Cum ne lăsăm duși de nas
Cum să-ți îngrijești emoțiile?

Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Aleksievici

feb. 26, 2021

Scris de Diana Vijulie

Anul trecut pe vremea asta citeam ”Rugăciune pentru Cernobîl”, o carte din raftul meu de cărți de istorie din bibliotecă. Cărțile de istorie pe care le citesc acum sunt foarte diferite de ceea ce aș fi definit ca pe o carte de istorie când eram la școală, drept urmare le citesc cu plăcere. Pe lângă ficțiune, pe care o citesc pentru imaginile emoționale pe care vreau să mi le provoc prin lectură și dezvoltare personală sau psihologie (pe care le citesc din perspectivă profesională, dar – recunosc!- am cam început să mă simt suprasaturată de ele), cărțile de istorie ocupă un loc important în lecturile mele. Mi se pare extrem de important să știm ce s-a întâmplat și să vedem consecințele întâmplărilor respective, ca să avem un punct de reper despre ceea ce vrem să se repete și ceea ce nu vrem să se repete.

Când ești în miezul unei istorii care tocmai se scrie, e greu să-ți dai seama care va fi outcome-ul. N-ai de unde să intuiești rezultatul, iar dacă ești extrem de blocat emoțional în ceea ce ți se întâmplă, e cu atât mai greu să observi tipare și detalii. În principiu, funcționezi pe pilot automat, iar la final poate că o să te uiți în urmă și o să zici ”Vai, dar cum de nu mi-am dat seama?!”. 

Să ne cunoaștem istoria ajută. Ajută să vedem ce s-a întâmplat după ce s-au întâmplat toate întâmplările. Să vedem care au fost consecințele unor acțiuni pe care omenirea le-a făcut pe pilot automat. Din istorie am învățat cât de rea e discriminarea și cât de ușor se poate face ea pe criterii care pot părea aleatorii. Uitându-ne în urmă, în istoria mai veche sau mai nouă, putem vedea toate aceste lucruri cu o mai mare claritate și ne putem pune întrebarea: dacă noi facem asta acum, oare n-o să repetăm o istorie?

Rugăciune pentru Cernobîl o cumpărasem înainte să vina pandemia și peste noi, aici unde locuim, la țară, lângă o autostradă și un lac. La țară. Comandasem cartea după ce Ema descoperise apa de parfum pentru femei și voise și ea să-și adauge un astfel de element în trusa personală. Niciodată o comandă de pe elefant nu a exclus și cel puțin o carte, așa că această carte a venit împreună cu cadoul pentru Ema și și-a așteptat cuminte rândul în raft, până în martie 2020, când între o panică de ”cum o să facem noi să transformăm viața noastră întreagă într-o tele-viață?” și o recunoștință ”ce bine că suntem sănătoși și că ne e bine împreună”, am început să o citesc. 

M-am întristat citind-o, pentru toate viețile pierdute din carte, care nu erau altceva decât vieți pierdute în mod stupid în realitate.
M-am înfuriat citind-o, pentru iresponsabilitatea oamenilor și felul în care s-au expus și și-au expus familiile (inclusiv copiii născuți sau nenăscuți încă) radiației pentru niște principii sau valori ireale pentru mine.
M-am speriat citind-o, pentru felul în care poate să te distrugă ceva ce nici măcar nu vezi că există.
Apoi m-am gândit. Dacă oamenii din carte n-ar mai fi ținut costumele radioactive în dulapuri, dacă oamenii din carte nu s-ar mai fi întors pe ascuns în zonele carantinizate, dacă oamenii din carte n-ar fi furat și vândut în toată zona ”curată” tot felul de obiecte contaminate, dacă oamenii din carte ar fi purtat echipamentele, dacă oamenii din carte și-ar fi protejat copiii, dacă oamenii ar fi respectat niște reguli și n-ar fi încercat să acopere un dezastru cu minciuni ca un văl transparent, viețile multora n-ar fi fost pierdute, distruse, mutilate.
 

