Voiam să scriu un articol despre cărțile mele preferate din anul 2019 și am intrat puțin pe elefant.ro, să verific ceva. Nu știu voi cum sunteți, dar eu când n-am ce face, mai intru la ei pe site, și nu știu cum se întâmplă, că după câteva zile, bate un curier la ușă cu o cutie mare, doldora de cărți. Pentru mine, pentru copii, mai bine să fie listă de așteptare, decât să mă trezesc că nu mai am ce citi (n-am pățit asta în ultimii ani decât o dată, pe drum, când terminasem mai repede decât mă așteptam cărțile din vacanță, dar a fost neplăcut să nu mai am opțiuni…)
Și cum căutam eu tabul cu cărțile, apare un pop-up despre o reducere la ceasurile fossil de damă, loc din care am plecat repede, pentru că de când am trecut pe smartwatch, nu mă mai atrag ceasurile normale, dar, de-acolo, nu știu cum, am ajuns la un ceas care mi-a amintit de copilărie.
Când eram eu mică, toți bărbații familiei noastre purtau ceasul la mână zi-lumină. Bunicul de la Ploiești îmi amintesc că și-l scotea, totuși, noaptea. În rest, celălalt bunic și tata erau permanent cu ele la mână. Ziua, noaptea, nu conta. Tata avea o mare urmă albă în locul ceasului, zonă de piele pe care soarele cred că nu o mai văzuse de ani de zile.
Și ce purta el la mână era un ceas Casio, mai precis un ceas similar acestuia:
Si-au venit valuri valuri amintirile peste mine, mai ales că e și o perioadă propice pentru asta.
Mi-am amintit de brazii de Crăciun pe care îi aveam acasă.
Cum nu puteam lua un brad înalt, ci unul mai scund, care să încapă pus pe o masă.
Cum se străduia mama să ia bradul perfect și cum mie orice brad mi se părea fantastic.
Cum într-un an n-a găsit brazi frumoși, așa că a luat doi pricăjiți și i-a legat unul de celălalt și-așa am fost noi singura familie pe care o știam care avea un brad frumos în iarna cu pricina.
Cum fiecare glob își avea locul lui bine stabilit în brad: globurile mari, roz, la bază, globurile mici la vârf.
Cum în ziua Crăciunului se umplea masa pe care era pus bradul de cadouri. Era plină plină și găseam acolo jucării, haine, fructe, ciocolăți minunății.
Cum am început să pun și eu mici cadouri frumos ambalate sub brad când am mai crescut.
Cum aranjam frumos masa de Crăciun, cu șervețele colorate (când găseam) și cristalele bune.
Cum ornam salata de boef ca pe un tort și toată lumea se bucura să vadă ce frumos a ieșit și anul acesta.
Cum mă uitam pe geamul de la bunica, în fața căruia nu era un alt bloc înalt, ci se vedea până departe. Se vedea alb, mult alb. Multă zăpadă.
Cum mă bucuram că e vacanță și că suntem toți împreună, chiar dacă abia așteptam și să înceapă școala (da, am fost tocilară de mică).
Cum erau la televizor o grămadă de filme și/sau desene pe tema Crăciunului (după 89, zic) și cum totul părea așa măreț și special.
Cum îmi părea casa plină când mă uitam la el și ce frumos mirosea dimineața.
Cum parcă era goală casa și se și mărea substanțial în ianuarie când scoteam bradul.
Crăciunul în sine părea ceva măreț și special, impozant și fantastic. Nu știu când am pierdut asta. De fapt, știu. Între toate lucrurile frumoase, pe care aleg acum să mi le amintesc, au fost și tristeți, dezamăgiri, frici. Crăciunul, la fel ca și alte sărbători, a început să devină din ce în ce mai mic, până când l-am respins alături de alte părți din mine.
Mi-ar plăcea tare să mai văd Crăciunul și fantasticul din jurul lui cu ochi mirați de copil, să-l redescopăr cu bucurie și curiozitate… De fapt, o fac, dar superficial. Așa că, pornind de la o amărâtă de reclamă la ceasuri, am ajuns la o dorință pentru Crăciunul acesta: să-l trăiesc și să-l văd de parcă ar fi primul meu Crăciun, primul meu brad, prima mea casă decorată cu luminițe, prima oară când ascult colinde cu un soț minunat și doi copii fantastici. Să vedem și ce-o ieși… Anul viitor e despre re-clădire. De ce să nu începem de-acum?