După mai bine de două luni de autoizolare cuminte, începem să revenim la normal. La noul normal, cum o arăta el. Dar la un normal, oareșcum. Putem ieși din casă fără declarație, însă tot cu responsabilitate. Putem merge în parc, însă cu grijă. Putem ajunge în magazine care fuseseră închise până acum, însă o facem cu distanțare între noi. Poate că unii dintre noi revin și la birou, însă în condiții speciale.

Ca să fiu sinceră, pentru noi nu s-a schimbat mare lucru. Încă lucrăm online, copiii încă fac grădinița și școala online. Încă ieșim săptămânal la cumpărături. Încă nu ieșim în parc. Încă preferăm câmpul în locul orașului. Încă vorbim cu prietenii pe video și nu vin să doarmă la noi și nu ne petrecem weekendul împreună. Dar, copiii au câțiva prieteni din vecini, cu care se văd și se joacă. Mereu aceiași și sperăm să fie ok așa. 

Citește și:

E OK orice e OK pentru tine

Iar asta și simplul fapt că avem mai multă libertate (chiar dacă alegem să nu profităm de ea), mă face să mă întreb cu ce am rămas din toată perioada asta de carantină? Ce am reușit să fac din tot ce mi-am propus, ce am mai făcut pe lângă, sau în loc de? Ce n-am făcut și de ce n-am făcut și cum mă simt acum că n-am făcut? Ce-am început și n-am mai terminat? De ce și cum m-am oprit?

Ce-am reușit să facem din ce ne-am propus?

Destule.

Am petrecut mult timp împreună. Tot timpul împreună :)) Asta a fost și bine, dar și greu. Vorbesc acum în numele adulților, dar cred că la fel a fost și din partea copiilor. Pentru noi a fost greu să nu avem momente de liniște în casă, dar mai ales în cap, cu doi copii care vorbesc de când se trezesc și până când se culcă. Și, de multe ori, nu între ei. Înainte de izolare, debitul lor verbal era împărțit și cu ceilalți, mai cu prietenii lor, mai cu vecinii, mai cu bunicii. Acum noi am primit tot. Iar pentru ei cred că a fost greu să ne vadă disponibili fizic în casă, însă nu și emoțional. Mama și tata sunt aici, în aceeași cameră. însă tot refuză să se joace cu noi, ne cer să facem liniște mereu, nu vor să ne citească, nu vor să joace monopoly, par agasați.

V. a reușit să schimbe acoperișul terasei, am reușit chiar și să zugrăvim terasa cu totul (bine, mai mult el), au construit cotețul de toamnă-iarnă al lui Doni (cu izolare termică, pat și cuier de haine).

Copiii au învățat să lucreze pe laptopuri, copilul mare mai mult decât copilul mic. Dacă încă mă citesc mame cu copii mai mici, care se tem că dacă-și țin copiii departe de tehnologie de mici, le va fi greu să se adapteze și să învețe, povestea Emei e una de succes, de la un copil care în primii ani nu pusese mâna pe niciun device, la un copil de 7 ani, care a învățat să lucreze pe laptop aproape singură, în câteva zile. 

Ce n-am reușit? 

Nu doar că n-am reușit, dar nici măcar nu am încercat să învățăm vreo limbă nouă. Copiii au fost oricum ocupați cu școala și cu grădinița, iar eu nu am fost în niciun caz în vreun learning mode. Ba chiar, în primele săptămâni de izolare, nici măcar să citesc n-am putut, ceea ce pentru mine a fost foarte foarte ciudat. Mi-am dat spațiu, am pus cărțile tehnice la locul lor în bibliotecă și m-a salvat un Fredrik Backman și-așa am reînceput să citesc. Dar nu ca să învăț, ci ca să mă relaxez.

Și, la nivel practic, nu am reușit nici să zugrăvim camera copiilor, dar aici motivele au fost tehnice, țin de umezeală și de mucegaiul care se face iarna în jurul geamului, așa că avem nevoie de o echipă de oameni care să se priceapă bine la ce e de făcut. Încă nu-mi vine să-i aduc în casă, deci mai așteptăm.

