Știu, știu. Titlul sună filosofic. Ce mi-au luat copiii atunci când au apărut pe lume, pe lângă toate lucrurile pe care mi le-au dat. Mi-au luat uterul și mi l-au folosit după bunul plac pentru 40 vs. aproape 42 de săptămâni. Mi-au băut laptele, mi-au luat locul în pat și somnul ce mi se cuvenea pe drept. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc astăzi, pentru că toate lucrurile astea le-am dat de bunăvoie și nesilită de nimeni, ca să fie OK, să placă la toată lumea. Mai mult lor, dar și mie.

Nu. Astăzi vreau să vă povestesc despre lucrurile fizice care erau ale mele, dar nu mai sunt ale mele, pentru că lor, copiilor mei, le-au plăcut prea mult și le-au dorit. Și-apoi le-am și dat lor, pentru că ce fel de mamă aș fi fost dacă i-aș fi refuzat, nu?

1. Trotineta

Toată copilăria mi-am dorit o trotinetă. Vedeam copiii pe stradă cu trotineta și tare mi-aș fi dorit și eu una. Părea așa super să te dai pe ea. Părea chiar mai mișto decât o bicicletă, bicicletă pe care o aveam și pe care mă dădeam să-mi fluture părul în vânt la vale (doar că n-aveam nicio vale pe străzile din Drumul Taberei, pe unde mă plimbam cu ea și nici părul nu-mi flutura, pentru că mama mă tunsese ca pe un băiat). Așa că, odată ajunsă la o vârstă la care aveam bani pe card și ocazia să mă dau iar cu o trotinetă, mi-am cumpărat una. Vai… Și ce super a fost. Când am venit cu ea acasă eram singură. Copiii erau la școală și la grădiniță. Așa că am scos-o din ambalaj și m-am dat cu ea prin fața casei. M-am descurcat mai bine decât aș fi crezut și eram așa bucuroasă… Până când s-a gândit Ema că dacă lăsăm mânerul mai jos, o poate folosi și ea. Vă întrebați unde e acum trotineta mea? Păi, am tot sperat că mi se va întoarce în posesie, dar nu. E oriunde sunt copiii (la bunici, de data asta), iar eu m-am hotărât să accept că nu mai e trotineta mea în primăvara asta și să-mi iau alta și gata. Doar că… pandemie, autoizolare… Și am amânat. Cândva… Cândva… Voi avea din nou o trotinetă. Bine că rolele mele încă nu-i vin și n-am niciun hoverboard, sau vreo trotinetă sau bicicletă electrică. 

2. Locul meu la birou

OK, OK… Pe-asta mi-am făcut-o cu mâna mea. Puțin. În toamnă, când am montat noul birou pentru noua școlară, am gândit-o în perspectivă. Avem doi copii, dintre care unul urmează să înceapă școala peste doi ani (la momentul respectiv), așa că în loc să montăm un birou micuț, am amenajat un birou-blat, cu două scaune și mult spațiu. I-am spus lui Filip că jumătate de birou și un scaun sunt ale lui, în ideea că el nu e deloc interesat pe moment de studiu și mă va lăsa să folosesc partea lui cel puțin încă doi ani. Păi… Nu. ”De ce stai pe scaunul meu?” sau ”Vezi că aici e locul meu. Nu m-ai întrebat dacă ai voie” sau ”Dă-te jos de pe locul meu, acum stau eu pentru că am treabă.”

Unde am ajuns să lucrez? Pe masa de călcat, dar asta știți deja. Mă gândesc să-i spun că locul e rezervat celor care știu să citească și că dacă vrea să stea la birou, trebuie să învețe asta. Sigur n-o să mai vrea :)) Cititul nu-l interesează, zice că dacă știe Ema deja și îi citește și lui, ce rost mai are?

3. Dresul negru

Unul din cele mai mari ”Aha-moments” din viața mea a fost atunci când Ema mi-a purtat (pentru prima dată) o pereche de ciorapi. Dresuri, ca să fiu mai precisă. Băi, cum a trecut de la a fi cât brațul meu la a-mi purta ciorapii??? Dar da… Ema are 7 ani și jumătate și deja am trecut de momentul în care am împărțit o pereche de ciorapi fini (și prin ”am împărțit” vreau să spun că i-a purtat ea și eu m-am schimbat în alte haine, pentru care nu mai aveam nevoie de ciorapi.