Scriam atunci, în martie 2020 așa:

”Văzând ce e în jurul nostru acum, în lume/România/București în 2020, am prins curaj. Că pot face și eu ceva să mă protejez, așa cum ar fi putut face oamenii din carte. Că e în puterea mea și a familiei mele măcar o fărâmă din ce ni se întâmplă. Că e, în primul rând, treaba noastră să ne protejăm și să avem grijă de noi.”

 
Acum, un an mai târziu, când încă ducem o televiață și când încă ne apasă un inamic invizibil, însă real, ca și în carte, dar altfel, vă invit și pe voi să o citiți și, poate, să descoperiți modalități prin care să aveți grijă de voi și de noi. Să cunoaștem istoria înseamnă să nu mai avem prea multe scuze s-o repetăm. 
 
Cartea o simt de piatră, cea mai grea și rece carte din viața mea. Nu pentru cum a fost scrisă, ci pentru bolovanul din piept cu care am rămas după ce am citit-o.

 

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

3 cărți mai grele de vacanță

3 cărți mai grele de vacanță

În articolul anterior vă povesteam despre vacanța noastră frumoasă de acum doi ani de la mare, când am stat acolo câteva săptămâni bune cu copiii și ne-a fost tare bine. Cum luam pe plajă doar strictul necesar și ne bucuram unii de ceilalți. De fapt, dacă stau să...

Soluția Schopenhauer – O părere

Soluția Schopenhauer – O părere

- Mi-e frică de moarte. Nu mi-e frică de momentul morții, dar mă îngenunchează neputința. Ceea ce-mi imaginez eu că e golul de după. Hăul. Nimicul. Negrul. Liniștea. Căderea. Mă tem de singurătatea morții. Când mă gândesc la moarte, mă gândesc la dor. La...

Noi, copiii din Bahnhof Zoo – O părere

Noi, copiii din Bahnhof Zoo – O părere

Marțea și vinerea, de la ora 4, Ema are oră de gimnastică. Merge la gimnastică împreună cu o prietenă/vecină/colegă de grădiniță, care are și ea un frate, puțin mai mic decât Fip. Cât timp fetele își fac antrenamentul, noi, cele două mame și cei doi frați,...

11 lucruri despre viață pe care vreau să le știe fiica mea

11 lucruri despre viață pe care vreau să le știe fiica mea

facebookinstagramyoutuberss Copilul mic s-a făcut deja mare. Mă uitam la el cât e de lung și de băiat mare. Sunt departe de tot vremurile când era micuț și dolofan, când îi plesneau cutele pe brațe și pe picioare. Acum e înalt și subțirel și salută ca șoferii când îi...

Au mamele voie să bea vin?

Au mamele voie să bea vin?

facebookinstagramyoutuberss Urmăresc niște site-uri de prin State, care au reluat discuția legată de cât de sănătoasă e alăturarea asta dintre mame și vin. Pare că există o îngrijorare la ei legată de asocierea asta și de cantitatea de vin pe care o beau mamele, ca...

Timp și spațiu pentru mine în pandemie

Timp și spațiu pentru mine în pandemie

facebookinstagramyoutuberssSă fii părinte pe timp de pandemie, cu toate responsabilitățile simultan pe cap nu-i deloc o muncă ușoară. Am tot scris despre asta, m-am plâns suficient, nu mai reiau. Astăzi vreau să vorbim nu despre cât e de greu, ci despre cum putem să...

După o zi plină, vreau doar să exist. Tu ce vrei?

După o zi plină, vreau doar să exist. Tu ce vrei?

facebookinstagramyoutuberss Și-a mai trecut o zi grea. Zilele în care am câte un workshop de dimineață până seara sunt tare grele. Mai ales când sunt mai multe astfel de zile la rând. Doar că n-are legătură cu workshopurile și nici cu durata lor, ci cu energia...

Copiii ăștia, care nu vor să ajute la treaba din casă!

Copiii ăștia, care nu vor să ajute la treaba din casă!

Nu trecuseră 7 zile de #StămAcasă, când am simțit că-mi plesnește o venă în cap. Măi, dar copiii ăștia chiar așa, nu știu decât să împrăștie lucruri?! Au avut, în decursul evoluției lor de copii, momente punctuale în care-i vedeam organizați montessori-ește și mă...

Cum ne lăsăm duși de nas
Cum să-ți îngrijești emoțiile?