Ce am făcut în plus?

Două lucruri mi-au bucurat sufletul în timpul izolării, două lucruri pe care nu le făceam înainte, iar acum le fac și vreau să le păstrez și după ce vom reveni, cu adevărat, la normal. 

În primul rând am învățat să am grijă de plante. M-a lovit iubirea de ele cam pe anul trecut, iar pe la începutul anului aveam destule în casă. Însă, supraviețuiau cu greu. Nu prea făceam ce trebuie. Nici timp nu-mi dădeam pentru ele, sau nu timp constant. Scriam pe blog că simt că mă hăituiesc eu pe mine, că sunt mereu grăbită, că n-am timp să respir. Sunt convinsă că asa nu venea (doar) din lucrurile pe care le făceam, cât, mai degrabă, din felul în care le făceam. Îngrijind plantele mi-am dat voie să resetez abordarea asta și să aștept și să respir. Să le cunosc cu adevărat, ca să le pot crește cum le place, să le ofer fără să ceară, să învăț să intuiesc și să am răbdare. E un întreg proces mindful să aștept să iasă o rădăcină nouă dintr-un băț, sau să șterg frunze cu o cârpă umedă, să-mi bag mâinile în pământ și nasul în mirosul lui. Cred că este prima vară (sau, poate a doua) în care curtea noastră arată îngrijit și mă bucur mult de ea. Cu down-tempo-ul ăsta voi rămâne, cu siguranță și apoi. Și cu conectarea asta pe care o pierdusem în ultimii ani. 

Citește și:

Podcast cu Diana (Episodul 11) – Cum ne putem gestiona anxietatea în timp ce #StămAcasă 

Un al doilea lucru care mi-a intrat în ritm deja, e yoga de dimineață. În fiecare dimineață, fără excepție. Nu am ratat nicio zi de mișcare, iar asta chiar n-am mai făcut-o până acum, nici chiar pe vremea când eram mai sportivă. După primele 2 săptămâni de stat în casă, am simțit că sunt complet înțepenită. Mă dureau mușchii gâtului de la poziția aplecată asupra laptopului, îmi trosneau toate cele când mă mișcam și aveam impresia că mă rup dacă mă mișc. Nici înainte nu făceam mișcare multă, dar aveam impresia că o fac. Mă uitam pe ceas, vedeam 10000 de pași, ziceam că-i bine. Nu era nici atunci, cum a devenit evident odată ce cei 10000 de pași s-au tranformat în 6000. După primele 2 săptămâni de yoga în fiecare dimineață, am început să simt că plutesc. Am observat cum mi-am schimbat poziția corpului (visam până acum să investesc într-un suport care să mă țină dreaptă… Suportul cel mai bun pare să fie mușchii proprii și personali :)) ), m-au lăsat durerile, am fost mai vioaie cu totul. Ieri am făcut experimentul de a aștepta să fac yoga după amiază. Am stat ca pe ace până pe la 12, când m-am apucat de treabă și am lăsat prostiile :)) Nu am rezistat să aștept până seara. Așa că am revenit la obiceiul de a face yoga înainte să se trezească toată lumea, cu o pereche de căști wireless în urechi (ca să nu-i trezesc) și cu un duș răcoros apoi (căștile astea îmi amintesc de vremurile bune, cu multe plimbări, când aveam în geantă mereu o baterie externă, de la care încărcam fie telefonul, fie căștile, în mers. Bateria mea a văzut, pe modelul ăsta, jumătate de Europa, pentru că dacă mă aduci într-un oraș nou, poți să fii sigur că îl voi bate la picior prin toate cotloanele, de dimineața până seara, cu muzică sprințară în urechi). Dar, ca să revenim la diminețile mele din izolare, după yoga și duș câteodată mai am timp și să mai citesc vreo 3 pagini. Un mod minunat de a începe dimineața.

Nu mi-e deloc dor de diminețile cu trezire la 6.30. Asta ca să fie clar.