Era să încep articolul cu expresia ”Primul Paște în Pandemie”, apoi mi-am dat seama că sună sinistru. Sper să fie primul, ultimul și singurul Paște în Pandemie, în ciuda faptului că n-a fost așa rău pe cât mă așteptam. 

Dacă acest articol ar intra în capsula timpului pe perioada covidului, ar fi demn de menționat că Paștele a picat în săptămâna 6 de izolare, când viața noastră a căpătat deja un rost în lumea ei mică între sufragerie și dormitor, cu extensia unei curți cât un living mai mare. 

Îmi amintesc despre cum a fost să descopăr lumea (Bucureștiul, de fapt) pe parcursul creșterii mele. Am pornit de la premise mari, locuind în Drumul Taberei și mergând la grădiniță pe calea Dorobanți; practic lumea mea includea 10 km de oraș pe care îl tăiam pe jumătate de două ori pe zi, de luni până vineri – la prânz și seara. Însă, orașul se cam termina acolo, pe Calea Dorobanți. Când am început școala, raza a crescut cu vreo 500 de metri (poate mai puțin) și, pe măsură ce creșteam și eu, Bucureștiul devenea din ce în ce mai mare, întinzându-se către Ștefan cel Mare, parcul Circului, Piața Obor… Practic, zonele în care trăiau prietenii mei și pe care le dezveleam puțin câte puțin, cum fac acum cu foile de plăcintă, ca să le ung cu unt între ele. 

Citește și:

E OK orice e OK pentru tine

Facultatea pe care mi-am ales-o (sau pe care mi-a ales-o providența, eu luând prea puține decizii hotărâte la vârsta aia) mi-a continuat traseul: un sediu în Lacul Tei și-apoi, și mai departe, un alt sediu în inima Colentinei. Când credeam că nu pot ajunge mai departe de-atât, m-am angajat în Pipera. Și-acolo chiar credeam că s-a terminat Bucureștiul pentru mine. 

Doar că nu s-a terminat. Bucureștiul a continuat până la granița cu Voluntari și-apoi și mai departe, când ne-am mutat în afara orașului, însă pe același traseu.  

Acum cercul mi s-a micșorat la loc… Viața se petrece în câțiva zeci de metri liniari. E restrânsă și mi-a venit greu să încap în ea. Deși simțeam dorul de petrecut timp în casă, când a început izolarea am avut momente în care am simțit că sunt într-o cușcă, între pereți limitați, într-un univers artificial. M-am obișnuit cu el și Paștele m-a prins într-un moment bun, în care am acceptat resetarea cercului vieții. E mic din nou. 

Când m-am trezit, am făcut ceea ce citesc peste tot că e ciuma unei vieți împlinite: am întins mâna către scăunelul de lângă pat și mi-am luat telefonul. Da, verific dimineața ce-mi mai scriu prietenii, pentru că înainte era timpul prea scurt să apucăm să ne vedem cât ne-ar fi plăcut, iar acum e spațiul prea mic să putem să o facem. Îmi place să citesc dimineața mesaje scrise după ce eu am adormit sau peste noapte. Vreau să știu cum le-au fost nopțile, cum au dormit copiii, ce-au mai visat, ce-au mai citit, ce idei le-au mai venit. Cercul vieții mele fizice rămâne același, însă cercul vieții mele relaționale crește și cuprinde tot continentul. Pe măsură ce au trecut anii, prietenii mei s-au mutat din ce în ce mai departe, în alte orașe, alte țări sau țări ca alte lumi. 

Am pornit, deci, ziua cu un ton cald și calm. Suntem noi 4 în casa asta și noi și restul în lumea asta. Cum se zice acum, distanțare fizică și apropiere emoțională. Am închis rapid facebookul pe care m-au mâncat degetele să-l deschid, din cauza avalanșei de postări triste cu dor de părinți sau familii. Eu n-am simțit asta, pentru că mesele extinse de Paște n-au existat niciodată în familia noastră. Mi-a părut, însă, rău de mama, care a ciocnit oul cu mâna stângă de oul din mâna dreaptă și-mi imaginez că i-a fost tare greu. I-am propus să mai sărbătorim un Paște după ce-o trece pandemia, dar știu sigur că asta n-a consolat-o prea tare. 

