Când deschid discuția legată de ”a avea grijă de tine”, adesea mă lovesc de proteste. Pentru multe mame ”a avea grijă de tine” pare ceva foarte complicat, ceva care trebuie să dureze mult (și se știe, mamele au multe, numai timp nu prea) sau care să coste mulți bani. Mă mai lovesc și de preconcepția legată de frecvența acestui ”a avea grijă de tine” și cred că faptul că se întâmplă foarte rar vine adesea tot din aceleași idei: trebuie să fie complicat, să dureze mult sau să fie scump.  Iar dacă e complicat, durează mult sau e scump, evident că n-o să se întâmple în fiecare zi. 

Acum, fie vorba între noi, că tot suntem aici și nu ne aude nimeni, nici eu nu-s chiar campioană la proiectul ăsta legat de a avea grijă de mine. Câteodată pentru că efectiv nu pot face ceea ce îmi doresc în momentul respectiv, câteodată pentru că, deși aș putea face, aleg să fiu responsabilă în munca mea sau în relațiile cu ceilalți. Câteodată pentru că nu-mi dau seama că am nevoie de ceva anume, ci sunt, pur și simplu, pe pilot automat. Câteodată pentru că sunt atât de plină de energie că parcă nu mă pot opri din a face. Câteodată pentru că vreau (inconștient) să mă martirizez, pentru că undeva, în trecutul meu, oi fi învățat și eu că ”trebuie să fie greu ca să merite” sau că ”viața de mamă trebuie să fie obositoare/martirizantă”. 

Doar că încerc să fiu din ce în ce mai atentă la ce am eu nevoie pentru a avea grijă de mine, fără să fac din asta un ritual rar, complicat, scump și care să dureze mai mult timp decât cel pe care-l am la dispoziție. 

Fă. Ia o pauză. Fă altceva.

De exemplu, săptămâna trecută m-am gândit la cum mă abuzez eu pe mine însămi prin faptul că trec de la o treabă la alta fără să-mi iau o pauză între cele două treburi, pauză în care să respir, să-mi deconectez mintea și să mă uit în gol câteva minute. Și am început să-mi amintesc să fac asta, să-mi amintesc să-mi iau pauzele astea mai des. De exemplu, după ce o să termin de scris acest articol, voi mai avea 15 minute până să intru în următoarea ședință pe ziua de astăzi. Din aceste 15 minute, 5 mi le rezerv pentru a reciti notițele de la ședința anterioară și pentru a intra în starea de lucru și de conectare. Înainte de aceste 5 minute, îmi voi lua 10 minute pentru a ieși la soare, pe terasă. O să vă povestesc în podcastul despre somn de ce e atât de important să ne luăm astfel de pauze în care să ieșim afară sau măcar să scoatem capul pe geam. 

Pauzele între activități sunt niște lucruri mici pe care le fac pentru mine, ca să am grijă de sănătatea mea mentală și fizică. Și poate părea ceva extrem de simplist, însă când ai făcut toată viața altfel, poate fi destul de greu să faci chiar și schimbări mici și e important să le sărbătorești atunci când îți ies. Eu mă felicit și mă bucur de mine că am grijă de mine. 

Nu mânca toată ciocolata din prima. Rupe-o întâi pe jumătate.

Alte ritualuri scurte prin care fac ceva ce știu că mă detensionează sunt scurte episoade de exerciții de respirație pe tot parcursul zilei. Nu e ca și cum n-aș fi învățat vreodată cum să respir și e nevoie să aflu acum cum se face, însă acestea sunt momentele în care repirația-mi devine meditație, mușchii mi se detensionează și intru într-o stare de bine, care – voiam să zic că mă ajută să fiu mai eficientă, sau să fiu mai conectată cu mine și cu ceilalți, sau să iau decizii legate de aici și acum, fără să mai intru (la fel de des) pe pilot automat, dar mai bine mă rezum la: ÎMI PLACE. Și e OK să-mi placă și atât. 

Băutul ceaiului cu ceainicul și cana de porțelan de la bunica e un alt ”ritual” simplu în cinstea mea. Studiile ne arată că atunci când transformăm o activitate într-un ritual (chiar și extrem de simplu dacă e), ne simțim mai bine și apreciem mai mult activitatea respectivă, iar creierul produce substanțe chimice care ajută la relaxarea noastră. De exemplu, dacă mâncăm o ciocolată cu totul, dintr-un foc, o să o resimțim ca fiind mai puțin bună decât dacă mâncăm aceeași ciocolată urmând niște instrucțiuni simple: 

Pasul 1. Scoate-o din ambalaj doar pe jumătate. Cealaltă jumătate împăturește-o la loc. 
Pasul 2. Din bucata pe care ai scos-o, rupe o pătrățică și pune-o pe farfuriuța din fața ta.
Pasul 3. Presară peste pătrățica de ciocolată din praful de cacao din pliculețul alăturat.
Pasul 4: Mănâncă bucățica de ciocolată utilizând instrumentul din pachet.
etc. 

De fapt, din același motiv au apărut și pachetele cu prafuri pentru prăjituri. Atunci când trebuie să urmezi niște pași simpli scriși pe cutie (iar șansele de eșec sunt mai mici decât dacă ai face prăjitura de la 0), o să savurezi mai mult produsul finit și o să zici că e mai bun decât ți s-ar fi părut dacă l-ai fi cumpărat de-a gata. 

În cazul ceaiului meu, ritualul este să scot ceainicul și cana de pe raftul de sus, urcându-mă pe scaun (fun :))). Apoi să-mi pregătesc prosopul pentru ceai. Să pun lingurița cu ceaiul sau infuzia în ceainic și să torn apa peste el. Să-mi aduc la masă ceainicul, farfuriuța cu ceașca și prosopul și apoi să beau ceaiul din ceșcuță, amintindu-mi cum făceam cu bunica ”vizite cu ceai”. Nu e un ritual complicat, nici foarte lung, însă mă simt foarte bine la finalul ceaiului, chiar dacă n-a fost de floarea pasiunii sau de echinaceea (despre care se știe că reduc stările anxioase; bine, floarea pasiunii e și foarte frumoasă și-mi pare tare rău că a mea s-a uscat 🙁 )

Și dacă nu te ajută un ceai?

Ce vreau să spun cu articolul meu? Vreau să spun că sunt utile astfel de momente pe care să ni le luăm noi cu noi însene. Și mai vreau să adaug ceva. Acum aproape 6 ani, când eram mamă de copil nou născut și copil mic, de 2 ani, ”a avea grijă de mine” însemna ceva cu totul diferit, ceva mult mai… brutal aș vrea să zic. Ceva cu mai puțină dantelărie și porțelănărie. Aveam nevoie de somn și de contact social pentru a avea grijă de mine. Nu m-ar fi ajutat prea mult un ceai băut așa, singură în sufragerie. Așa că ascultă ce anume ai nevoie cu adevărat și vezi cum îți poți oferi asta.

PS: Pentru că știu că o să mă întrebați cum făceam când nevoia era de somn, o să vă spun că profitam în weekenduri, când ori dormeam și eu de câte ori dormea copilul mic și mufat, dar măcar eram relaxată că e cu tati copilul aproape mare și n-are nevoie de mine. Ori, când se putea, dădeam și copilul mic altui adult (la una din bunici dormea dus câteva ore când îl plimba purtat) și dormeam atunci. Mă rog, tot ruptă de somn eram, dară îmi cream o bază, de la care să mai pot duce puțină lipsă de somn până la următoarea ocazie. 
Cu socializarea era mai ușor. Puneam copilul mic în sling și ieșeam la cafea cu câte o prietenă periodic.