Bună dimineața tuturor, mai ales familiilor cu copii, care știu că mă citesc mai mult decât familiile fără copii. Astăzi nu o să vină un articol despre Cum să… fii mama perfectă, să-ți crești copiii perfect echilibrați emoțional, susții copilul să-și atingă în totalitate potențialul cognitiv, relaționezi cu tine, ceilalți și lumea, astfel încât să ai o viață împlinită și fericită și să funcționezi autonom și interdependent întru pururea și vecii vecilor.
Astăzi o să fie mai degrabă un articol despre cum să ai copii și nice things on a bugdet nu prea se pupă. Sau nu mereu. Sau nu pentru toată lumea. Așa că azi o să vă povestesc puțintel despre cum a fost acum 3 ani și jumătate, când ne-am luat mașina nouă.
În primul rând, că nu era o mașină nouă. Însă era o mașină mai nouă decât mașina deja veche pe care o conduceam – un Volkswagen Golf 4. Istoria Golfului nostru 4 era destul de lungă. Viața lui începuse în Germania, se intersectase apoi cu viața unui prieten al nostru în România și apoi ajunsese la noi, unde ne purtase pe mine și pe copii prin diferite colțuri ale orașului și împrejurimilor. Nu-mi amintesc să ne fi acompaniat și în vacanțe, pentru că era mic și noi eram mulți și scaunul rear facing al lui Filip era imens, deci în dreapta nu mai încăpea decât o poză a unei persoane, nu persoana în plan 3D. Mașina mergea foarte bine, încă, însă ne temeam că atunci când o să pice, o să pice cu totul, fără drept de apel și de reparații.
În al doilea rând, că deși nu era nouă, era o mașină care-mi plăcea mult. Și la care tot contemplasem eu în decursul timpului. Ne-am gândit atunci mult dacă să luăm tot o mașină mai veche (dar mai nouă decât Golful), o mașină despre care să știm că rezistă bine în timp (eu aveam în minte un autoturism Opel Astra, care era într-un interval de preț destul de generos), însă până la urmă am decis să investim mai mult în mașină și să luăm ceva ce-mi doream, nu doar că era utilă sau mai ieftină. Și am găsit mixul perfect (pentru mine) între o mașină 4×4 și o dimensiune potrivită pentru oraș, între o mașină pătrățoasă, dar nu chiar ca un G Class, o mașină în care să încapă tronul gigantic al lui Filip, dar să nu fie nevoie să iau cu ea curbe cum aș lua cu un tir, care să fie fâșneață, dar să nu consume 20%. Am fost foarte bucuroasă când am cumpărat-o. Țin minte și acum că ne-am dus cu scaunul lui Fip, ca să ne asigurăm că intră în mașină, am primit factura și am lăsat mașina acolo, pentru ultime retușuri, urmând să o ridic când va fi gata. Avantajul de a cumpăra o mașină de la un dealer auto (pe care tot online l-am găsit, nu ne-am dus la recomandarea cuiva) este relația contractuală cu clauze și cu suport în caz că mașina se dovedește ulterior că ar avea probleme. Conform contractului, mici zgârieturi au fost reparate, mici lipsuri au fost umplute și când am luat-o mă aștepta curată și frumos mirositoare.
M-am urcat în ea și am pornit cu ea, așa strălucitoare cum era. Muzica suna frumos în boxe și era liniște în rest, pentru că urma să ia V. copiii de la grădiniță. Acasă, copiii au admirat și ei mașina, au scotocit prin toate sertarele și toate buzunarele ei, au creat povești și a fost fantastic și minunat și extraordinar. Au fost surprinși și de faptul că mașina nu avea schimbător de viteze (în locul schimbătorului este un spațiu de depozitare unde e și priza și loc pentru nimicuri – arată ca o mică piscină pentru păpuși, iar schimbătorul de viteze este montat, de fapt, pe volan). Wow, nu mai văzuseră așa ceva.
A doua zi, după ce am luat copiii de la grădiniță, mi-au cerut să se mai joace puțin în mașină. Încă era nouă pentru ei, încă avea secrete și încă le atrăgea atenția. I-am lăsat, cu cheia scoasă din contact. Ce se putea întâmpla? Țineți minte, a doua zi de când aveam mașina. Păi… Copilul de-al doilea, un copil foarte inventiv, s-a gândit că ar fi o idee bună ca acea piscină de păpuși să aibă și apă, așa că a turnat jumătate de litru de apă minerală în spațiul de depozitare cu priza. Mda. Desigur, priza a încetat să mai funcționeze în secunda 1. Povestea cu reparația prizei este, apoi, lungă, pentru că în service-ul autorizat am aflat inițial că nu era doar siguranța, ci că trebuia dat jos tot bordul pentru a o repara. Zgârcita din mine a decis că era prea scump să-mi bat capul cu așa ceva, așa că a mai durat vreo doi ani în care am funcționat cu un prelungitor de priză trasă din portbagaj până când, un om mai priceput a umblat la panoul de siguranțe și a rezolvat problema de acolo.
Apoi, mașina a trecut prin câte și mai câte. De la a căra o motosapă în portbagaj, până la a se umple de voma cățelului neiubitor de serpentine. A fost la mare și a mers pe nisip (nu, nu pe plajă, însă la Vadu sunt niște drumuri minunate de nisip până la plajă), a fost la munte și a urcat pe viscol. A fost greu de înmatriculat, pentru că instituțiile statului funcționează psihotic și schizoid. Am făcut un accident cu ea. Am ascultat muzică tare în ea. Am culcat copiii în ea. M-am dat pe zăpadă cu ea (nu vă impacientați, eram în pustietate). A fost extensie de cort. A primit upgrade-uri de bărbat priceput (i-a pus lumini în interior, i-a schimbat displayul de Nokia 3310 cu unul pe care pot vedea o hartă pe GPS). Am cărat cu ea biciclete și am tras oameni înzăpeziți înapoi pe drum.
Morala? Nu e una, voiam doar să vă spun că viața în familia noastră e plină de tot felul de lucruri și că nici măcar obiectele n-au o viață prea ușoară și trebuie să ni se adapteze. Dar ies niște povești tare frumoase din experiențele astea, de care ne amintim acum râzând. În a doua zi de când intrasem în posesia ei, când băltea apa în priza mașinii, ei… atunci râdeam mai puțin…