Copiii noștri trăiesc în vremuri tare diferite de copilăriile noastre. Da, știu, copilăriile noastre erau libere, cu joaca la țară sau în fața blocului cu cheia de gât, cu hoarde de copii, rațele și vânătorii sau alte asemenea. Eu nu știu prea bine cum e asta, că nici n-am avut bunici la țară, iar mama nici nu mă prea lăsa în fața (spatele) blocului, iar când o făcea eram sălbatică și victimă și nu știam nici să mă port, nici să mă apăr. Cel mai aproape de ce povestesc alți copii era când mergeam la bunicii de la Ploiești, care, deși nu stăteau la țară, stăteau la casă, pe o stradă cu alte case și cu destui copii.
Acolo aveam voie să mă joc pe stradă, în fața porții sau în curte cu copiii. La noi în curte, în alte curți, eram cam toată ziua pe modul de joacă. Nu eram prea tehnologici în jocurile noastre, pentru că nu prea era tehnologie în viața noastră. Televizoarele erau alb-negru și, oricum, nu aveai ce vedea la ele, telefoanele erau cu disc (din fericire ale noastre erau fără cuplaj) și ce mai aveam erau calculatoare de birou. Pentru cine s-a născut mai târziu, vorbesc despre calculatorul de buzunar sau de birou, pe care făceai calcule matematice. Atât. Ah, da. Și aveam și mașină de scris.
Când eram la școală deja nu mai eram țară comunistă și aveam chiar și cablu. Tehnologia îmi era limitată încă la televizor și un HC91 (strămoșul românesc al PC-ului … sau nici nu știu dacă să-i zic strămoș, sau vărul dintr-o localitate uitată de lume, cam așa), de unde am învățat să fac programare și să scriu coduri. Sau să înțeleg cu funcționează, de fapt.
Copiii noștri au tehnologie la tot pasul. Avem în casă televizor, tablete, telefoane, smartwatchuri, ceasuri GPS, tot felul de nebunii care sunt, acum, în toate casele. Oriunde s-ar uita văd cărți și tehnologie. Iar interesul este, desigur, foarte crescut.
Ema a vrut să se înscrie la școală la cursul de robotică.
De ziua ei i-am cumpărat un astfel de roboțel (bine, au primit ambii copii) și-apoi eram toți patru cu carioci și câte o foaie A3 în față, încercând să-i facem, cu ajutorul combinațiilor de culori, să danseze, să facă moonwalk, să meargă în zig-zag sau câte și mai câte. Și, desigur, când Fip a auzit că Ema a desfăcut în bucăți un mouse la școală, a vrut și el. Drept urmare, m-am gândit la două activități de iarnă potrivite pentru imersiunea în lumea digitală: să comandăm online ceva bucăți de computere la mâna a doua(poate o tastatură, poate un monitor second hand, poate o placă video second hand sau audio) și să le desfacem pe bucăți, chiar cu riscul de a nu le mai putea pune la loc și cu angajamentul că putem crea altceva din ele. Un fel de disecție tehnologică, dar și creativă în același timp.
O să vă țin la curent cu ce facem, presimt că o să fie foarte tare!
Nu contează cât de mare e cadoul. Dacă e mai mic decât altul, e mic!
De-aici a pornit o dezbatere aprinsă, presărată cu ”Dar, Ema, gândește-te cum o să mă simt eu când tu o să deschizi cadoul și eu o să am NI-MIC!” și ”Dar, Fip, tu o să primești de ziua ta. De ziua mea, eu sunt importantă”.
Cum am încercat eu din greu să ajung la Conferința Națională de Analiză Tranzacțională
Și discutam cu V. despre weekendul meu liber, în care el nu avea nimic plănuit. Ce simplu și frumos e să colaborăm așa, ca să ne îndeplinim nevoile și dorințele amândoi. Tare mult îmi place cum facem lucrurile astea împreună. Suntem faini tare…
Acum ceva mai puține luni, vine și el la mine:
Să folosim resursele planetei noastre gândindu-ne la următoarele 7 generații
Anul acesta am încercat mult sa ne concentram (noi, ca familie) pe a fi cât mai prietenoși cu mediul și cu natura. Procesul a început de când avem copii, într-o încercare de a face ceva pentru viitorul lor