Una din amintirile mele timpurii e cu mine în farmacia de la colțul străzii, turnând apă dintr-o sticlă mare verde într-un pahar verde, în timp ce purtam în picioare o pereche de ghetuțe albe cu negru, puse invers. Adică, ghetuța dreaptă în piciorul stâng și ghetuța stângă în piciorul drept. Mergeam strâmb, așa că cineva a decis acest tratament pentru mine. Nu țin minte dacă era comod sau nu, dacă era dureros sau nu, dacă era bine sau rău.
O să vă întrebați, probabil, dacă încă mai calc în interior. Da. Tratamentul cu ghetuțele puse invers nu m-a vindecat pe viață. De multe ori reușesc să merg ”conștient” și atunci calc bine. Dar, când îmi pierd concentrarea, vârful piciorului drept se duce în interior.
Așa calcă și Ema. Ei nu i-am pus ghetuțe invers, ci am lăsat-o să-și revină natural, de la tal valg la naștere, până la a merge ”corect”, urmând să vedem când mai crește dacă și-a revenit, așa cum ne-au recomandat medicii. Nici ea nu și-a revenit, așa că săptămâna trecută i-am făcut o programare la un centru de Kinetoterapie (la Kineto4Kids), pentru o evaluare. Și despre centru și modul în care a fost făcută evaluarea vreau să vă povestesc și vouă, pentru că a fost una din experiențele alea cu adevărat ”meaningful” pe care le-am avut ca mamă.
Programarea am făcut-o pentru seara de vineri, ora 19.00, când urma să intru în sală cu copila. Am vrut să ajung mai devreme, temându-mă că n-o să găsesc locuri de parcare (Centrul este în zona Piața Victoriei, unde știu din experiența mea zilnică de la cabinet cât e de greu de găsit un loc în care să-ți lași mașina). Din fericire, n-am avut o problemă cu parcarea, pentru că centrul dispune și de locuri de parcare, exact lângă clădire. M-am gândit cât de important e să ai unde să-ți lași mașina, mai ales dacă vii la kinetoterapie cu copii care nu merg, sau care merg mai greu și care nu sunt neapărat bebeluși sau foarte ușori.
Cum am ajuns mai repede decât ne-am plănuit, m-am tot gândit ce să facem. Am zis să duc copila relaxată și mâncată la evaluare, ca să fie cât mai cooperantă, așa că V. a hrănit întâi și-ntâi copiii. Și-apoi, pentru că încă mai aveam timp, am urcat până la urmă. A fost o decizie foarte bună, pentru că imediat în dreapta recepției, copiii au găsit un loc special pentru ei, cu caiete, cărți de colorat, creioane și carioci, jucării (Fip a fost impresionat de un telefon cu fir), unde au stat să aștepte până le-a venit rândul. M-am bucurat foarte mult că nu era niciun televizor pe pereți, pentru că știu că oriunde e o sală de așteptare e un televizor. Și știu și că televizorul atrage și agită copiii și că, atunci când erau mici, îmi era foarte greu să-i dezlipesc brusc de la desene, ca să intrăm în cabinet. Nu știu ai voștri, dar ai mei se frustrau și intrau nervoși din start în cabinet.
Ce am găsit noi, ca adulți? Un loc cald și primitor, în care am interacționat cu oameni, nu doar cu profesioniști. M-am simțit bine primită acolo, copiii au primit zâmbete, noi am primit vorbe frumoase. Mi-am imaginat părinți în jurul spațiului de joacă socializând, schimbând impresii și păreri, sfaturi și câte un cuvânt de încurajare. M-am gândit cât de important e să faci asta atunci când îți e greu cu copilul, pentru că mulți părinți nu vin acolo cu probleme atât de ușoare ca ale noastre. Am întrebat-o pe Adina Păunescu despre cum le e părinților acolo și am primit confirmarea pentru impresiile mele. Mi s-a părut atât de minunat și mi-am amintit de mine, la primul copil, când îmi lipsea socializarea, îmi lipsea să cunosc oameni noi și când, cu toate astea, am legat prietenii care durează de atunci, care s-au dezvoltat și au crescut o dată cu mine. Tare bine mi-au prins.
Dar, ca să revenim la copii și la spațiul fizic din fața ochilor, pe care îl descopeream împreună, ca în orice loc nou, copiii au testat și băile și s-au bucurat tare să constate că sunt pe dimensiunile lor și că se pot descurca singuri (da, am ajuns în acea etapă, în care copilul mare se duce singură la toaletă oriunde, iar copilul mic în locuri controlate).
Și-apoi, mâncată, jucată, distrată, a intrat la evaluare. Cum să vă zic. Când i-am povestit miercuri că vineri seara mergem într-un loc pentru o evaluare a oaselor, a făcut ochii mari și mi-a zis că ea nu mai vrea la spital, că n-o doare nimic. Degeaba i-am zis eu că nu mergem la doctor, degeaba i-am arătat pozele centrului. Tot îi era teamă. Am zis ”OK, îți e teamă. E ceva nou. Înțeleg. Crezi că pot eu face ceva?”. Da. Puteam intra împreună cu ea, ceea ce oricum aș fi făcut, deci problema a fost rezolvată.
Am intrat, deci, împreună în sala colorată, după ce am făcut prezentările cu o doamnă ca o zână blondă, care a măsurat-o cu șublerul (la figurat, desigur). S-a liniștit imediat ce a văzut calmul și empatia doamnei ca o zână, cu care s-a împrietenit imediat.
La propriu, a verificat-o din cap până în picioare, a lăsat-o în ritmul ei, a mai controlat-o puțin, iar a mai lăsat-o să se joace. Totul a decurs foarte lin, evaluarea s-a făcut când serios, când în joacă, mie mi-a fost explicat tot ce fusese verificat, cum și de ce iar Ema îmi tot spunea că ea vrea să mai revenim.
La final am primit foaia cu evaluarea și recomandările lor. Urmează să ne organizăm programul astfel încât să venim la kinetoterapie de două ori pe săptămână pentru o vreme, ca să-și corecteze Ema micuțele probleme.
Ce am reținut de la Adina Păunescu a fost că toți terapeuții din centru sunt formați special pentru a se alinia și potrivi cu viziunea și valorile centrului. Că sunt buni profesioniști, serioși în munca pe care o fac, că își stăpânesc extraordinar de bine tehnicile și că sunt, în acelaș timp, oameni, empatici, jucăuși, prietenoși.
Vă las și niște poze, ca să vă faceți o idee despre cum arată locul acesta frumos despre care vă povestesc și imaginați-vă în el niște oameni calzi și veseli care-i vorbesc copilului jucăuș, în timp ce își fac treaba foarte serios.
Dușul nostru din curte – o poveste fără happy end (și fără duș)
Când ne-am mutat la casă, a fost un lucru anume care m-a entuziasmat peste margini: copiii ar putea să-și facă în curte jocurile cu făină, nisip, acuarele pe bază de ulei și alte jocuri care la bloc erau un chin.
Asemănări și deosebiri dintre a avea copii sau câini
Să ai copii sau animale de companie e atât de diferit, încât nici nu-mi pot da seama cum de mi-a trecut de multe ori prin gând faptul că e, până la urmă, extrem de asemănător. Și-apoi mi-am dat seama. Depinde de cum îți tratezi animalele și copiii.
Cum m-a agitat pe mine o pastilă de calmat nervii
Cu prima ocazie, ne punem la pământ și ne cărăm bocanci în stomac. Nu știu cum se poate să te pocnești singur cu bocancul în stomac, dar noi suntem experte. Noi, adică eu și încă alte câteva mame (cred că multe :)))