Acum 5 ani, când Fip era micuț, dar și Ema era micuță era nevoie să fim foarte organizați, ca să n-o luăm razna. Sincer, am tot scris și rescris și reformulat fraza anterioară, ca să evit exagerarea asta, dar mi-am dat seama că nu e chiar o exagerare. A fost greu și dacă adăugăm ”depresia post-partum” sau ”baby blues” la categoria ”a o lua razna”, fraza anterioară pare chiar reală și validă și coerentă cu experiența noastră. 

Cel mai tare mă stresau atunci două lucruri: somnul copiilor (despre care am tot scris, povestit, m-am tot plâns and so on) și ce mâncăm. Nu mai era timp de altceva, nici n-aveam cine știe ce pretenții. Dar era o provocare inclusiv să acoperim nevoile de bază ale familiei. Atunci a fost momentul în care am adus în familie un multicooker, care se oprea singur la final de program de gătit și-așa nu mai aveam de ales între ”ard mâncarea, dar nu trezesc copilul” sau ”trezesc copilul, ca să nu ard mâncarea”. 

Tot atunci am reușit, pentru prima dată în istoria familiei noastre, să implementez un plan săptămânal de mâncare, de care să ne și ținem o perioadă lungă de timp. Planul de masă m-a ajutat să scad un pic presiunea asta legată de ”ce le mai dau eu copiilor să mănânce?” (și nouă pe lângă ei), dar și să ținem bugetul familiei în frâu. În weekend făceam un plan cu ce o să mâncăm săptămâna următoare, îl scriam pe un panou în bucătărie, apoi făceam lista de cumpărături și… aia aveam, aia mâncam. 

Din martie, de când stăm acasă cu telemunca și teleșcoala și (o vreme) telejoaca și televiața, a început să fie din nou greu. Nu la fel ca atunci, pentru că și eu sunt mai adunată în interiorul meu și pentru că si copiii sunt mai mari, dar tot greu. Nu la limită cu a o lua razna, dar la limită cu a intra într-un burnout mai mic. Am tras tare cât am putut, dar înainte de vacanța din decembrie îmi devenise clar că n-o mai pot ține așa mult timp. În prima zi de concediu, pe 21 decembrie, când n-am mai avut nici ședințe, nici workshopuri și nici nu m-am mai uitat la alte proiecte ale mele, mi-am dat seama că nu mai știu ce să fac cu mine. Eram în bucătărie și parcă n-aveam stare. Mi-a luat mult timp să mă opresc din inerția în care eram activă de dimineața de când deschideam ochii și până noaptea, când îi închideam la loc. Mult timp să pot sta efectiv întinsă pe fotoliu și să privesc în gol sau să citesc o carte. 

În vacanța asta mi-am dat un reset și am luat o decizie: să nu mă mai supraîncarc cu toate cele, ci să caut variante mai simple pentru mine. De la felul în care mă raportez la ședințele cu clienții (unde până acum am depus toate eforturile să întâlnesc clientul atunci când poate el, ceea ce însemna că mă supramunceam la ore la care ar fi trebuit să-mi trag sufletul, că luam clienți peste limita mea superioară de lucru, că pauzele îmi erau dezorganizate și, de obicei, pline de alte proiecte), până la cum ne organizăm în familie.

Am pus limite în intervalul de lucru (nu mai iau ședințe seara, nu mai iau ședințe în weekend, nu mai pun mai mult de 7 ședințe pe zi – ceea ce înseamnă că lista mea de așteptare a crescut și tot crește, însă e ok așa. Eu sunt doar una și tot una o să rămân mereu, nu mă pot clona, nici împărți în mai multe bucăți), am limitat workshopurile (și pe care le organizez, dar și pe cele la care particip) și tot așa. Până acum, workshopurile pe care le țineam nici nu le mai anunțam în lumea largă, pentru că erau workshopuri destinate participanților puțini, însă vreau să schimb și această abordare, iar cele pe care le fac să se adreseze unor grupe mai mari de cursanți. 

În tot acest context, am decis că e important să revin și la un plan în ceea ce ține de… gospodărie, să-i zicem. De plan de curățenie n-a mai fost prea mult timp în ultimul an, iar asta s-a văzut. Iar mâncarea începuse din nou să mă streseze. Rufe erau (și sunt în continuare) stive (fie murdare, fie curate, dar nepuse la loc). Doar cu ordinea mă descurcam, cât de cât, pentru că știu cât de tare mă agită să fie haos în jurul meu, așa că am ținut cu dinții să fim cât de cât sub limita de dezastru. În rest, simțeam că am intrat din nou într-o spirală care mergea în jos și dacă nu ieșeam din ea la început, apoi mi-ar fi fost mai greu. 

Anul a început bine. Am reușit să mă țin în prima lună de ceea ce-mi propusesem. Agenda mea e mai aerisită, nu mă mai simt supramuncită. Am creat spații de timp pentru copii și de timp pentru mine. Nu mult, adică mi-ar plăcea să fie mai mult, dar momentan nu e fezabil. Și-am reușit să mă organizez și cu casa, în toate astea. Șiiii… că aici voiam să ajung: am revenit la planul de masă, pentru luni-vineri, urmând ca în weekend să facem freestyle 🙂 

Ca să creez planul de masă, am ales să nu mă complic prea tare. Mi-am luat agenda și desenat un tabel cu două coloane: ce supe/ciorbe mâncăm toți și ce ne place tuturor la felul 2 și e ușor de făcut (ne plac și sarmalele, dar… nu :)).
Nu-s multe chestii, însă sunt chestii pe care le tot rotesc. Schema pentru prânz arată așa:

• 5 supe/ciorbe înseamnă că sunt acoperită pe 2 săptămâni (mâncăm 2-3 zile din aceeași zeamă), apoi o iau de la capăt și le rotesc.
• La ”felul 2” lista e mai lungă. Mâncăruri cu/fără carne, aproape toate și cu legume.
• În ziua cu supă/ciorbă cu carne urmează un fel doi fără carne și viceversa.
• 3 feluri de mâncare pe săptămână (2 zile mâncăm aceeași mâncare) și trebuie să le rotesc cam o dată la 3 săptămâni
• cel puțin o dată pe săptămână pește/fructe de mare

Pentru mic dejun copiii își aleg, de obicei, fulgi de porumb cu lapte sau iaurt, le au în dulap, își pun, nu-i treaba mea decât să mă asigur că ele există în dulap. 

Și pentru gustări avem mereu fructe în coșul cu fructe.

Iar pentru cină mă bazez pe salate, când avem chef mai facem ceva bun, iar dacă nu e și nu e timp, un sendviș cu ton e minunat sau poate un chefir sau o cutie cu perluțe de brânză și niște crackers.
Vă las aici și două rețete care nouă ne plac: negresă și o bună rețetă de bulgur.

Vă încurajez și pe voi să aveți grijă de voi. Să puneți limite în ceea ce puteți și vreți să faceți. Să alegeți căile simple, atunci când n-aveți timp sau energie (sau, mereu, de ce nu?). Și să fiți realiști în ceea ce înseamnă resursele voastre. Ieri am avut o ședință care a pornit de la convingerea unui client că în viață e nevoie să ”Work hard, play hard”, însă am încheiat-o cu concluzia că nu-i musai să fie hard. ”Just work, just play” e suficient de foarte multe ori.