În cercul nostru strâmt, însă suficient de larg să avem loc toți 4, plus un cățel și doi porcușori de Guineea, ne-am simțit bine și am făcut ce ne-a fost pe plac. Copiii și-au primit cu bucurie cadourile, care nu au fost jucării care să ocupe timpul copiilor vreo 2 ore, apoi un raft timp de o veșnicie (Fip a primit un costum de super-erou iar Ema două seturi de haine de nou-născut, pentru păpușa din copilăria mea – Bimbirică – de dimensiunea unui bebeluș cât un cozonac). A fost o provocare să comandăm și să ținem ascunse cadourile, pentru că e greu să ascunzi un curier care sună la ușa unei familii cu copii extrem de curioși. Le-am gândit eu bine, credeam (le-am comandat în același pachet cu niște produse de curățenie și cu șervețele umede), dar au venit în zile separate, în pachete separate. Poveste lungă zisă pe scurt: Fip a desfăcut pachetul Emei și Ema pe-al lui Fip, dar nu și le-au descoperit pe cele proprii. Providența…

Am umplut masa nu de mâncăruri tradiționale, care nu ne sunt prea mult pe gust, ci de salată proaspătă, cartofi noi și grătar făcut în aerul liber al curții noastre prea mici să te dai cu rolele, însă suficientă cât să nu te sufoci între pereții casei și ouă colorate de copii. Am desfăcut o șampanie de copii, iar dopul a zburat până în parcare. N-am mai putut cozonac sau pască și a fost ok să nu mai putem, ci să mâncăm atât cât ne încape în burțile mai mici sau mai mari.

Am ascuns prin curte un fel de cake pops în formă de ouă, pe care am topit unt de cacao cu vanilie și le-am decorat cu unt de cacao amestecat cu cacao pudră (a se citi că nu am cumpărat la timp ouă de ciocolată pentru egg hunt și am improvizat din ce am avut prin casă), iar copiii le-au căutat și s-au bucurat tare de surpriză.

Apoi i-am scos din casă pentru prima dată în vreo 3 săptămâni. Ne-am luat bicicletele și câinele, domnul V. și-a luat adidașii de alergat în loc de bicicletă, declarațiile și curajul și am ieșit. Oamenii au fost într-o formă suficient de bună și au rezistat, cu mic, cu mare, la plimbare. Însă, la jumătatea drumului, câinele s-a întins cât e el de lung și a refuzat să ne mai acompanieze, scoțându-și limba de un cot. Obosise. I-am dat răgaz să-și tragă sufletul cât copiii au descoperit un câmp de păpădii numai bune de suflat. Ne-am întors acasă în ritm lent și cu câinele fără lesă (s-a arătat mai flexibil să meargă din proprie inițiativă și a fost cooperant, ceea ce e total ieșit din comun pentru el :)))

Citește și:

Podcast cu Diana (Episodul 11) – Cum ne putem gestiona anxietatea în timp ce #StămAcasă 

Una peste alta, ziua a fost caldă și calmă. Bună. Am luat moto-ul ”Fă rai din ce ai” și-asta am și făcut. Sigur că am fi putut să fim triști că nu ne putem vedea cu familiile și cu prietenii, sigur că și copiii ar fi putut să fie amărâți că nu au voie să meargă la bunicii care le-ar fi putut aduce acasă pui mici și galbeni de găină. Sigur că ne e dor de un picnic pe o pătură înconjurată de iarbă proaspătă. Sigur că anul acesta îmi propusesem să ajungem, în sfârșit, în rezervația de Bujori. Sigur că am fost tristă că n-am avut lalele în vază de Paște. Sigur că multe. Însă ne-a fost bine în cercul nostru de aici. Iar asta, pentru mine, e o lecție în sine. 

Sper că și vouă v-a fost Paștele bun, în ciuda unor tradiții vechi pe care a trebuit să le înlocuiți cu unele noi. Sper că v-ați găsit și voi raiul în cercul vostru.