit că am devenit și noi bucăți active din el. Plimbându-ne printre culoare, am explorat opera nu doar cu simțul vizual, cum se întâmplă adesea atunci când mergi la muzeu, ci cu toate simțurile. Formele contribuiau la o percepție mereu schimbătoare a spațiului și a poziționării corpului în spațiu, dar și a sunetului, mirosul materialului contribuia și el, tactil pereții erau surprinzători. Plus implicarea corporală întreagă, aceea de a te plimba prin lucrarea artistului. Minunat. Am ieșit foarte entuziasmați de acolo.

Apoi am început să interpretăm ce vedam. Și aici m-au surprins copiii amândoi cu viziunea lor asupra lumii. Foarte realistă, ce să spun. Ba chiar Ema a surprins motivul pentru care unele lucrări arată extrem de simplist: rebeliune i-a zis ea și-apoi când le-am povestit despre cum s-au născut aceste curente artistice a putut să dea și un context mai mare chestiunii pe care o intuise ea prea bine. Dacă vreți și un film interesant pe acest subiect, vă recomand ”Never Look Away”.

Am auzit de la copii despre tablouri care reprezintă ”în fiecare lucru rău e și ceva bun și invers”, ”cum omul se inspiră pentru artă din univers” (în tabloul de mai jos), ”în fiecare clipă din viața noastră suntem aceeași însă diferiți” și câte și mai câte, reale toate, cu un sens incredibil.

Concluziile ambilor au fost că le-a plăcut, iar Fip a avut revelația de la 6 ani și jumătate că oricine poate face artă, dacă are o idee bună. Chiar și el. Ceea ce e foarte adevărat.

Într-una din camere am găsit chiar și o operă de artă pe care o avem și noi acasă: un parfum. Nu un parfum Hermes sau un parfum Dior, ci parfumul al cărui miros l-am moștenit de la bunica mea și pe care l-am asociat și cu mine, chiar dacă e un parfum greu, pe care-l folosesc extrem de rar: Shalimar

Next stop: Guggenheim din New York. Până atunci o să mai treacă multă apă pe Dâmboviță, însă dacă aveți ocazia să expuneți copiii și la bucățele artistice mai puțin conformiste, vă recomand să o faceți. Și-apoi să-i întrebați pe ei ce gândesc și ce simt despre asta. Mă gândeam inițial că i-am ajutat să-și lărgească orizonturile, povestindu-le mereu și arătându-le atât bucățele conformiste de viață, cât și chestiuni mai altfel. Însă acum îmi dau seama că, de fapt, n-am făcut nimic excepțional, ci doar nu i-am împiedicat să-și închidă orizonturile.